ARTE POETICE Lucian Blaga - Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Artă poetică ( ars poetica, crez literar, credo literar) este o creaţie în care scriitorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară sau despre aspecte esenţiale ale acesteia: menirea literaturii, rolul scriitorului, cum trebuie să fie o operă literară. Opera literară intră, însă, într-un raport complex – cu creatorul ei, cu realitatea imediată din care se inspiră, cu cititorul. Artele poetice pot viza complexitatea acestui raport sau numai anumite aspecte. De aceea, din reperul teoretic al comunicării literare, se poate desprinde următoarea schemă tipologică:

concepţii care pun accentul pe autor şi pe relaţia acestuia cu textul ( de exemplu, doctrina esteticii expresive, potrivit căreia poezia este ,,expresie” a unei stări, trăiri, experienţe de viaţă sau imaginative ale creatorului);

concepţii care pun accentul pe receptor, pe cititor ( de exemplu, doctrina potrivit căreia poezia se defineşte prin capacitatea ei de a stârni trăiri intense şi bogate);

concepţii care pun accentul pe modul în care textul interacţionează cu lumea exterioară, cu realitatea ( doctrina ,,imitaţiei”, a mimesis – ului, potrivit căreia arta este reprezentare, transfigurare a realităţii);

concepţii care pun accentul pe textul însuşi şi pe folosirea specifică a limbajului ( de exemplu, doctrina ,,poeziei pure”, debarasată de orice emoţie şi de orice referire la lumea exterioară).

Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga deschide volumul de debut , Poemele luminii , apărut în 1919 şi este o artă poetică, deoarece în ea poetul îşi formulează viziunea despre artă, în prelungirea viziunii despre lume. Concepţia estetică a poetului este clădită pe temeiuri filosofice, deoarece Blaga este şi filosof al culturii, iar scrierile sale ştiinţifice aduc lămuriri însemnate asupra textelor poetice. Ideile acestei poezii sunt aceleaşi cu ideile enunţate teoretic şi sistematic în Cunoaşterea luciferică, din 1933, volum integrat ulterior în Trilogia cunoaşterii. Blaga sugerează, în ambele situaţii, dar cu mijloace diferite, aceeaşi deosebire dintre gândirea logică sau paradisiacă şi cea poetică sau luciferică. Cunoaşterea poetică are drept scop potenţarea misterului universal. Această idee este exprimată, într-o formă aforistică, în Pietre pentru templul meu, apărut în 1919, ca şi poezia: ,,Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” Această atitudine este explicată printr-o altă atitudine: ,,Veacuri de-a rândul, filosofii au sperat că vor putea odată pătrunde secretele lumii. Astăzi filosofii n-o mai cred, şi ei se plâng de neputinţa lor. Eu însă mă bucur că nu ştiu şi nu pot să ştiu ce sunt eu şi lucrurile din jurul meu, căci numai aşa pot să proiectez în misterul lumii un înţeles, un rost…Omul trebuie să fie un creator – de aceea renunţ cu bucurie la cunoaşterea absolutului “. Rolul poetului nu este acela de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează. Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol – elemente specifice imaginaţiei – creatorul să pătrundă în tainele Universului, sporindu-le. Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului: cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire. Titlul este o metaforă care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal ,,eu”, aşezat orgolios în fruntea primei poezii din primul volum, poate corespunde influenţelor expresioniste, dar mai ales exprimă atitudinea poetului-filosof de a proteja tainele lumii.Metafora ,,corola de minuni a lumii”oferă o imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg. Titlul este reluat şi în incipitul poziei, ca prim vers, iar sensul lui se întregeşte cu versurile finale: ,,căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”

Compoziţional, poezia are trei secvenţe, iar substanţa lirică este structurată pe două planuri: al eului liric şi al celorlalţi. Cele două planuri se află în opoziţie, iar criteriul de contrastare îl reprezintă atitudinea faţă de cunoaşterea esenţei lumii. Prima secvenţă exprimă concentrat, prin verbe la forma negativă ( ,,nu strivesc”, ,,nu ucid”) atitudinea poetică faţă de tainele lumii – refuzul cunoaşterii raţionale, logice, adică al cunoaşterii paradisiace. Eul poetic neagă tot ceea ce ar putea diminua obiectul cunoaşterii şi pledează pentru puterea de contemplare nemijlocită a miezului lucrurilor. Elementele enumerate sunt întrupări ale misterului universal şi numai iubirea poate mijloci cunoaşterea lor. Astfel, florile semnifică fragilitatea, prospeţimea, frumuseţea vieţii, a lumii; ochii trimit la viziune, cunoaştere, deschidere a sufletului către lume; buzele sunt receptacole ale senzualităţii, pot sugera sensibilitatea, sărutul, rostirea; mormintele sunt domuri ale sufletelor care au trecut în lumea de dincolo, sunt mărturii ale porţilor care dau spre tărâmul tainic al morţii, sugerează legătura cu strămoşii. A doua secvenţă, mai amplă, se construieşte pe baza unei relaţii de opoziţie: eu – alţii,lumina mea – lumina altora. Metafora luminii este emblematică pentru creaţia lui Blaga. Inclusă şi în titlul volumului, ea sugerează cunoaşterea. Dubla valenţă a luminii dezvăluie cele două tipuri de cunoaştere: ,,lumina mea”- cunoaşterea poetică, de tip intuitiv, adică paradisiacă şi ,,lumina altora”- cunoaşterea de tip raţional, logic, adică luciferică.Aceste sintagme poetice se asociază cu serii de verbe situate, la rândul lor, în antiteză: lumina altora – sugrumă ( vraja ), striveşte, ucide ( nu sporeşte, nu micşorează, nu îmbogăţeşte, nu iubeşte); lumina mea – sporesc, ( a lumii taină ), măreşte, îmbogăţesc, iubesc ( nu sugrum, nu strivesc, nu ucid ). Este evident că acţiunile exprimate de verbe reprezintă expresia metaforică a efectelor cunoaşterii asupra spaţiilor necunoscute. Cunoaşterea logică reduce misterul prin determinare conceptuală, îi sugrumă vraja, adică farmecul; cunoaşterea poetică, dimpotrivă, conservă fiorul necunoscutului, ba chiar îl sporeşte, proiectând în ,, misterele lumii un înţeles, un rost şi valori” noi, care aparţin poeziei. Ampla comparaţie situată între linii de pauză funcţionează ca o construcţie explicativă a ideii exprimate anterior. Intuiţia intelectuală este corelată cu un element al materialităţii – luna – a cărei lumină difuză proiectează o întrezărire doar a ceea ce se află între material şi imaterial. A lumina nu pentru a face evident, ci pentru a sugera, pentru că nimic nu poate fi spus până la capăt, cuvintele având o prelungire de nerostit. În felul acesta spiritul participă printr-un gest liturgic la taina cosmică. Ultima secvenţă a poeziei explică această atitudine de protejare a tainelor lumii: căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte. Cunoaşterea poetică este, aşadar, un act de contemplaţie şi de iubire. Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere, cu metrică variabilă, al căror ritm interior redă fluxul ideilor şi frenezia sentimentelor. Forma modernă este o eliberare de rigorile clasice, o cale directă de transmitere a ideii şi a sentimentului poetic Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernă pentru că interesul autorului este deplasat de la principiile tehnicii poetice la relaţia poet – lume şi poet – creaţie. Opera poetică devine astfel un mijlocitor între eu ( conştiinţa individuală ) şi lume. Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele universale, cu esenţa lumii. Actul poetic converteşte ( transfigurează ) misterul, nu îl reduce. Iar cuvântul poetic nu dezvăluie, ci sugerează, nu explică misterul universal, ci îl protejează prin transfigurare.