Art. 5 – Dreptul la libertate și siguranță

Art. 5 paragr. 1 – libertate – în sens fizic; siguranță – dreptul de a nu fi privat de libertate în mod arbitrar – securitate juridică în materia dreptului la libertate;

Observații generale

- pentru a se face distincție între privări de libertate și simple restricții ale libertății de mișcare garantate de art. 2 din Prot. nr. 4, se iau în considerare mai multe criterii: durata măsurii, efectele acesteia, modalitatea de implementare, contextul măsurii impuse;- privare de libertate = element obiectiv (detenția unei persoane într-un loc restricționat pentru o perioadă de timp care nu este neglijabilă) + element subiectiv (persoana nu a consimțit în mod valid să fie privată de libertate);- o privare de libertate disciplinară în interiorul unei închisori nu intră în domeniul de aplicabilitate al art. 5;- obligații pozitive: de a lua măsuri pentru a preveni privări de libertate între particulari în măsura în care avea cunoștință de ele sau ar fi trebuit să aibă;- ,,potrivit căilor legale” – detenția unei persoane nerecunoscută de stat și lipsa unor registre cuprinzând numele persoanei deținute și numele persoanei care a dispus măsura, data, motivele și locația detenției sunt incompatibile cu rațiunea de a fi a art. 5;

- detenția trebuie să respecte prevederile dreptului național;- legea națională cuprinzând condițiile privării de libertate să

fie clară și previzibilă;- privarea de libertate să respecte dreptul individului de a nu

fi privat de libertate în mod arbitrar – noțiunea de arbitrar depășește conformitatea cu dreptul național – privarea de libertate poate fi conformă cu dreptul național în mod formal, dar arbitrară în același timp;

- detenția este legală dacă are la bază o hotărâre judecătorească;

- erori neesențiale de procedură nu afectează legalitatea privării de libertate;

- hotărârile judecătorești prin care se dispun privări de libertate trebuie să fie motivate;

- persoana să fie eliberată imediat după momentul expirării mandatului de deținere.

Art. 5 paragr. 1 lit. a – Detenția unei persoane ca urmare a condamnării acesteia

Condiții:

1. existența unei condamnări;

Art. 5 se aplică oricărui tip de condamnare care conduce la o privare de libertate, indiferent de calificarea din dreptul intern. Termenul semnifică constatarea vinovăției în

comiterea unei infracțiuni și aplicarea unei pedepse privative de libertate în conformitate cu prevederile legale.

2. pronunțate de un tribunal (instanță) competentă;

Termenul de instanță se referă la un organ care prezintă nu numai trăsăturile fundamentale ale unei instanțe, cea mai importantă fiind independența față de executiv și față de părți, ci și toate garanțiile unei proceduri judiciare. Instanța respectivă nu poate avea doar rol consultativ, ci trebuie să aibă competența de a verifica legalitatea detenției și de a decide eliberarea persoanei din detenție, dacă detenția este ilegală.

3. detenția trebuie să fie o consecință a condamnării;

Trebuie să existe o legătură cauzală suficientă între privarea de libertate în cauză și condamnare.

Art. 5 paragr. 1 lit. b – Detenția unei persoane pentru nerespectarea unei hotărâri judecătorești sau a unei obligații legale

1. Nerespectarea unei hotărâri judecătorești legale

Persoana să fi avut ocazia să pună în aplicare respectivul ordin emanând din hotărârea judecătorească legală și să nu o fi făcut, cu condiția existenței proporționalității între punerea în executare a ordinului și respectarea dreptului la libertate. Ex: refuzul de a se supune unei expertixe psihiatrice, refuzul de a încredința copiii celuilalt părinte, încălcarea condițiilor eliberării sub cauțiune etc.

2. Garantarea executării unei obligații prevăzute de lege

Detenția să nu aibă caracter punitiv și să înceteze imediat ce obligația este executată. Obligația care trebuie îndeplinită să fie concretă și specifică. Obligația să nu poată fi îndeplinită prin alte mijloace. Ex: obligația de a te supune unui control de securitate la intrarea într-un stat, obligația de a-ți face cunoscută identitatea, obligația de a te prezenta la un interogatoriu al poliției etc.

Art. 5 paragr. 1 lit. c – Arestarea preventivă

1. Scopul arestării preventive

,,arestarea sau reținerea în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente”

Privarea de libertate în temeiul lit. c se poate dispune doar în contextul unei proceduri penale, cu scopul de a aduce o persoană în fața autorității judiciare competente, existând suspiciunea că ar fi comis o infracțiune. Standardul probei pentru a dispune arestarea nu trebuie să fie același cu standardul necesar pentru a trimite o persoană în judecată.

2

2. Motive verosimile sau suspiciune rezonabilă

Suspiciunea rezonabilă că o infracțiune a fost comisă presupune existența unor fapte sau informații care să convingă un observator obiectiv că persoana respectivă s-ar putea să fi comis o infracțiune. Noțiunea de ,,rezonabil” depinde de luarea în considerare a tuturor circumstanțelor cauzei.

3. Noțiunea de infracțiune

Este aceeași cu noțiunea din art. 6. Clasificarea din dreptul național este doar un factor de luat în considerare.

Art. 5 paragr. 1 lit. d – Detenția unui minor

Generalități

Noțiunea de minor se referă la persoanele sub 18 ani. Prevederea de la lit. d conține două situații specifice, neexahustive în care minorii pot fi deținuți în mod legal, și anume în scopul supravegherii lor educaționale sau pentru aducerea lor în fața autorității legale competente.

În scopul educației sub supraveghere

Această ipoteză a prevederii de la lit. d autorizează detenția unui minor în urma unei decizii judecătorești sau administrative în scopul asigurării frecventării unei instituții educaționale. Noțiunea de educație sub supraveghere nu trebuie interpretată rigid – ea include și măsurile luate de părinți în acest scop. O unitate de deținere a minorilor care nu oferă activități educaționale nu intră în această noțiune.

Aducerea în fața unei autorități competente

Ex: detenția unui minor acuzat de o infracțiune pe timpul pregătirii unui raport psihiatric necesar pentru luarea unei decizii în raport de sănătatea sa mintală. Arestarea preventivă a minorului se încadrează la lit. c.

Art. 5 paragr. 1 lit. 2 – Detenție în scopuri medicale sau sociale

Generalități

Această prevedere se referă la mai multe categorii sociale defavorizate, și anume la persoane care răspândesc boli contagioase, alienați mintal, alcoolici, toxicomani sau vagabonzi. Aceste persoane pot fi private de libertate atât din cauză că pot constitui un pericol public, cât și pentru că propriile lor interese pot necesita privarea de libertate.

Prevenirea răspândirii unei boli contagioase

Condițiile pentru legalitatea acestui tip de detenție sunt: a) răspândirea bolii contagioase să fie periculoasă pentru sănătatea sau siguranța publică; și b) la detenția respectivei

3

persoane bolnave să se apeleze în ultimă instanță, alte măsuri fiind insuficiente pentru salvarea interesului public.În momentul în care aceste criterii încetează să mai existe, detenția respectivă devine ilegală.

Detenția persoanelor alienate mintal

Deși noțiunea de alienație mintală nu are un conținut precis datorită permanentelor evoluții științifice ale psihiatriei, această prevedere nu permite detenția unei persoane doar pentru că opiniile sau comportamentul cuiva deviază de la normele sociale obișnuite. Pentru ca o persoană să fie deținută legal în temeiul acestei prevederi, următoarele condiții trebuie îndeplinite cumulativ: a) o persoană poate fi deținută doar dacă s-a dovedit în mod sigur prin expertize medicale că o persoană este alienată, cu excepția necesității unei detenții de urgență; b) boala mintală respectivă să justifice detenția obligatorie. Privarea de libertate să fie necesară și proporțională raportat la circumstanțele cauzei; c) boala mintală, confirmată prin dovezi medicale obiective, să persiste pe întreaga durată a detenției.

Momentul în care trebuie stabilită în mod sigur existența bolii mintale pentru a îndeplini cerințele acestei prevederi este cel al adoptării măsurii în cauză.

Detenția alcoolicilor și a toxicomanilor

Noțiunea de alcoolic nu se interpretează doar în sens medical, ci include și persoane aflate sub influența băuturilor alcoolice, care nu sunt alcoolice, dar reprezintă un pericol la adresa lor sau a publicului în respectivele momente.

Detenția vagabonzilor

Jurisprudența în această materie este săracă. Prevederea se referă la persoane care nu au o reședință stabilă, mijloace de subzistență și nicio profesie sau meserie, aceste criterii interpretându-se cumulativ.

Art. 5 paragr. 1 lit. f – Detenția străinilor

Detenția pentru prevenirea pătrunderii ilegale pe teritoriul unui stat

Această prevedere permite statelor să controleze dreptul la libertate al străinilor în contextul imigrării, autorizând detenția unui solicitant de azil sau imigrant până la momentul acordării unei autorizații de a intra pe teritoriul statului respectiv. Lipsa arbitrarului în această materie implică: dispunerea detenției cu bună-credință; detenția să fie strâns legată de scopul împiedicării pătrunderii ilegale a respectivei persoane; condițiile de detenție să fie adecvate, având în vedere că măsura nu este aplicabilă unor posibili inculpați, ci unora care au fugit din țara lor, adesea temându-se pentru viața lor; durata detenției să fie rezonabilă.

4

Detenția în vederea expulzării sau extrădării

Această prevedere nu impune ca măsura să fie în mod rezonabil necesară, ci doar luarea de măsuri în vederea expulzării sau extrădării. Cercetări întreprinse de autorități pot fi calificate ca fiind astfel de măsuri, chiar dacă încă nu s-a formulat o cerere formală de extrădare. Privarea de libertate în acest scop va fi justificată doar atâta timp cât respectivele proceduri sunt în derulare.

Art. 5 paragr. 2 – Garanțiile persoanelor private de libertate

Observații generale

Această prevedere este aplicabilă oricărui tip de privare de libertate. Noțiunea de arest nu se rezumă la contextul unei proceduri penale, iar noțiunea de ,,orice acuzație” este o eventualitate luată în considerare, nu o condiție de aplicabilitate.

Scop

Această prevedere conține garanția elementară conform căreia orice persoană privată de libertate trebuie să cunoască motivul pentru care este privată de libertate, doar în acest caz putând să ceară statuarea unei instanțe asupra ilegalității măsurii conform art. 5 paragr. 4.

Persoanele care trebuie informate de motivul privării de libertate

În primul rând, persoana privată de libertate trebuie informată de motivul măsurii. Dacă persoana este incapabilă de a primi aceste informații, ele trebuie oferite reprezentantului persoanei, cum ar fi avocatul sau tutorele acesteia.

În cel mai scurt termen

Promptitudinea informării se analizează conform circumstanțelor fiecărei cauze. Nu este necesară o informare exact în momentul privării de libertate, aceasta putând să aibă loc în următoarele câteva ore de la luarea măsurii.

Modalitatea informării

Informarea poate fi explicită sau implicită (decurgând, de exemplu, dintr-un interogatoriu al poliției). Motivele nu trebuie prezentate în scris sau într-un document oficial. Persoanele care au fost reținute imediat după comiterea unei infracțiuni nu se pot plânge de lipsa informării. O simplă indicație a temeiului legal al arestării nu este suficientă. Persoanelor private de libertate trebuie să li se explice într-un limbaj simplu pe care să îl înțeleagă motivele de fapt și de drept ale respectivei privări de libertate.

Într-o limbă pe care o înțelege

Sarcina unei traduceri exacte a motivelor privării de libertate cade în sarcina autorităților.

5

Art. 5 paragr. 3 – Dreptul de a fi adus de îndată în fața unui judecător etc.

Scopul prevederii

Această prevedere conferă persoanelor arestate, existând o suspiciune că ar fi comis o infracțiune, garanții contra arbitrarului și contra privărilor nejustificate de libertate. Controlul judiciar al ingerințelor executivului în dreptul la libertate este de esența garanției conferite de această prevedere.

Controlul judiciar prompt și automat

Prima parte a art. 5 paragr. 3 se referă la controlul judiciar prompt și automat al privării de libertate dispuse de poliție sau alt organ administrativ. Orice perioadă care depășește 4 zile este, prima facie, prea îndelungată. Chiar și o perioadă mai scurtă de 4 zile poate încălca această garanție, dacă nu există circumstanțe excepționale care să împiedice autoritățile să aducă persoana respectivă în fața unui judecător. Acest control judiciar trebuie exercitat din oficiu, spre deosebire de cel prevăzut de art. 5 paragr. 4.

Judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare

Această expresie este sinonimă cu ,,autoritatea judiciară competentă” menționată la art. 5 paragr. 1 lit. c. Noțiunea de magistrat nu este sinonimă cu noțiunea de judecător, dar primul trebuie să aibă unele din atributele celui de-al doilea. Magistratul trebuie să se bucure de independență față de executiv și față de părți, independența sa fiind afectată dacă poate îndeplini ulterior funcția de acuzare în proces.

Condiția procedurală

Persoana privată de libertate trebuie audiată în persoană în fața judecătorului sau magistratului. Prezența avocatului nu este obligatorie, dar poate afecta abilitatea persoanei de a-și susține cauza.

Condițiile de fond

a) Analiza pe fond a motivelor arestării

Judecătorul sau magistratul trebuie să analizeze circumstanțele pro și contra arestării și să aibă competența de a decide dacă arestarea se justifică raportat la criterii legale. În cadrul controlului judiciar, trebuie să se analizeze dacă există o suspiciune rezonabilă că respectiva persoană a comis o infracțiune, acest control nefiind doar unul de legalitate, ci și unul de oportunitate. Controlul poate fi mai limitat ca întindere față de cel prevăzut de art. 5 paragr. 4.

b) Competența de a elibera persoana privată de libertate

Dacă nu există motive pentru menținerea privării de libertate, judecătorul trebuie să aibă competența de a elibera persoana privată de libertate.

6

Art. 5 paragr. 3 – Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi eliberat în cursul procedurii

Perioada luată în considerare

Perioada care se ia în considerare începe în ziua reținerii persoanei private de libertate și ia sfârșit în ziua în care este condamnat, chiar dacă numai în primă instanță. Deținerea unei persoane după pronunțarea unei condamnări în primă instanță se face în temeiul art. 5 paragr. 1 lit. a.

Principii generale

Această prevedere nu conferă autorităților judiciare opțiunea între a judeca o persoană în termen rezonabil sau a o elibera în cursul procedurii. Prezumția de nevinovăție impune eliberarea provizorie a persoanei în măsura în care arestarea preventivă încetează să mai fie rezonabilă. Prelungirea arestării este justificată doar dacă există indicații specifice ale unui interes public real pentru aceasta. Persistența unei suspiciuni rezonabile privind comiterea unei infracțiuni este o condiție sine qua non pentru prelungirea arestării, dar odată cu trecerea timpului această condiție nu mai este suficientă și trebuie să existe și alte temeiuri care să justifice privarea de libertate. În concluzie, instanțele naționale au obligația de a verifica arestarea prelungită a unei persoane din timpul procesului penal, pentru a asigura eliberarea persoanei în momentul în care circumstanțele cauzei nu mai justifică privarea de libertate. Argumentele pro și contra arestării nu pot fi generale și abstracte, ci trebuie să se refere la fapte specifice. Prelungirea cvasi-automată a arestării încalcă garanțiile acestei prevederi, iar proba motivelor pentru eliberarea persoanei nu poate fi pusă în sarcina acesteia.

Temeiuri pentru prelungirea arestării

Jurisprudența Curții a dezvoltate patru temeiuri care pot justfica prelungirea detenției.

a) riscul ca acuzatul să nu se prezinte la proces

Pericolul dispariției acuzatului nu poate fi stabilit numai pe baza severității pedepsei la care riscă să fie condamnat. Acest risc trebuie analizat în lumina mai multor factori: caracterul persoanei, moralitatea acesteia, domiciliul, ocupația, bunurile sale, legăturile de familie și alte legături cu statul în care este judecat. Pericolul sustragerii de la proces scade odată cu timpul petrecut în arest.

b) obstrucționarea procesului

Pericolul ca acuzatul să împiedice desfășurarea urmării penale nu se analizează in abstracto, trebuind să existe dovezi în acest sens. Riscul acestui pericol și a exercitării de presiuni asupra martorilor scade odată cu efectuarea actelor de urmărire penală și a luării declarațiilor.

7

c) comiterea altor infracțiuni

Riscul comiterii unor alte infracțiuni poate justifica arestarea preventivă dacă pericolul este plauzibil în raport de trecutul și personalitatea acuzatului.

d) protejarea ordinii publice

În măsura în care dreptul național prevede acest temei al arestării preventive, ea poate fi justificată pentru protejarea ordinii publice, doar dacă aceasta ar fi în mod real periclitată prin eliberarea acuzatului. Arestarea preventivă nu poate anticipa executarea pedepsei.

Termen rezonabil

Dreptul acuzatului de a fi judecat într-un termen rezonabil nu trebuie să afecteze îndeplinirea atribuțiilor de către autoritățile judiciare cu grija necesară.

Măsuri alternative

În momentul luării deciziei privind eliberarea unei persoane sau menținerea ei în stare de detenție, autoritățile trebuie să ia în considerare și măsuri alternative de a asigura prezența persoanei la proces.

Cauțiunea

Impunerea acestei garanții nu este destinată să asigure repararea daunelor, ci să asigure prezența acuzatului la proces. Cauțiunea se poate impune doar dacă există motive pentru arestarea acuzatului. Suma trebuie stabilită în raport de mijloacele inculpatului și de capacitatea sa de a plăti, dar în același timp, cuantumul ei să îl împiedice pe acuzat să se sustragă de la proces. Cuantumul sumei trebuie justificat prin motivarea hotărârii prin care se impune plata cauțiunii.

Justificarea oricărei perioade de detenție

Autoritățile trebuie să probeze necesitatea oricărei durate a privării de libertate, neputând să impună un minim obligatoriu al privării de libertate.

Arestarea preventivă a minorilor

Aceasta trebuie să fie cât mai scurtă și folosită numai în ultimă instanță. Minorii trebuie ținuți separat față de adulți.

8

Art. 5 paragr. 4 – Dreptul la verificarea legalității detenției de către o instanță într-un termen scurt

Scopul prevederii

Prevederea garantează persoanelor private de libertate dreptul de a cere din proprie inițiativă verificarea legalității privării lor de libertate. Se aplică în raport de orice tip de privare de libertate. Faptul că s-a stabilit de către Curte neîncălcarea art. 5 paragr. 1 nu înseamnă că nu poate fi stabilită încălcarea art. 5 paragr. 4. Cele două prevederi se analizează separat.

Natura controlului măsurii

Art. 5 paragr. 4 permite unei persoane arestate sau deținute să ceară unei instanțe verificarea condițiilor de procedură și de fond privind legalitatea privării de libertate. Dacă persoana este arestată în temeiul lit. c, instanța trebuie să aibă competența de a verifica existența unei suspiciuni rezonabile privind comiterea unei infracțiuni, pentru că aceasta este condiția esențială pentru legalitatea acestui tip de privare de libertate. Dacă persoana este privată de libertate în temeiul lit. a, controlul privării de libertate este inclus în hotărârea de condamnare. Totuși, dacă temeiurile privării de libertate se pot schimba în timp, verificarea legalității acesteia devine necesară. Instanța trebuie să fie caracterizată prin independență față de executiv și părți. Deși art. 5 paragr. 4 nu impune statelor să introducă un al doilea grad de jurisdicție în materia controlului judiciar al privării de libertate, dacă el există, garanțiile prevăzute de Convenție trebuie respectate. Instanța trebuie să-și motiveze hotărârea și să aibă competența de a dispune eliberarea în cazul constatării ilegalității privării de libertate. Procedura trebuie să se desfășoare rapid. Termenul se calculează începând cu momentul înaintării cererii, sfârșindu-se în momentul determinării legalității privării de libertate, incluzând etapa apelului, dacă este cazul. Rezonabilitatea termenului se analizează în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei. Având în vedere că se pune în discuție libertatea unei persoane, o perioadă de 17 zile a fost considerată prea lungă pentru determinarea legalității privării de libertate.

Art. 5 paragr. 5 – Dreptul la despăgubiri în cazul detenției ilegale

Dreptul la despăgubiri presupune ca o instanță națională sau Curtea să se fi pronunțat în sensul violării unuia dintre paragrafele art. 5. Această prevedere creează un drept direct la despăgubiri în fața instanțelor naționale. Acest drept trebuie să existe atât în teorie, cât și în practică, iar în acest sens, instanțele naționale trebuie să interpreteze dreptul național în spiritul art. 5, fără un formalism excesiv. Scăderea perioadei detenției din perioada de executare a pedepsei nu echivalează cu acordarea de despăgubiri deoarece acestea trebuie să fie de natură pecuniară. Această prevedere nu împiedică statele să impună persoanelor probarea prejudiciilor suferite prin privarea de libertate ilegală. Sumele acordate nu pot fi în mod considerabil mai scăzute decât cele acordate de Curtea în situații similare.

9

10