Acest studiu este rodul primei noastre cercetări asupra lăutarilor rămaşi în satele româneşti şi a muzicilor pe care aceştia le-au moştenit pe cale orală, păstrându-le în condițiile unei tranziții istorice bruşte. Aducem vorba de aceasta căci ştim cu toții de evidenta relație dintre structurile socio-politice şi muzicile orale, care le reflectă simbolic. Muzica lăutărească, prin forma sa pură, simplă şi violentă, reuşeşte să le expună cu cea mai mare uşurință şi sinceritate.

Meseria de lăutar trebuie înteleasă pentru ceea ce este: o meserie care trebuie plătită. Fie că însoțesc evenimente importante din viețile țăranilor – botez, nuntă, petreceri, înmormântare, sau că sunt în spațiul privat al curții, lăutarii vor cânta cu plăcere şi cu un real interes față de reacția ascultătorilor. Din păcate, din ce în ce mai puțini oameni vor să mai asculte muzica pe care ei au primit-o ca pe cea mai de preț moştenire.

CD-ul cu piesele pe care am reuşit să le înregistrăm ne oferă o viziune nouă asupra țării, pe care poate o cunoaştem prea puțin. O sumedenie de etnii, obiceiuri si voci circulă simultan în spațiul României.

Artiştii pe care i-am întâlnit doresc să fie descoperiți, însă obiceiul de a se compara cu trupe de taraf sau fanfare care au cunoscut succesul mondial îi descurajează şi îi împinge să urmeze alte meserii în paralel. Unii ajung profesori de muzică în şcolile din zonă, încercând să dea mai departe cântecele. Îndemnul nostru ar fi să mergem cu toții să îi vizităm, la ei în curte, să îi ascultăm cântând ce ştiu ei mai bine; abia atunci vom putea spune că îi cunoaştem şi că-i apreciem, ajutând astfel ca fondul lor autentic să nu dispară.

Am întâlnit oameni sinceri, conştienți de faptul că sunt instrumentişti buni şi că muzica lor place, muzicanți care te simt şi ştiu ce muzică vrei să asculți. În retrospectivă, noi am simțit toată experiența din perspectiva omului modern, care nu a trăit vremurile relatate. Însă, pentru o secundă, ascultând această muzică, ni s-a dezvăluit cine suntem, fără să ni se spună direct.

Cercetarea de teren s-a desfăşuat în perioada martie – august 2015, realizată în cadrul proiectului Balkanik: Festival de cultură şi artă, finanțat prin granturi SEE 2009 - 2014, programul PA17RO13, Promovarea diversității în cultură şi artă în cadrul patrimoniului cultural european.

Arsenie Nicolae, Stan Gheorghe şi Gheorghe Mihai din Drăgăneşti-Vlaşca, Teleorman

În tinerețe, Nicu (Arsenie Nicolae) îşi culegea cu grijă repertoriul şi participa la concursuri, unde obținea premii importante. Şi-a crescut copiii şi nepoții cântand şi-avea cel puțin câte-o nuntă în fiecare săptămână. Acum însă, e altfel: în zonă sunt tarafuri mai cunoscute, dar nici ele nu mai sunt chemate atât de des la evenimente, acolo ascultându-se altfel de muzică. Cu Gheorghe şi Mihai nu se mai întâlneşte aşa des, căci fiecare are serviciul şi problemele lui. Atunci când reuşesc să se vadă, au însă plăcerea de a cânta împreună piesă după piesă, amintindu-şi parcă de fiecare dată mai multe decât ştiau, încercând variante ca să găsească forma cea mai frumoasă a unei melodii.

Nemet Ritvan şi Bolmandîr Cornel din Constanța

Constanța era agitată, caniculară şi plină de maşini care mai de care mai gălăgioase. Am întrebat de urmaşii lui Yuzeir în Piața Chiliei şi am aflat că Ritvan înca mai cânta cu toba şi vocea. Am vorbit cu el a doua zi şi am mers în cel mai apropiat loc fără zgomot, în pădurea de la Valu lui Traian. Ritvan l-a adus cu el pe Cornel, care nu este tătar, dar alături de care cântă mai mereu. Ne-au povestit că acolo, în pădure, mai demult se țineau luptele tătăreşti. Bărbații se luptau, muzicanții îi încurajau cântând ore-n şir, iar cel ce câştiga primea un batal viu. Acum luptele se țin în parcuri, în medii controlate, pe la zilele diferitelor sate din Constanța. Ne-au cântat muzică tătărească veche şi câteva melodii de nuntă. Cu toate că ei au învățat să cânte de toate, încă mai sunt chemați la nuntile tătarilor, care nu-i lasă să cânte alta muzică în afară de cea tradițională.

Paşca Adrian, Mihuț Teodora şi Paşca Vlad din Carei, Satu Mare

Adrian şi Vlad au fost incluşi de mici în taraful condus de profesorul Dumitru Iederan, apoi, împreună cu fratele lor Bogdan, au format propriul lor taraf. De asemenea, Adrian Paşca învață copii să cânte şi să joace, ocupându-se şi de Ansamblul Folcloric Ceatăra. Teodora îi este elevă, iar gorduna la care cântă a fost construită de el. Este un instrument vechi, strămoş al contrabasului, la care nu prea se mai cântă, aşa că a fost mai uşor să o construiască decât să încerce să o caute prin țară. Ei cântă muzică veche din zona instrumentală Codru. Merg la concursuri prin țară şi în străinătate şi peste tot vorbesc despre muzica pe care au auzit-o demult şi care nu trebuie să se piardă. La şcoală, Adrian repetă cu copiii câteva ore în fiecare zi. Nu toți vor ieşi muzicanți, dar măcar vor fi crescut cu muzica ce le reprezintă zona, lucru care îi va ajuta nespus de mult să-şi construiască o identitate şi să înțeleagă cine sunt.

Ion Gorocilă, Ionel Cioacă, Paul Gorocilă, Nelu Grigoraş şi Manu Gorocilă din Craiova, Dolj

Taraful a fost înființat în urmă cu zece ani la inițiativa lui Ion Gorocilă. Ceilalți membri s-au alăturat unul câte unul, componența de acum fiind stabilă. Au cântat prin multe baruri şi restaurant şi au învățat cum şi ce să îi cânte fiecăruia ca să îi fie pe plac, având un repertoriu destul de bogat, de la cântece de pahar la balade populare. Atunci când merg la nunți, cântă de dimineață până a doua zi. Au fost invitați şi la festivaluri, iar cei de la Casa de Cultură îi mai solicită să cânte când organizează evenimente mai importante. Au avut mereu câte un loc unde îi puteai găsi în fiecare săptămână. Înainte a fost la Hanul Domnesc, acum – La John pe terasă. Acesta este situat undeva spre ieşirea din oraş, atrăgând oamenii datorită faimei tarafului.

Radu Lăcătuş din Bratca, Bihor

În Bihor cel mai răspândit instrument este vioara cu goarnă, aşa că, atunci când am ajuns în Bratca, am mers direct la soția lui Mircea Rostaş, cel care meşterea viorile tuturor muzicanților din zonă. După ce ne-a povestit despre violoniştii de odinioară şi ne-a mărturisit că în prezent au mai rămas doar câțiva (fara in zona), l-a chemat pe Radu Lăcătuş. La tobă l-a acompaniat fiul lui Rostaş. Femeia a fost cea care le-a stabilit repertoriul pentru înregistrare, făcând o trecere prin mai multe ritmuri şi stări. Conform spuselor ei, fiecare interpret are doar câteva piese pe care numai el ştie să le cânte (foarte-fara) bine. Înregistrarea s-a făcut în curtea lui Rostaş, unde nu se mai auzise vioara cu goarnă de câțiva ani buni.

Gelu Covaci din Bălnaca, Bihor

Vioara lui Gelu a fost făcută tot de Rostaş. Merge cu ea destul de des la nunți şi înmormântări, în tarafuri mai mari, de aproximativ 5-6 oameni. Ne-au fost prezentate cântările specifice fiecărui tip pe eveniment. Nu auzisem niciodată hora de înmormântare din zona lor, asa că ne-au cântat puțin din ea. În tot acest timp am stat însă în casă, cu uşa şi geamurile închise, cu un pieptene pus la vioară pe post de surdină, căci dacă în sat s-ar fi auzit ce cantau, ar fi venit toți în fața casei plângând, crezând că s-a stins cineva. Bălnaca este un sat mic, unde toată lumea îl ştie şi îl respectă. Oamenii s-au strâns în fața casei pentru a-l asculta. Chiar dacă sunetul de vioară cu goarnă este foarte des întâlnit în zonă şi cu toții au crescut cu el, în acel moment, când doar ascultam muzica şi nimeni nu dansa, (…) oamenii păreau contrariați de sunetul ei straniu şi foarte pregnant.

Szigmond Avram şi Sereş Csaba din Ciumenghiu, Bihor

Ciumenghiu e un sat de rromi, unde au rămas acum doar doi violonişti. Szigmond Avram a fost primul care ni s-a alăturat şi care a ieşit imediat în stradă cu vioara. A venit şi Manu, iar Iliuță i-a ținut toba, căci nu mai avea suportul. Nu mai avea nici cu ce să bată în cinel, aşa că a improvizat cu o cheie sau cu o şurubelniță. Suna fix cum ar trebui să sune. S-a strâns toată lumea din sat în dreptul curții lui Szigmond: câteva familii şi mulți copii pe care abia i-am convins să facă linişte. Se auzea cum băteau ritmul cu piciorul sau lovituri de mână pe picior. Muzica lor este la fel ca lumea din sat: plină de entuziasm, jucăuşă, cu înflorituri pe ici-colo şi scurte efuziuni. Ne-ar fi cântat şi povestit până a doua zi, dar deja începuse dansul. Satul răsună în fiecare zi cu muzica venită din boxele vreunei case, dar lăutarii nu mai cânta aşa des. Cât e ziua de lungă, fiecare are de lucru şi de umblat după cele trebuincioase. Iar lăutarii, atunci când se strâng, trebuie să se adune din sate diferite.

Mihai Gherase şi Dumitru Zogu din Cogealac, Constanța

Grupul de aromâni fărşeroți este cunoscut pentru colaborarea cu Grigore Leşe din 2007. Atunci erau nouă, acum au mai rămas trei, dintre care am putut înregistra doar doi: Mihai Gherase şi Dumitru Zogu. Prima dată l-am cunoscut pe Mihai, care ne-a povestit despre turneele lor în străinătate, despre cum săli întregi îi ascultau amuțiți de atmosfera ritualică şi sonoritatea primordială a cântecelor lor. Mihai Gherase cânta la cimpoi, iar ceilalți- din voce, polifonic. Când a venit şi Dumitru, ne-au zis că vor încerca să ne cante, dar că polifonia n-are cum să iasă în doi. Au sfârşit prin a ne arăta nişte pasaje muzicale şi a ne spune cum ar fi trebuit să fie cântate. Nu au urmaşi care să le fi moştenit muzica, este greu de înțeles şi de interpretat, deloc “modernă”, după cum spun chiar ei.

Dănuț Lăcătuş, Dascălu Costeluț, Bizom Florin, Toloş Marius, Toloş Gabriel, Bârsanu Silviu, Florea Ilie, Iorga Paul, Doroftiesei Sebastian, Florea Robert, Candrea Alexandru, Todaşcă Ovidiu, Țiganetea Cosmin, Vasiluț Raluca, Pentelescu Ionele, Bordieanu Beatrice, Bordieanu Cristina şi Rusu Raluca din Poiana Stampei, Suceava

Dănuț a învațat să cânte de mic si acum pregăteşte Taraful Ansamblului Poienița, un taraf de copii. Îi învață piesele pe care le cunoaşte, dar le lucrează împreună cu ei, copiii având mână liberă să improvizeze. Ei încep pe la 10 ani pregătirea cu Dănuț, dar, după ce termină liceul şi pleacă din Poiana Stampei, majoritatea abandonează taraful. Dar sunt şi unii care rămân; Raluca Vasiluț a terminat studiile de la Conservator, dar merge în continuare cu naiul la toate cântările Tarafului. Dănuț are trupa lui cu care cântă la nunți, dar, ori de câte ori e posibil, îi mai ia cu el şi pe unii dintre copii ca să îi învețe meseria adevărată şi să îi obişnuiscă cu cântatul în şi pentru public.

Enache Liviu Lucian, Mircea Enache, Liviu Enache, Ciprian Enache, Alina Enache, Conel Enache şi Eduard Stan din Morunglav, Olt

Toată familia Enache locuieşte în aceeaşi casă şi cântă împreună, iar în 1996 au început să se numească Taraful din Morunglav. Bunicii şi părinții le-au pus copiilor în mâini instrumentele de când erau mici şi, mai mult decât atât, le-au cântat în toate felurile ca să se deprindă cu muzica. Acum îi dezvață, puțin câte puțin, de timiditate şi caută cântece şi feluri de a le cânta împreună. Cei mari au studiat sârbele din zonă şi vor scoate un album cu ce au descoperit şi le-a plăcut mai mult. Poartă un mare respect lăutarilor de pe Valea Oltețului, încercând să le preia muzica într-o formă cât mai autentică. Alături de copii cântă muzica mai potolită, cu strofe lungi ce povestesc tot felul de întâmplări, cântate în cor. Copiii nu s-au hotărât încă daca vor urma meseria părinților, dar până atunci, repetă împreună şi se bucură să cânte şi să asculte muzică lăutărească.

Emil Mihaiu, Pusztai Aladar, Botiş Călin din Gherla, Cluj

Emil a învățat să cânte de mic, trăgându-se din două familii de lăutari: a mamei şi a tatălui. Crescând printre ei, la şapte ani deja începea să meargă la nunți, deprinzând diverse cântece rapid, pe măsură ce trebuia să îi acompanieze pe ceilalți. Acum învață, la rândul lui, copiii să cânte. A scos CD-uri cu mai mulți muzicanți din Câmpia Transilvaniei şi nu numai, dar a şi consolidat un trio cu care cântă de ani de zile. Ne-au cântat aceeaşi melodie în trei variante: româneşte, ungureşte şi țigăneşte, căci în trio fiecare aparține uneia dintre cele trei etnii. Mai mult decât atât, Emil a crescut lângă lăutari care cântau totul în aceste trei variante, aşa că a învațat să transpună aceeşi melodie în spiritul fiecăreia.

I-am cunoscut şi filmat anul trecut la o nuntă în Zece Prăjini, unde au cântat în soare ore-n şir hore şi sârbe. Anul acesta am ajuns la ei acasă, în Valea Mare, unde ne-au cântat de toate. L-am cunoscut şi pe Giani, fiul lui Alexandru Costel, în vârstă de numai 3 ani. Ne-a zis în treacăt, ca şi cum ar fi fost evident, că lucrul lui preferat din lume e fanfara. Nu ne-am mai întâlnit nicăieri cu energia pe care o degajă, este o combinație de sobrietate şi încrâncenare.Atunci când cântă dau ceva din ei, din poveştile lor de viață si din felul lor de a fi. Giani a apărut lângă ei la un moment dat, îmbrăcat frumos şi cu o trompetă mică. S-a chinuit să sufle în ea şi să apese tastele, suparându-se când, la solo-uri, cei mari i-o luau de la gură ca să nu se audă că falsează. Nu a învățat teoria, tatăl lui şi toți ceilalți din fanfară lăsându-l să le fure meseria cântând cu ei, aşa cum au furat-o şi ei când erau mici.

Alexandru Costel, Gavril Vasile, Ciobanu Viorel, Gavril Victor, Diaconescu Florin, Chiriac Vasile, Mavroianu Iulian, Mavroianu Maricel, Orleanschi Gică, Alexandru Meotu, Dumitru Neculai, Gavril Dumitru si Giani din Valea Mare, Vaslui

Pimon Bejenaru, Veronica Colareza, Alexandra Ciubotaru şi Iuliana Mitri din Sarichoi, Tulcea

Pimon (Pima) este profesor de muzică, iar echipa noastră a ajuns în Sarichoi după serbarea de sfârşit de an şcolar. Ne-a arătat Casa de Cultură şi ne-a povestit puțin despre comunitatea lor de ruşi lipoveni, care se micşorează pe zi ce trece. Pima adună la un loc cântece într-o mini-culegere pentru a le da mai departe copiilor. El cântă la harmuscă, un instrument specific rusesc, care seamănă cu acordeonul, dar, spre deosebire de acesta, este acordată doar în două game, una majoră şi una minoră. Le-a acompaniat pe doamnele Iuliana, Alexandra şi Veronica, prezentându-ne, cu multă bucurie, o parte din cântecele lor vechi. Pima mai cântă în această formulă la concursuri, dar la nunți mai ajung doar foarte rar.

Ioan Pop, Ioachim Făt, Anuța Pop şi Voichița Tepei din Hoteni, Maramureş

Ioan a prins drag de cântat datorită bunicului său, dar a învățat de unul singur să cânte la mai multe instrumente. Grupul Iza s-a format ca taraf de tip tradițional şi a început să fie promovat de catre Speranța Rădulescu în anii `80, de atunci rămânând în sfera cântecului moştenit. Grupul este format din Ioan Pop, soția lui, Anuța Pop, cumnata – Voichița şi Ioachim Făt. Sunt conştienți că lumea se schimbă, iar muzica se îndepărtează de fondul ei, transmis din generație în generație. Ioan Pop spunea într-un interviu că acum “tradiția înseamnă luptă”. Ei încearcă să o păstreze întocmai: cântând muzica specifică zonei lor, cu acompaniamentul original, însoțită de portul tradițional şi jocul aşa cum îl jucau părinții lor. La ei în curte, în Hoteni, lângă casa de lemn, muzica țăranilor nu este întinată, ci interpretată cu extraordinar de multă bucurie şi entuziasm.

Plaiu Petrică, Plaiu Valentin, Plaiu Daniel, Plaiu Ionuț şi Plaiu Alex din Mironu, Suceava

În Mironu era plin de lăutari mai demult, dar acum au mai rămas doar ei. Dintre ei, unii urmează să plece în străinătate. Am ajuns acolo datorită faimei satului, iar taraful s-a ”format” ad-hoc în câteva ore, cât a durat să se strângă toți cu instrumentele în acelaşi loc. Totodată, s-au adunat şi oamenii din sat. Nu îi mai auziseră de mult, copiii probabil nu-i auziseră niciodată. La nunțile din zonă sunt preferate alte muzici, iar lăutarii şi-au găsit locuri de muncă, unde stau cât e ziua de lungă. Au cântat mai mult decât credeau, pana târziu în noapte. Şi-au ”reintrat în mână”.

Duță Niculae, Mihai Petre, Calistrache Petre şi Stoica Tudor din Naipu, Giurgiu

Ajunşi în Naipu, am intrat pe Strada Lăutarilor, am întrebat unde îi găsim, iar după 5 minute se strânsese deja tot taraful în mijlocul străzii. Unul dintre ei dormea, altul curăța peşte, altul era plecat prin sat. Au început “încălzirea” imediat, timp în care s-au strâns şi oamenii de pe stradă în jurul lor. Au dansat, i-au întregistrat, i-au întrebat detalii despre cântece şi au cerut multe sârbe; aşa au trecut în jur de două ore cu noi în soare, în mijlocul străzii. Repertoriul lor este destul de asemănător cu al celor de la Clejani, dar, spre deosebire de ei, lăutarii din Naipu n-au fost nici struniți, nici expuşi. Cântă fără să se tempereze, s-au obişnuit unii cu alții de ani de zile, iar acum impulsivitatea aceasta le caracterizează stilul. În taraf cântă de fapt toți muzicanții care au mai rămas în sat. Cei tineri, într-o formulă mai restransă, mai merg pe la nunți, dar publicul le cere tot felul de piese, şi noi, şi vechi.

Traian Balcău din Ceanu Mare, Cluj

Traian a ascultat mulți oameni cântând când era mic, dar, la un moment dat, aceştia au început să dispară unul câte unul, iar lui i s-a făcut dor de muzica lor, lucru care l-a determinat să se apuce el însuşi de cântat. Acum aproximativ 3 ani a început să fie solicitat la evenimente, iar între timp a participat la numeroase concursuri, serbări câmpeneşti, zile ale oraşelor. Cu diplomele câştigate şi-a împânzit întreaga casă. Este mândru de faptul că, prin intermediul lui, oamenii încă mai aud doinele şi horile vechi. Nu a învățat muzică nouă, cântă melodiile vechi pe care le-a auzit în copilărie şi în tinerețe, încercând să le reproducă întocmai.

Vasile Soporan din Frata, Cluj

Soporan a fost declarat tezaur uman viu de către UNESCO. E-un bărbat de înălțime medie, cu o eleganță simplă şi evidentă; e bun gospodar, având grijă singur de curte şi de câmp. Şi cantă. Singur. Din voce. Toata lumea îl ştie. Câteodată îl acompaniază Şandorică şi muzicanții din Soporul de Câmpie. Acum mai cântă numai pe la concursuri şi concerte la care e invitat, în rest îi lasă pe cei tineri să îşi facă meseria. El a-nvățat de la părinți să cânte şi-aşa a trăit toată viața, dar n-a avut cui să-i dea mai departe plăcerea pentru muzică.

Alexandru Ciurcui (Şandorică) şi Francisc Ioan din Soporu de Câmpie, Cluj

Şandor, tatăl lui Şandorică, a fost un lăutar vestit, de la care fiul a învățat tot ce ştie. Îl lua cu el pe la nunți; ne-a povestit cum o data nuntaşii nu i-au lăsat să plece, i-au hulit şi i-au urcat pe casă, dându-i jos abia după ce începuse o nouă zi şi nimeni nu mai avea putere să joace. Acum Şandorică îşi aminteşte râzând, dar atunci i-a fost greu: toți se aşteptau de la el să cânte bine, dar el abia dacă avea timp să doarmă. Cu toate acestea, acum nunțile sunt scurte, oamenii se distrează în alt fel şi lui îi este dor de cântările din tinerețe. A scos CD-uri şi a cântat cu muzicanți din toată țara, iar la un moment dat a plecat în America; a cântat şi-acolo! Dar s-a întors în Sopor, unde îşi creşte nepotul vrând să îl învețe să cânte. Oamenii încă mai vin la el în curte sa îl audă: din America, din China şi urmează să fie declarat tezaur uman viu. Francisc îi este vecin şi cântă de mulți ani împreună cu el ca braci. Şandorică improvizează, găseşte noi modalități de a lega melodiile între ele, iar Francisc îl urmează. Tatăl lui a fost tot braci, de la el a primit vioara şi a învățat să cânte.

Nea Vasile Dinu din Mârşa, Giurgiu

Am ajuns la Nea Vasile pe nepusă masă, dar ne-a primit cu multă bucurie şi ne-a povestit despre cântările lui din ultimii ani. Toată lumea îl ştie şi il apreciază, iar el abia aşteaptă să mai fie chemat să le cânte.Pentru că ceilalți lăutari din sat erau la o nuntă, am mers împreună la Clejani. Acolo s-a strâns o mare parte din Taraf de Haïdouks în curtea lui Caliu şi s-au apucat să cânte impreună. O piesă a tarafului, una a lui Nea Vasile şi tot aşa câteva ore!