Aripi de gand 15

Revista elevilor de la Şcoala Gimnazială Sat Bucşeşti,

comuna Poduri, judeţul Bacău

ISSN 2066 – 9658

Anul VI, nr. 15, septembrie 2012 – iunie 2013

Dor de casă Patria sunt eu, eşti tu, e tot ceea ce iubim, tot

ceea ce visăm, tot ceea ce va fi când nu vom mai fi.

Patria este acel loc numit „acasă“. Oriunde

ne-am afla în această lume largă, vom purta mereu

în suflet dorul de uliţa copilăriei, de şcoala din sat,

de domnul învăţător şi de casa bunicilor. Toate

locurile în care am fost fericiţi sau poate trişti.

Patria este locul în care sunt cei dragi, este locul

în care ne simţim iubiţi şi protejaţi, unde totul are

sens şi putem fi tot ceea ce ne dorim fără ca nimeni

să ne condamne.

„Îmi iubesc patria“ pare a fi o lozincă desuetă,

folosită excesiv de politicienii noştri, dar, pe de altă

parte, „Îmi iubesc patria“ estee un dor ce le arde

sufletul românilor ce sunt împrăştiaţi în toate cele

patru colţuri ale lumii, spre a-şi clădi un viitor mai

bun. Şi, de abia atunci când pierzi ceva, simţi cât de

important era. Astfel începi să simţi că locul tău nu

e nicăieri în lume, că, oricât de mult ai încerca să-ţi

clădeşti un viitor mai bun, îţi lipseşte acea fericire

dăruită de lucrurile mărunte: sunetul colindelor,

mirosul sărbătorilor, bucuria bunicilor când le treci

pragul, masa de sărbători la care se adună toate

rudele cu mic, cu mare, lumânările aprinse în

noaptea de Înviere, mâinile părinţilor care te alintă

atunci când eşti necăjit şi faptul că îţi auzi vocea în

graiul care îţi este drag!

Destinul te poartă pe căi ciudate, viaţa te

biciuie când te aştepţi mai puţin şi, chiar dacă nu te

poţi întoarce, retrăieşti cu sufletul acele clipe mult

iubite! Dorul de patrie este poate unul dintre cele

mai profunde, care nu se şterge odată cu timpul, dar

care se adânceşte şi îţi roade sufletul.

Patria este acolo unde suntem iubiţi şi unde

noi iubim la rândul nostru.

Codreanu Ioana-Codruţa, clasa a VII-a

Coordonator, prof. Ciosu Elena

Patria mea Patria mea - din punctul meu de vedere,

este pământul care ne hrăneşte. Patria este

totul, sunt eu, sunt oamenii din jurul meu, tot

ceea ce va fi când noi nu vom mai fi. Pe acest

pământ pot munci, pot să-mi îndeplinesc

visurile şi am dreptul de a lupta pentru ceea ce

mi se cuvine. Oricine poate lupta pentru

drepturile lui şi, cu ocazia asta, ţara dă înainte.

Dar, din păcate, oamenii trăiesc cu pretextul

„fiecare pentru el“, pretext care, din punctul

meu de vedere, nu mi se pare corect. Mulţi

dintre noi uităm de unde am plecat, uităm cine

au fost strămoşii noştri, uităm cât de mult au

muncit şi au luptat ei pentru NOI, ca să fim

liberi azi şi, din păcate, numai ţărâna şi oasele

mai rămân în memoria oamenilor.

Patria este locul unde suntem iubiţi. După

proverbul „Patria este ca un copil: dacă uiţi de

el, poate să plece de acasă“, aşa e şi cu ţara:

dacă uităm de ea, se duce de râpă.

Eu sunt mândră că sunt româncă pentru

toate lucrurile care există în ea. Pentru tradiţiile

frumoase de care ne bucurăm, pentru cântecele

româneşti şi pentru limba pe care o vorbim! De

asemenea, pe 1 Decembrie sărbătorim cu

mândrie Ziua Naţională a României.

În viaţă trebuie să mergem cu capul sus, să

fim curajoşi, deoarece cu frica nu rezolvăm

nimic. Ne subapreciem singuri, dând cu piciorul

la ceea ce putem construi.

Îmi iubesc ţara pentru ceea ce este!

Ciuhat Elena-Diana, clasa a VII-a


3

CUPRINS

Tărâmul înverzit ……………………………………… p. 4

Laudă mamei …………………… …………………….. p. 9 Cum văd copiii lumea de azi … ……………… p. 15 Împărăţia zeilor ……………............................................. p. 19 Ce alegem – cartea sau filmul? ......................... p.26 Basme cu zâne ……………………………………………… p. 30 Poveştile copiilor ………………………………………….. p. 36 Locuri minunate …………………………………………. p.54

Coordonator: prof. Elena Ciosu Tehnoredactor: prof. Elena Ciosu Colectivul de redacţie: Rusu Marina, clasa a VIII-a Stamate Roxana-Luiza, clasa a VIII-a Solomon Emilia-Sofia, clasa a VIII-a Colaboratori: prof. Ondu Gabriela prof. Palade Mădălina Fotografiile au fost realizate de elevul Dobrovăţ Mihai, clasa a X-a

ISSN 2066 – 9658

Editura „Egal“ Bacău

Tărâmul înverzit Reportaj literar realizat de Scorţanu Emilia-Maria,

clasa a VII-a


Se aude apa încet. Curge iute la vale atrăgând, privirile tuturor. Aceasta este Cascada Bâlea. De jur împrejur peisajul e înconjurat de numeroşi ostaşi ai munţilor, care veşnic rămân verzi şi puternici. Acest punct este doar începutul unei frumoase călătorii. De aici intrăm pe traseul Transfăgărăşanului. Începem să urcăm tot mai sus. Deja vedem clar creştetul munţilor plini de stânci şi brazi. Cu cât urcăm mai mult, cu atât mai mult descoperim frumuseţile acestui loc, unice şi splendide. Privind îndeaproape şi atent, zărim pâraie mici şi cristaline ce se ascund după stânci. Aerul se schimbă încetul cu încetul şi devine tot mai aspru. Dar nimic nu ne întristează, căci, privind în spate, ni se pare că vedem un uriaş şarpe printre atâtea mii de pietre, ce se întinde peste tot pe pătura verde şi tot mai sus, unde e aşteptat de prietenii săi, brăduţii.

6

Sutele de serpentine ale drumului lin ne-au condus sus până la o nouă splendoare ascunsă în munţi. Prin aceste locuri bogate în frumuseţile naturii, ni se înfăţişează în faţa ochilor un lac plin cu smaralde şi safire: Lacul Bâlea. Privind malurile acestui lac deosebit, în peisaj pătrunde mantaua albă şi moale a zăpezii. Ridicând privirea, zărim zâne micuţe şi drăguţe pitite după stânci şi printre pietre. Nu le cunoaştem denumirea, deoarece sunt flori rare, încântătoare.

Ne continuăm drumul intrând într-un tunel în stâncă. E foarte întuneric, dar la capătul tunelului razele soarelui mângâie uşor asfaltul. Ieşind din tunel, o luăm la vale, despărţindu-ne astfel de priveliştea oferită de bucăţile de zăpadă presărate ici-colo în iarbă sau pe stânci. Mai coborâm puţin şi ne oprim să privim Pârâul Capra ce curge la vale printre stânci. Vizavi se află şi Complexul Capra, unde urmează să ne cazăm pentru a înnopta aici. 7

E a doua zi şi suntem gata de plecare. Coborând şi mai mult, îndrumaţi de stâncile şi brazii ce nu lipseau din peisaj, privirile ne alunecă spre albia apei. Ne apropiem din ce în ce mai mult de lac. De o parte a drumului putem admira pădurea cu arbori de diferite feluri ce cresc şi pe stânci, iar pe cealaltă parte a drumului putem admira sclipirea ca de cristal a Lacului Vidraru. La capătul acestei oglinzi a cerului se află Barajul Vidraru. Sus, mai sus de pădure şi de stânci, străluceşte orbitor dovada puterii omului: statuia Zeului Electricităţii.

8

Ne cazăm la un hotel aproape de lac, înainte de a ne plimba cu vaporaşul. Patinând astfel de apă, privim în toate direcţiile, admirând măreţia acestui lac. Atmosfera, priveliştea oferită de munţi, toate acestea pur şi simplu te îmbată cu atâta armonie şi linişte. A venit şi a treia zi, şi trebuie să ne îndreptăm spre Argeş, unde vom vizita Mănăstirea Curtea de Argeş.

Ne e greu să ne despărţim de aceşti munţi, de domnia culorii verzi, de stâncile uriaşe şi de apa cristalină.

9

LAUDĂ MAMEI

Dragă mamă,

Ţie îţi datorez toată educaţia pe care mi-ai oferit-o. Fără tine nu aş mai fi cine sunt în

prezent. Parcă eşti un înger care a fost trimis de Dumnezeu pentru a mă păzi de toate lucrurile rele.

Când suntem supăraţi, mama vine şi ne alungă necazurile.

Când ne simţim rău, mama vine şi ne alină durerea.

De multe ori mama renunţă să îşi cumpere ei ca să ne cumpere nouă tot ce e mai bun. Nu putem

să nu ne gândim la frumoasele versuri din Repetabila povară de Adrian Păunescu: …Să le fie copilul

c-o treaptă mai sus/ Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn.

Îţi mulţumesc, mamă, pentru toate sacrificiile şi pentru toată dragostea pe

care mi-o porţi!

Ghineţ Andrei, clasa a VIII-a


Laudă mamei

Mamă… să ştii că nu te condamn pentru

nimic. Ba chiar te respect pentru deciziile pe care

le iei, chiar dacă prima oară când le aud, nu mi se

par a fi corecte.

Ştiu şi conştientizez cât de greu e să creşti un

copil mofturos şi cu gura mare… doar unul… dar

tu ai crescut încă trei aşa ca mine.

Ştiu cât de greu ţi-a fost să-ţi părăseşti părinţii,

ştiu şi cât te-ai chinuit cu liceul fiindcă nu aveai

bani, ştiu că nu aveai tot ce îţi doreai…

Ştiu că ai avut o copilărie zbuciumată şi că şi tu ai

rămas fără tată…

Şi mai ştiu şi că din cauza vieţii pe care ai

dus-o, tu te străduieşti să ne oferi totul, să nu

lipsească nimic… Şi totuşi, îmi pare rău că nu mai

ai timp de tine… nu mai vrei să ai timp de tine, iar

mie îmi pare rău că nu pot fi aşa cum te aştepţi.

Îmi pare rău că nu am avut timp niciodată.

Ştiu că niciodată nu poţi fi supărată pe mine,

dar vreau să ştii că dacă ţi-am greşit cu ceva, îmi

pare rău!

Solomon Emilia-Sofia, clasa a VIII-a


Dragostea oferită de mama

Mama mea este o persoană foarte

bună la suflet. Nu numai că ne iubeşte pe

mine sau pe fraţii mei, dar ea ajută pe

orişicine cu ce poate. Are un suflet foarte

bun.

Mama pe mine mă iubeşte foarte mult,

cu toate că uneori o mai supăr şi pentru asta

îi mulţumesc din toată inima că mă iartă

mereu.

Orice mamă, când pleci la şcoală, îţi zice

să fii cuminte, să iei note bune, dar mama

mea ştie că eu sunt cam obraznic şi îmi zice

mereu să fiu cuminte şi atent la ore. Acesta e

cel mai bun îndemn: îmi dă energie pe toată

ziua, dar mă şi calmează.

Eu îi mulţumesc mamei că a avut grijă

de mine şi că încă mai are, şi pentru că mă

îndeamnă mereu să fac lucruri bune, să las

loc de „bună ziua“ pe unde mă duc.

Mihalache Marian, clasa a VIII-a

Coorodonator, prof. Ciosu Elena

10

Dragoste de mamă

Mamă! Îţi mulţumesc că mă iubeşti atât de mult! Fără dragostea ta, pe care mi-ai

oferit-o din clipa în care m-ai născut, nu aş fi putut trăi. Chiar dacă eu te mai supăr, tu mă ierţi. O

mamă îşi iartă copilul, indiferent câte supărări îi face acesta…

Mamă, faci atâtea lucruri pentru mine, atâtea sacrificii, iar eu uneori te dezamăgesc. Şi pentru

asta îţi mulţumesc, pentru lucrurile frumoase şi pentru sacrificiile făcute pentru mine.

Când plec la şcoală, văd cât de grijulie eşti. Nu multe mame au grijă atât de mare pentru copiii

lor. Chiar dacă ne vom despărţi, tu vei rămâne mereu mama mea, iar eu mereu copilul tău.

Mamă, eu ştiu că orice voi face, mereu mă vei iubi şi mă vei ierta pentru toate supărările pe

care ţi le voi pricinui.

Mamă, îţi mulţumesc mult şi te iubesc!

Dobrovăţ Cristina-Maria, clasa a VIII-a


Dragă mamă,

Mulţumesc că m-ai îndrumat pas cu pas de când m-ai născut.

Îmi amintesc cum mă ţineai de mână şi mă duceai încet la grădiniţă, iar mai târziu, cum

m-ai învăţat să scriu cu atâta răbdare! Când am intrat prima dată în grădiniţă, chiar dacă îmi era frică,

tu m-ai dus. După ce terminam orele, tot tu mă aşteptai şi mă duceai acasă, ţinându-mi ghizdanul.

Când am intrat la şcoală, tu mă ajutai în fiecare zi să îmi fac temele, chiar dacă eu uneori

vroiam să stau mai mult la televizor, să mă uit la desene animate. Ai avut răbdare cu mine şi m-ai

învăţat ce trebuie. M-ai ajutat de fiecare dată când nu ştiam, explicându-mi ce e bine şi ce e rău.

Atunci când greşeam, tu nu mă certai, ci îmi spuneai cu blândeţe ce să fac.

Dragă mamă, îţi mulţumesc pentru tot ce m-ai învăţat de bine şi pentru tot ce mi-ai spus că

este rău.

Îţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai oferit şi pentru că nu ai spus niciodată „nu“ atunci când

mi-am dorit ceva.

Îţi mulţumesc pentru clipele când mă aşteptai în fiecare zi să ies de la grădiniţă şi mă

aduceai acasă.

Îţi mulţumesc pentru că ai avut răbdare să învăţ să scriu şi să socotesc.

Când ai venit să mă vezi la prima mea serbare, am fost atât de emoţionat să te văd în public!

Când am coborât de pe scenă, erai tot acolo. Eram atât de fericit să te văd printre celelalte mame!

Tot timpul ai venit la serbările mele şi m-ai felicitat! De fiecare dată ai fost lângă mine când

am avut nevoie şi de aceea îţi mulţumesc!

Îţi mulţumesc pentru că m-ai îndrumat de când am fost mic şi până acum şi pentru că

încă o mai faci, dându-mi sfaturi bune. Dacă tu nu ai fi, eu nici măcar nu aş fi existat. Tu ţi-ai pus o

amprentă decisivă asupra formării personalităţii mele.

Te voi ajuta mereu atunci când mi-o vei cere.

Îţi mulţumesc!

Dumitru Ionuţ-Constantin, clasa a VIII-a


11

Mamă

Îţi mulţumesc, mamă, că m-ai născut.

Mi-ai oferit viaţă şi pentru asta îţi voi fi

recunoscător în veci şi pururi.

Îmi oferi dragostea de care are nevoie orice

copil şi îmi faci zilele fericite cu glasul şi chipul

tău. Sunt un copil nu tocmai cuminte şi câteodată

te fac chiar şi să suferi, dar tu nu încetezi

niciodată să mă iubeşti şi să-mi oferi tot ce am

nevoie. Oamenii pot spune orice la adresa ta,

însă eu ştiu că tu eşti lumina ochilor mei. Dacă tu

nu ai mai fi, nici eu nu voi mai exista. Voi fi o

stafie umblătoare pe pământ, nu voi avea niciun

ţel în viaţă. Tu eşti îndrumarea, fericirea mea. Cu

tine mă simt ca fiind stăpânul lumii. În orice

situaţie eu voi avea şansa să te ajut, chiar dacă tu

nu-mi vei cere asta. Eu ştiu întotdeauna când eşti

fericită sau tristă, chiar dacă chipul tău nu o

arată.

Îţi mulţumesc că eşti mama mea şi

mă simt de parcă aş înota printre stele,

aş ţine lumea în braţe când mă

îmbrăţişezi sau când îmi spui: „Bravo,

fiule!“. Crudu Alexandru-Petru, clasa a VIII-a


Mamă

Mami! Mi-e dor să ne dăm împreună

cu sania şi să facem prăjituri. Mi-e dor de clipele

în care petreceam mult mai mult timp împreună.

Tu ai fost primul cuvânt pe care l-am pronunţat

şi probabil că va fi şi ultimul.

Îţi mulţumesc că datorită ţie am mulţi

prieteni. Tu ai fost lângă mine din prima clipă

când m-ai născut şi nimeni nu te-ar putea înlocui.

Ţi-ai câştigat importanţa şi locul în inima mea

care tânjeşte la micile lucruri pe care acum nu le

mai putem face. În majoritatea scenelor din

copilărie apari tu şi am urât clipele când îţi

curgeau lacrimi sincere pe ascuns, iar eu te luam

în braţe şi începeai a râde, spunând că sunt

lacrimi de fericire.

Îmi iubesc foarte mult mama, ca orice

copil, şi mereu am să o respect. Îţi mulţumesc

foarte mult, mamă, pentru frumoasele clipe

petrecute împreună!

Îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat

singură şi mi-ai dăruit doi fraţi pe care îi

iubesc foarte mult! Rusu Marina, clasa a VIII-a


12

Mamă, îţi mulţumesc

Mamă, eu îţi mulţumesc pentru toată

dragostea pe care mi-ai oferit-o până acum. De

fiecare dată când am căzut, tu m-ai ajutat să mă

ridic. Pentru asta îţi mulţumesc.

Tu, mamă, pentru mine eşti cea mai bună

persoană pe care am întâlnit-o şi, de fiecare dată

când am avut nevoie de ceva, tu întotdeauna

mi-ai oferit.

Nu toţi copiii au ceea ce am eu. Mulţi copii

m-au întrebat de ce tu, mamă, îmi oferi tot ce

vreau, deşi nu învăţ aşa bine. Dar tu, mamă,

mi-ai oferit toate astea pentru că mă iubeşti.

De aceea, îţi mulţumesc!

Popa Alin-Constantin, clasa a VIII-a


Dragă mamă,

Îţi mulţumesc în primul rând că mi-ai

dat viaţă şi că eşti mereu lângă mine.

O mamă are de muncit foarte mult pentru a

te creşte mare şi unii nu apreciază acest lucru,

crezând că s-au născut deja mari. Când ai o

problemă, mama îţi dă mereu un sfat bun şi

mereu te scoate din încurcătură. Sunt şi mămici

rele care îşi duc copiii la orfelinate, îi lasă pe

stradă sau, în cel mai rău caz, îi omoară.

Îţi mulţumesc, mamă, că m-ai

crescut mare şi că mi-ai dăruit tot ce am

vrut!

Pribagu Gabriel, clasa a VIII-a


Mamă

Dragă mamă, ai fost alături de mine de la naştere şi până am făcut primii paşi. Până şi

prima zi când am mers la grădiniţă a fost o zi destul de grea, deoarece nu suportam să stau departe de

tine.

După ce am crescut mai mare, am început să plec pe alţi copii, iar tu mă căutai peste tot, cu o

frică în suflet să nu fi păţit cine ştie ce.

Îţi mulţumesc foarte mult pentru că ai fost alături de mine în toate clipele vieţii, dar şi eu îmi

doresc să stau lângă tine cât timp mai este posibil, deoarece viaţa din ziua de azi este foarte grea. Cu

toate acestea, eu simt că încă mai am nevoie de sprijinul tău, pentru că singur nu pot face faţă

provocărilor vieţii.

Prăjescu Andrei-Mihai, clasa a VIII-a


13

Scrisoare mamei

Dragă mamă,

În această zi plină de splendoare, eu îţi mulţumesc pentru tot

ce mi-ai dăruit pe parcursul acestor ani. Ştiu că a fost foarte greu să ai grijă de

mine şi de sora mea şi de aceea te apreciez foarte mult.

Îţi mai aduci aminte când eu tot timpul stricam lucrurile preţioase din

casă, iar tu mă iertai? În acele momente mă simţeam prost, căci ştiam cât de mult

contau acele lucruri, deşi nu mă puteam abţine. Chiar dacă şi acum eu fac

nenumărate greşeli, tu mă ierţi şi nu mă pui să le repar.

Mai ţii mine când ţi-am dăruit prima floare? Ai fost foarte fericită

văzându-mă atât de mică, în mână cu o floricică aproape ofilită. Acum ştiu că

pentru tine nu a contat ceea ce ţi-am dăruit, ci intenţia mea.

Ţi-a fost greu să mă îngrijeşti, deoarece am fost şi sunt o fire

încăpăţânată. Dar, chiar şi aşa, nu m-ai lăsat deoparte. Eu cred că o scrisoare sau

un cadou nu este suficient pentru a ierta aceşti ani chinuiţi de mine.

Aş vrea ca timpul să ne ofere din nou libertatea pe care am trăit-o

atunci când mergeam împreună la grădiniţă, iar tu mă ţineai de mână! Aş da orice

să pot da timpul înapoi, să mă mai joc mereu cu sora mea, să ne plimbăm prin

florile albe şi prin zăpada cristalină!

Aş vrea ca fericirea să predomine tot timpul în sufletele noastre, pentru

a nu mai avea atâtea griji! Amintirile noastre nu se vor sfârşi niciodată, pentru că

le avem aşezate cu drag în suflet! Iubesc zilele de week-end, când toţi luăm micul

dejun împreună şi nimic nu ne lipseşte de pe masă!

Cu toate că mie nu îmi place să fac anumite lucruri, până la urmă tot le

fac, din două motive: pentru că trebuie făcute şi pentru a te mai scuti de alte

treburi, fiindcă-mi eşti unica mea mamă minunată!

Mamă, îţi mulţumesc pentru că exişti! Îţi mulţumesc că mi-ai dat viaţă

şi, mai ales, pentru că faci orice pentru a-mi fi viaţa mai uşoară, chiar dacă eu îţi

mai greşesc.

Îmi voi aduce mereu cu drag aminte de zilele nesfârşite în care mă ţineai

de mână şi mă îndreptai spre şcoală. N-am să uit niciodată acele momente pline de

entuziasm şi de fericire infinită: mii de zâmbete pe faţa mea, bucuria şi energia de

a mă juca şi de a mă şti ocrotită!

Tot ce ştiam atunci era să mă bucur, să râd după fiecare căzătură,

lovitură, plânset, să împart totul cu ceilalţi copii, să mă joc cu ei, să dăruiesc

zâmbete şi bucurii tuturor!

Am avut şi am o copilărie fericită şi pentru asta îţi mulţumesc! Încă

nu ştiu ce sunt problemele, suferinţa, durerea, ura, invidia. E o viaţă colorată,

pictată în culori calde şi deschise. Nimic nu mi-a lipsit. Toată dragostea ta mi-ai

oferit-o şi pentru asta îţi mulţumesc!

Te iubesc din toată inima!

Cu drag, fiica ta, Roxana

Stamate Roxana-Luiza, clasa a VIII-a

Coordonator, prof. Ciosu Elena 14

CUM VĂD COPIII LUMEA DE AZI

IMPORTANŢA FAMILIEI ÎN FORMAREA PERSONALITĂŢII UNUI

COPIL

Familia este cel mai important element din viaţa ta, care nu trebuie să lipsească. Fără

familie nu exişti, ea îţi oferă dragostea, protecţia şi educaţia de care ai nevoie. Familia este primul

lucru pe care îl iubeşti şi pe care nu îl poţi urî.

Pentru mine, ea – cu bune, cu rele – semnifică o mare parte din mine. Fără familie poate nici

nu mai eram acum. Mama este cea care are grijă de tine, care te învaţă lucruri noi.

Mama mea m-a învăţat să merg, să vorbesc, să iubesc, să nu urăsc. Sunt unele lucruri pe care

doar mama le poate face.

Tata este cel care mi-a oferit şi încă îmi oferă adăpost, protecţie, multă iubire şi ar face orice

ca să îmi fie bine.

Împreună cu ei am crescut, am avut grijă unul de altul. Datorită lor sunt mai puternică şi ştiu

că mereu vor fi lângă mine, indiferent unde m-aş afla.

Fără familie nu aş însemna nimic. Ei mi-au creat copilăria. Cu bune, cu rele – ei mă

reprezintă. În viaţa unui copil, familia pune accent cel mai mult pe creşterea lui. Cum e familia, aşa e

şi copilul. Nu sunt de ajuns cuvintele pentru a descrie cât de importantă este familia.

Rusu Marina, clasa a VIII-a


Familia în viaţa unui copil

În ziua de azi familia este cel mai

important lucru din viaţa unui copil, deoarece,

dacă nu este învăţat unele valori morale de

către familie, nu le va mai învăţa niciodată.

Şi comportamentul copiilor se formează

tot în familie, deoarece ceea ce vede aici cât

este mic, asta va face şi el la rândul lui.

Depinde de lucrurile pe care le vede, dacă sunt

lucruri bune sau rele.

Încă de mic, copilul trebuie să se adapteze

vieţii de azi, pentru că mai târziu îi va fi greu

sau chiar imposibil să se obişnuiască. Lumea

este foarte rea şi bârfitoare, iar dacă copilul nu

este învăţat să se ferească de aceste lucruri, nu

va supravieţui provocărilor de azi.

După părerea mea, copiii din ziua de

azi se maturizează mult prea repede, iar acest

lucru se datorează părinţilor, care le oferă prea

multă libertate.

Prăjescu Andrei-Mihai, clasa a VIII-a


În familie, în urma unor certuri, cel

mai mult au de suferit copiii. Aceştia rămân chiar

traumatizaţi de aceste întâmplări şi asta se

întâmplă destul de des.

În formarea personalităţii unui copil este

importantă cel mai mult familia. Ea este cea care

te îndrumă spre fapte bune sau, contrar, spre

fapte rele. Iubirea unei mame sau a unui tată

definitivează creşterea unui copil. Când un copil

este trist, în majoritatea cazurilor este din vina

familiei. Pentru creşterea unui copil este nevoie

şi de o mamă, şi de un tată, deoarece unul singur

nu îi poate dărui dragostea celui lipsă.

Un copil este cel mai frumos dar de la

Dumnezeu. Un copil este bucuria întregii familii.

Dacă familia nu îi oferă dragostea necesară,

valorile morale şi multe altele, copilul se apucă

de lucruri pe care nimeni nu şi le-ar putea

imagina. De exemplu, se apucă de fumat, de băut

şi nu se mai gândeşte la ceea ce se va întâmpla în

viitor cu el.

Familia are cea mai mare contribuţie la

formarea pozitivă sau negativă a personalităţii

unui copil.

Crudu Alexandru-Petru, clasa a VIII-a


16

Importanţa familiei în formarea

personalităţii unui copil constă în ajutorul,

încrederea, bucuria şi, mai ales, iubirea oferită

de aceasta aşa cum nimeni niciodată nu ţi-o va

putea dărui.

Personalitatea unui copil se formează în

mediul în care locuieşte. Dacă familia, părinţii

lui sunt indiferenţi, beau sau se droghează şi se

ceartă mereu, atunci copilul se va dezvolta,

maturiza mult mai repede, majoritatea având

tendinţa de a se sinucide sau de a-şi urma

părinţii (să bea sau se drogheze la rândul lui).

Neştiind ce e bine şi ce e rău, acest copil,

copilul de azi, va fi criminalul sau hoţul de

mâine. Aceşti copii trebuie ajutaţi, mulţi dintre

ei cred că sunt neînţeleşi. Nu! Nu sunt

neînţeleşi, doar cred că cei din jur nu le acordă

importanţă, sunt indiferenţi. Viitorul lor

depinde de mediul în care trăiesc. Însă mai

există şi acei copii care se ridică cu ajutorul

celorlalţi.

Dacă familia sa este una normală, în

sensul de grijulie, comunicativă, deschisă,

prietenoasă, atunci şi copilul va avea o

dezvoltare normală. Însă nu toţi o să-şi urmeze

părinţii. Unii pot deveni total invers, datorită

excesului de binefacere. Aceştia profită de

bunăvoinţa părinţilor şi încep să-şi facă de cap.

Dar nu toţi procedează aşa, majoritatea care se

dezvoltă într-o asemenea familie sunt educaţi,

prietenoşi, cu capul pe umeri.

Personalitatea copiilor depinde mai întâi

de familie, familia având cea mai mare

importanţă, deoarece niciodată nu te va lăsa la

greu. Va fi alături de tine, indiferent de situaţie.

De aceea trebuie apreciată familia.



Din punctul meu de vedere, este

important ca o familie să „îşi bage nasul“ în

formarea personalităţii unui copil. Dar nu

întotdeauna.

De exemplu, eu cred că învăţătura ce ţi-o dau

cadrele didactice la şcoală, nu poate fi egalată cu

educaţia ce ţi-o dau părinţii lacomi, răutăcioşi etc

etc.

Dacă ai o familie de cămătari, ar trebui, din

punctul meu de vedere, ca părinţii să nu îşi

îndrume copiii să practice aceeaşi meserie şi să

facă acelaşi păcat ca şi ei. Din contră, ar trebui să

le spună că nu e bine ceea ce fac şi chiar să renunţe

la această „meserie“ bunăoară, să opteze pentru o

slujbă normală, unde se munceşte pentru bani

curaţi.

Sunt cazuri în care părinţii spun că educaţia

dată la şcoală copiilor lor a stricat educaţia dată de

ei. Total greşit! Profesorii încearcă să îndrepte de

fapt, greşelile de comportament adoptate de copii

de la… proprii părinţi.

Deci, într-un final, este mai bine să educi

copiii la şcoală într-un mediu armonios, deoarece

unii părinţi nici nu îşi dau interesul să-şi educe

proprii copii aşa cum trebuie, în timp ce profesorii

fac acest lucru cu dragă inimă, ştiind că datorită

lor, copiii educaţi de ei vor ajunge mai departe în

viaţă.



Importanţa unei familii constă în viaţa de zi cu zi. Nu poţi trăi fără o familie care să te

susţină sau să-ţi dea o părere despre ceea ce faci sau despre ceea ce nu trebuie să faci.

Familia este cel mai frumos lucru din viaţa fiecărui om sau chiar şi a unui animal. Dacă nu ai o

familie, poţi spune că trăieşti degeaba.

Familia este importantă să ducă viaţa mai departe, să formeze o altă viaţă. Familia este

importantă în multe părţi ale problemei: fără nu poţi exista.

Să trăiesc o viaţă întreagă singur, fără o familie alături şi fără să am copii, asta nu se cheamă

viaţă!



În familie, un copil învaţă din primii ani

de viaţă cum să se comporte în societate.

De exemplu, dacă în familia lui părinţii sunt

răi cu el, se ceartă, înjură şi îl vor bate pe copil,

acesta, la rândul lui, va face aceleaşi lucruri cu

copiii lui, cu nevasta lui şi nu va fi primit în

societate.

Dar dacă de la bun început părinţii îl învaţă pe

copil de bine, îl duc la biserică, îl răsplătesc dacă

face ceva bun şi nu îl ceartă de fiecare data când

face ceva rău, ci îl mai şi învaţă, el va fi bun cu

copiii lui, cu toată familia şi va fi bine văzut în

societate.

În familie, aşa cum bine se spune, cei şapte

ani de acasă sunt foarte importanţi în formarea

personalităţii unui copil.

În concluzie, cine îl va învăţa pe copil ce

este bine, el va face binele, iar cine nu, va avea un

copil care va face foarte mult rău.

Dumitru Ionuţ-Constantin, clasa a VIII-a


Importanţa familiei constă în

educaţia dată unui copil. Pentru ca acesta să

fie bine crescut, el nu trebuie să fie atât de

răsfăţat, din punctul meu de vedere.

El face tot ce vede la părinţii lui – dacă

aceştia vor vorbi frumos şi el, de asemenea,

va vorbi frumos. Cea care este cea mai

apropiată de sufletul copilului şi are un rol

deosebit este mama. Şi tatăl este important,

dar copilul este mai bine educat de o mama.

Aceasta ştie cum să-i vorbească, cum să-i

explice.

Importanţa familiei nu constă doar în

educaţie, ea se mai bazează şi pe sprijin, pe

încredere, dar, mai ales, pe iubire. Părinţii

trebuie să aibă încredere în copiii lor şi

săsprijine foarte mult atunci când aceştia au

nevoie, să le fie mereu aproape.

Chiar dacă unii copii nu au o

asemenea şansă la viaţă, la educaţie, la

iubire, şi lor ar trebui să li se dea o şansă

pentru o viaţă mai bună.

Dobrovăţ Cristina-Maria, clasa a VIII-a


18

Mesaj dur pentru liceeni

Ce aş dori să fac în viaţă?

Toată lumea trebuie să fi auzit îndemnul: „Urmează-ţi visul!“. Acest îndemn este

enorm de semnificativ în ceea ce priveşte viaţa ta socială.

Nu lăsa pe nimeni să te influenţeze în a face ceva ce nu-ţi place, iar apoi să-ţi pară rău toată

viaţa. Mai bine este să faci ceea ce îţi place ţie să faci şi să nu prea ţii cont de opinia celor din jurul

tău, care poate fac asta dinadins, doar să nu-ţi poţi împlini visul.

Şcoala gimnazială este o etapă destul de importantă în viaţa unui om. Aici nu ai de făcut nicio

alegere: nu-ţi poţi alege dirigintele, clasa, profesorii, materia preferată. Trebuie să înveţi la toate

materiile în aceeaşi măsură, astfel încât, la sfârşitul clasei a VIII-a, să poţi absolvi cu o notă mare şi

să poţi merge la liceul dorit.

La liceu însă, se schimbă situaţia. Ai dreptul să mergi la un profil la care se predă materia ta

preferată, dar asta doar dacă ai media potrivită. Odată ajuns la liceu, multă lume spune că nu mai

este nevoie să fii cu bun-simţ faţă de profesori, că poţi chiuli, că poţi să nu-ţi mai faci temele şi să te

duci să stai în bancă la fel ca bibeloul. Total greşit! Vrei să se aleagă praful de viaţa ta? Vrei să

ajungi în punctul de a cerşi mai târziu sau să dormi pe străzi doar din cauză că nu ai rezistat patru

ani să stai cuminte şi să înveţi?

Atunci nu învăţa şi o să vezi unde o să ajungi. Nu spune nimeni să fii as la toate. Poate nu te

pricepi la matematică, dar te pricepi foarte bine la engleză. Poţi urma un profil filologic. Pentru

toate există o soluţie, nu degeaba se spune „Să nu spui niciodată, niciodată“.

Multă lume nu-şi dă seama cât de importantă este educaţia dată de şcoală şi cei şapte ani de

acasă. În ziua de astăzi nu poţi fi nici măcar femeie de serviciu fără liceul absolvit. Puneţi-vă capul

pe umeri şi, de fiecare dată când nu vreţi să

învăţaţi sau aveţi chef de chiulit sau de orice

alt fel de prostie, imaginaţi-vă pe voi peste ani,

cerşind pe stradă. Aşa, poate, o să vă răzgândiţi.

În legătură cu viaţa socială din „curtea

liceului“, fii foarte atent în privinţa prietenilor

tăi. Ai grijă să nu pară dubioşi, căci uneori îţi

pot distruge viaţa. Te pot împinge să devii

dependent de unele lucruri…

Deci, sfatul meu este să vă ţineţi de şcoală,

căci fără ea, nu vă puteţi îndeplini visele. Şi

pentru cei ce spun „Abia aştept să scap de

şcoală!“ sau „M-am săturat de atâta învăţat!“,

să vă comunic că sunt alţi copii care de

abia aşteaptă să vină la şcoală, dar n-au

posibilităţi. Bucuraţi-vă că părinţii voştri

încearcă pe cât posibil să vă ţină la şcoală!

Aşa că… ce aţi dori să deveniţi în viaţă?

Delincvenţi? Cerşetori? Drogaţi? Alcoolici?

Astea nu sunt meserii. Ţineţi-vă de carte şi

veţi ajunge să vă împliniţi visul!



19

Împărăţia zeilor Reportaj literar realizat de Codreanu Ioana-Codruţa,

clasa a VII-a


Vacanţa asta am fost plecată foarte mult şi m-am distrat, însă, deşi nu prea am stat o clipă,

am învăţat multe de la oamenii pe care i-am cunoscut.

Când mergeţi pe teren accidentat, vă dau un sfat: nu purtaţi sandale!!! O să vă loviţi fără să vă daţi seama, iar a doua zi dimineaţă o să aveţi o surpriză în felurile cele mai neplăcute. Drumul la Cheile Turzii m-a ajutat să mă descopăr pe mine. Felul în care totul se completează... cum bătrânii munţi şi natura blândă, dar cu o urmă de sălbăticie rămasă în nuanţele ei, convieţuiesc timp de sute de ani... mă face să mă gândesc că legătura dintre ei este mai mult decât temporară... sau există doar în acel moment… ci este eternă... şi va exista chiar şi după ce noi nu vom mai fi.

In timp ce râul îşi urma cursul agale, după o viaţă lungă pierdută în negura vremii, florile împânzeau poteca încercând să îmblânzească imaginea sălbatică a munţilor falnici ce te duceau cu gândul la castelele de odinioară prin vârfurile lor de piatră. Locul unde cândva a fost împărăţia măriţilor zei din antichitate, acum este străbătut de omul muritor care, doar dacă priveşte atent, poate observa urmele lăsate de zei în stâncă, în culorile florilor şi în apele râului. 21

La Salina Turda, ei bine… e altă poveste. După ce am intrat, am coborât foarte mult, până la un punct în care am simţit că am ajuns în mijlocul pământului. Felul în care cascada de sare solidificată asemenea gheţii, pare că se revarsă la infinit, îţi dădea un sentiment de admiraţie eternă faţă de maestrul creator al acestei opere. Formele create prin solidificarea cristalelor de sare te transportau într-un palat de gheaţă din centrul Pământului. Printre turnuleţele de nea şi sălile cu coloane infinite de omăt argintiu de care erau prinse torţe ce făceau că încăperile să fie luminate de culorile jucăuşe, iarna se ascunde pe timpul verii toride. In lăcaşul acela de sare te simţeai rupt de lume, într-un oraş complet uitat şi rece al tărâmului de sare: Natura e cel mai mare artist.

22

Grădina Botanică e un adevărat paradis: florile s-ar părea că au fost pictate de zâne micuţe ce se ascund de vederea oamenilor care, dacă ar crede în ele, poate ar putea, în timpul nopţii, să le vadă zborul; copacii uriaşi în sere tropicale, giganţi, colosali, se întrec unul pe altul încercând să te surprindă: unul prin mărime, altul prin culoarea scoarţei, prin fructele lor sau chiar prin florile parfumate, însă lupta a fost deja câştigată de către un stejar falnic şi bătrân din curte. Afară de a vizita o frumoasă grădină japoneză, unde cuvântul „armonie“ este pe primul loc indus de clipocitul apei, până la marele grădini romanice unde statuetele îţi impuneau un aer solemn. In centrul grădinii, diferite vegetaţii erau expuse: plante de gheaţă din îndepărtata şi artica Siberie, flori otrăvitoare din sălbatica Junglă Amazon şi rara vegetaţie din măreţi i Munţi Himalaya. 23

Clujul… e un oraş care combină arhitectura medievală cu cea modernă, creând astfel o aură modernă cu un iz de vechime. Privind casele şi construcţiile vechi, mă întorceam în timp, la perioada medievală când, se poate spune, Clujul a fost superb.

Parcurile şi grădinile nu lipseau nici ele din decor şi, pe căldura aceea înăbuşitoare, era o adevărată binecuvântare să poţi sta la umbra unui copac şi să te relaxezi. Bisericile în stil gotic completau peisajul prin stilul lor fin şi elegant ce contrastau cu clădirile din jurul lor. 24

La Cota 2000 de la Sinaia peisajul era divin:crestele înzăpezite ale munţilor străpungeau plapuma de nori, în timp ce suflul puternic al vântului mătura totul în cale. Acolo sus, iarna îşi face simţită prezenţa pe tot parcursul anului, însă în asta constă farmecul acelui loc desprins din poveşti. Fiind aproape de nori, şi privind în jurul tău, te simţi rupt de realitate şi nu doreşti nimic altceva, decât să stai să veghezi pentru eternitate acel peisaj unic prin frumuseţea lui, la fel ca bătrânii munţi ce-şi duc veacul privind cum totul se schimbă în jurul lor.

25

Arhitectura castelului Peleş este o combinaţie dintre stilul gotic şi o fărâmă de stil contemporan, păstrat foarte bine şi funcţionează ca reşedinţă de vară pentru rege. Tablourile fin pictate şi cu migală, statuetele sculptate în cel mai elegant mod posibil, biblioteca surprinzător de variată, cu o gamă largă de cărţi şi cu o ieşire secretă ascunsă în spatele unor rafturi cu cărţi, sala armelor cu piese unice, frumoasa sală cu oglinzi din podea până în tavan, ce îţi dădea senzaţia de spaţiu nemărginit, împreună cu grădina cu statui, nu sunt nici măcar un sfert din minunatul castel desprins parcă din legendele de mult pierdute. Grădina cu statuete te răpeşte în mod inevitabil: copacii, ce o înconjoară, tremură la cea mai mică adiere a vântului; glasurile blânde ale păsărilor povestesc istoria castelului transmisă din generaţie în generaţie; munţii înconjoară mirificul castel şi îl veghează în somnul lor de secole, iar... pentru a ajunge în această lume paralelă… un singur drumeag urcă la deal şi îi călăuzeşte pe vizitatorii curioşi să vadă castelul ce şi-a păstrat splendoarea, chiar dacă timpul a trecut nemilos de repede.

26

CE ALEGEM – CARTEA SAU FILMUL?

Charles Dickens

Marile speranţe Diferenţa între carte şi film este de la cer la pământ.

În primul rând, în carte căminul băiatului este într-o fierărie, iar în film este într-o pescărie.

În carte Pip se întâlneşte cu criminalul într-un cimitir, iar în film, pe plajă, când acesta se

plimba şi făcea desene.

În carte pleacă la Londra pentru a primi o educaţie de gentleman, iar în film, pentru desenele

sale.

În carte se aminteşte că Estella este fiica puşcăriaşului care s-a întâlnit cu Pip, iar în film nu.

În carte autorul ne prezintă şi cine i-a provocat durerea „domnişoarei“ Havisham, iar în film nu. Tot

în carte Abel este dus la închisoare şi acolo se stinge înainte să îşi ispăşească pedeapsa, iar în film

acesta este omorât de faţă cu Pip într-un metrou.

Dumitru Ionuţ-Constantin, clasa a VII-a

Coordonator, prof. Palade Mădălina

Marile speranţe este un roman scris de Charles Dickens, scriitor englez, între 1860-1861.

Această poveste urmăreşte evenimentele ce i se întâmplă unui băiat pe parcursul maturizării acestuia,

când are loc şi răzbunarea unei femei foarte bogate ce fusese părăsită tocmai la altar.

Pe baza acestei cărţi a fost realizat un film foarte interesant, deosebit, dar din punctul meu de

vedere, nu e mai palpitant decât romanul ce te face să te simţi acolo, trăind emoţiile alături de

personajul principal. Filmul nu arată nici jumătate câte poţi „vedea“ în carte. În carte sunt câteva

elemente în plus sau diferite de film, cum ar fi: nume, locuri, întâmplări şi chiar lucruri.

Filmul se bazează mai mult pe acţiune, pe când cartea le are pe toate: acţiune, dragoste şi puţină

dramă.

In film personajul principal apare cu numele de Finn Bell, iar în carte cu numele de Philip Pip.

Personajele secundare au nume diferite în film faţă de carte, cum ar fi acest exemplu: mama adoptivă

a Estellei apare în carte sub numele de domnişoara Havisham, iar în film domnişoara Dinsmoor.

O altă comparaţie constă în faptul că Finn în film se întâlneşte cu evadatul lângă un cimitir, iar

în carte într-o mlaştină. Un element nespecificat în film este ceasul stăpânei care se oprise la ora

nouă, când fusese părăsită la altar. Casa stăpânei este prezentată foarte diferit în film faţă de carte.

Povestea acestor doi tineri, Estella şi Finn, plini de speranţe este una de iubire, dar şi de răzbunare,

speranţă şi învăţătură de minte.

Marile speranţe este o poveste de viaţă în care eroul a luptat pentru ce-a visat şi-a iubit

mereu!

Rusu Marina, clasa a VII-a

Coordonator, prof. Palade Mădălina Între film şi carte sunt câteva deosebiri. În filmul făcut după cartea scrisă de Charles

Dickens, pe băiatul care la început era strigat pe numele Fin, în carte numele lui este Pip, pe numele

de botez Philip

Filmul ne arată că Fin cu sora şi unchiul trăiesc în Florida, iar din carte aflăm că aceştia

trăiesc la marginea unui orăşel din Londra.

Momentul care i-a remarcat viaţa lui Pip se întâmplă diferit în film faţă de carte: în film,

evadatul nu iese din mlaştina unui cimitir, aşa cum scrie în carte.

Ceasul bătrânei care a fost părăsită la altar s-a oprit la ora nouă în carte, iar în film nu este

prezentat acest moment.

Matei Dragoş, clasa a VII-a

Coordonator, prof. Palade Mădălina 27

FILM:

1. Finn Bell este un băieţel care trăieşte

împreună cu sora sa Maggie şi cumnatul său

Joe.

2. Lui Finn îi place să picteze şi visează că va

deveni artist.

3. Finn întâlneşte un deţinut evadat în

apropierea unui fluviu.

4. Băiatul este trimis din când în când la

domnişoara Nora Dinsmoor,unde o întâlneşte

pe Estella.

5. În ciuda avertismentelor domnişoarei

Dinsmoor, Finn se îndrăgosteşte de Estella.

6. Domnişoara Dinsmoor este o bătrână ţicnită.

7. Finn începe să-şi facă planuri: să picteze

pentru bogătaşi şi astfel să se bucure de

libertate şi de dragostea Estellei.

8. Finn se afirmă în viaţă artistică a New York-

ului şi crede că o va câştiga pe Estella.

9. În final, Estella are un copil de care Finn află

într-un târziu.

10. Şi mai află că acea fetiţă este a lui.

CARTE:

1. Philip Pirrip este un băieţel care trăieşte

împreună cu sora sa, doamna Joe sau Gargery, şi

cumnatul său Joe.

2. Pip visează să devină ucenicul lui Joe în

fierăria lui.

3. Pip întâlneşte un deţinut evadat în apropierea

unei mlaştini.

4. Băiatul este trimis din când în când la

domnişoara Havisham,unde o întâlneşte pe

Estella.

5. Ceasul domnişoarei Havisham s-a oprit la ora

9, când mirele nu a mai sosit.

6. Domnişoara Havisham îl sfătuieşte pe Pip să o

iubească pe Estella.

7. O veste neaşteptată îl pătrunde pe Pip.

8. Avocatul Jaggers îl înştiinţează că va intra în

posesia unei averi frumuşele şi că este dorinţa

binefăcătorului că băiatul să devină un

gentleman.

9. La Londra, Pip, numit de prietenul său Herbet

Pocket, Handel, începe o viaţă nouă, convins că

binefăcătorul lui este domnişoara Havisham.

10. Când Pip află că binefăcătorul lui este de fapt

evadatul întâlnit în mlaştină, avu un sentiment de

silă, apoi unul de recunoştinţă faţă de el.

11. Când evadatul era pe patul de moarte în

închisoare, Pip îl înştiinţă că fiica lui, Estella

trăieşte.

12. Mama ei este menajera domnului Jaggers,

Molly, care cu mult timp în urmă înfăptuise o

crimă din gelozie.

13. Estella fusese adoptată de domnişoara

Havisham pentru a-şi înfăptui răzbunarea.

14. Condamnările lui Abel Magwitch (evadatul)

se datorau lui Compeyson, cel care nu a sosit în

ziua nunţii domnişoara Havisham.

15. In final, Estella rămâne prietenă cu Pip.

Ghineţ Andrei, clasa a VII-a


28

FILM:

1) numele: Finn;

2) întâlnirea cu fugarul: în mare;

3) s-a urcat în barcă de frică;

4) a furat mâncarea, dar nimeni nu l-a văzut;

5) anotimpul filmului: vara;

6) ultima întâlnire cu fugarul: venirea

poliţiştilor, iar acesta a sărit din barcă;

7) Finn a văzut arestarea fugarului la

televizor;

8) la domnişoara Havisham, Finn a jucat cărţi

cu Estella;

9) sărutul dintre Finn şi Estella: în timp ce

Finn bea apă;

10) domnişoara Havisham nu purta nimic pe

cap;

11) plecarea lui Finn la Londra: singur;

12) Finn s-a întors de la Londra, iar Orlik nu

era angajat la domnişoara Havisham;

13) Finn a devenit un om foarte bogat.

CARTE:

1) numele: Pip;

2) întâlnirea cu fugarul: in cimitir;

3) s-a căţărat pe o piatră funerară de frică;

4) Pip a furat mâncarea, iar sora sa i-a spus ca

va fi bătut;

5) anotimpul cărţii: iarna

6) ultima întâlnire cu fugarul: când l-a lăsat să-

şi taie cătuşele în cimitir;

7) Pip a fost de faţă când fugarul a fost prins;

8) la domnişoara Havisham Pip a pictat-o pe

Estella;

9) sărutul dintre Pip şi Estella: când Estella l-a

rugat să o sărute;

10) domnişoara Havisham purta pe cap un voal

alb care, cu timpul, se îngălbenise;

11) plecarea lui Pip la Londra: cu domnul

Jaggers;

12) Orlik era angajat la domnişoara Havisham;

13) Pip a devenit un om foarte respectat: un

nobil.

Crudu Alexandru-Petru, clasa a VII-a


29

Această poveste de viaţă este una uimitoare, una în care este vorba despre iubire şi

răzbunare. După apariţia cărţii, ce este cu adevărat impresionant e că a apărut şi un film cu

acelaşi titlu, dar care mai mult pare inspirat după povestea reală, nu urmează fidel acţiunea

romanului, întrucât în film este vorba de un băieţel pe nume Finn Bell, ce locuia împreună cu sora

sa Maggie şi cumnatul său Joe. Lui Finn îi plăcea mult să picteze şi visa să devină un pictor

celebru.

Într-o noapte, Finn a întâlnit un deţinut evadat în apropierea unei ape. Deşi vorbea cam

urât cu el, Finn îi aducea apă şi hrană pe ascuns, fără ca cineva să-l vadă. Intr-o zi Maggie a

primit un telefon de la domnişoara Nora Dinsmoor în legătură cu Finn. Aceasta, fiind cea mai

bogată femeie din acel ţinut, îi ceruse lui Maggie să îl trimită din când în când pe Finn să se joace

cu fetiţa pe care nu de mult timp o adoptase. Aici Finn o întâlneşte pe Estella, o fată cu părul

blond şi lung, ochii albaştri. Domnişoara Dinsmoor îi ceru lui Finn să o picteze pe Estella şi acela

fu momentul când Finn şi-a descoperit talentul.

Toata lumea ştia că după ce a fost părăsită la altar, domnişoara Dinsmoor era puţin

ţicnită, aşa că atunci când aceasta îl avertizase să nu se îndrăgostească de Estella, Finn nu o băgă

în seamă. Deşi era foarte mic, Finn simţea o atracţie specială faţă de Estella, în timp ce ea nu ştia

ce e aceea iubire adevărată. Era ca un robot fără sentimente, care făcea doar ce îi spunea

domnişoara Dinsmoor. Estella era modul domnişoarei Dinsmoor de a se răzbuna pe bărbaţi şi

pentru a le arăta cât de dureros este atunci când iubeşti pe cineva cu adevărat şi el te părăseşte.

Finn începe să picteze pentru bogaţi, făcând tablouri ce le scotea la licitaţie în New York,

sperând astfel să o cucerească pe Estella. In final, Estella naşte o fetiţă de care Finn află mai

târziu şi care de fapt era a lui.

Având un final fericit, în carte sunt mici diferenţe de nume, locuri şi chiar de întâmplări,

întrucât aici este vorba tot despre un băieţel, de data aceasta pe nume Philip Pirrip, zis şi Pip, ce

trăieşte cu sora sa doamna Joe sau Gargery şi cumnatul său Joe. Pip întâlneşte evadatul în

apropierea unei mlaştini. Visul său este acela de a deveni ucenicul lui Joe în fierăria sa.

La fel ca şi în film, Pip este trimis din când în când la domnişoara Havisham, unde o

întâlneşte pe Estella. Un element nespecificat în film este faptul că ceasul domnişoarei Havisham

s-a oprit la ora 9, ora în care fusese părăsită de logodnicul ei Compeyson, la altar. Contrar

filmului, aici domnişoara Havisham îl sfătuieşte pe Pip să o iubească pe Estella tocmai pentru a-i

reuşi planul. Într-o zi o veste neaşteptată de la avocatul Jaggers îl anunţă pe Pip că va intra în

posesia unei averi imense din partea unui binefăcător, pentru ca el să devină un gentleman.

La Londra, Pip numit de prietenul său, Handel, începe o nouă viaţă, fiind convins că

binefăcătorul lui este domnişoara Havisham. Aflând că binefăcătorului lui era de fapt evadatul pe

care îl întâlnise în mlaştină şi nu domnişoara Havisham, Pip are un sentiment de recunoştinţă faţă

de Abel Magwich (evadatul). Când Pip află că evadatul este pe patul de moarte, îl înştiinţează că

fiica lui, Estella, trăieşte. Mama acesteia, care fusese menajera domnului Jaggers, Molly, făcuse

cu mult timp în urmă o crimă din gelozie.

In final, Pip află că Estella fusese adoptată de domnişoara Havisham pentru a se

răzbuna şi că acele condamnări ale lui Abel se datorau cel care nu a sosit în ziua nunţii

domnişoarei Havisham, iar Estella a rămas prietenă cu Pip.

Solomon Emilia-Sofia, clasa a VII-a


30

Basme cu zâne Reportaj literar realizat de Ciuhat Ioana-Mădălina,

clasa a VII-a


Printre toate activităţile făcute de mine în această vară, am avut ocazia de a vizita mai multe localităţi din mai multe judeţe din ţară. Aşadar, am pornit într-o dimineaţă însorită, entuziasmată că voi călători unele dintre cele mai frumoase locuri din ţara noastră. Mergând pe valea Trotuşului spre izvor, am prins în obiectivul camerei o casa aşa cum se construia în timpuri mai vechi - acoperită cu şindrilă, din lemn de brad, cu prispă şi cu geamuri mici. Împrejurul ei se vedeau grădini închise cu garduri din ţambre, iar în spatele casei se putea observa uşor fâneţele cu copaci răzleţi ce se înalţă până la poalele pădurii Acest peisaj l-am surprins la Brusturoasa, judeţul Bacău. mm

Tot mergând, am ajuns la un moment dat între localităţile Palanca şi Ghimeş, unde se află o graniţă veche de o 1000 de ani. Acestea sunt treptele care urcau spre foişorul de unde se supraveghea toate împrejurimile austro-ungare.

32

După prima curbă am văzut satul Făgeţel de unde izvorăşte râul Trotuş. Printre brazii ce stau ca nişte străjeri, se văd parcele de fân proaspăt cosit şi câteva cu fân necosit. Pe şoseaua pietruită ce merge spre satul Făgeţel, se vede podeţul ce trece peste râul Trotuş cu un firicel de apă.

Tot aici se află podul de cale ferată ce face legătura dintre Comăneşti şi Miercurea Ciuc. Alături se află o locomotivă cu aburi ce transporta buşteni din munte la fabricile de cherestea. Inaintând spre vârful Frumoasa, am ajuns la mănăstirea Făgeţel. Mănăstirea se află între dealurile care mărginesc şoseaua ce duce spre Miercurea Ciuc.

33

Ajunşi în deal, am surprins un complex vechi de ovine, aflat pe marginea Trotuşului, şi mănăstirea Făgeţel văzută din spate.

34

Acestea sunt fâneţele ce se văd de pe dealul Frumoasa cu şoseaua ce duce spre vârf. Dealurile de care este înconjurată mănăstirea Făgeţel, au o nuanţă de un verde pur, care te duce cu gândul la un basm cu zâne.

Aproape de intrarea în localitatea Frumoasa din judeţul Harghita, am surprins în obiectiv lacul de acumulare cu baraj natural din pământ şi piatră. Apa este atât de limpede, de parcă ar fi o oglindă albăstruie. În partea stângă se află o pădure de brazi deasă. De asemenea, în partea dreaptă o şosea se află tot înconjurată de brazi. În aval de baraj se află localitatea Frumoasa.

În judeţul Mureş am vizitat oraşul Sighişoara. În Sighişoara am vizitat Turnul cu ceas. Aici se găsesc mai multe cetăţi cu turnuri.

35

Ajunşi în judeţul Sibiu, de pe autostrada de mare viteză am surprins crepusculul înserării cu un colorit roşcat şi gălbui nemaipomenit.

Ieşind din comuna Lisa din judeţul Bacău, pe o vreme destul de ceţoasă, am făcut poze minunaţilor munţi Făgăraş şi comunei Lisa văzută de departe. Tot în judeţul Braşov am vizitat castelul Bran, căruia i se mai spune şi Dracula, deoarece Vlad Ţepeş aşa a fost supranumit.

Întorcându-ne spre casă, coborând de pe vârful Oituz (Moghioroş), am surprins în prim-plan de pe serpentinele foarte periculoase, un peisaj superb de natură! Culoarea peisajului îţi dă o senzaţie de melancolie, de linişte. Copacul prin ale cărui rămuri vântul adie lin, îţi lasă o amintire plăcută în suflet. Crestele din depărtare sunt stâncile neuniforme acoperite de copacii verzi ca iarba moale.

36

POVEŞTILE COPIILOR

Poveste din război Stând şi gândindu-mă cum să încep acest eseu despre participarea strămoşilor noştri la cel de-

al doilea război mondial, îmi aduc aminte de străbunicul meu, care mă ţinea pe genunchi şi îmi

povestea despre vremurile din tineretea sa, când totul în jurul lui era un haos permanent, o luptă cu

viaţa, unde pericolul morţii te pândea la orice colţ, la orice pas şi secundă.

Lăsându-mă fascinată de povestirile lui, îmi aduc aminte că îl întrebasem:

„- Bunicule, te rog, spune-mi ce eveniment mai periculos ţi-a rămas întipărit în minte din acele

timpuri?

- Of, nepoţica mea frumoasă, în toamna anului 1943 mă aflasem la unitatea din care făceam parte pe

dealurile Viişoarei (şi a Măgurei), fiind mobilizaţi pentru apărarea depoului din Târgul Ocna (adică

Gara), în prezent Gara Salina, când comandantul plutonului meu m-a scos în faţa formaţiei, dându-mi

ordin să conduc plutonul pe dealul Măgura şi să apărăm versantul de est al muntelui, nelăsându-i pe

nemţi să înainteze spre Gară.

- Bunicule, şi cum ai procedat?

- Atunci, draga moşului, am urcat cu toţi camarazii şi cu tot armamentul pe o potecă din pădure pe

care o cunoaşteam foarte bine.

- Şi?

- Am plecat pe potecă, pe înserate, făcând în aşa fel să nu fim observaţi de către inamici, dar când am

ajuns aproape de jumătatea traseului, Ion, un camarad din pluton, a strănutat, atrăgând atenţia

nemţilor, care au şi deschis focul asupra noastră.

- Bunicule, dar voi nu aveaţi armament şi muniţie ca să ripostaţi?

- Bineînţeles, dar înainte de a deschide şi noi focul, trebuia să ne împrăştiem la o anumită distanţă

unul faţă de celălalt şi să ne găsim locuri în care să ne putem ascunde sau să săpăm tranşee.

- Bunicule, dar ce sunt tranşeele?

-Tranşeele sunt nişte şanţuri săpate la o adâncime de 70 cm - 1m, în care trebuia să ne adăpostim.

- Buni, a păţit vreunul ceva?

- Peste tot se auzeau şuierături de gloanţe, iar în dreapta mea se afla Ion, uitându-se atent la mine şi

spunându-mi: „Domnule comandant, la naiba, m-au nimerit! Nu te lăsa, comandante, trebuie să

reuşeşti să urci pe deal!“. Apoi l-am văzut prăbuşindu-se la pământ, cu faţa plină de sânge şi

rostogolindu-se la vale. Se trăgea din toate părtile, toata rafala a durat cam 20 de minute, după care

s-a lăsat o liniste deplină. Toţi eram înspăimântaţi, nu ştiam ce se întamplă.

- Spune, bunicule, nu te opri, mai departe ce s-a întâmplat ?

- După câteva minute, din vârful dealului s-a auzit un strigat: „Ioje, eşti bine? Noi suntem regimentul

7! Hai urcaţi, am cucerit dealul! S-au predat!“. Atunci am înţeles că comandantul meu, care îmi

dăduse ordinul să preiau comanda plutonului, îi luase pe ceilalţi camarazi ce mai rămăseseră în

unitate şi plecaseră la asalt pe partea vestică, înconjurându-i pe nemţi şi atacându-i.

- Bunicule, tu ai fost rănit?

- Da, nepoată, am cules şi eu un glonţ în picior, dar acum s-a vindecat rana. Pe Muntele Măgura din

Gura Slănicului se află un monument ridicat în memoria ostaşilor căzuţi la datorie, numit şi

«Monumentul Eroilor». “

Şi acum îmi mai aduc aminte de străbunicul meu, odihnească-se în pace, şi de multe poveşti

ce mi le spunea adesea când stăteam cu el în grădinuţa plină de flori. Mă legăna uşor în scrânciob şi

mă ruga ca noi, generaţia viitoare, să avem mare grijă de această ţară, de acest pământ scump!

Ardeleanu Ştefania-Diana, clasa a VI-a

Şcoala Gimnazială „General Nicolae Şova“, Poduri

Coordonator, prof. Ondu Gabriela

37

Peştişorul de aur – greutatea alegerii Cred că cel mai greu este să fi pus în faţa unei alegeri: trei dorinţe. Oare ce doresc eu să

îi cer peştişorului de aur sau lui Dumnezeu?! Şi îmi vine în minte povestea a trei fraţi vrăjitori

puternici:

Au fost odată ca niciodată trei fraţi care călătoreau de-a lungul unui drum pustiu şi şerpuitor, la

asfinţit… La un moment dat, fraţii au ajuns la un râu care era prea adânc pentru a fi trecut înot. Cei

trei fraţi erau iniţiaţi în artele magiei, aşa că îşi fluturară pur şi simplu baghetele şi creară un pod

peste apa învolburată. Ajunseră la jumătatea lui, când în cale le apăru o siluetă cu glugă - Moartea.

Şi moartea le vorbi. Era supărată că fusese vitregită de trei noi victime, fiindcă, de obicei,

călătorii se înecau în râu. Dar moartea, de fapt, fu şireată: se prefăcu că îi felicită pe cei trei fraţi

pentru vraja pe care o făcuseră şi le spuse că fiecare dintre ei câştigase un premiu pentru că fusese

destul de isteţ încât să scape cu viaţă – deci puteau să îi ceară orice.

Fratele cel mare, care era mereu gata de luptă, îi ceru cea mai puternică baghetă dintre toate

câte existaseră până atunci, o baghetă care să câştige mereu duelurile pentru stăpânul său, o baghetă

demnă de un vrăjitor care biruise moartea! Moartea traversă spre un soc de pe malul râului, făuri o

baghetă dintr-o ramură a acestuia şi i-o dădu fratelui celui mare.

Apoi fratele mijlociu, care era un bărbat foarte arogant, decisese să umilească moartea atât de

mult, încât îi ceru să aibă puterea de a întoarce anumite persoane înapoi din morţi. Moartea ridică o

piatră de pe malul râului şi i-o dădu fratelui mijlociu, spunându-i că piatra avea puterea de a reînvia

morţii.

În cele din urmă, moartea îl întrebă şi pe mezin ce îşi doreşte. Însă fratele cel mic era cel mai

modest şi, de asemenea, cel mai înţelept dintre ei, de aceea nu avu încredere în moarte. Astfel ceru

ceva care să îi permită să plece de acolo fără ca ea să îl poată urma. Şi Moartea îi dădu, reticentă,

propria sa Pelerină Invizibilă.

Apoi Moartea s-a dat la o parte din calea lor şi i-a lăsat pe cei trei fraţi să îşi continue drumul.

Aceştia vorbeau între ei şi se minunau de aventura prin care tocmai trecuseră, admirând darurile

primite din partea Morţii…

La un moment dat, fraţii porniră fiecare pe drumul lui. Primul frate călători încă o săptămână

sau mai mult. Ajunse într-un sat îndepărtat şi căută un vrăjitor pe care să-l provoace la luptă. Fireşte,

având ca armă Bagheta din Soc, nu putu decât să câştige duelul care se iscă. Lăsându-şi adversarul

fără suflare la pământ, fratele cel mare se duse apoi la un han, unde începu să se laude cât îl ţinea

gura cu bagheta magică pe care o primise de la Moarte şi cum îl făcea aceasta invincibil.

Chiar în seara aceea, un alt vrăjitor se strecură în camera fratelui celui mare, în timp ce acesta

zăcea întins pe pat, burduşit cu vin. Hoţul îi fură bagheta şi, pentru orice eventualitate, îi tăie gâtul

fratelui mare. Şi astfel, moartea îl luă de partea ei pe fratele cel mare.

Între timp, fratele mijlociu se întoarse la el acasă, unde locuia singur. Acolo luă piatra care avea

puterea de a aduce morţii înapoi şi o întoarse de trei ori în mână. Spre uimirea şi bucuria lui, silueta

unei fete pe care sperase cândva să o ia de soţie, dar ea murise înainte de vreme, apăru în faţa lui

chiar în acea clipă. Cu toate acestea, fata era tristă şi rece, departe, de parcă în văl invizibil i-ar

separa. Deşi se întoarse în lumea celor vii, locul ei nu era, de fapt, acolo şi suferea. Până la urmă,

fratele mijlociu, înnebunit de dorinţa imposibilă de a fi cu ea, se sinucise pentru a fi cu adevărat

alături de cea pe care o iubea. Astfel Moartea îl luă lângă ea şi pe fratele cel mijlociu. Însă, cu toate

că îl căută ani în şir pe fratele cel mic, Moartea nu reuşi niciodată să-l găsească.

Doar atunci când ajunse la o vârstă înaintată, mezinul se dezbrăcă de Pelerina Invizibilă şi i-o

dădu fiului său. Abia atunci întâmpină Moartea ca pe un vechi prieten, plecă de bunăvoie cu ea şi

amândoi trecură hotarul vieţii ca egali.

38

Toţi, cred, îşi doresc să fie frumoşi, înţelepţi, norocoşi şi să aibă puterea de a învinge viaţa şi a

birui moartea, însă întotdeauna va fi cineva mai puternic care îţi va lua locul, cineva mai înţelept;

viaţa trebuie să îţi fie prietenă, iar moartea trebuie să o aştepţi cu sufletul deschis ca sfârşitul unui

drum şi începutul altuia.

Aşa că o să cer… să fiu fericită: fiindcă omului îi trebuie extrem de puţine lucruri ca să fie

fericit (zisele unui teolog creştin), deoarece fericirea poate fi găsită în lucruri simple, în gesturi

mărunte, în strălucirea unei raze de soare, în zborul unui fluture sau în mirosul cozonacilor de

Crăciun.

Şi aş mai dori tărie şi înţelepciune ca să-mi pot trăi viaţa cu bucurie, cu bune şi rele, cu

victoriile şi înfrângerile menite.

Iar în final, aş dori sănătate şi iubire pentru cei dragi, deşi cred că e componentă a primei

dorinţe, pentru că nu aş putea fi fericită atunci când nu există iubire şi suferinţa domneşte.

Eu nu cred în peştişorul de aur, dar cred în puterea omului de a lupta, de a iubi şi de a-şi

urma destinul!



39

DEFINIŢIA FICŢIUNII

Imaginaţia nu are limite. Ea străbate orice. Nu poate fi descrisă în cuvinte. E magică.

Din imaginaţie se pot scrie şi inventa nenumărate poveşti. Ficţiunea e o lume diferită de cea

reală, e cu totul magică. E o lume doar a ta, în care poţi crea diverse şi fel de fel de lucruri, lumi,

personaje.

E o putere a minţii ce te duce într-un loc de neînchipuit. Treptat ea evoluează, dar niciodată

nu va seca acest izvor. Cursul te duce din ce în ce mai departe, neavând margini. Îţi poţi crea şi trăi în

propriul univers. Niciodată nu eşti prea tânăr sau prea bătrân pentru vise. Poţi să-ţi faci prieteni noi,

creaturi ciudate şi propriile reguli.

Cu ajutorul imaginaţiei îţi poţi picta propria ta lume aşa cum vrei!

Scorţanu Emilia-Maria, clasa a VII-a


Ficţiunea este ceva imaginar, ceva ce are o relaţie foarte vagă cu realitatea. Este ceva

nesigur, însă posibil, care s-ar fi întâmplat în trecut sau o idee despre ceva din viitor.

Uneori, adevărul se dovedeşte mai straniu decât ficţiunea şi îmi permite să evadez din

realitate şi să mă refugiez în lumea creată după gândurile şi nevoile mele.

Ficţiunea întotdeauna va avea sens pentru că este creată după visele şi dorinţele noastre. Este

o lume numai a ta, o lume personală, pe care doar unii dăruiţi cu talent, o pot transpune în cuvinte. Şi

aşa apar poveştile şi romanele de succes.

Atunci când apar acele poveşti, cu fiinţe mistice, vrăjitori sau nave spaţiale, în trecut sau în

viitor, sufletul tău deschide noi porţi, devine mai bogat în trăiri, fiinţa ta devine mai visătoare, iar

gândirea urcă pe alte culmi.

Ficţiunea ne produce sentimente unice prin modul în care îşi fac loc în sufletul nostru.

Lucrurile pot fi adevărate sau false, ceea ce contează este modul în care le percepem.



Ficţiunea este o închipuire, creaţie a imaginaţiei şi reprezentarea falsă produsă de

imaginaţia cuiva.

Eu cred că imaginaţia ne-o formăm de-a lungul vieţii. Când citim o carte, ne îmbogăţim

imaginaţia. În carte fiind o poveste, noi ne-am putea-o imagina şi în alt fel. De multe ori când termin

de citit o carte, mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut un alt sfârşit sau un alt început. Şi când

vizionăm un film, de acţiune sau indiferent cu ce subiect este, noi tot ne îmbogăţim imaginaţia şi

vocabularul.

Dacă ai imaginaţie, poţi să te gândeşti la lucruri frumoase, la lucruri care poate ni le dorim

şi la lucruri comice. Având imaginaţie, pot să zic că trăiesc într-o lume magică sau, mai bine zis, în

propria mea lume. Imaginaţia este totul, poate e o nouă lume în viitor. Imaginaţia este ochiul

sufletului, este ceea ce ne îndrumă sufletul să gândim, să spunem sau să facem. Imaginaţia este ca o

armă împotriva realităţii, împotriva vieţii pe care o trăim, este fructul memoriei noastre, este tot ce

avem şi nu ne poate lua nimeni. Este ceva veşnic pentru unii dintre noi.

Eu consider că am imaginaţie şi că ştiu să o folosesc la momentul potrivit.



40

Zmeul sur de văgăună. Este cel mai viclean şi, în

pofida dimensiunilor reduse (cam cât un copil de

zece ani), cel mai vorace. Poartă permanent pe

umeri, în chip de epoleţi, două tarantule negre, cu

smocuri de culoarea flăcării la articulaţiile

picioarelor. Între zmeu şi păianjenii uriaşi există

o strânsă simbioză: zmeul vede exclusiv prin cei

cinci ochi ca boabele de rouă ai fiecărui păianjen,

care îl ghidează spre pradă în speranţa că se vor

hrăni cu sângele ei proaspăt. Această specie de

zmeu are pielea palidă datorită eternului întuneric

în care trăieşte, în văgăunile sale subpământene.

Construieşte labirinturi subterane în care-şi

târăşte victimele. E posac şi banal în conversaţii.

Când îşi fac vizite, familiile de zmei suri de

văgăună se plictisesc atât de groaznic, încât nu

rareori se măcelăresc între ele. De aceea, preferă

să socializeze cu cei din alte specii, mai ales cu

câinii de zmeu, răbdând fericiţi luările peste picior

şi aluziile grosolane. Uneori mor de foame tot

ascultând glumele şi sporovăiala altora. Atunci

tarantulele, întotdeauna mascul şi femelă, le

găuresc pieptul, le devorează inimile şi plămânii

şi, în biserica austeră a cutiei toracice, rămân să

slujească unui cult straniu, din care rezultă mii de

tarantule minuscule şi golaşe.

Mircea Cărtărescu, Enciclopedia zmeilor

Noul elev

Nu departe, în aproprierea satului meu,

trăia într-o peşteră singuraticul Zmeu sur de

văgăună. Era un mare mâncăcios, rău şi leneş.

Într-o vară, noi, elevii clasei noastre, ne-am

întâlnit şi am mers acolo curioşi. Am ieşit însă din

peşteră urlând şi fugind speriaţi. Eu, fiind

împiedicată, am căzut. Monstrul m-a ajutat să mă

ridic, prietenos. Mereu şi-a dorit să aibă prieteni şi

să se integreze în societate. De atunci a început

distracţia.

A fost acceptat la şcoală, aşa că a devenit un

elev al clasei noastre. Chiar din prima zi, la prima

sa oră de fotbal, s-a dovedit a fi un profesionist – a

şutat mingea în poartă aşa de tare şi de frumos,

încât a găurit peretele sălii de sport. Să nu mai

spunem că pagubele au căzut pe capul portarului.

Săracul Bogdan, a plâns doar văzând mingea

trecând cu viteză pe lângă el. Zmeul însă, bătea din

palme şi ţipa de bucurie ca un copilaş, nefiind

conştient de gravitatea faptei sale. Nu ştiu cum, dar

consiliul şcolii l-a iertat.

Într-o altă zi, dragul nostru prieten îşi uitase

adidaşii de schimb pentru educaţia fizică acasă, în

peşteră. Deoarece era frig afară şi în sală, a rămas

în clasă singur. Urma să avem ora de desen şi, cum

nu-şi făcuse tema, i-a venit o idee! Ghici ce a

făcut? A luat toate pensulele şi acuarelele de la

toţi, şi începu frumos dintr-un colţ să picteze

pereţii clasei. Într-adevăr, o operă de artă!

Nu vreţi să ştiţi ce a desenat şi nici reacţia

profesorilor… Toţi erau uimiţi, dar li se şi făcuse

gura apă. Fiind un mare mâncăcios, a pictat, logic,

mâncare. Un bufet întreg! Cum nu era timp şi bani

pentru a vărui pereţii, au rămas aşa pentru tot restul

anului.



41

42

Prietenul meu, Zmeul sur de văgăună

Nu de curând am aflat că la noi în sat

trăieşte înspăimântătorul Zmeu sur de văgăună

care este foarte morocănos.

Tuturor le era frică de el, chiar şi mie, dar

într-o zi mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus

la el în peşteră să văd ce mai face. Şi, din

discuţie în discuţie, am aflat că sub acest chip

înfricoşător se afla un copil ce era mereu

nervos pentru că nu avea cu cine se juca şi

vorbi. După ce ne-am mai împrietenit şi am

văzut de ce este în stare, am început să ne

distrăm şi noi, punându-l să-i sperie pe cei care

mă enervau. Am aflat că este şi un mare

mâncăcios, aşa că l-am pus să mănânce toţi

câinii care m-au fugărit sau lătrat vreodată. Mă

ajuta la treabă de câte ori aveam nevoie, dar, în

schimb, şi eu trebuia să îl ajut să-şi caute hrană

şi să îşi redecoreze peştera.

Din acea zi am devenit cei mai buni

prieteni şi de atunci nimeni nu a mai avut

curajul să se ia de mine.

Dobrovăţ Vasile, clasa a VII-a


Zmeul, prietenul meu din pădure Este vară. Fiind singură acasă, m-am gândit să fac o

plimbare în natură, având în vedere că lângă casa mea se

află o mică pădure.

Tot mergând, se auzi in zgomot dubios. Într-un tufiş se

afla un zmeu rănit. Speriată şi îngrijorată, m-am apropiat de

el şi am încercat să-l ajut. La un moment dat, am văzut că

zmeul vorbea şi mi s-a părut un lucru minunat! După ce

l-am ajutat, am început să ne cunoaştem mai bine. Bietul de

el avea doar un an şi era rănit, deoarece în timpul zborului, a

fost atacat de o pasăre rea şi s-a prăbuşit. Am mai aflat că

făcea parte din specia Zmeului sur de văgăună.

Şi, stând mult de vorbă cu el, mi-am dat seama că îmi

poate fi un prieten minunat. În fiecare zi m-am dus la el,

l-am ajutat şi, din fericire, s-a vindecat. Cu timpul, el a

crescut şi este mult mai mare, curajos şi deştept.

Într-o zi m-am urcat pe spinarea lui şi m-am înălţat la cer.

Privind în jos – o lume fantastică, cu multe tufişuri şi furnici

lucrătoare, aşa părea omenirea. Peste câteva zile urma să fie

şi ziua mea. Cu ajutorul zmeului am aflat şi ce cadou voi

primi de la familia mea. Este un adevărat spion descurcăreţ!

A venit şi ziua mea şi am primit o veste foarte

cutremurătoare. Minunatul zmeu trebuia să plece şi el la

familia lui, iar trebuia să rămân singură acasă. Pe moment,

m-am supărat şi am zis că nu-l mai consider prietenul meu,

dar ştiam că nu fac ceea ce trebuie şi m-am întors la el.

Mi-am luat inima-n dinţi şi, cu lacrimi în ochi, mi-am luat

„la revedere“ de la el. Dar, înainte de a pleca, mi-a făcut un

minunat cadou: o poză cu noi doi jucându-ne pe o frunză.

Eram fericită şi mândră de mine că am făcut ceea ce trebuie

şi că am un asemenea prieten. Zmeul sur de văgăună mi-a

promis că se întoarce următoarea vară să ne mai jucăm şi să

ne înălţăm la cer.

Ajunsă acasă, puţin posomorâtă, m-a întrebat mama ce

este cu frunza pe care o ţin în mână. Iar i-am răspuns,

uitându-mă la cer, că este un cadou de la un prieten foarte

bun, care mi-a intrat la suflet. Am fost şi eu surprinsă cum

de am putut păstra acest secret, să nu spun nimănui de

minunatul meu prieten.

Nu îmi este ruşine să spun că cel mai bun prieten al meu

este un zmeu şi cât de multă încredere am acum în el. cu

ajutorul lui am aflat nişte lucruri foarte interesante, nişte

secrete importante. De abia aştept să vină vara următoare, să

ne reîntâlnim şi să îmi povestească ce a mai făcut şi prin ce

peripeţii a mai trecut. Sper să am ocazia să îi cunosc şi

familia.

Îmi amintesc că atunci când l-am cunoscut, era un biet

pui de zmeu şi acum ce este? Viteazul meu prieten!



43

Micul meu prieten, zmeul

Ce vă pot spune despre dragul meu

prieten… că are multe calităţi cum ar fi:

niciodată, chiar niciodată nu a stat mai mult

de cinci minute fără să… mănânce. Nu că-i

grozav?!

Într-o zi l-am lăsat singur prin sat şi ce

credeţi că a făcut?

Fomist de fel, s-a gândit să ia o mică

gustărică şi, spre ghinionul lui, a ales

persoana nepotrivită pentru masă. Prin

apropiere nimeni, doar o bătrânică singură

şi astfel s-a gândit că ar fi victima perfectă.

Aşa că s-a repezit la ea. Mare greşeală!

Ajuns în faţa ei, nu a observat bostanul

decât atunci când l-a simţit pe propria-i

piele. Trosc!!! una în cap, buf!!! una pe

bot! Săracul zmeu, proastă zi şi-a ales. A

fost nevoie de trei oameni ca să-l scoată din

mâna bătrânei kung fu.

Iar acesta a fost doar începutul. Cum

sărbătorile se apropie, a trebuit să înveţe

nişte colinde, că doar n-o fi să vină

Crăciunul şi să-l ia pe nepregătite. Cum la

televizor era program de colinde, l-am

lăsat, poate aşa le va învăţa mai uşor.

Zmeul, bucuros, a început să lălăie şi, după

câteva ore, când am venit să văd cum se

descurcă, am avut senzaţia că sunt la operă.

Încântat peste măsură de noul talent

descoperit, zmeul sur de văgăuna cânta de

vibrau geamurile. Talentul său ne-a folosit

şi nouă. Îmbrăcat în costum popular şi cu

basma pe cap pentru a-i acoperi chipul,

l-am luat cu noi la colindat, iar vocea lui

deosebită ne-a crescut profiturile realizate

în acea seară. Banii i-am împărţit, iar

merele, nucile, colacii şi bomboanele au

fost înfulecate de zmeul nostru cântăreţ.

Cunoscându-l pe zmeu, am realizat

că nimic nu e bun până la capăt şi nimic nu

e rău până la sfârşit.



Cadoul 11.12.2012

Dragă jurnalule, azi am primit un cadou nemaipomenit!!! Nici acum nu-mi vine să cred!

Incredibil!

Sosisem acasă de la competiţia de şah, pentru care mă pregătisem muult şi bine. Eram în extaz!

Însă aveam bănuieli în privinţa reacţiei părinţilor, deoarece nu credeam în veci că vor aşa de încântaţi

pentru această realizare. Dar de unde! Cum le-am spus, cum au sărit pe mine, felicitându-mă, foarte

mândri, spre surprinderea mea. Eram plină de uimire! Apoi, nefiind de ajuns, mi-au spus că la vară

voi merge într-o excursie pe Dunăre cu vaporaşul. Am încremenit. Începusem să dau în bâlbă.

N-aveam cuvinte să le mulţumesc. Doar săream şi ţipam de bucurie.

12.12.2012

Dragă jurnalule, astăzi la şcoală nu mă puteam concentra. Eram foarte fericită! Gândul meu

era la excursie. În timp ce eram afară, iar ceilalţi colegi luau mozol, eu priveam atent zăpada cu

ciudă. Vroiam să vină vara mai repede. Visam cum ar fi acolo, pe Dunăre… Din panoramă puteam

vedea cursul ei, vaporaşul cu un steguleţ şi vegetaţia din jur. Mă lăsam legănată de iluzii. Eram într-o

legănare continuă! Şi visam, şi tot visam, până ce… primesc un bulgăre de zăpadă în cap. acesta a

fost un semn rău pe care l-am ignorat. Dar odată ce ajunsesem acasă, aflu că excursia se anulează din

motive necunoscute.

Fir-ar el de bulgăre! De mâine am de gând să mă răzbun, să arunc cu bulgări!



44

O prietenie falsă

Dan şi Alin se plimbau liniştiţi prin pădure. Ei îşi povesteau întâmplări fericite din viaţa lor.

Deodată apare un urs feroce, uriaş, de groază, iar Alin îl văzuse când era încă la distanţă şi îi spuse lui Dan:

- Dane, hai să vedem cine poate sta cel mai mult timp nemişcat.

- Bine, răspunse Dan.

Când au dat startul, Dan nici s-a mai mişcat, dar Alin o luase la fugă şi, în primul copac pe care l-a văzut, s-a şi

urcat. Când Dan s-a întors şi a văzut un uriaş de vreo trei metri ce se uita la el ca la un pui la rotisor, a leşinat de-a

binelea.

Alin se amuza, dar deodată a văzut un stup de albine, aşa că a furat puţină miere, pentru că, la atâta râs, i s-a

făcut foame. Deodată ursul auzi răcnetul soacrei sale foarte furioasă:

- Ursuleeee, treci şi fă-mi o frecţie!

- Acum, mamă-soacră!

Şi ursul a fugit mâncând pământul. Atunci Alin a coborât din copac şi l-a întrebat pe Dan:

- Ce banc ţi-a spus ursul?

- Mi-a spus un banc despre un băiat pe nume Alin care nu este un prieten adevărat.

Apoi Dan a văzut roiul de albine la spatele lui Alin, aşa că i-a zis:

- Vezi că te bâzâie nişte prieteni, poate vor să-ţi spună vreun banc şi ţie!

- Da… vezi să nu, a răspuns Alin.

Şi albinele l-au încolţit şi l-au înţepat din toate părţile. Aşa s-a încheiat povestea, dar şi prietenia celor doi

băieţi.

Buburuz Cătălin-Constantin, clasa a V-a


Întâmplări hazlii

Pe când aveam 3 ani, mama îşi cumpărase o pereche de pantofi. Şi, pentru că îmi plăceau la nebunie,

într-o zi m-am dus la dulapul unde îi pusese mama.

Am profitat de faptul că aceasta era plecată la bunica, i-am scos din cutie şi am început să mă joc, încălţându-

mă cu ei. M-am jucat aşa, până când am reuşit să rup tocul unuia dintre pantofi. De frică, am luat cu cutia cu

plastilină a fratelui meu şi am încercat să lipesc tocul cu ea. Bineînţeles că s-a lipit doar pentru un moment. Dacă

am văzut că nu se lipesc bine, am mai adăugat plastilină, dar ei au rămas lipiţi până s-a încălţat mama cu ei.

Când am fost întrebată despre această faptă, i-am zis mamei că nu ştiu nimic…

Dobrovăţ Diana-Petronela, clasa a VI-a


Într-o zi, pe când aveam vreo 4 ani, tata a plecat la oraş, iar mama era cu treabă pe afară. Când m-am văzut

singur în casă, am luat cablul de la radio şi l-am băgat în priză.

După ce l-am băgat în priză, am mai pus şi limba pe el şi deodată a început să mi se zguduie capul. După ce am

fost scuturat timp de vreo câteva minute bune, am luat limba de pe el.

Nu vă mai povestesc cât de tare s-a speriat tata când i-am povestit râzând ce-a făcut. Mie şi acum îmi vine să

râd când îmi amintesc.

Buftea Cosmin, clasa a VI-a


Se apropie cu paşi repezi ora 7 şi 30 de minute. Afară începe să zboare mii de fulgi ce par că vor cu

ardoare să oprească lumina stâlpilor de pe uliţa mea.

Cu fiecare clipă care trece, cu atât se întunecă, iar Bătrâna Babă vine să îmi spună că orele şi minutele zboară.

Îmi spune că fulgii care zboară acum, încearcă să mă atragă spre Moş Ene.

Înserarea se lasă… Din bătrânii nori începe să se cearnă cu mii de bucăţele de cristal spart, venite parcă din

basmele lui Hans Christian Andersen, aşezându-se pe vechiul liliac ce cască de culcare.

Şuieră ceva… Vântul începe doboare aceşti fulgi făcuţi din rouă, iar fulgii îi pune o întrebare simplă, dar concretă:

„Ce-ai cu noi, vântule?“. Şi vântul le răspunde sec că i-a încălcat teritoriul, neavând ce căuta aici. Nu în perioada

asta a anului.

Şi, pentru că totul e învăluit într-o aură de vis şi mister, Moş Ene îşi face nestingherit apariţia, mă ia pe sus şi

mă duce la culcare, furios că el nu doreşte să stea prea mult după unul care priveşte ca prostul la geam şi se

minunează de nimica toată.

Prisacaru Elena-Georgiana, clasa a VI-a


Bucşeşti, 14 decembrie 2012

Dragă Roxana,

Îmi aduc aminte cu drag de momentul când m-ai ales de pe rafturile prăfuite ale librăriei,

spunându-i mamei tale: „Acela e ghiozdanul ce-l doresc!“, arătând spre mine.

În momentul acela am simţit o fericire nespusă. Acel ghiozdan singuratic devenise slujitorul unei

stăpâne ce avea mare grijă de el. în fiecare seară aşezai în ordine cărţile şi caietele pentru o nouă zi de

şcoală. Acest lucru îl faci şi acum, însă nu tot timpul. Uneori eşti dezorganizată. Aş vrea să te ajut, să ţi le

pun eu în ordine, însă nu pot, deoarece am mâinile legate la spate.

Chiar şi aşa, tu nu uiţi niciodată de mine şi mă aşezi într-un loc sigur şi călduros. La şcoală, împreună

cu tine am aflat lucruri de care nu auzisem niciodată, dar care, în timp, îţi vor fi de folos. Aici am făcu

cunoştinţă cu colegii tăi. Uneori se întâmplă ca tu să uiţi buzunarul în care ai pus un anumit caiet şi începi

să mă cauţi peste tot.

Dar, cu toate acestea, fiecare zi este un mister pentru mine.

Cu drag, al tău ghizdan Stamate Roxana-Luiza, clasa a VIII-a


Dragă stăpâne,

În sfârşit mi-a venit curajul să-ţi mărturisesc cât de groaznic eşti!

Spun asta, deoarece în fiecare zi când ajungi la şcoală sau acasă, mă arunci în bancă sau pe unde

apuci, şi începi să mă tot controlezi de parcă aş avea pureci… Acum că e iarnă, am ceva noroc,

deoarece, când iei vreo trântă, nu doare exact ca vara.

Încă ceva, stăpâne: nu vreau să mai faci aşa ceva vreodată, deoarece poate mă enervezi şi plec de

acasă. La sfârşitul clasei a VII-a nu înţeleg de ce erai aşa nervos, de mai aruncat în ultima bancă pe jos

şi nici nu ţi-ai cerut scuze, nici nu m-ai scuturat măcar un moment de praful ce atârna atât de mult de

faţa şi spatele meu.

Îmi cer scuze că ţi-am vorbit atât de urât, însă voiam să mă asigur din timp că verii şi fraţii mei de

la liceu şi facultate nu vor trece prin atâtea necazuri ca şi mine.

Cu drag, umilul tău ghiozdan chinuit. Crudu Alexandru-Petru, clasa a VIII-a


Radiera şi creionul

Mihai este în clasa a VI-a şi, apropiindu-

se începutul unui nou an şcolar, se hotărăşte să

meargă la o librărie dintr-un supermarket pentru a-

şi cumpăra rechizite. A luat tot ce i-a trebuit, dar

când să ajungă la maşina mamei şi să le pună în

portbagaj, radiera şi creionul său au alunecat din

coş şi au rămas acolo, împrăştiate pe jos. Mihai a

observat lipsa lor, dar a crezut că a uitat să-şi

cumpere, aşa că şi-a luat altele noi, neobservându-

le pe cele scăpate în faţa librărie.

Acum cele două ustensile dormeau pe jos, când

deodată creionul se trezeşte complet dezorientat:

- Radieră! Rdierăăă! Trezeşte-te!!

- Ce e? Am ajuns în penar deja?!

- Nu… Dar cred că am ajuns… pe altă planetă!

- Ce? sări radiera.

- Uită-te în jur: peste tot doar iarbă! Şi picioare

gigant!! răspunse speriat creionul.

- Oo, haide, Creion! Suntem în faţa

supermarketului. Nici vorbă de altă planetă!

- Păi… şi cum am ajuns aici?

- Nu ştiu, dar trebuie neapărat să plecăm.

Discuţia celor doi este întreruptă de un băiat

care le găseşte şi le ia. Acasă la acest băiat, cei doi

vor să fugă, dar băiatul îşi şterge greşelile la

gramatică cu radiera, până ce aceasta ajunge doar

o bucată mică şi cilindrică.

- Radieră!... Hai să plecăm… se rugă creionul.

- Nu pot, Creion. Cine mă va mai vrea aşa

mică? îl lămuri cu glas pierdut radiera.

Creion se gândi puţin şi:

- Radieră! Urcă-te în capul meu!

- Ce?!

- Fă cum ţi-am zis: urcă-te în capul meu!

- Dar…

- Nu-ţi fă griji, mă descurc! zâmbi şiret

creionul.

Şi aşa cei doi au pornit spre supermarket. Când

au ajuns acolo, Creion avea vârful tocit. Era pe

moarte. Dar Radieră l-a chemat pe doamna doctor

Ascuţitoare şi Creion a fost operat pe mină

deschisă.

Radieră şi Creion au rămas cei mai buni

prieteni, dar şi primul creion cu radieră din acel

supermarket.



Cu Goe în Bucureşti

Urcându-se în trăsură, cele trei cucoane,

mam’mare, mamiţica şi tanti Miţa, au pornit spre

„bulivar“.

Pe drum Goe a văzut un magazin de jucării şi

începu să ţipe cât îl ţinură plămânii:

- Mam’mareeee, să opreascăăă

trăsuraaaaaaaaa!!!

- Ce s-a întâmplat, puişor? întrebă mam’mare.

- Să opreascăăă! Vreau să mergem la

magazin, să-mi cumpăraţi o nouă „giucărie“!

zbieră şi mai tare Goe.

Vizitiul opri trăsura şi cucoanele împreună cu

puişorul se îndreptară spre magazin să-i cumpere

o nouă jucărie. Însă, când a intrat în magazin,

Goe nu se putea hotărî:

- O vreau pe asta! Ba nu! Pe asta! Nu, pe asta

o vreau!

După mult timp, Goe se hotărî în sfârşit ce

vrea să-şi cumpere:

- Mam’mare, vreau mingea asta şi cele trei

figurine!

Când cele trei cucoane ieşiră din magazin,

Goe tot izbea puternic mingea de asfalt.

- Nu mai trânti mingea în halul acesta,

puişorule, că o să te loveşti! îl atenţionă

mamiţica.

- Lasă-mă! Ce ştii tu? se strâmbă Goe.

Aşa că Goe, şi mai furios, dădu un şut în minge

cât putu de tare şi lovi un pieton grav la faţă,

care tocmai traversa strada. Când cele trei

cucoane văzură ce s-a întâmplat, mam’mare îl

luă pe Goe de mână şi îi spuse în şoaptă:

- Hai mai repede să fugim de aici!

Dar pietonul le-a observat şi ţipă la ele:

- Aha, deci tu ai fost! Staţi pe loc!

Acesta văzu un poliţist după colţ şi alergă să-l

cheme pentru a-l prinde pe făptaş. Dar nu ajunse

bine la el, că o trăsură cu Goe cu tot porni în

mare viteză... Mam’mare ţipa încontinuu la

vizitiu:

- Mai repede! Mai repedeee!

Imediat trăsura a ajuns în gară. Cele trei

cucoane împreună cu scumpul lor puişor au şi

luat trenul spre casă. Noroc că le-a salvat

trenul…

Astfel, după cum au promis cele trei

cucoane, Goe a avut parte de o distracţie pe

cinste.

Leru Damian-Iustin, clasa a VI-a


47

Cel mai puternic motor Eu şi prietenul meu Ştefan eram într-o

cursă cu motociclete, unde aveam de mers 10

km prin munţi, de traversat un râu şi de făcut

drifturi.

Ştefan a rămas în urmă, iar eu am depăşit

cu bine toate obstacolele, în afară de râu. După

ce m-am chinuit, am reuşit şi l-am depăşit şi pe

acesta până la urmă, dar am mai observat încă

unul – o rampă de 30 de metri înălţime - şi

abia apoi urma linia de sosire. Eu accelerez

motocicleta şi merg pe rampă cu 80km/h. După

ce am sărit şi peste acest ultim obstacol, trec

linia de sosire. Dar organizatorul concursului

îmi spune că încă nu s-a terminat concursul:

trebuia să mai trecem de încă două obstacole ca

să câştigăm.

Observând că Ştefan nu mai vine, mă urc din

nou pe motocicletă şi plec în căutarea lui. Îl

găsesc întins pe jos, rănit la un picior. Îl ridic,

îl urc pe motocicleta mea şi plec către linia de

sosire. Atunci organizatorul concursului mă

anunţă că sunt descalificat, iar Ştefan este

câştigător. Dar când îi înmânează premiul,

Ştefan zice:

- Nu pot să primesc acest premiu! Dacă nu

era Marian, rămâneam acolo! Cu această

ocazie am putut vedea că pentru Marian un

trofeu nu înseamnă mai mult ca o prietenie

adevărată! Aş dori să se organizeze cursa

din nou, pe cinstite.

Astfel am constatat că nici pentru Ştefan

premiul nu a fost mai bun ca o prietenie.

Mihalache Marian, clasa a V-a


48

O prietenie falsă

Dan şi Alin se plimbau liniştiţi prin

pădure. Ei îşi povesteau întâmplări fericite din

viaţa lor.

Deodată apare un urs feroce, uriaş, de groază,

iar Alin îl văzuse când era încă la distanţă şi îi

spuse lui Dan:

- Dane, hai să vedem cine poate sta cel mai

mult timp nemişcat.

- Bine, răspunse Dan.

Când au dat startul, Dan nici s-a mai mişcat,

dar Alin o luase la fugă şi, în primul copac pe

care l-a văzut, s-a şi urcat. Când Dan s-a întors

şi a văzut un uriaş de vreo trei metri ce se uita

la el ca la un pui la rotisor, a leşinat de-a

binelea.

Alin se amuza, dar deodată a văzut un stup

de albine, aşa că a furat puţină miere, pentru

că, la atâta râs, i s-a făcut foame. Deodată ursul

auzi răcnetul soacrei sale foarte furioasă:

- Ursuleeee, treci şi fă-mi o frecţie!

- Acum, mamă-soacră!

Şi ursul a fugit mâncând pământul. Atunci

Alin a coborât din copac şi l-a întrebat pe Dan:

- Ce banc ţi-a spus ursul?

- Mi-a spus un banc despre un băiat pe

nume Alin care nu este un prieten

adevărat.

Apoi Dan a văzut roiul de albine la spatele lui

Alin, aşa că i-a zis:

- Vezi că te bâzâie nişte prieteni, poate vor

să-ţi spună vreun banc şi ţie!

- Da… vezi să nu, a răspuns Alin.

Şi albinele l-au încolţit şi l-au înţepat din

toate părţile. Aşa s-a încheiat povestea, dar şi

prietenia celor doi băieţi.

Buburuz Cătălin-Constantin, clasa a V-a


Un joc de… pomină Dragi copii, vă prezint un joc despre cum să-l faceţi pe unul dintre părinţi să se enerveze… Cu

cât aceştia se enervează mai repede, cu atât mai „bine“.

Pentru a juca eficient acest joc, trebuie să urmaţi câţiva paşi:

Pasul 1: Trebuie să vă alegeţi victima pe care vreţi să experimentezi jocul, încât să explodeze de nervi!

Pasul 2: Dacă vreţi să scoateţi nervii dintr-un om, e simplu – faceţi contra a ceea ce spune el să faceţi şi

îl cicăliţi, până când nu mai suportă şi riscaţi să vă dea vreo una.

Pasul 3: O altă metodă de a-l enerva pe părinte constă în a-l face de râs la şedinţă cu vreo notă de 4 la

matematică…

Pasul 4: După ce l-ai enervat cu metodele astea, asigură-te că nu te şi prinde…

Rusu Ştefan, clasa a VIII-a


49

Dragi copii, azi o să vă prezint un nou joc, deosebit de celelalte. Acest joc se numeşte „Jocul

nervilor“.

Se joacă astfel:

mai întâi vă alegeţi victima;

după ce v-aţi ales victima, vă asiguraţi că deja are nervii nervii puţin întinşi…;

o abordaţi cu câteva întrebări penibile, pleci 2-3 minute, după care reveniţi cu o serie de

întrebări plictisitoare, dar să aveţi grijă să nu pună şi pună mâna pe voi;

dacă observaţi că victimei îi ies vene pe la tâmple, dând semne de agitaţie şi de nervozitate, vă

sfătuiesc să o luaţi la fugă cât mai iute, deoarece cât este nervoasă, aveţi marea „şansă“ să vă

luaţi şi câteva palme.

Jocul se poate aplica pe orice persoană, de preferabil persoanele mai în vârstă: ştiţi sigur că puteţi

scăpa, uneori, basma curată!



Dragi copii, vă propun un joc interesant. Cu ajutorul acestui joc veţi pune la încercare

nervii „celor mari“.

Pentru început, veţi face opusul a ceea ce vă cer adulţii, cu mici adăugări. Aceste mici adăugări

constau în: a dezordona lucrurile din casă, a mânca doar dulciuri, a te juca tot timpul, a ţipa la

urechile adulţilor, a face pe indiferentul, a te crede deştept în faţa celorlalţi copii şi de ce nu, chiar a

adulţilor, a te lăuda în faţa lor, a le fura lucrurile la care ţin cel mai mult, a-i stresa şi a-i cicăli din

orice şi cu orice, a le strica lucrurile indispensabile uşurării muncii făcând o faţă inocentă pentru a

da impresia că-ţi pare rău de ceea ce ai făcut (dar, în realitate, nu-ţi pare), a-i lovi intenţionat fără

nici un motiv, a le chinui animalul de companie.

Însă trebuie să vă asiguraţi că nu veţi fi prinşi şi pedepsiţi de către victimă. Dacă victima

manifestă simptome neplăcute de genul: se înfurie, te ameninţă, ţipă, fuge după tine, atunci ai jucat

bine.

Acest joc se poate juca pe parcursul întregii zile, atât cu adulţii, cât şi cu cei de vârsta voastră.



52

Dragi copii, vă propun un joc foaaaarte frumos şi… uşor. Îl puteţi juca cu oricine, dar de

preferat ar fi cu… părinţii.

Primul pas constă în faptul să necăjeşti victima tocmai atunci când nu-şi mai vede capul de treburi.

Al doilea pas - după ce ai enervat-o îndeajuns, să te ascunzi vreo două minute. Vei vedea efectul

după culoarea feţei, după nervozitatea cu care face anumite lucruri şi după comportamentul agitat.

Al treilea pas presupune să-i spui victimei că totul a fost doar o glumă neînsemnată şi atunci vei

vedea ce e mai rău din acea persoană!

Pentru acest joc ai nevoie de inteligenţă, dar la baza lui stă condiţia ta fizică: dacă nu eşti bun la

alergat, s-ar putea s-o-ncurci!

Crudu Alexandru-Petru, clasa a VIII-a


53

Dragi copii, vă propun un joc interesant… Jocul este destul de riscant şi nu orice copil îl poate

juca. Doar copiii cu multă energie, dar şi cu stăpânire de sine atunci când trebuie, pot duce jocul la bun

sfârşit.

Jocul conţine nişte probe amuzante care trebuie gândite de dinainte. Mai întâi îţi alegi victima

potrivită, de preferat să fie calmă, ca să o poţi enerva la cote maxime. Dacă aveţi fraţi sau surori, ei sunt

victimele potrivite! Dacă ai un frate:

Pasul 1: Prefă-te că nu-l auzi dacă te întreabă ceva şi fă opusul a ceea ce-ţi spune să faci.

Pasul 2: Îl contrazici până la capăt, iar dacă comentează la tine, leagă-te de fata pe care o place.

Pasul 3: Începi să râzi dacă ţipă la tine şi comportă-te că şi cum ai fi şeful tuturor.

Totul va ieşi perfect atunci când atmosfera e din ce în ce mai încinsă şi tensiunea creşte. Efectul cel

mai amuzant e atunci când te uiţi la aspectul victimei: arată ca un câine turbat, cu ochii ieşiţi din orbite,

iar din nas şi din urechi parcă îi iese fum ca unui taur lovit.

Reacţia unei persoane calme, aparent fără nicio grijă, e cea mai înfricoşătoare atunci când nervii

sunt întinşi la maximum. Regulile acestui joc sunt simple: trebuie să fii capabil să-l câştigi, să nu

părăseşti jocul orice ar fi, să enervezi persoana, dar să nu o răneşti prin cuvinte urâte. Jocul să conţină

doar cuvinte viclene. Deci, să nu se ajungă la bătaie.

Dacă vei respecta aceste reguli, e imposibil să pierzi.

Rusu Marina, clasa a VIII-a


54

Locuri minunate Reportaj literar realizat de Ciuhat Elena-Diana,

clasa a VII-a


Doaga este o aşezare populată din judeţul Vrancea, România. Doaga este, de asemenea, cunoscută şi sub numele de Străjescu sau Doagele. La plaja Doaga există serviciul de salvare cu barcă şi cu punct de prim ajutor, grupuri sanitare amenajate, dar şi duşuri. Există chiar şi avertizoare pentru adâncimi, respectiv geamanduri. Turiştii se pot bucura şi de căsuţele din campingul amenajat în incita zonei de agrement. Pe lângă toate acestea a fost deschisă şi o terasă în care încap maximum o sută de oameni. Seara, când apare luna, panorama este una de vis, apa roşiatică şi lucioasă atrage atenţia din plin. De asemenea, şi dimineaţa peisajul este mirific, întreaga plajă fiind un mare punct de atracţie. În această imagine avem plaja Doaga, o plajă extraordinar de frumoasă, plajă ce pare că se îmbină cu apa limpede şi apusul împrăştiat în oglinda ei.

Aici un copil talentat a realizat în nisip o sirenă, una ca în apele mării. Şi mi-a plăcut atât de mult, încât mi-am făcut curaj şi l-am rugat să mă lase să-i imortalizez minunata-i operă. O amintire mai plăcută de atât, nici că se poate!

56

Arena Mall din judeţul Bacău este situată în cea mai populată zonă rezidenţială a oraşului Bacău, cartierul Nord. Are 900 locuri de parcare, iar clădirea este împărţită pe trei nivele: parter, etaj 1, etaj 2. Clădirea în sine este foarte înaltă şi roşie. Dacă pe dinafară pentru unii poate părea o clădire ca oricare alta, când apuci să intri în ea, ochii îţi fug în toate părţile: magazine, scări rulante, liftul şi… minunata fântână arteziană! Acesta este faimosul Mall al Bacăului, înconjurat de numeroase maşini şi prevăzut cu o imensă zonă de parcare.

Ei bine, înăuntru ne putem bucura de o gamă largă de haine, încălţăminte, bijuterii, diverse obiecte de decor şi cărţi, de toate tipurile şi pentru toate gusturile. Pe lângă asta, mall-ul ne oferă locuri unde putem mânca sau relaxa. Tot în mall ne putem bucura de Cinema City, locul unde intri în lumea fermecată a filmului, mai ales a filmului 3D sau 7D. Scările rulante şi liftul de sticlă se află în centrul mall-ului, dar ceea ce face deliciul tuturor este minunata fântână arteziană, al cărei clipocit îşi dă o senzaţie de fericire şi linişte nemaipomenită!

57

Aripi de gand 15

Documents

Transcript of Aripi de gand 15