1

Universitatea de Arhitectura si Urbanism ,,Ion Mincu’’

Facultatea de Arhitectura

Lumina în arhitectura spațiului interior

Curs: Arhitectura spațiului interior

Coordonator: student: Spiridon Anca

prof.dr.arh. Sorin Vasilescu grupa 42A

Bucuresti, 2015

2

„Arhitectura este jocul savant, corect şi magnific al volumelor reunite sub lumină ; lumina şi

umbra revelează aceste forme ...” Le Corbusier - „Vers une architecture”

Definiţia dată de Le Corbusier arhitecturii include, nu întîmplător, lumina, ca factor

determinant al organizării spaţiului. Întreaga plastică a spaţiului, structura sa, depind

esenţialmente de prezenţa luminii, de intensitatea strălucirii sale.

Istoria arhitecturii este sinonima cu istoria ferestrei si a luminii naturale. Descifrarea

discursului arhitectural înseamnă a urmări decupajele luminilor şi umbrelor care progresează,

formează şi deformează, înlănţuind aparenţele. Stâlpi, coloane, ferestre sau lumini contrastează

sau se nuanţează în modele consistente sau aproape ireale, mergând de la plasticitatea tangibilă la

abstracţiunea grafică. În absenţa luminii, materia, culoarea, forma chiar, nu ar putea prinde viaţă.

Gălăgia, intensitatea luminii sau curenții de aer sunt condiții de mediu care afectează în

mod direct relațiile dintre oameni, limitând capacitatea lor de a auzi, vedea sau simți activitățile

celorlalți. De exemplu, o sursă de lumină slabă într-un restaurant va separa efectiv mesele

ocupate de cele neocupate, ca și cum ar exista fizic un perete între cele doua zone.

Lumina, apare în mod natural sub forma luminii provenite în mod direct de la soare, dar

există si câteva surse de lumină artificială. Lumina naturală reprezintă întregul spectru vizibil al

radiațiilor electromagnetice. Calitatea luminii într-un spațiu dat depinde de relația dintre

suprafața spațiului și dimensiunile deschiderilor care permit luminii să patrundă, de poziția sursei

de lumină, de distribuția luminii în spațiu, cât și de condițiile atmosferice. Lumina reprezintă cel

mai important element pentru interacțiunea dintre oameni și mediu. Pe parcursul zilei, unghiul

luminii naturale se schimbă, fapt care îi afectează calitatea și felul în care este percepută. Astfel,

calitățile plastice ale unui spațiu, calitatea nuanței și tenta culorilor, se schimbă de-a lungul zilei.

Orice geneză implică şi gestul primordial al iluminării, iar un corp situat în spaţiu nu este

perceptibil decât scăldat în lumină. Orice lumină, prin natura ei, posedă o orientare, o intensitate,

se poate spune chiar o culoare, astfel că orice iluminare, prin acţiunea acestor calităţi, are un

caracter particular. O suprafaţă plană prezintă o zonă, cu grade diferite de intensitate, uniform

iluminată sau uniform umbrită, în funcţie de poziţia sursei luminoase. O suprafaţă curbă regulată

prezintă degradeuri continue de o parte şi de alta a unei linii de maximă strălucire perpendiculară

pe generatoarea curbei. O suprafaţă oblică regulată prezintă un degradeu progresiv şi continuu,

pornind concentric dintr-un punct al suprafeţei, punctul de întîlnire al razei luminoase cu

suprafaţa, care este punctul celei mai mari străluciri. Aceste observaţii pot fi extinse la forme cu

structuri mai complexe, întrucît orice formă se poate descompune în suprafeţe plane, curbe sau

oblice.

În studiul efectelor luminii asupra formelor arhitecturale, este deci indispensabil să

acordăm cea mai mare atenţie modului de iluminare şi poziţiei centrului de emisie a razelor

luminoase. Exploatarea corectă a efectelor iluminării permite atît realizarea confortului interior al

spaţiilor cît şi exprimarea plastică expresivă a ideii majore care le guvernează.

Catedralele gotice erau astfel construite încît, prin vitalii cît mai înalte şi mai largi, să

exprime belşugul de lumină şi bogăţia caracteristice „Ierusalimului ceresc”. Bisericile bizantine

mizează pe lumina din cupolă pentru a puncta locul sacru al rugăciunii permanente, capabilă să

cheme transcendentul care coboară. De calitatea iluminărilor depind direct calitatea modelajului

şi accentuarea volumelor, atmosfera spaţiilor, deci întreaga viaţă plastică a formelor

arhitecturale.

3

Opţiunile arhitectului privitoare la modurile şi mijloacele de iluminare, în scopul

realizării atmosferei căutate sunt limitate numai de posibilităţile tehnice şi de caracteristicile

materialului utilizat.

Caracterului iluminărilor şi a mijloacelor utilizate în compoziţia luminii, poate fi

explicitat prin câteva exemple sugestive. Una dintre soluţiile cele mai simple, dictată strict de

temă şi de modul utilizat, este care s-a descoperit în grotele rupestre din India veche. Săpate în

coasta colinelor, chiar în piatră, ele se desfăşoară adânc în sol. Faţada care constituie intrarea lor

în faleză este amplasată pe una dintre laturile scurte ale compoziţiei.

Un pridvor de intrare la lumină, o mare sală alungită la extremitatea căreia se ridică,

situată în centrul unei abside semicirculare, o nişă, la partea inferioară, însoţeşte nava principală

şi înconjoară absida. În această compoziţie, razele luminoase sunt utilizate pentru a pune în

valoare a fundului sanctuarului, accentuînd motivul său principal, oferindu-i, prin difuziune

limitată, o iluminare cu atît mai caracteristică cu cît ansamblul navei e adâncit într-o penumbră

generală, nişele laterale fiind lăsate într-o obscuritate aproape absolută. Întreaga atmosferă a

acestui interior rezidă într-o utilizare particulară şi limitată a luminii, în iluminarea relativă şi

locală a micului monument şi în contrastul care rezultă pentru întreg spaţiul.

Mai complex decît tipul de iluminare prezentat este cel al sălilor hipostile ale templelor

egiptene. Programul acestora este reprezentat de o suprafaţă de dimensiuni considerabile,

presărată în mod regulat cu coloane a căror suprafaţă de reazem este enormă în comparaţie cu

suprafaţa generală a sălii. Lumina Egiptului este foarte vie, cerul degajat de nori; orice iluminare

rezultă deci puternică şi uniformă. Impresia care se va degaja trebuie să acţioneze în mod necesar

asupra spectatorului, să îi provoace diverse sentimente, în principal nelinişte. Scopul esenţial este

acţiunea asupra spiritului şi nervilor. Lipsa de lizibilitate a dimensiunilor reale ale spaţiului

interior, obţinută prin aglomerarea voluntară a acestuia este una din raţiunile principale ale

efectului căutat. Cu toate acestea, lumina capată rolul de a accentua puterea sa de expresie.

O astfel de atmosferă atît de savant dozată în efectele sale nu poate să nu impresioneze.

Şi dacă mulţimea coloanelor, înălţimea lor, similitudinea formelor lor, dimensiunile generale ale

4

sălilor acţionează puternic asupra spiritului vizitatorului, numai prin lumină, printr-o iluminare

atent calculată şi repartizată, este posibil să se obţină şi să i se amplifice impresia pregătită.

Cu excepţia arhitecturii clasiciste, orientată în mod predilect asupra desenului

exterioarelor, cu un spaţiu interior mort, fără modulaţii luminoase, toate celelalte edificii

semnificative pentru istoria arhitecturii pot consolida convingerea că lumina este cel mai

expresiv instrument al compoziţiei.

La interior, impresia produsă asupra spectatorului este capitală, dat fiind faptul că, în

afară de senzaţiile plastice pe care le percepem, intervin reflexiile, care acționează după reguli

rezultate dintr-o concepţie legată de o idee fundamentală despre parcurgerea şi trăirea spaţiului.

Atmosfera interioarelor se află în strâns raport nu numai cu senzaţiile psihologice, ci şi cu

impresiile psihologice. Declanşarea acestora din urmă este scopul principal al oricărei căutări

legate de atmosferă.

În compoziţia luminii unui spaţiu interior, calitatea luminii introduse, intensitatea şi

transparenţa sa, aportul materialului şi al culorii, pot avea fiecare în parte o importanţă

determinantă. Totuşi acestor condiţii diferite li se vor adăuga, în mod necesar, maniera în care va

fi difuzată lumina şi distribuţia fasciculelor. Arhitectul alege tipul de iluminare care răspunde

adecvat intenţiilor sale, el stabileşte precis intensitatea , culoarea şi caracterul. Atmosfera

obţinută în spaţiile interioare este consecinţa creaţiei complete a artistului .

Locurile de introducere a luminii constituie astfel

un element esenţial al compoziţiei plastice a unui

interior. Din acest punct de vedere, cea mai

comună formă de iluminare naturală a spaţiului

arhitectural este iluminarea laterală, pentru că ea

aduce simultan lumină, imagine către exterior şi

ventilaţie. Iluminarea laterală este totodată şi cea

mai practică metodă de iluminare, date fiind

avantajele sale legate de protecţia faţă de ploaie,

zăpadă şi insolaţie.

Înainte de descoperirea energiei electrice, formele construcţiilor erau dependente de

distanţele pînă la care lumina naturală putea pătrunde prin ferestre. Construcţiile înguste asigurau

o iluminare suficientă chiar şi în mijlocul clădirii. În climatul predominant noros al Nordului

Europei, ferestrele erau plasate în partea de sus pentru a distribui optim lumina difuză. În zonele

foarte însorite, ferestrele tuturor tipurilor de clădiri erau în general umbrite de copertine sau

foarte adînci. Aceste ferestre umbrite erau în general amplasate relativ jos în pereţi pentru a

reflecta mai bine lumina solară.

Iluminarea zenitală este de dorit atunci

suprafeţele sunt prea mari pentru a fi iluminate adecvat

numai prin lumină laterală. Iluminarea zenitală permite

densităţi ale construcţiilor foarte mari, întrucât

pătrunderea luminii solare este mai puţin obstrucţionată

de alte construcţii. Vederile exterioare sunt în acest caz

compromise. De aceea, acest tip de iluminare se

utilizează atunci când relaţia spaţiului interior cu

5

exteriorul este neinteresantă. Utilizarea iluminatului zenital este limitată de faptul că este posibil

de utilizat numai la ultimul nivel al unei clădiri. O deschidere către lumina zenitală aduce

maximum de lumină şi de căldură solară în orice moment al zilei şi în orice anotimp. De

asemenea, ea poate fi orientată independent de orientarea dominantă a clădirii. În comparaţie cu

iluminatul lateral, cel zenital permite realizarea unui nivel uniform al iluminării spaţiilor.

În zilele noastre, posibilităţile tehnice, spectaculoase uneori, fac posibile regii absolut

impresionante ale percepţiei spaţiului interior în care lumina deţine rolul principal.

Cîteva lucrari ale lui Tadao Ando, un maestru desăvîrşit al însufleţirii spaţiului prin

lumină, reprezinta un exemplu ilustrativ de forță a luminii ca instrument compozițional.

O bisericuţă modestă situată în suburbia Ibaraki – Osaka , este o prismă dreptunghiulară,

din beton armat aparent, cu dimensiunile planului de 6,28 x 18 m, intersectată, sub un unghi de

15 grade, de un zid care divide spaţiul într-un fel de pronaos şi naosul propriu zis. Aceasta cutie

de beton primeşte lumină numai în zona de intersecţie între zidul separator şi anvelopa sa, o

lumina tangentă, misterioasă.

Adevărata lumină a spaţiului este furnizată

de decupajul în forma de cruce din zona

altarului. Ea aduce spirit prismei reci de

beton, fiind o replică desăvîrşită a luminii

taborice pogorîte din cupola bizantină.

Situat într-un mediu construit destul de ostil, atelierul din Oyodo , Osaka este un loc la

spectacolului luminii, obţinut prin dispunerea zidurilor surmontate de luminatoare şi a curţii

interioare.

O imagine exterioară anonimă ascunde, în acest caz, un fascinant spectacol interior al

cărui protagonist este lumina, atent controlată de marele regizor Tadao Ando.

6

O locuinţă existentă, la Ashiya, Hyogo, atunci când suportă intervenţii ale acestui mare

arhitect, devine un spectacol de lumini şi umbre, de decupaje savante către exteriorul, de această

dată primitor. Koshino House este o succesiune, pe teren în pantă, de deschideri în pereţi şi

planşee prin care lumina îndrumă parcurgerea şi însufleţeşte spaţiul.

Lumina artificiala

Dintotdeauna iluminarea interioarelor a trebuit să fie studiată, întrucît cele mai multe

dintre ele trebuie să fie exploatate continuu. De la lampa cu ulei la lumînare, de la opaiţ la lampa

cu petrol, de la lampa cu gaz la lampa electrică cu incandescenţă, intensitatea surselor de lumină

artificială crescând mereu, arhitectul a putut din ce în ce mai mult, să se preocupe de problemele

apărute prin iluminarea nocturnă a interioarelor şi să le aducă soluţii din ce în ce mai eficace din

punctul de vedere al randamentului, din ce în ce mai potrivite din punctul de vedere al efectelor.

Odată cu electricitatea, în epoca noastră problema iluminării suficiente pentru

desfăşurarea unei existenţe normale a fost în sfîrşit rezolvată în mod real. Numai electricitatea,

datorită puterii sale de strălucire, permite, într-adevăr fie dintr-un centru unic, fie printr-o grupare

sau o repartiţie bine combinată a mai multor centre, să aducă unui interior o intensitate a luminii

capabilă să permită aici exercitarea unei activităţi la fel de normale ca în plină zi. Pentru prima

oară, tehnica permite studiul ştiinţific al iluminărilor nocturne și aduce mijloacele de a

determina într-o manieră raţională,

amplasamentele, modurile de difuzie şi

intensitatea iluminării. Astfel, cu

electricitatea şi modurile sale de utilizare

întotdeauna prea numeroase, arhitectul

posedă un mijloc eficace de iluminat din

care poate extrage aspectele cele mai diverse

în caracterul lor. Lumina artificială devine

deci, la interior, un artizan activ al animării.

,,California Light, Space, Surface”- Muzeul

de artă contemporană San Diego

7

Contrastul dintre o lumină puternică și una slabă ar trebui evitat. Diferența în densitatea

luminii afectează adaptarea ochiului la lumină și intuneric. În timpul acestui proces, capacitatea

vizuală este redusă. Dacă diferența de luminozitate este prea mare, mușchiul irisului se

încordeaza și cauzează oboseală ochiului. Studiile au demonstrat că diferențele de lumină

adecvate pot preveni oboseala ochilor si pot crește acuratețea vizuală, și deci productivitatea. Un

constrat foarte slab ar trebui deasemenea evitat pentru ca acesta duce la pierderea calității

percepției tridimensionale. O distribuție armonioasă a luminii și a întunericului conferă un

confort vizual în spațiile interioare. Acest lucru presupune o direcționare optimă a luminii și

asigurarea unor zone unde lumina să fie mai puțin densă. Camerele care au lumina uniforma,

difuza, fara contrast, sunt monotone. Directia și contrastul luminii, la fel ca și culoarea și

temperatura, determină ambianța spațiului respectiv.

Lumina artificială, atît la exterior cît şi la interior, a intrat în domeniul mijloacelor arhitecturii,

facând astăzi parte din vocabularul valorilor plastice ale arhitectului.

În ultimul timp, mai multe muzee din Germania au început să atragă atenția asupra

înfluenței luminii în arhitectură, spre exemplu: “The secret of the shadow – Light and shadow in

architecture” – Muzeul de arhitectura din Frankfurt (2002),

“Luminous buildings: Architecture of the night” -

Kunstmuseum Stuttgart (2006), și cea mai recentă prezentare,

“Lightopia” - Vitra Design Museum din Weil am Rhein

(2013). Mai mult, artiști ai luminii precum Olafur Eliasson,

care a creat un soare artificial într-o uriașă sală a turbinelor din

Londra, atrage atenția asupra importanței luminii în zilele

noastre. Pe lângă toate acestea, Națiunile Unite au recunoscut

importanța luminii, declarând anul 2015 , anul internațional al

luminii.

Olafur Eliasson: ,,The weather project”, 2003

Studiu de caz: Rothko Chapel, Houston - Arhitect Philip Johnson

Capela Rothko a fost construita pentru a gazdui o colectie de picture ale lui Mark Rothko,

si a fost deschisa in 1971. Până în 1990, capela

ajunsese într-o stare avansată de degradare și

necesita reparații. Chiar și picturile fuseseră

deteriorate, și s-a luat decizia ca odată cu

reparațiile structurii, să se angajeze specialiști

pentru a introduce o noua schemă de iluminare

atât naturală cât și artificială pentru a se asigura o

viață mai lungă a picturilor. Sarcina specialiștilor

era sa propună alternative pentru a prelungi

existența picturilor și calitatea spațiului pentru

vizitatori. Acest studiu de caz are ca scop studiul

condițiilor existente asupra cantității de lumina la

care picturile sunt expuse, studiul asupra timpul

de expunere, în ceea ce privește conservarea,

8

studiul percepției vizuale, pentru a determina daca atât lumina zilei cât și lumina soarelui

afectează picturile.

Rezultatul urma să sublinieze lipsuri în ceea ce privește lumina zilei, și soluții pentru

îmbunătățire. Un studiu mai aprofundat atât cu ajutorul calculatorului cât și cu ajutorul modelelor

la scară a demonstrat că nivelul de penetrare al luminii solare fusese cauza deteriorării picturilor,

și că distribuția luminii zilei oferea condiții nesatisfăcătoare observării exponatelor. Au fost

necesare propuneri noi, iar prin eliminare, s-a luat decizia ca lumina solară care intra în spațiu

prin acoperișul existent trebuie să fie difuză și împrăștiată, și nu blocată. Folosind o sticlă

laminată, cu un strat de pvb alb opac la mijloc, lumina solară nu ar mai fi direcționată, dar un

element fix de umbrire tot ar fi necesar pentru a se reduce cantitatea luminii naturale și pentru a

se evita ca luminozitatea puternică să afecteze vizitatorii. Rezultatul final poate fi observant în

fotografii, acesta fiind bine primit de către public, evitând astfel deteriorări ulterioare ale

lucrărilor.

Bibliografie:

,,Daylighting - Natural Light in Architecture” - Derek Phillips

,,Inquiry by design: Tools for environment- Behavior research” - John Zeisel

,,Color – Communication in Architectural Space” - Meerwein Rodeck Mahnke

,,Lumina si culoare in arhitectura”

www.archdaily.com/529552/light-matters-the-missing-element-at-the-venice-biennale/

www.archdaily.com/200502/phenomenal-california-light-space-surface-at-the-museum-of-

contemporary-art-san-diego/