11305

ARHITECTURA NARCISISTĂ

Noi, ca arhitecți, suntem obișnuiți să lucrăm spațiul cu forme, pe care le punem din greu la treabă,

așezându-le în compoziții speciale, folosind culori, texturi alese cu grijă pentru a obține acea

frumusețe unică ce caracterizează viziunea și talentul nostru. Partea vizuală este probabil cea mai

importantă pentru noi. Compoziția, echilibrul volumetric și funcțional, goluri și plinuri, tehnic și

economic, toate sunt coordonate importante în drumul către produsul final al creației de arhitectură,

ce dau complexitate formulei vitruviene: ”firmitas, vetustas, utilitas”. Rezultatul final se poate vedea

în imagine: cât o mie de cuvinte...

Figure 1

Apoi, în scenografia perfectă, apar oamenii care ocupă spațiul, și-l însușesc și dintr-o dată zidul

prinde viață. Același efect este perceput pe o scena goală, din scândură; vine actorul și își recită

rolul și totul se umple de poezia cuvintelor și de bogăția trăirilor, începi să percepi o întreagă lume

acolo, pe scena cea goală. „dacă le oferi oamenilor nimicul ei se vor preocupa în a-l compensa

cumva”1, spunea Tadao Ando.

Din păcate însă adeseori arhitectul uită că actorul principal al pieselor sale ale căror scenarii și

scenografii le ticluiește îndelung și pasionat, este omul. Citeam deunăzi prezentările unor proiecte,

prezente la o expoziție, și m-a frapat că, dincolo de diversitatea, creativitatea și originalitatea lor,

acele lucrări aveau ceva în comun. Toate erau fie ”capăt de perspectivă”, ”punct central”,

”dominantă de masă sau de înălțime”, ”punct de interes”, rezolvau probleme volumetrice ale sitului,

erau idei interesante prin care se răspundea unor situații și nu se putea spune despre ele că nu

1 Tadao Ando1995 Laureate, Biographypublished on Pritzker Architecture Prize official site

6

respectă principiile vitruviene dar niciunul nu vorbea despre om, din perspectivă comunitară.

Niciun proiect nu conținea vreo paradigmă a integrării modeste în sit sau a punerii în valoare a

existentului, nemaivorbind despre vreun dialog cu orașul. Toate proiectele acelea frumoase și

executate cu talent erau întoarse către sine, către problema personală a sitului sau beneficiarului

său, priveau cele trei paradigme vitruviene eludând impactul emoțional și psihic pe care orice

construcție îl are asupra oamenilor. Niciunul nu se adresa, măcar în parte, urbei unde avea să

ființeze sau comunității umane care avea să fie nevoită să înghită zidurile acelea ca pe încă altele

ce le îngrădeau sau chiar deviau drumul către casă.

Și cu toate acestea ar trebui să știm că arhitectura este și a celuilalt pentru că suntem și noi,

arhitecții, trecători și consumatori. În loc să ne lase să pătrundem, ne izbim în egală măsură de

zidurile altora cum se izbesc și ceilalți de cele construite de noi. Ne izbim pentru că nu știm cum să

intrăm cu adevărat deși au ușile mari și strălucitoare, ferestre largi prin care se vede o lume

întreagă. Numai că aceea nu este lumea noastră, lumea pe care noi o căutăm sau pe care ne-o

dorim. Ne uităm prin golurile zidurilor și vedem lumea altora.

Pe oameni nu-i întreabă nimeni dacă ar vrea sau nu un building de birouri sau dacă le-ar fi trebuit

mai degrabă un spațiu de joacă în loc de încă un mall de succes. Și, pentru că spațiul a fost ocupat

deja de mall și în altă parte n-ai unde să te duci, intri în mall. Investitorii au simțit acest lucru și au

denumit aleile ca pe străzi. Oamenii se plimbă în spațiul interior al mall-ului, spațiu ce reflectă,

apmlificând, toate sunetele. Ești singur dar înconjurat de un zgomot de fond puternic și de imagini

care te copleșesc pentru că nu vin către tine ci în tine, la fel cum clădirea aceea nu s-a ridicat

pentru tine ci pentru el, atotputernicul beneficiar. În SUA moda mall-urilor s-a dus, după o temeinică

demonstrație că sunt nocive iar oamenii caută de-acum parcurile, probabil. În România se

construiește încă după prețul pe mp de teren intravilan care trebuie să aducă profit.

Construcția se ridică sfidătoare oricât

ar fi de înaltă sau de masivă,

întotdeauna dominanta zonei. Se

impune desigur dar oamenii n-o

acceptă, la fel nici clădirile din jur,

jugnite de personalitatea țipătoare a

noii venite în cartier. În scurt timp,

clădirea rămâne singură. Se îțește la

colț de stradă sau în mijloc de front

stradal, mereu altfel, mereu îngâmfată

și de aceea nici nu dorește să

comunice cu nimeni. Ea este mai

specială. Una câte una clădirile

speciale se împlântă în carnea

orașului.

Odinioară casele vorbeau între ele și primeau înăuntru pe locuitori, mândre că pot face asta. Acum

clădirea domină, narcisistă pe toată lumea. Dacă te uiți în sus, vârfurile de clădirilor sunt legate

între ele cu fire. Ar părea că pot vorbi între ele pe limba lor tehnică, prin cablurile acelea. De fapt

sunt oameni închiși dincolo de ziduri, disperați să comunice între ei. Și cu cât sunt mai separați, cu

Figure 2

https://lukecaseyphotography.files.wordpress.com/2012/08/looking-up.jpg

7

atât își doresc să comunice mai mult și împânzesc cerul cu fire, ca să aibă impresia măcar că sunt

contectați într-un fel. Cablurile par a fi un simulacru al legăturilor interumane, mai degrabă decât un

simbol.

Acum câțiva ani, auzindu-mă vorbind

despre modul cum ar putea psihologia

să vină în întâmpinarea arhitecturii

pentru un numitor comun, omul, fiul

meu m-a întrebat: ”de ce nu faceți

psihoterapia clădirilor?” Ca de obicei,

copiii au cele mai originale idei.

Privind construcția înaltă ce se ițea din

situl mahalalei noastre de parcă ar fi

aterizat acolo de pe Marte, m-am

gândit la una dintre cele mai întâlnite

psihoze: narcisimul.

Se spune că un băiat frumos pe

numele său Narcis, a fost blestemat

să se îndrăgostească de sine însuși,

privindu-se mereu în oglindă. Motivul

a fost lipsa lui de suflet și egocentrismul. Psihologia definește narcisismul ca pe o patologie

comportamentală care se definește, în linii mari, prin faptul omul că se pune în centru lumii pe sine

însuși față de care are un interes și o prețuire deosebită. Narcișiștii se deosebesc prin lipsa lor de

empatie emoțională și prin egocentrism. În unele cazuri, narcisistul poate fi un manipulator fără

milă. Întotdeauna șef, întotdeauna strălucitor, nu se consideră niciodată vinovat sau răspunzător

pentru nimic. Adoră să aibă spectatori de la care așteaptă mereu complimente.

Noile clădiri sunt îndrăgostite de ele însele încă din faza de concept. Se consideră primadone și

învață o singură limbă, cea proprie de aceea vorbesc singure. La un moment dat însă, plictisite că

nu este nimeni atât de bun încât să le răspundă, tac. Arhitectura devine mută... Înaltă, somptuoasă,

bogată, inteligentă, novatoare, dar

perfect mută pentru că nu știe a

vorbi limba orașului său.

Se spune că în momentul în care te-

ai adresat altcuiva, oricare ar fi

modalitatea, se începe o

comunicare. Chiar dacă celălalt nu-ți

răspunde, acea lipsă de răspuns

poate fi considerat tot o comunicare:

”nu mă interesezi”. Arhitectura

narcisistă nu răspunde nevoilor

comunității, nu este interesată să

comunice cu situl din punctul său de

Figure 3

Vancouver

Sursa:http://www.vancitybuzz.com/wp-content/uploads/2012/09/Vancouver-

water-reflection-buildings.png

Imagine din filmul ”I am legend”

8

vedere, nu ”se coboară” la a răspunde nevoilor cetățeanului trecător și trăitor. Așadar se întâmplă

ceva ce de obicei nu se poate: comunicarea între om și clădire se întrerupe. Respins cu indiferență,

omul respinge și el la rândul său noua apariție narcisistă. Încet, încet, respins de zidurile orașului,

omul se retrage îndărătul ferestrelor sale, trăgând draperiile.

Psihoterapeuții consideră foarte dificil lucrul cu narcisiștii tocmai pentru că sunt blocați într-o

imagine extrem de bună despre ei înșiși și au puterea de a desfide pe oricine, chiar și pe cel care

vrea să-i ajute. Soluția pe care o propun este una singură și cea mai dificilă: conștientizarea. Se

face cu mare greutate, în urma unor nevoi create de neajunsurile patologiei. În România lucrurile

sunt încă la faza de încântare de sine și de negare a nevoilor orașului. Problemele vor apărea mai

târziu, resimțite mai întâi de comunitate: lipsa unor răspunsuri la nevoile reale.

Arhitectura narcisită respectă și ea perceptele vitruviene. Este mereu solidă și rezistentă, cu o bună

funcționalitate, splendidă. Ceea ce face ea, însă, este să eludeze cu sau fără bună știință planuri

întregi ale acestor trei concepte: firmitas, utilitas, vetusas.

Utilitas dar pentru cine? - OMUL

Firmitas dar cu ce preț? - MEDIUL

Vetustas dar în ce context?- SITUL și COMUNITATEA

La final am să-i las cuvântul de încheiere tot lui Zumthor: “încă mai există aceasta așteptare ca o

clădire în contextul său să contribuie la frumosul locului. O construcție poate fi ca o declarație de

dragoste făcută orașului său... acesta este un exemplu cum lucrurile sunt legate între ele și nu

poate exista un frumos singular, rupt de context”.2

2 Zumthor, Loc. Cit