Arhitectura eclectica

Fara sa fie strain de spiritul romantic, eclectismul, in special in formele sale caracteristice academismului de scoala franceza (academismul Beaux-Arts-ist), reprezinta un moment de sine statator si marcant in evolutia arhitectura romanesti si a oraselor, mai ales in vechiul regat. Bazat pe tendinta sistematica de a aduna in mod constient elemente rezultate in urma analizei diverselor arhitecturi, pe care le recompune dupa principii istorice coerente, moduri tipologice caracteristice destinatiei cladirii sau dupa asocieri bizare si stimulatoare, in ultimii cincisprezece ani ai sec. 19, eclectismul s-a bucurat de un mare prestigiu. Daca, in importurile formale anterioare se poate depista o anumita nesiguranta, desigur in legatura cu preluarea lor de la surse intermediare (uneori deja transformate) si cu imaturitatea sistemului local de productie de arhitectura, arhitectura eclectica a fost de la inceput puternica si matura, preluata cu profesionalism si direct de la sursa. Cum perioada de maxima forta a arhitecturii eclectice a coincis cu un moment de virf al constructiei societatii romanesti moderne, se poate spune ca aproape intreaga structura institutionala a noului stat este eclectica.

Cele mai multe si mai importante cladiri publice eclectice s-au construit in Bucuresti, ocupind locuri cheie in noua conceptie urbanistica a orasului, in legatura cu taierea marilor bulevarde E-V si N-S si cu modernizarea Caii Victoria. Ele au fost proiectate initial de arhitecti francezi, mai tirziu de arhitecti romani, majoritatea cu studii la Ecole des Beaux-Arts, ceea ce mentine continuitatea si unitatea stilului. In plus, constructia eclectica in sine este suficient de flexibila incit sa poata ingloba fara perturbari interpretari diverse. Semnificative pentru arhitectura eclectica sint o serie de cladiri publice, cum ar fi: partea veche a Bancii Nationale (1883-1885, arh. Cassien Bernard, Albert Galleron si sculptorul Ioan Georgescu), cladirea Ateneului Roman (1886-1888, arh. Albert Galleron) si galeria de arta de pe latura sa posterioara (arh. Leonida Negrescu) Scoala de Poduri si Sosele (dupa 1880, arh. Lecomte de Nouy, Cassien Bernard), Palatul de Justitie (1890-1895, arh. A. Ballu, la interioarele caruia lucreaza si Ion Mincu), Ministerul Agriculturii (1896, arh. Louis Blanc), Institutul de Medicina si Farmacie (1900-1902, arh. Louis Blanc), Casa de Depuneri si Economii (1896-1900, arh. Paul Gottereau), Palatul Postelor (1900, arh. Alex. Savulescu), Bursa de efecte (1910, arh. St. Burcus), Camera Deputatilor si Cercul militar (inceputul sec. 20, arh. Dimitrie Maimarolu), Fundatiile Regale (terminat in 1914, arh. Paul Gottereau), etc., din Bucuresti, Palatul de Justitie din Craiova (,arh. Ion N. Socolescu), Teatrul National din Iasi (1896, arh. Fellner si Helmer), etc., precum si multe resedinte, majoritatea luxuoase: casa Asan si palatul Cantacuzino (ambele arh. I.D. Berindei), casa Monteoru si casa Vernescu (ambele arh. Ion Mincu), etc., din Bucuresti, palatul Dinu Mihail (arh. Paul Gottereau) din Craiova, etc. In plus, eclectismul arhitectural avind, din formare, relatii organice cu eclectismul tehnic al sec. 19, tot de factura eclectica sint si multe "constructii ingineresti", cum ar fi halele alimentare (hala Unirii - 1865-1870 si hala Traian, arh. Giulio Magni - 1896, ambele in Bucuresti, halele din Ploiesti, arh. Toma T. Socolescu) si garile din diverse orase (partea veche a garii de Nord, din Bucurestu, gara din Burdujeni/Suceava, gara Ploiesti Sud, etc.), a caror constructie in numar mare a fost impusa de dezvoltarea economica a tarii. Eclectismul transilvan al aceleiasi perioade a fost de o factura diferita, mai inrudit cu barocul central european. Teatrele nationale din Cluj si Oradea (arh. Fellner si Helmer), Universitatea din Cluj (1872,), Palatul Culturii din Cluj, primaria din Oradea (1899-904, arh. Kolmar Rimanoczy) si cea din Arad (1913, arh. Ludovic Szantary) sint exemple semnificative.

 

ARHITECTURĂ ŞI CLĂDIRI PUBLICE ÎN VECHIUL REGATAuthor: Florin Georgescu, Raluca Velicu / 23.07.2013

Bucureşti, Atheneul Român

Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a reprezentat

pentru societatea românească o perioadă de acţiuni inovatoare care au

cuprins Vechiul Regat. Unirea Moldovei cu Ţara Românească la 1859 a adus

cu sine unificarea instituţiilor celor două Principate. Stabilirea capitalei la

Bucureşti nu a fost deloc întâmplătoare. Cu o populaţie de două ori mai mare

decât cea a Iaşiului, cu o întindere mai vastă şi o cifră de afaceri superioară,

viaţa Bucureştiului pulsa mai puternic, iar oportunităţile erau mai mari.

Soarta noului stat se va schimba la 10 mai 1866, când, „ales de către naţiune

cu spontaneitate, Domn al românilor“, Carol I de Hohenzollern, păşea pentru

prima oară pe pământul românesc, părăsind, „fără a sta la îndoială, şi ţară, şi

familie, spre a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat

destinele sale“. Principatele Unite aveau să devină un stat independent, în

1877, odată cu victoria obţinută de armata română împotriva Imperiului

Otoman.

Procesul de modernizare desfăşurat la cumpănă dintre cele două veacuri a

vizat întreaga societate românească, însă spaţiul urban a reprezentat vârful

de lance al acestei evoluţii din toate punctele de vedere: politic, economico-

social şi cultural şi nu în cele din urmă arhitectural.

Impunătoare construcţii publice ridicate către sfârşitul secolului al XIX-lea şi

începutul veacului următor, dintre care unele îmbogăţesc şi astăzi peisajul

arhitectural al spaţiului citadin românesc, constituie mărturii reprezentative

pentru efortul inovator al arhitecţilor, desfăşurat în acele vremuri.

În drumul spre modernizare, influenţa franceză a avut un rol important în

aflarea unei identităţii arhitecturale. Cu toate acestea, noile clădiri, ridicate de

meşteri francezi, italieni, germani sau români aparţin unor stiluri diferite:

renaştere, baroc, clasic, neoclasic, romantic, românesc. Prin urmare,

eclectismul european, mai cu seamă academismul francez a stat la baza

evoluţiei arhitecturii şi urbanismului în Vechiul Regat. Construcţia noilor

bulevarde şi clădiri după modelul lui Haussmann a început din anii 1870.

Din această perspectivă, moştenirea arhitecturală a sfârşitului de secol XIX şi

început de secol XX în spaţiul urban administrativ este dominată de

numeroase clădiri cu o deosebită valoare monumentală, între acestea

regăsindu-se şi imobile care găzduiau sau găzduiesc şi astăzi instituţii

publice: ministere, palate de justiţie, bănci.

Cele mai numeroase şi mai importante astfel de clădiri au fost ridicate în noua

capitală, care, ca şi alte oraşe de la sud şi est de Munţii Carpaţi, au cunoscut

aportul, experienţa şi talentul unor renumiţi arhitecţi în ceea ce priveşte

aspectul funcţional, constructiv şi estetic, valori arhitecturale care pot sta cu

cinste alături de tot ce s-a clădit mai reprezentativ în această perioadă în

spaţiul european.

Capitală a Regatului, oraşul Bucureşti a beneficiat din această perspectivă de

cele mai numeroase edificii de importanţă publică, reprezentând linia întâi a

evoluţiei spre nou şi ilustrând totodată voinţa şi capacitatea celor care s-au

succedat la conducerea Principatelor şi apoi a României pentru înnoirea

arhitecturală a spaţiului şi a civilizaţiei urbane în ansamblu.

Semnificativ a fi amintite sunt ctitoriile reprezentative construite în Bucureşti în

ultimele două decenii ale veacului al XIX-lea şi datorate măiestriei unor

arhitecţi străini.

Astfel, Palatul Băncii Naţionale a fost construit pe locul fostului han Şerban

Vodă, după planurile arhitecţilor Cassien Bernard şi Albert Galleron. Ridicat

între 1883 şi 1885, palatul este conceput în stilul neoclasicismului francez,

corpul central care marchează intrarea fiind dominat de patru coloane

corintiene. Acelaşi număr de coloane, reprezentând stilul ionic, decorează

faţadele principale ale celor două pavilioane de colţ, evidenţiind statuile care

reprezintă Agricultura, Industria, Comerţul şi Justiţia, opere ale sculptorului

român Ion Georgescu.

La mică distanţă de Banca Naţională a României regăsim sediul Bibliotecii

Naţionale, fost Palat al Bursei de Efecte şi Mărfuri, ridicat în anul 1910 în stilul

arhitecturii eclectice a şcolii franceze, proiect de arhitectură aparţinând lui

Ştefan Burcuş. Tot în această zonă, respectiv pe strada Doamnei, s-a

construit în 1912 Palatul Băncii de Investiţii (Marmorosch-Blank) după

planurile arhitectului Petre Antonescu. Faţada clădirii reprezintă o combinaţie

reuşită a liniei tradiţionale a artei româneşti cu cea a stilului modern.

Anii 1896 – 1900 marchează construirea Palatului Casei de Depuneri şi

Consemnaţiuni, pe locul ocupat altădată de Mănăstirea şi Hanul Sfântul Ion

cel Mare, proiectantul acestei impresionante construcţii de arhitectură

specifică academismului francez din finalul secolului al XIX-lea fiind Paul

Gottereau. Inaugurarea edificiului a avut loc în anul 1901. Grupurile statuare

care încadrează orologiul clădirii sunt opera sculptorului Athanasie

Constantinescu. Statuile reprezintă două figuri ale Pantheonului antic grecesc,

Mercur şi zeiţa Demetra.

Vis-a-vis, pe Calea Victoriei, se află Palatul Poştelor, clădire monumentală

construită pe baza proiectului arhitectului Alexandru Săvulescu tot între 1896

şi 1900, pe locul ocupat anterior de Hanul Constantin Vodă, ctitorie

brâncovenească de la sfârşitul veacului al XVII-lea. Găzduind astăzi Muzeul

Naţional de Istorie a României, imobilul este dominat de cele două

monumentale pavilioane de colţ, legate între ele cu un portic ale cărui coloane

sunt specifice stilului doric. 

Îndreptându-ne paşii în jos pe Calea Victoriei, spre Cheiul Dâmboviţei, ni se

înfăţişează Palatul de Justiţie, construit între 1890 şi 1895 după planurile

arhitectului A. Ballu, şi care se caracterizează printr-o varietate de forme,

specifice arhitecturii Renaşterii franceze. Semnificativ a fi evidenţiată este

contribuţia arhitectului Ion Mincu la proiectarea spaţiilor interioare ale

monumentalului edificiu, în special a celebrei săli „a paşilor pierduţi”. Statuile

alegorice care decorează faţada clădirii sunt operele sculptorilor Carol şi

Frederick Storck, Wladimir Hegel şi George Vasilescu. Ele simbolizează

Forţa, Prudenţa, Legea, Dreptul, Justiţia şi Adevărul.

În apropierea Palatului de Justiţie, pe Dealul Patriarhiei, a fost amplasat

Palatul Adunării Deputaţilor, ridicat după proiectul arhitectului român Dimitrie

Maimarolu în anul 1907 şi care ocupă parţial locul fostului Divan domnesc.

Edificiul, aflat astăzi în administrarea Bisericii Ortodoxe Române, se apropie

din punct de vedere arhitectural de formele neoclasicismului, tinzând către

barocul şcolii franceze.

O altă categorie de instituţii publice ctitorite la cumpăna veacurilor al XIX-lea

şi al XX-lea şi evocate în rândurile de faţă, este aceea a ministerelor.

Palatul Ministerului Agriculturii, construit în anul 1896 şi situat pe Bulevardul

Regele Carol I, reprezintă un edificiu riguros, conceput în cadrul unor forme

bine precizate de arhitectura specifică stilului Renaşterii franceze, proiectul

aparţinând arhitectului elveţian Louis Pierre Blanc.

Un alt edificiu care a găzduit un minister este cel în care se află astăzi

Primăria Municipiului Bucureşti. Această clădire a fost proiectată pentru

Ministerul Lucrărilor Publice şi a fost realizată între anii 1906-1910 după

proiectul arhitectului român Petre Antonescu, edificiul reprezentând una dintre

cele mai însemnate construcţii bucureştene, construită în stil neoromânesc.

FOTO 1 

În 1901, în Piaţa Victoriei s-au încheiat lucrările somptuosului Palat al prinţului

Grigore Sturdza. În urma morţii prinţului, care nu a mai ajuns să locuiască în

acest palat, clădirea a devenit sediul Ministerului de Externe. FOTO 2 

Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea se caracterizează

din punctul de vedere al ridicării unor construcţii de utilitate publică prin

edificarea şi a unor spitale, în această lucrare îndreptându-ne atenţia din

punct de vedere arhitectural asupra unora dintre cele mai reprezentative.

O astfel de instituţie ridicată în Bucureşti este Spitalul Colţea, primul spital din

Bucureşti, ridicat la 14 decembrie 1704 din iniţiativa spătarului Mihai

Cantacuzino pentru bolnavii săraci. Imobilul iniţial a fost martorul mai multor

evenimente, putând aminti incendiul din 27 februarie 1739, cutremurul din

1802 şi dărâmarea sa din anul 1836, datorită deteriorării sale accentuate.

Ansamblul spitalicesc a fost refăcut între 1836 şi 1842 de către arhitecţii

Conrad Schwink şi Gottfried Faiser. Construcţia a dăinuit 45 de ani, în anul

1887 Primăria Capitalei hotărând demolarea sa şi ridicarea unui nou imobil

începând cu 1888, după planurile arhitectului Schiferle, ansamblul cu faţadele

sale clasice şi compoziţia sa simetrică constituind o deosebită realizare

arhitectonică de la sfârşitul veacului al XIX-lea.

Îndreptându-ne spre Cheiul Dâmboviţei, trebuie amintit Spitalul

Brâncovenesc, ctitorie ridicată pe cheltuiala bănesei Safta Brâncoveanu de

către arhitectul Iosif Hartl între anii 1835 şi 1837, fiind inaugurat pe 14

octombrie 1838. Construit în stil neoclasic, edificiul a fost dezvoltat ulterior

după planurile aceluiaşi arhitect. La începutul secolului trecut vechiul local

spitalicesc a fost dărâmat, pe fostul amplasament construindu-se între 1904 şi

1906 un nou spital.

Vizitând Bucureştiul în 1905, francezul André Bellesort găsea un oraş vesel,

inundat de verdeaţă, cu străzi interminabile, cu clădiri publice ale căror

măreţie i-au stârnit admiraţia, învăluindu-le într-o cascadă de superlative:

Palatul de Justiţie „capabil să cuprindă pledanţii şi avocaţii celor cinci părţi ale

lumii”, iar „cel mai frumos templu ridicat norocului orb”, era descrierea atribuită

Băncii Naţionale. Clădirea C.E.C-ului pe care o vedea „aşa de graţioasă că ai

vrea să vezi depunându-se acolo obiecte de artă şi consemnându-se toate

tablourile lui Grigorescu, nu se lăsa strivită de vecinul ei de peste drum,

grandiosul Palat al Poştelor, în faţa căruia de câte ori trecea, primul-ministru

Sturdza se crucea, ştiind cât a costat“.

Febra modernizării nu a cuprins doar capitala. Şi celelalte oraşe din Vechiul

Regat au beneficiat de aceeaşi preocupare a edililor în privinţa noii lor

înfăţişări.

Cea mai importantă comunitate urbană a noului stat, după Bucureşti,

municipiul Iaşi, a cunoscut aceeaşi evoluţie bazată pe inovaţie şi modernizare

şi în planul construcţiilor de utilitate publică.

Astfel, incursiunea noastră în Iaşi are ca punct de reper Palatul Administrativ,

gazdă actuală a Complexului Naţional Muzeal „Moldova“. Clădire

monumentală, în stil neogotic, aceasta a fost ridicată între 1906 şi 1925, fiind

opera arhitectului I. D. Berindei. Ansamblu de arhitectură prezentat şi-a găsit

amplasarea pe locul vechiului Palat domnesc, construit între 1804 şi 1806 de

Alexandru Moruzi pe ruinele Curţii domneşti, fondate înainte de 1432 de

voievodul Alexandru cel Bun. FOTO 3 

Iniţiativa construirii Palatului a aparţinut ministrului Justiţiei, Alex. Bădărău,

finalizarea sa realizându-se 19 ani mai târziu, în anul 1925, în timpul lui

George.G. Mârzescu. Iniţial a fost Palat administrativ, adăpostind Prefectura

judeţului şi instanţele judecătoreşti.

O importantă construcţie este cea care a găzduit Primăria municipiului Iaşi

(Palatul Roset-Roznovanu), clădire refăcută între 1830 -1832, după planurile

arhitectului Freywald. În anul 1892, în timpul mandatului de primar al lui Vasile

Pogor, a fost cumpărată de Primărie şi transformată radical.

Rămânând în spaţiul moldav, dar la sud de Iaşi, ne vom opri pe Milcov, la

Focşani, urbe care cunoaşte la 2 aprilie 1912 momentul inaugurării Palatului

de Justiţie. Un an mai târziu, în 1913, oraşul se îmbogăţeşte din punct de

vedere arhitectural cu Palatul Administrativ al fostei prefecturi, ansamblu

ridicat după planurile arhitectului Daniel Renard.

Ajungând la Galaţi, semnificativ a fi evocată este contribuţia arhitectului Ion

Mincu la dezvoltarea oraşului-port.

Renumitul arhitect, creatorul stilului neoromânesc, a realizat între 1905-1906,

prima sa construcţie cu funcţie administrativă, clădirea Prefecturii din Galaţi,

inaugurată în ziua de 27 aprilie 1906. La nivelul superior al faţadei principale

se află două statui de marmură albă – „Industria“ şi „Agricultura“ – creaţii ale

sculptorului Frederick Storck. Pe frontonul clădirii este amplasat un ceas de

mari proporţii.

Menţinându-ne în spaţiul geografic dominat de Dunăre, mai precis la Brăila,

această comunitate urbană cunoaşte la sfârşitul secolului al XIX-lea şi

începutul secolului al XX-lea o dezvoltare a construcţiilor de utilitate publică.

Anul 1886 marchează inaugurarea sediului filialei din Brăila a Băncii Naţionale

a României, construcţie realizată în stil academist după planurile arhitectului

Grigore Cerchez.

Cinci ani mai târziu, în anul 1891, în urbea dunăreană este ridicat în acelaşi

stil academist Palatul Administrativ şi Judecătoresc şi care găzduieşte astăzi

Facultatea de Inginerie a Universităţii „Dunării de Jos“.

Pătrunzând în Dobrogea, ne vom opri la Constanţa. Anul 1911 semnifică în

ceea ce priveşte arhitectura construcţiilor de utilitate publică, punerea pietrei

fundamentale a clădirii care a găzduit începând cu luna iulie a anului 1921

Primăria municipiului. Începând cu 1977 edificiul găzduieşte Muzeul de Istorie

Naţională şi Arheologie Constanţa.

Monumentalul ansamblu, în faţa căruia se află statuia poetului latin Ovidiu, s-a

construit în mai multe etape (1911 – 1913, 1914), definitivarea sa având loc

între anii 1919 – 1921. Un alt edificiu datând de la începutul secolului al XX-

lea este Tribunalul, fostă reşedinţă regală, construcţie inaugurată în anul

1912.

Depărtându-ne de oraşul pontic şi ajungând tocmai la Craiova, dar rămânând

în sfera instituţiilor cu atribuţii în domeniul justiţiei, putem evoca un astfel de

ansamblu instituţional.

Legat de numele arhitectului Ioan. N. Socolescu, Palatul de Justiţie din

Craiova, inaugurat în anul 1891, are ca element dominant sala „paşilor

pierduţi“, care se întinde de la un capăt la celălalt al clădirii, ocupând înălţimea

a două niveluri şi mai bine de o treime din suprafaţa construită. Întreaga

arhitectură exterioară şi interioară este compusă în spirit academic după

principii şi cu elemente împrumutate din arhitectura clasică.

Banca Comercială din Craiova, avându-l ca proiectant pe Ion Mincu, a fost

terminată în 1916 de către arhitectul Constantin Iotzu, după decesul în 1912 a

renumitului arhitect.

„Stilul Ion Mincu“ este continuat de arhitectul Petre Antonescu, cel care a

proiectat planurile clădirii Palatului Administrativ, edificiu ridicat între 1912-

1913. Astăzi clădirea adăposteşte sediul Prefecturii şi Consiliului Judeţean

Dolj. FOTO 4 

Un important centru urban, situat la nord-est de Craiova, respectiv municipiul

Piteşti, dispune şi astăzi de importante edificii proiectate de arhitecţi valoroşi.

Dimitrie Maimarolu a fost cel care a clădit între anii 1897-1899 Palatul

Prefecturii judeţului Argeş. Arhitectul Ioan Socolescu este autorul proiectului

clădirii vechii primării din Piteşti, înălţată în 1886, iar Palatului de Justiţie,

înălţat între anii 1912-1914, este opera lui Eracle Lăzărescu. Faţada

principală a acestei din urmă construcţii aparţine stilului neoclasic, în timp ce

pe celelalte laturi se desfăşoară o arhitectură ce aparţine eclectismului

specific şcolii franceze.

Îndreptându-ne spre Ploieşti, putem aminti clădirea Chesturii Poliţiei, local

care a găzduit ulterior Tribunalul până la mutarea acestei instituţii în Palatul

de Justiţie, ansamblu proiectat de arhitecţii Ernest Doneaud şi Toma.T.

Socolescu

A doua jumătate a secolului al XIX-lea a constituit un nou început pentru

oraşele de la sud şi est de Carpaţi, evoluţia spre modernizare arhitecturală

urbană accentuându-se la cumpăna celor două veacuri ca o mărturie a

modernizării în context european a tânărului stat român, a societăţii româneşti

în ansamblu.

Fata eclectica a BucurestiuluiDefinirea stilului eclecticStilul eclectic apare in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, in Franta. Daca primii treizeci de ani ai secolului al XIX-lea se situeaza in continuitatea arhitecturii neoclasice, inventata de iluminism, perioada 1830-1900 a elaborat un nou sistem artistic care va fi dus pana la ultima consecinta. Ideea conform careia aceasta epoca era incapabila sa-si creeze propriul stil in arhitectura, contrar tuturor epocilor trecute, s-a impus cu atata insistenta, incat a durat in timp dincolo de deznodamantul crizei, adica de momentul aparitiei unei noi modernitati fondata pe repudierea referintelor istoriste (momentul Art Nouveau).Arhitectura eclectica presupune o preluare de elemente stilistic diferite iar apoi recompuse intr-o forma unica. Eclectismul urmarea sa aduca noutate prin compunerea de elemente clasice pe o baza noua si se baza pe o libertate totala. Apar noi programe arhitecturale ce se contureaza in jurul unor noi conceptii urbanistice.Eclectismul pe teritoriul RomanieiUnirea tarii Romanesti cu Moldova in anul 1859 si castigarea independentei tarii au creat conditii favorabile unei dezvoltari rapide a capitalismului, sporind totodata si ritmul activitatii constructiilor. In mai toate orasele tarii se ridica acum, alaturi de numeroase locuinte destinate reprezentantilor burgheziei, cladirile noilor institutii: banci, ministere, cazarmi, palate de justitie.Paralel cu importul de capital strain si ca o reflectare a orientarii cosmopolite a claselor dominante, au fost preferate pentru solutionarea plasticii arhitecturale a noilor cladiri formele caracteristice eclectismului care domina in arhitectura Europei acelui timp, si in special cele caracteristice academismului de scoala franceza. De altfel, cei mai multi dintre arhitectii dupa planurile carora au fost construite aceste cladiri au fost ei insisi francezi sau romani educati in scoli franceze.Semnificative pentru arhitectura eclectica sunt o serie de cladiri publice, precum partea veche a Bancii Nationale (1883-1885, avand ca arhitect pe Cassien Bernanrd), cladirea Ateneului Roman (1886-1888, arh. Albert Galleron), Palatul de Justitie (1890-1895, arh. A. Ballu, la interioare lucrand

si I. Mincu), Institutul de Medicina si Farmacie (1900-1902, arh. Louis Blanc), Casa de Depuneri si Economii (1896-1900, arh. Paul Gottereau), Palatul Postelor (1900, arh. Alexandru Savulescu), Cercul Militar (inceputul sec. XX., arh. Dimitrie Maimarolu).Pe langa acestea se construiesc in acelasi stil si multe case particulare, precum casa Asan si palatul Cantacuzino (ambele realizate de arh. I. D. Berindei), casa Monteoru si casa Vernescu (arh. Ion Mincu).Astfel, capitala noului stat prinde contur si din punct de vedere arhitectural, iar aceasta latura este extrem de vizibila si in ziua de azi.

http://arhitecturasiurbanisminromania.blogspot.ro/2011/06/o-casa-in-stil-art-deco-striga-dupa.html

Dupa 1989 normele de urbanism au fost parazitate de felul de legi care mai de care mai

stupide, exceptii de la regula, derogari, comisii si comitete. Oriunde s-a gasit un petic liber

de pamant s-a construit in mare parte haotic, fara pic de respect pentru om, in stil hei-rup-

ist, cu materiale de slaba calitate, scump si inestetic.

Pe langa aceasta stare de spirit intre randurile specialistilor in domeniu, multi chinuiti intre

neputinta lor profesionala si cerintele aberante ale beneficiarilor, au aparut si categoria celor

care iubesc casele vechi. Le place pentru ca oarecum ii fac sa se simta descalecatori din

mirajul lumii anilor 1920-1930-partial 1940. Acestia nu impartasesc dorinta celorlati de a sta

inghesuiti in Pipera sau Chitila, ci vor sa fie admirati din milocul targului. Au oarece idee

despre statusul social pe care-l impune cumpararea unei case de epoca, dar nu cunosc in

fapt nimic in detaliu.

Craiova în primele decenii ale secolului XX        de Marcel Berendei

Oraş cu vocaţie preponderent comercială, centrul vechi al Craiovei s-a cristalizat în cursul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Străzile, numite uliţe sau „linii de bolţi”, purtau numele breslelor de comercianţi şi meşteşugari: pe Lipscani erau bogasierii, braşovenii, lipscanii, cu mărfuri fine din străinătate şi „cojocariii subţiri”, pe actuala stradă România Muncitoare erau boiangii, cojocarii şi „cismarii groşi”. Principalele străzi comerciale erau dublate de „uliţele de dos”, de fapt, străzi de acces de serviciu ale proprietăţilor negustorilor, din care se făcea aprovizionarea cu mărfuri şi erau locul unde aşteptau căruţele clienţilor veniţi de departe.

În centrul vechi comercial al oraşului, uliţa principală era actuala stradă Lipscani, continuată spre est de strada România Muncitoare, care a avut de-a lungul vremii diverse denumiri: „uliţa Precestei”, „podul târgului”, „primul drum al Bucureştiului”. Pe locul pieţii Buzeşti de astăzi s-a aflat „răscruciul mic”, în legătură cu târgul de mărfuri - târgul de afară - care s-a strămutat periodic spre est.

Strada Unirii, din piaţa Valea Vlăicii şi până la fosta Şcoală Comercială Gheorghe Chiţu, azi sediul Universităţii de Medicină şi Farmacie, era prima cale a Dunării, axa nord – sud a oraşului. Actuala stradă Fraţii Buzeşti era a doua cale a Dunării, iar intersecţia cu Lipscani era numită „răscruciul de peşte”. Străzile secundare numite azi Olteţ, respectiv, Traian Demetrescu erau „uliţe de dos” unde clienţii legau caii şi apoi mergeau „pe pod”, de fapt, pe pavimentul podit în sec. XVIII cu bârne din lemn, apoi, după 1870, cu piatră de râu, cu piatră cubică din granit.

Primele preocupări în domeniul organizării pe criterii urbanistice a oraşului datează de la mijlocul secolului al XIX–lea, când, în 1848-1949, Primăria

Craiova avea un inginer al oraşului în persoana arhitectului Alexandru Hristea Orăscu (1817-1894); în anii 1853-1855, inginerul geodez lt-col Dimitrie Papazoglu (1811-1892) întocmeşte o ridicare topografică a oraşului extrem de amănunţită; mai târziu, în timpul războiului de independenţă postul de inginer al oraşului era ocupat de arhitectul german Engel Breher.

În 1901-1902, inginerul olandez W.H. Lindley, „unul din cei mai mari hidrologi ai timpului“, cunoscut în România pentru rezultatele pe care le obţinuse la Iaşi şi la Ploieşti, întocmeşte, la cererea Primăriei Craiova şi la insistenţa primarului Nicolae Romanescu, proiectul alimentării cu apă a oraşului din sursa Valea Giorocului; lucrările s-au încheiat în 1911, dar s-au reluat în 1914, pentru completarea debitului de apă necesar oraşului.

În anul 1916, inginerul craiovean M. Colleanu şi arhitectul Ion Dimitrie Berindei (1871-1928) au întocmit un plan de sistematizare a adevăratului centru al oraşului sau cel mai vechi cartier cuprins între străzile A. I. Cuza la nord, Unirii la vest, M. Kogălniceanu la sud şi str. Fraţii Buzeşti la est. Străzile, numite, azi, Theodor Aman, Panait Moşoiu, C. Nicolăescu Plopşor (în faţa bisericii Sf. Ilie) sunt străpungeri urbanistice realizate la sfârşitul secolului al XIX-a şi în primele decenii ale secolului XX, ca urmare a studiilor de urbanism din acei ani.

În 1924 municipalitatea craioveană reia programul de urbanism din 1916 şi hotărăşte ca „adevăratul centru al oraşului”, „cel mai vechi cartier”- cuprins între străzile A. I. Cuza la nord, Unirii la apus, Kogălniceanu la sud şi Buzeşti la răsărit – să fie resistematizat potrivit proiectului realizat în 1916 de ing. M. Colleanu şi arh. I. D. Berindei, ulterior reactualizat de arhitectul Otto Carada Hesselman (1880-1946), numit din 1914 inginerul şef al oraşului Craiova. Proiectul arhitectului Hesselman a stat la baza amenajării, în ultimii ani ai deceniului al treilea, a parcului, numit azi, al trandafirilor - „împrejurimea bisericii Sf. Dumitru” - care a reluat ideile din 1894 ale arhitectului André Lecomte de Nouy, iar în 1931 s-au amenajat grădina scuar „English-Park” şi grădina scuar Mihai Bravul, după proiectul arhitectului peisagist Émil Pinard.

În 1927 primarul I.B. Georgescu constată din nou că apa necesară oraşului este insuficientă, dar abia în timpul mandatului lui D.T. Angelescu, în 1932, inginerul M. Colleanu realizează un proiect pentru extinderea alimentării cu apă a oraşului din Jiu, prin intermediul unei staţii de filtrare.

Perioada primelor trei decenii ale secolului trecut a fost o epocă de mare efervescenţă urbanistică, arhitecturală, artistică şi edilitară a oraşului. Sunt anii în care urbea Craiovei se înnoieşte foarte mult, în centrul oraşului se demolează cvartaluri întregi de case mici şi modeste cum ar fi locul pe care s-a construit Palatul Administrativ şi s-a amenajat scuarul English Park, locul pe care s-a construit sediul de azi al Primăriei Craiova, blocul Casa Albă,

palatul Jean Mihail, palatul Banca Olteniei şi hotelul Pallace, palatul Ramuri, palatul Scrisul Românesc, pe terenurile unor grădini private s-au ridicat Şcoala Madona Dudu, Liceul Elena Cuza, Liceul Fraţii Buzeşti, aripa de sud şi construcţiile anexe Colegiului Carol I, s-au reconstruit marile biserici ortodoxe ale oraşului pe locul unora mai vechi din secolele XVII şi XVIII: biserica Sf. Dumitru, biserica Sf. Treime, biserica Madona Dudu, s-au reconstruit din temelie clădiri importante: pe locul fostului cazino Minerva, Parohia Madona Dudu - proprietarul de atunci al acestuia - a ridicat palatul actualului cazinou şi hotel Minerva.

Personalităţi marcante ale arhitecturii româneşti şi europene au semnat proiectele clădirilor oficiale: sedii ale administraţiei publice, ale şcolilor şi liceelor, ale băncilor, hotelurilor, ale marilor edituri craiovene, ale palatelor şi locuinţelor colective sau familiale: Petre Antonescu, Ion Mincu, Constantin Iotzu, Toma Dobrescu, Ion Traianescu, Sterie Becu, Dimitrie Berindei, Dimitrie Maimarolu, Otto Carada Hesselman, Iancu Atanasescu, Alfred Vincenz, francezii Paul Gottereau, Albert Galleron, austriacul Franz Billek, restauratorul francez André Lecomte de Nouy, peisagiştii francezi Emmanuel Redont şi Émil Pinard. Stilul naţional sau stilul neoromânesc domină arhitectura clădirilor oficiale; de fapt toate clădirile comandate şi finanţate de stat în această perioadă, la Craiova, pentru administraţia publică, pentru şcoli, licee, poştă, sunt ridicate în stilul creat şi impus de şcoala de arhitectură naţională şi adoptat ca fiind reprezentativ pentru statul român. Arhitectul Toma Dobrescu, autorul proiectului, redactat în 1902, pentru palatul cazinoului şi hotelului Minerva este remarcabil prin capacitatea sa de a aborda pentru fiecare lucrare o exprimare arhitecturală complet diferită: stilul clădirii Şcolii Madona Dudu, azi Muzeul Olteniei – stilul naţional este puternic contrastant cu stilul arhitectural al palatului cazinoului Minerva, care poate fi încadrat in stilul propriu curentului arta 1900, care în acest caz valorifică un bogat bagaj formal şi artistic al arhitecturii proprii nordului occcidental african. După 1930, în arhitectura craioveană îşi fac loc şi exprimări specifice stilurilor epocii: artdeco-ul, cubismul, stilul toscan, stilul internaţional.

Constructorii edificiilor publice, şcolilor şi liceelor, băncilor, palatelor, bisericilor şi locuinţelor din centrul vechi al Craiovei sunt meşteri zidari, pietrari, dulgheri, tinichigii, zugravi şi pictori decoratori români şi, de cele mai multe ori, italieni „paşaportari” (cetăţeni italieni, cu paşaport) sau naturalizaţi la Craiova. Comunitatea de religie romano-catolică stabilită la marginea Craiovei, la Italieni, veniţi în valuri după 1880, aduşi de Petre Opran din Umbria şi Friulia, cu cca 140 de familii în jurul anului 1930, a dat oraşului mâna de lucru specializată şi foarte calificată care a ridicat cea mai mare parte a edifiilor publice şi private construite în primele patru decenii ale cecolului XX. Numele lor şi măiestria lor de a pune în operă piatra, cărămida, mortarul, ipsosul, stucul, marmura şi granitul erau binecunoscute în epocă: Zanollini, Vizintini, Fauro, Zgubin, Tatu, Caruso, Iovanelli, Copetti, Di

Bernardo şi mulţi alţii. Dintre antreprizele C. Bardelli, C Trolli, Carlo Secchi, Adotti, Della Barba, F. Bulfon ieşea în evidenţă antrepriza condusă de liderul respectat şi onorat al constructorilor italieni din Craiova, inginerul Giovani Batista Peressutti (1880-1953), coleg de studii la Politehnica din Milano şi prieten cu arhitectul Petre Antonescu.

Aspectul general al centrului vechi al Craiovei, la sfărşitul anilor 30 ai secolului trecut, permitea oricui să aprecieze că oraşul „se apropia de tipul oraşelor din Europa centrală”.

Având în vedere ponderea numărului de locuitori, importanţa administrativă a localităţii, cât şi faptul că era un centru politic şi cultural polarizator, situat în inima Olteniei şi având, în acelaşi timp, în vedere şi progresele urbanistice şi edilitare din primele două decenii şi jumătate ale secolului, Congresul Uniunii oraşelor din România, din 1925, a creat un loc pentru reprezentantul urbei, de fapt, „al şaselea loc de vicepreşedinte, alături de Cluj, Timişoara, Cernăuţi, Chişinau şi Iaşi, pentru Craiova”. Oraşul era a şaptea localitate a României Mari. Tot în 1925 s-a hotărât ca din delegaţia care urma să reprezinte Regatul României la Congresul Internaţional al Uniunii oraşelor din lume, de la Paris, să facă parte şi un reprezentat al oraşul Craiova. A fost o recunoaştere la nivel naţional a eforturilor şi realizărilor de până atunci, remarcabile din punct de vedere edilitar, arhitectural şi urbanistic, ale Craiovei.

http://revistaramuri.ro/index.php?id=1889&editie=69&autor=de%20Marcel%20Berendei

Casa Art Deco in suferinta - zona Calea Dorobantilor

Stilul Art Deco a aparut la inceputul anilor 1920, la Paris, ca fiind expresia artistica a

increderii in progresul tehnologic. Fiind un stil eclectic, are o multime de forme si culori (si

artele plastice si sculptura au facut parte in acea vreme din acest curent artistic), insa in

arhitectura elementele principale sunt renuntarea la stilul decoratiunilor flamboiante ale

ecletismului academic si Art Nouveau, liniile aerisite, schematizarea si stilizarea panourilor

decorative, utilizarea zidariei din sticla, utilizarea motivelor antice egiptene, mayase, incase,

ale vegetatiei luxuriante a junglelor asiatice, a plajelor exotice, dar mai ales folosirea

motivului pachebotului trans-oceanic (catarg, hublouri, acoperis tip terasa).

Capitala tarii are una dintre cele mai mari rezervatii de arhitectura Art Deco dintre tarile

acestei zone geografice, anii 1930 fiind practic anii Art Deco in Romania. Totusi, stilul Art

Deco romanesc difera de cel din SUA sau Europa occidentala, dovada fiind ca in acea

vreme lucrurile se adaptau conform locului, ci nu se copiau pur si simplu. Cladirile Art Deco

din Romania sunt lipsite de monumentalitatea celor din SUA ori de decoratia entuziasta a

celor din UK, insa folosesc elemente mediteraneene si chiar motive ale stilului Neo-

Romanesc sau  Modernist spre sfarsitul anilor 1930.

Casa de fata se gaseste in zona Calea Dorobantilor - Parcul Brancusi. Dupa elementele de

stil folosite, parerea mea este ca a fost construita la mijlocul anilor 1930. Imi place foarte

mult forma curata a designului, desi Art Deco nu este expresia mea arhitecturala preferata.

Imi place si terasa ce acopera intrarea in imobil, dar mai ales casa scarilor ce este

adapostita de un turn de forma cilindrica. Ritmul fatadei este asigurat de cursivitatea

balcoanelor si a decoratiei cu ochiuri de geam a turnului casei scarilor. Catargul intregea

cladirea si-i conferea armonia acelui acoperis plat.

O cocoasa hidoasa a crescut pe spatele acestei case

Locatarii acestei case s-au hotarat ca au nevoie de mai mult spatiu. Cum probabil ca nu au

o curte indestulatoare pentru constructia unor acareturi, au decis o supra-inaltare a

locuintei. Nu stiu cum s-au obtinut aprobarile necesare, caci imobilele care au acoperis de

acest fel nu au fost proiectate pentru incarcare suplimentara, chiar daca mansarda rezultata

este construita din materiale usoare. Acesta este primul lucru ce trebuie adus in discutie,

dincolo de considerentele de ordin estetic.

Catarg Art Deco retezat

Pentru ca acest catarg impiedica constructia acoperisului, a fost taiat aproape de la baza.

De asemenea a se obserba si tamplaria noua, care este ok, in sensul ca nu este de culoare

alba.

La o privire atenta vedem faptul ca mansarda nu este construita din materiale usoare, ci se

observa caramizi in acel zid. Tot acum observam si un gratios furtun, cel mai probabil

pentru aparatul de aer conditionat.

Turnul casei scarilor, acoperit partial de balcoanele inchise

In poza de mai sus se poate vedea clar cum turnul casei scarilor este cilindric, fiind practic

cel mai important element de design al acestei case. De asemenea balcoanele au fost

inchise cu acelasi tip de geam termopan precum si la etaj. Pentru consecventa si alegerea

unei culori ce imita lemnul, sa zicem ca este ok ca si idee, dar nu ca si fapt in sine. Casa

aceasta a fost proiectata cu balcoane deschise.

Despre finisarile cu spuma la vedere, firele atarnad de peste tot si tablouri electrice montate

chiar pe fatada nu mai spun nimic, ele devenind un simbol al oraselor Romaniei post-

decembriste.