Boncescu Diana Elena

Filosofie, anul II

Seminar Istoria Filosofie

04.11.2013

Argumentul ontologic la Descartes

Argumentul ontologic sau ‘a priori’ se constituie în încercarea de a demonstra existenţa lui Dumnezeu plecând de la premize simple dar suficient de solide pentru a nu fi lesne supune îndoielii. Descartes nu este primul şi nici singurul filosof sau gânditor preocupat de a formula un astfel de raţionament. În secolul XI, Anselm perfecta propriul argument, combătut şi criticat ulterior de un călugăr, Gaunilo, contemporan cu Anselm, şi mai târziu de Thomas D’Aquino, critică care dealtfel a adus tăcerea faţă de acest subiect pentru o vreme. Descartes este cel care îl va readuce în atenţia contemporanilor săi.

Există o serie de similitudini între argumentul cartezian şi cel anselmic, însă deosebirile, majore fiind, le deosebesc fundamental. Dacă la Anselm Dumnezeu este o fiinţă faţă de care altceva mai mare nu poate fi conceput, perspectivă care setează sensul cuvântului D-zeu conform definiţiei ca punct de plecare , Descartes îşi fundamentează argumentul pe două principii filosofice: teoria ideilor înăscute şi doctrina percepţiei clare şi distincte. Astfel el încearcă să elimine arbitrariul unei definiţii cu “datul” ideii înăscute.

O trăsătură comună celor două argumente este simplitatea. Argumentul lui Descartes este practice axiomatic, nu demonstrativ , evident prin sine însuşi şi astfel supus intuiţiei accesibile unei minţi eliberate de prejudecăţi. Existenţa lui D-zeu este dedusă direct din faptul că existenţa necesară este conţinută în ideea clară şi distinctă a unei fiinţe supreme perfecte. Argumentul lui Descartes se bazează pe imposibilitatea de a separa existenţa necesară de esenţa fiinţei perfecte. În acest punct filosoful uzează de distincţia medievală între esenţa unui lucru şi existenţa sa în sensul în care putem avea cunoştiinţă de un obiect şi fără a şti dacă acel obiect există sau nu.

Formularea argumentului suportă două variante, cel puţin două, cu amendamentul că ambele sunt fundamentate pe ideea că existenţa lui D-zeu este accesibilă doar prin intuiţie, respectiv prin percepţia clară şi distinctă. O primă variantă este orientată cu precădere înspre procesul psihologic prin care această intuire are loc:

Orice percep în mod clar şi distinct ca fiind conţinut în ideea de ceva este adevărat despre acel ceva,

Eu percep în mod clar şi distinct faptul că existenţa necesară este conţinută în ideea de D-zeu,

Ca atare, D-zeu există.

O a doua variantă şi cea unanim identificată sub această denumire de argument ontologic este mai tehnică oarecum, în sensul unui grad mai ridicat de standardizare din punct de vedere al formulării:

Am o idee despre fiinţa perfectă supremă ca fiind fiinţa care are toate perfecţiunile, Existenţa necesară este o perfecţiune, Ca atare, o fiinţă perfectă supremă există.

Această variantă se bazează pe contradicţia implicată de încercarea de a exclude una sau toate perfecţiunile din ideea de fiinţă supremă. Existenţa supremă, alături de omniprezenţă, omnipotenţă, imuabilitate, eternitate şi altele este o perfecţiune. Perceperea acestor perfecţiuni este posibilă separat doar la nivelul minţii noastre care este limitată, ele însă nu sunt separabile. Ca atare fiecare dintre aceste perfecţiuni le presupune pe celelalte, implicit existenţa necesară.

Cea mai explicită formulare a acestui argument ontologic cartezian o găsim în Meditaţia a-5-a. Majoră în înţelegerea lui este distincţia esenţă-existenţă. În cazul lucrurilor finite existenţa şi esenţa sunt sau pot fi separate în sensul în care ideea, respectiv esenţa unui lucru poate fi înţeleasă chiar şi fără ca existenţa acelui lucru să fie concretă. În cazul fiinţei perfecte supreme însă, existenţa este conţinută în adevărata şi imuabila esenţă, natură sau formă a acesteia. Ca atare, D-zeu este propria-i existenţă, prin “este” se înţelege esenţa. Existenţa necesară în cazul fiinţei supreme perfecte este o existenţă independent ontologic.

Argumentul lui Descartes a atras numeroase critici datorită acestei prespective asupra esenţei şi existenţei, printre care şi cea de a fi fost tributar realismului platonic prin aceea că identifică unele obiecte care nu au existenţă actuală şi care subzistă ca entităţi abstracte, logice, în afara minţii şi dincolo de lumea fizică. O altă critică îl consideră pe Descartes un conceptualist care identifică esenţa cu ideea din muntea unui individ.

În contextul bine cunoscut al tendinţei de a pune sub semnul îndoielii tot ce vine din afară, atitudine foarte explicit expusă în “Discurs asupra metodei”, afirmaţia lui Descartes cum că propria percepţie clară şi distinctă este singura care îl poate convinge devine sumativă oarecum pentru raţionamentul desfăşurat în argumentul său. Confuzia, conform filosofului, este datorată pe de o parte prejudecăţilor filosofiei şi pe de alta perceţiei prin simţuri. Accesul la perceperea existenţei lui D-zeu este înlesnită de meditaţie şi efortul raţiunii, ca atare existenţa lui D-zeu nu este evidentă prin sine instantaneu şi nici tuturor.

Bibliografie:

Rene, Descartes, 2012, Discurs asupra metodei, Bucureşti: Ed. MondoRo;

Rene, Descartes,1997 , Meditaţii Metafizice, Bucureşti: Ed CRATER, p. 82-91

Nolan, Lawrence,2011, Descartes' Ontological Argument, The Stanford Encyclopedia of Philosophy, URL = <http://plato.stanford.edu/archives/sum2011/entries/descartes-ontological/>.