ARGENTINA DE LA DESCOPERIRE LA

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Spaţiul politic, geografic, social şi cultural latino-american a fascinat din totdeauna

pe autorii şi gânditorii europeni care au încercat să înţeleagă şi să explice realităţile din

această zonă. Încă din momentul descoperirii şi cuceririi, Noua Lume a reprezentat un

spaţiu în care orice utopie şi mit şi-au găsit locul, El Dorado şi Regatul Amazoanelor fiind

cele mai cunoscute dintre aceste legende.

Argentina a fost puţin populată înainte de sosirea exploratorilor spanioli. Existau

puţine triburi nomade care se ocupau în special cu agricultura. Aproape trei secole unicii

colonişti au fost cei de origine spaniolă care s-au aliat cu indienii şi au dat naştere unei

populaţii noi „care ţine în acelaşi timp spanioli prin inteligenţă, curaj, sobrietate, dar şi de

aborigeni prin forţa sa pasivă, prin tenacitate şi prin amabilitatea sa naturală.”1 În

februarie 1516, navigatorul spaniol Juan Diaz de Solis, căutând un traseu spre Indiile de est

a acostat în estuarul Rio de la Plata şi a revendicat noile teritorii în numele Spaniei. În

1526, un navigator italian, Sebastian Cabot, a oprit în estuar în căutare de provizii şi apoi a

urcat în sus pe râul Parana până aproape de actualul oraş Rosario. Aici au construit un fort

şi apoi au continuat drumul pe râu până în Paraguayul actual. Cabot a rămas patru ani şi a

găsit importante cantităţi de argint. Sistemul hidrografic a fost denumit River de la Plata

(râul argintului).

Colonizarea regiunii a fost începută în 1535 de soldatul spaniol Pedro de Mendoza.

În februarie 1536, Mendoza, care fusese numit guvernator militar al întregului ţinut de la

sudul lui Rio de la Plata, a pus piatra de temelie a oraşului Buenos Aires. El a încercat să

cucerească noi teritorii dar nu a reuşit din cauza lipsei alimentelor şi a împotrivirii triburilor

băştinaşe. Cinci mai târziu a fost nevoit să părăsească Buenos Aires2. . Este interesant de

observat că populaţiile indigene au preluat aproape imediat simbolurile creştine, în spatele

lor ascunzându-se însă zeităţi indigen. Rezultatul acestui sincretism este vizibil

pretutindeni: Christ-ul latino-american are figura unei persoane care se sacrifică voluntar

pentru salvarea oamenilor, la fel cum o face şi Quetzalcóatl, adevărat Prometeu indian,

liberator al oamenilor cărora le-a adus cunoaşterea3.

În 1537, Domingo Martinez de Irala, unul dintre locotenenţii lui Mendoza, a fondat

Asuncion (capitala actuală a Paraguayului) care a fost prima aşezare permanentă din

1Pedro Henríquez Urena, Curente literare în America Hispanică, Bucureşti, 1980, p. 118.2 S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei, vol. III, Iaşi, 1998, p. 93.3 Tzvetan Todorov, Cucerirea Americii. Problema celuilalt., Iaşi, 1994, p. 54.

2

regiunea La Plata. De la această bază, spaniolii au cucerit treptat teritoriile dintre râurile

Parana şi Paraguay. Santiago del Estero, prima aşezare permanentă din Argentina, a fost

construită în 1553 de spaniolii veniţi din Peru. Santa Fe a fost fondat în 1573 iar în 1580 se

reia construcţia oraşului Buenos Aires4. Aproape trei secole unicii colonişti au fost cei de

origine spaniolă care s-au aliat cu indienii şi au dat naştere unei populaţii noi „care ţine în

acelaşi timp spanioli prin inteligenţă, curaj, sobrietate, dar şi de aborigeni prin forţa sa

pasivă, prin tenacitate şi prin amabilitatea sa naturală.” 5

În 1620, întreaga regiune La Plata a fost subordonată viceregelui din Peru pentru

administrare. Din cauza politici comerciale restrictive colonizarea regiunii La Plata a fost

încetinită în următorii o sută de ani. În 1776 teritoriile ocupate în prezent de Argentina,

Bolivia, Paraguay şi Uruguay s-au separat de Peru şi s-a constituit Viceregatul Rio de la

Plata. În iunie 1806, Buenos Aires a fost atacat de flota britanică sub comanda amiralului

Riggs Popham. Viceregele nu s-a împotrivit acestui atac neautorizat de guvernul englez şi

oraşul a fost ocupat de britanici. Ei au fost însă alungaşi de cetăţenii oraşului în luna

august. În 1807 englezii au atacat din nou Buenos Aires-ul dar au fost respinşi de locuitori.

Acest lucru a avut o importanţă deosebită deoarece coloniştii spanioli au căpătat încredere

în forţele lor şi s-au implicat în luptele pentru cucerirea independenţei.

Înainte ca teoria unei ligi americane să fie formulată de oamenii politici, ea era deja

pusă în practică, deoarece „de pe platoul Anahuac până la râul La Plata, insurgenţii se

luptau contra aceluiaşi inamic, şi de multe ori şi în numeroase bătălii, păstorii argentinieni

aveau drept tovarăşi de arme pe muntenii din Venezuela sau Noua Granadă. Lupta contra

adversarului comun a unit pe toţi creolii americani în aceeaşi tabără.”6 Mişcarea

revoluţionară în La Plata a căpătat amploare în perioada detronării regelui Ferdinand al

VII-lea al Spaniei de către Napoleon. Locuitorii din Buenos Aires au refuzat să-l

recunoască pe Joseph Bonaparte, care fusese instalat pe tronul Spaniei. Pe 25 mai 1810, ei

au alungat guvernul viceregal şi au instalat un consiliu guvernamental provizoriu în numele

lui Ferdinand al VII-lea. În scurt timp relaţiile cu reprezentanţii regelui au fost rupte şi s-a

început campania de cucerire a independenţei. Oamenii politici care conduceau mişcarea de

independenţă au crezut că provinciile Americii de Sud se vor constitui într-o vastă

confederaţie, şi că vechea unitate, care a funcţionat în avantajul despotismului spaniol, se

va restabili între popoare libere în favoarea grandorii naţionale.

4 Jill Kilsbz, Spania:Mărire şi decădere, 1474-1643, Bucureşti, 2002, p. 845 Istoria Europei, coord. J. Carpentier, F. Lebrun, Bucureşti, 1997, p. 196.6 S. Berstein, P. Milza, op. cit., p. 128

3

Partea eliberată de sub armatele regale a fost împărţită în 14 provincii în 1813. În

1814, conducătorul militar Jose de San Martin a preluat comanda armatei nordului şi mai

târziu a dat lovituri decisive legilor spaniole în Chile şi Peru. În martie 1816 reprezentanţii

diferitelor provincii s-au reunit la Tucuman. Pe 9 iulie ei au proclamat independenţa faţă de

Spania şi au declarat formarea Provinciilor Unite din America de Sud7.

Unii dintre delegaşi susţineau ideea creării unei monarhii constituţionale, alţii a

unui sistem federal guvernamental. Neînţelegerile dintre cele două facţiuni au culminat cu

războiul civil din 1819. Pacea s-a instalat în 1820 dar problema a rămas nerezolvată8. În

1829 generalul Juan Manuel de Rosas a fost ales guvernator al provinciei Buenos Aires.

Susţinător al federalismului, generalul şi-a extins autoritatea şi în celelalte Provincii Unite

care se vor denumi apoi Confederaţia argentiniană. Regimul dictatorial al lui Rosas a fost

răsturnat în 1852 de un grup revoluţionar condus de generalul Justo Urquiza. În 1853 a fost

adoptată constituţia federală şi Urquiza a devenit primul preşedinte al Republicii Argentina.

Provincia Buenos Aires a refuzat să adopte noua constituţie şi şi-a proclamat independenţa

în 1854. S-a declanşat un război între cele două state în 1859, dar Republica Argentina a

învins şi în octombrie 1859 Buenos Aires a aderat la federaţie. În mai 1862, Buenos Aires-

ul a fost desemnat capitala republicii9.

Ideea unităţii americane nu a fot însă abandonată ci dimpotrivă ea a încetat să fie

monopolul câtorva intelectuali sau politicieni şi a început să pasioneze şi publicul larg,

presa, forurile legiuitoare etc care discutau din ce în ce mai serios proiectul unei uniuni

federative. La începutul lui 1864 guvernul peruan va propune, la presiunea opiniei publice,

un nou congres american, la care marea parte a statelor a anunţat participarea.

Acest congres a avut un caracter hispano-american, care s-a materializat în

respingerea participării Statelor Unite, care pe de o parte nu dorea încheierea unor astfel de

alianţe, şi pe de altă parte ar fi putut stânjeni celelalte state, dată fiind poziţia lor de putere

dominantă. La el au participat Argentina, Bolivia, Columbia, Chile, Ecuador, Guatemala,

Peru şi Venezuela. Lucrările sale au fost întrerupte din cauza izbucnirii conflictului

peruano-spaniol, în care delegaţii au intervenit de manieră activă.

Deşi rezultatele Congresului nu au fost spectaculoase, el fiind considerat chiar ca un

pas înapoi faţă de cel din 1846, a fost pentru prima oară când reprezentanţii majorităţii

republicilor au luat partea în mod direct în favoarea uneia dintre ele în conflictul cu o

7 Ibidem, p. 2348 Pedro Henríquez Urena, op. cit., p. 1469 Eugen Denize, Manuel Blgrano şi independenţa Argentinei, în Magazin istoric, decembrie 1994, p.53

4

putere străină. Se realizează astfel sub ameninţarea unui pericol extern o uniune mult mai

strânsă, despre care anterior se discutase în zadar.[31]

A doua jumătate a secolului al XIX –lea aduce un imbold nou idei de unitate americană din

cauza apariţiei unui inamic comun: Statele Unite ale Americii. Am văzut că în prima parte

a secolului lupta pentru independenţă faţă de Spania şi eventualul pericol reprezentat de

aceasta au făcut ca conceptul de unitate latino-americană să aibă o aderenţă ridicată în

rândul intelectualilor şi liderilor politici. Pe măsură ce se dovedea că independenţa este un

drept câştigat şi că pericolul reinstaurării dominaţiei spaniole nu mai este actual, ideea

realizării acelei confederaţii de state americane nu a mai avut succes.

Între 1865 şi 1902 Argentina a participat la numeroase războaie cu vecinii săi

(Paraguay, Chile, Brazilia) pentru stabilirea granicelor. A doua jumătate a secolului al XIX

–lea aduce un imbold nou idei de unitate americană din cauza apariţiei unui inamic comun:

Statele Unite ale Americii. Am văzut că în prima parte a secolului lupta pentru

independenţă faţă de Spania şi eventualul pericol reprezentat de aceasta au făcut ca

conceptul de unitate latino-americană să aibă o aderenţă ridicată în rândul intelectualilor şi

liderilor politici. Pe măsură ce se dovedea că independenţa este un drept câştigat şi că

pericolul reinstaurării dominaţiei spaniole nu mai este actual, ideea realizării acelei

confederaţii de state americane nu a mai avut succes.

În primul deceniu al secolului XX, Argentina a devenit una dintre marile puteri din

America de Sud, făcând progrese economice şi sociale remarcabile. În primul război

mondial a rămas neutră dar a avut un rol important în aprovizionarea cu alimente a aliaţilor.

Bibliografie:

5

Berstein, S., P. Milza, Istoria Europei, vol. III, Iaşi, 1998

Denize, Eugen, Manuel Blgrano şi independenţa Argentinei, în Magazin istoric, decembrie

1994, p.52-55

Carpentier, J., F. Lebrun, coord. Istoria Europei, Bucureşti, 1997

Kilsbz, Jill, Spania:Mărire şi decădere, 1474-1643, Bucureşti, 2002

Todorov, Tzvetan, Cucerirea Americii. Problema celuilalt traducere de Magda Jeanrenaud,

Institutul European, Iaşi, 1994

Urena, Pedro Henríquez, Curente literare în America Hispanică, Bucureşti, 1980

6