nuvelA ”Apus de soare” – BARBU STEFANESCU DELAVRANCEA

Rezumat

In "Apus de soare", acțiunea surprinde ultimele momente din viața lui Stefan cel

Mare, anii de la începutul secolului al XVI-lea. Legendarul personaj, ajuns la

capătul puterilor, se pregătește sa moara, prima grija fiind pregatirea unei

succesiuni benefice la tronul Moldovei.

Actul I prezinta epoca de la inceputul secolului al XVI-lea, actul al II-lea boala

lui Stefan si desemnarea ca succesor a lui Bogdan, fiul sau, actul al III-lea

infatiseaza pedepsirea boierilor tradatori, fapt ce ii agraveaza boala, iar actul al

IV-lea cuprinde deznodamantul, trecerea in eternitate a omului-voievod.

In piesa exista mai multe conflicte: unul politic, generat de noile cercuri de

putere, care incearca sa se opuna vointei domnitorului, altul psihologic, intern,

declansat de opozitia intre puterile fizice slabe ale domnului si marea sa tarie

sufleteasca.

Tranziția puterii nu este simpla, ci urmeaza o intriga complicata: la curte apar

primii clevetitori, Ulea, Dragan si Stavar, care planuiesc sa-i lase puterea lui

Stefanita. Sunt trei boieri tradatori, care incercasera si in alte imprejurari sa-1

inlature pe domnitor de la putere, pretextand ca batalia ultima nu mai trebuie

tinuta, pentru ca voievodul e prea batran.

Alta grija a lui Stefan este ca Oana, fiica lui, sa fie împiedicată sa se mărite cu

Petru Rares, un tainuit frate al ei, fiu dobandit dintr-o legatura de tinerete a

voievodului cu Raresoaia, evitandu-se astfel o legatura incestuoasa. Aceasta

opozitie semnificativa, intre statura spirituala a lui Stefan, permanenta in istorie,

si epuizarea fizica a unei fiinte aflate la capatul puterilor, genereaza intregul

conflict. Puterea spirituala a domnului duce la uciderea lui Ulea, doar prin simpla

prezenta voievodala, la fel cum altadata Cidul, mort, pus pe calul sau, facea

posibila retragerea unei intregi armii straine. Boierii complotisti spala cu sangele

palosul legendar al voievodului. Perenitatea legendei se asigura prin existenta

acestor arme vrajite, pastrate de urmasi cu sfintenie. Din acest punct de vedere,

otelul este un metal de o valoare mult mai insemnata decat a aurului, fiind

innobilat de folosirea in lupta.

Omul Stefan este deosebit de figura legendara a domnitorului si a conducatorului

de osti. Cu un portret impus de Grigore Ureche in "Letopisetul Tarii Moldovei", el

apare si in "Dumbrava rosie", de Vasile alecsandri, si in "Fratii Jderi", de Mihail

Sadoveanu. in "apus de soare" , el este infatisat in clipe de supferinta, fiind tratat

de " doftori" straini, Smil, Klingensporn, Cesena. Se ilustreaza acum o diferenta

intre omul mitic, reprezentat de Stefan cel Mare, si omul biologic, care isi da

ultima suflare ca oricare altul.

Conflictul psihologic este generat tocmai de trupul slab ce refuza sa-1 asculte:

piciorul este bolnav, "incheieturile lui sunt prinse", numai sufletul a ramas tanar.

actiunea de opozitie a boierilor la vointa domnului, declanseaza conflictul politic:

ei nu-1 pot ierta pentru sprijinul dat razesimii si in special pentru oamenii simpli,

dar cu mari merite, pe care ii ridicase in ranguri. Chiar Stefan face o deosebire

intre fiinta pamanteana si omul-legenda, ce reprezinta intreaga Moldova. Ca intr-

o incercare de revigorare a trecutului, el cere sa nu fie legat cand este ars cu

fierul inrosit, dar reactiile nu se lasa asteptate:  Caine, ce-ai facut pe fratele tau...

Si cand isi dete sufletul striga... a! a! o! o!" (actul IV, scena 8).

Diferenta dintre cele doua ipostaze ale lui Stefan, de om si de domnitor al

Moldovei, de luptator impotriva turcimii, este evidenta: "- Ce te doare, pacatele

mele? il intreaba ingrijorata doamna Maria. - Nimic, pe domnul Moldovei...

raspunde Stefan. Ce e durerea?... Si toate pe Stefan Musatin, fiul lui Bogdan si

nepotul lui Alexandru cel Bun.". De iscusinta lui Stefan de a se descurca in situatii

complicate nu s-a plans nimeni: "Nimeni nu s-a plans de judecatile lui in vreme

de pace - spune clucerul Moghila cu adanca evlavie - ori ca-n razboaie n-a sarit

unde a fost mai greu".

El este numit "slavitul", "preaslavitul nostru stapan", reprezentand Moldova

nebiruita, intr-o unitate deplina, caci "vointa ei si a mea a fost una". Stefan

rosteste, in momentul apoteotic al testamentului sau, celebra fraza, cu valoare

de adevar general-istoric, certitudinea deplina ca viitorul tarii este mult mai

important decat prezentul: "Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si

nu e a voastra, ci a urmasilor vostri s-a urmasilor urmasilor vostri in veacul

vecilor..." (actul III, scena 8).

Remarcabila este, in testamentul lui Stefan, invocatia retorica extinsa, ce

concentreaza in cateva pasaje intreaga viata a personajului si toposul eroic al

Moldovei, generatiile care s-au jertfit pentru libertate. Urmasii sunt figurati

metaforic, ca o padure tanara, in timp ce stramosii au ingrosat pamantul patriei,

presarati peste tot, "la Orbie, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la

Racova, la Razboieni...". Aceasta legatura de sange a oamenilor cu pamantul ii

predestineaza sa piara pe campurile de lupta, dar si sa se inscrie in marele

mausoleu al eroilor patriei.

Vitejii ce l-au insotit pe Stefan in batalii sunt morti; intr-o patetica reiterare a

motivului ubi sunt (unde sunt?), Stefan evoca galeria imensa a eroilor. Numele lor

au o veche rezonanta dacica sau sunt preluate dintr-un fond lexical al vremii,

toate subliniind indarjirea si spiritul de sacrificiu al ostenilor. in sonoritatea lor

dura este continuta vitalitatea incrancenata a poporului roman, ce nu se lasa

coplesit de straini. Pe masura discursului, gradarea sporeste in intensitate, in

concordanta perfect orchestrata cu tunetele ce se dezlantuie tot mai puternic,

parca intr-un reflex exteriorizat la scara cosmica a starii sufletesti a eroului:

"Fulgera, ploua repede... Fulgere si tunete.".

Tonul evocarii lui Stefan ia aspect de litanie liturgica, de maretie trecuta si de

resemnare a fiintei trecatoare, care edifica insa, prin disolutia sa in lutul originar,

reprezentand o entitate mai mare, un popor. Tema fortuna labilis (soartă

schimbătoare), a destinului efemer este evidenta: "Unde sunt... batranul Manuil si

Goian, si Stibor, si Cande, si Dobrul, si Juga, si Gangur, si Gotca, si Mihai Spatarul,

si Ilea Huru comisul, si Dajbog parcalabul, si Oana, si Gherman, si fiara

palosului... Boldur? Pamant! Si pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamantul

Moldovei, ca pe umerii unor uriasi." Oamenii sunt trecatori, dar prin existenta lor

efemera se statorniceste perenitatea unui popor. Dusmanii, Iesi, tatari sau turci,

sunt vazuti de la inaltimea spirituala conferita de istorie voievodului: Vladislav e

un molau, alexandru, un fudul, un "iagelon", o sluga a papei de la Roma; Ivan, un

nauc, cazut in mintea copiilor. Ideea aceasta, a trecerii ireversibile a timpului,

indica un adevar esential: nu prezentul, nu clipa conteaza in istoria unui popor, ci

numai viitorul, deoarece reprezentantii acestuia vin si il iau in stapanire apriori:

"Tineti minte cuvintele lui Stefan, care v-a fost baci pana la adanci batranete... ca

Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a

urmasilor vostri s-a urmasilor urmasilor vostri in veacul vecilor...". O data ce

tirada este incheiata, omul, tinut inca in miscare de forte vitale nebanuite, se

prabuseste in bratele Mariei si ale doftorului Cesena.

Ultimul mare efort este pedepsire a boierilor tradatori. Moartea survine printr-o

serie lunga de gesturi, grija pentru detaliu fiind desavarsita, naturalista, fara doar

si poate. Eroul trece in nefiinta aproape misterios, lasand dupa moarte, drept

mostenire, numai marea lui energie spirituala. Si, cu disparitia sa, se asterne

cortina: eroul iese din scena dupa ce-si indeplineste rolul providential. Ca la

aceasta reprezentatie participa si fortele divine o arata si letopisetele, care

precizeaza ca la moartea lui Stefan a inceput sa ploua.

Limbajul scriitorului nu este unul dialectizant, moldovenesc; in convorbirile cu

Oana, Stefan vorbeste ca un om in varsta, intr-o maniera ce nu exclude expresiile

populare sau arhaismele, in buna traditie a letopisetelor moldovenesti. Umorul,

care completeaza trasaturile de caracter ale eroului, provine si din folosirea

eficienta a resurselor paremiologice ale folclorului.

"Apus de soare" este piesa cea mai reusita a lui Delavrancea, personalitatea

eroului fiind coplesitoare. Teatrul lui Delavrancea menține, la inceputul secolului

al XX-lea, caracteristicile dramei romantice, ramanand diferit de cel al lui

Alecsandri, vag ironizant, cu atat mai mult de jocul de masti, de rotirea in cerc a

personajelor lui Caragiale. Daca, pentru ultimul, disparitia unui provincial Mitica

nu afecteaza prea mult imensul spatiu scenic al istoriei, rolul fiind preluat prin

rotatie de alt personaj de aceeasi insignifianță, cu aceeasi biografie si acelasi

comportament, pierderea unui erou de talia lui Stefan cel Mare creează o

puternica impresie estetica, iar in plan istoric rămâne ireparabila. 

ACTUL I

Scena I

Decorul reprezintă „o aripă a castelului din Suceava, cu ferestre cu gratii de fer,

sfârşindu-se cu o terasă pusă pe tălpi de peatră”. Se vede „ograda domnească,

cu arbori şi copaci bătrâni, înconjurată de ziduri vechi”, în spate, cu aspect de

toamnă.Fiice de boieri morți în războaiele conduse de Ştefan cel Mare (Irina,

Reveca, Bălaşa, Ilinca, Ileana, Oana), fete crescute la curtea domnească, țes şi

spun basme, se amuză pe seama lui Ţugulea, băiatul culcerului Moghilă: mândru

de sabia primită, copilul sta „ca un țap logodit”, afirmă una dintre fete. Apoi

țesătoarele cer Dochiei, o bătrână servitoare, „bostanul fiert şi fagurii de miere şi

ulciorul cu apă rece”.

Scena II

Fără Ţugulea şi Dochia, plecați după cele solicitate, fetele îşi dau sfaturi cu privire

la țesut. „Priveşte firea” – spune Reveca în legătură cu folosirea culorilor – „aci,

şcoala şi învățătura. Primăvara toate sunt proaspete, dar nu depline, vara toate

coapte şi vii, toamna toate pălesc, prind un fel de rugină, se învechesc... şi nimic

murdar...”.

Oana, care făcea bandaje pentru piciorul bolnav al domnitorului, îşi exprimă

îngrijorarea cu privire la posibilitatea unui nou război. Irina şi Ilinca evocă

moartea eroică a unor boieri moldoveni, inclusiv a taților lor, în războaie. Iar

Reveca rezumă: „În patruzeci şi şase de ani, treizeci şi trei de bătălii, două fără

izbândă şi treizeci şi una de biruinți! El să trăiască [se referă la Ştefan] şi

Moldovei i-e bine!”.

Scena III

Dochia şi Ţugulea aduc cele cerute, iar copilul se laudă cu ce oferă el fetelor

(„struguri moscați... parcă ar fi lacrimi... şi faguri cu miros de sulcină... şi pere

ca...”).

Scena IV

Intră Ştefan, însoțit de doamna Maria, care constată, în legătură cu Oana, că fata

şi Ştefan seamănă „ca două picături de apă”.

Scena V

Ştefan discută cu Maria, singuri fiind. Doamna îl roagă pe voievod să nu plece la

război („Vremea o să se strice... Ploi subțiri cari pătrund... frig... viscol. Rămâi,

sfântul meu stăpân”). Iar Ştefan îşi justifică dorința de a lupta pentru recucerirea

Pocuției de la polonezi: „această bucată de pământ e mai mult moldovenească ca

leşească, ş-o ținem zălog pe bani buni din punga strămoşilor, ş-o avem cu armele

noastre, şi Ştefan n-a murit încă”.

Scena VI

Sosesc boieri spre a da seamă în privința situației interne, Ştefan, constatând din

cuvintele lor că e „pace de jur împrejurul țării, ca şi înlăuntrul ei.”.

Scena VII

După intrarea şi a altor boieri, Ştefan îşi exprimă dorința de a-l face domnitor pe

Bogdan, fiul său, cel „sfios ca o fecioară” – spune vodă, dar care nu este sfios

când sabia sa „vâjâie şi luminează ca fulgerul...”, apoi îşi prezintă intenția în

legătură cu Pocuția: cu „5000 de oaste aleasă. Toți călări” să facă „o plimbare

prin toată Pocuția ş-o raită până la Haliciu, şi poate mai sus. Ş-apoi se va şti cine

e pârcălab acolo şi cine nu e, cui se cuvine adunarea vămilor şi cui nu”.

Paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr discută între ei, constatând

declinul fizic al domnitorului, din care a rămas doar „umbra marelui Ştefan”, zice

Ulea.

Ştefan vorbeşte bătrânului Hrăman despre sosirea oştenilor: „s-auz şi-i văz, îi văz

şi-i auz... O! cum se varsă apele în Siret, aşa vin şuvoaiele în Suceava la

chemarea voievodului lor!...”.

ACTUL II

Acelaşi decor, doar că „e vară şi arborii încărcați cu fructe, unele coapte, altele

pârguite, altele verzi”.

Scena I

Doamna Maria se află alături de câteva dintre fetele de boieri crescute la curtea

domnească, alături de Ţugulea Moghilă şi de Dochia. Doamna este îngrijorată de

faptul că nu a primit nici o veste de la Ştefan, aflat pe drumul de întoarcere, după

ce anterior aflase că este „bine... sănătos... zdravăn... aşează țara... întocmeşte

Pocuția... va sosi... biruitor ca totdeauna”, afirmă ea. Şi îşi manifestă o dorință:

„Să-l văz pe viteazul meu... să-i fac patul... să-l culc”.

Copilul Ţugulea, indignat, le pârăşte doamnei pe fete, care au râs de el atunci

când le-a spus că a „dat în genunchi la măria-sa Bogdan şi la tătuca” pentru a fi

luat şi el în expediția din Pocuția, în ciuda vârstei sale fragede, şi că a fost

refuzat.

Scena II

Doamna Maria îl justifică pe Ştefan în legătură cu infidelitățile lui conjugale,

ținând cont de particularitățile vieții de războinic şi domnitor („Ce vrei, Irino... om

de război... Trei luni acasă şi nouă pretutindeni, numai acasă, nu.”).

Scena III

Mama Dochia aduce fetelor grâul fiert cerut de ele, despre care spune că l -a

„spălat în zece ape, uscat, frecat, dezghiocat”, adăugând la preparare „puțină

miere şi scorțişoară”.

Scena IV

Soseşte clucerul Moghilă şi prezintă desfăşurarea bătăliei de lângă Halici, pentru

Pocuția: venind polonezii, „când să se ciocnească cu Luca Arbore, moldovenii se

desfac în două şi apucară unii într-o parte şi alții într-alta. Duşmanii se reped.

El ... [Ştefan] face fața dos şi dosul față, şi-o ia la fugă stăpânită, ceva mai iute ca

leşii... În apropierea zăvoiului se desfac în două, unii într-o parte şi alții într-alta...

Până să se oprească leşii, înfierbântați de biruință, s-aruncară valurile lui Bogdan

chiuind şi-i izbiră. Luca Arbore îi ia pe la spate, iar din coaste îi fulgeră ai

domnului...”. Prinsă în capcană, armata poloneză este înfrântă, „şi curse sânge

până la țurloaiele cailor”. Dar pe drumul de întoarcere, adaugă Moghilă, a căzut

Voitiş, calul domnitorului, prinzând şi piciorul bolnav al stăpânului său sub el.

Scena V

Ştefan revine şi e întâmpinat de doamna Maria, căreia îi relatează, în legătură cu

Bogdan: „Io, Ştefan voievod, m-am pus la porunca lui, ca şi portarul Sucevei

[Luca Arbore] ş-a biruit tocmai cum aş fi biruit şi eu...”.

Întrebat de doamnă ce îl doare, voievodul afirmă că „nimic pe domnul Moldovei...

Ce e durerea?... Şi toate pe Ştefan Muşatin, fiul lui Bogdan şi nepotul lui

Alexandru cel Bun...”.

Scena VI

Paharnicul Ulea, vorbind cu stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr, în timp ce Oana

asculta ascunsă, afirmă că „În curând, scaunul Moldovei e văduv”. După care

adaugă: „Bietul domn! Mare a fost... că de mărimea lui nu mai sufla nici un

boier...”. Iar Stolnicul Drăgan pretinde ca domnitor nou să fie Ştefăniță, nepot al

lui Ştefan.

Scena VII

Rămasă sigură, Oana se declară uimită de cele auzite, apoi Petru Rareş, care i se

alătură, îi arată iubirea („Într-una te-am visat, Oană... Şi te-am văzut într-una la

război...”) şi îi cere să se căsătorească cu el, dar Oana răspunde: „tu-mi eşti ca

un frate”.

Scena VIII

După plecarea Oanei şi a lui Petru Rareş intră Ştefan, însoțit de doamna Maria şi

de medicul venețian Ieronimo da Cesena. Bătrânul domnitor nu acceptă să îşi

diminueze activitatea, conform sfaturilor medicului.

Scena IX

Clucerul Moghilă prezintă domnitorului procesele judecate de Bogdan, iar Ştefan

constată, în legătură cu felul în care a judecat fiul său, faptul că acesta a arătat

„dreptate față de oricine”, indiferent de starea sa socială.

Scena X

Ieşind clucerul Moghilă, intră doamna Maria şi Oana; Ştefan se mărturiseşte

doamnei, în legătură cu Oana: „Partea mea a fost să sărut ce este al meu ca şi

cum n-ar fi al meu, să fur mângâierile şi mângâiere să nu am...”.

Scena XI

Rămânând numai cu Oana, Ştefan află de la aceasta despre intenția lui Ulea,

Drăgan şi Stavăr de a-l sprijini în alegerea noului domn pe Ştefăniță, împotriva lui

Bogdan.

Scena XII

Oana pleacă şi soseşte Moghilă, căruia Ştefan îşi arată durerea de a muri „cu

sufletul întreg, cu dragoste pentru toată țara, cu tot cuprinsul ei...”.

ACTUL III

Decorul înfățişează „Sala tronului. De jur împrejur, câte două rânduri de jețuri în

stil bisericesc. În dreapta, lângă tron, un jeț mai înalt cu stema Moldovei. Pe

pereți se văd portretele străbunilor.”.

Scena I

Doctorul italian Ieronimo da Cesena, doctorul german Johan Klingensporn şi

doctorul evreu Şmil se sfătuiesc în legătură cu tratamentul pe care îl vor aplica

domnitorului şi hotărăsc să îi ardă rana de la picior cu un fier înroşit în foc.

Scena II

La cererea soțului ei, Maria, care se alăturase domnitorului şi medicilor, iese spre

a-şi schimba hainele cernite cu altele care îi amintesc acestuia de vremurile de

demult.

Scena III

Întrebat de doctorul Şmil dacă acceptă tratamentul propus, Ştefan primeşte:

„Ardeți stricăciunea după acest stârv care a fost odinioară nebiruitul Ştefan! [...]

Ardeți degrab’ şi fără milă! [...] Să vedem dacă bătrânețile mele s-or mai aprinde

de focul vostru.”.

Scena IV

După plecarea doctorilor, Rareş mărturiseşte lui Ştefan iubirea pentru Oana, dar

drept răspuns este trimis la Hârlău, ca să îi comunice vestea şi mamei lui,

Răreşoaia. Şi domnitorul se căieşte în fața doamnei, care sosise între timp şi care

află despre dragostea lui Rareş de la soțul ei: „Rău am făcut... I-am crescut în

neştiință... Va afla tot... Săracul Petru...”. Constatând apoi că „sângele Muşatinilor

n-are astâmpăr, fierbe, năvăleşte ca haiturile de la munte!...”.

Scena V

Stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr vorbesc despre domnia lui Ştefan, acuzându-l

pe domnitor pentru că a preferat să se sprijine pe răzeşi ori țărani simpli, nu pe

boieri. Totodată îşi comunică unul altuia veşti despre semne îngrijorătoare („Luna

s-a arătat c-un cearcăn roşu; câinii au urlat; o femeie a născut un copil cu

picioare de ied”, zice Stavăr).

Scena VI

Sosesc câțiva boieri, chemați de domnitor, care îi laudă bunătatea, vitejia,

generozitatea, simțul dreptății, energia şi capacitatea de a îndura suferința fizică.

Scena VII

Clucerul Moghilă, cel trimis ca să îi cheme pe boieri, venind obosit anun ță că

Ulea, solicitat de Domn, refuzase să participe la întâlnirea cu boierii, sub motivul

îmbolnăvirii.

Scena VIII

După intrarea în sala tronului, Ştefan porunceşte să fie adus Ulea, pe care îl

amenință apoi cu uciderea, dacă i se va împotrivi. Le vorbeşte boierilor despre

felul cum a înțeles să conducă țara: „cum vru Moldova aşa vrusei şi eu. Că vru ea

un domn drept, şi n-am dăspuiat pe unii ca să îmbogățesc pe alții... că vru ea un

domn treaz, şi-am vegheat ca să-şi odihnească sufletul ei ostenit... că vru ea ca

numele ei să-l ştie şi să-l amintească cu toții, şi numele ei trecu granița, de la

Caffa până la Roma, ca o minune a Domnului nostru Isus Cristos...”. Evocă pe cei

care au luptat alături de el („Oh! pădure tânără!... Unde sunt moşii voştri?

Presărați... la Orbic, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la

Războieni... Unde sunt părinții voştri? La Cetatea-Albă, la Cătlăbugi, la Scheia, la

Cosmin, la Lențeşti...”) şi dă sfat celor de față: „țineți minte cuvintele lui Ştefan,

care v-a fost baci până la adânci bătrânețe... că Moldova n-a fost a strămoşilor

mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor

voştri în veacul vecilor...”. Încheindu-şi discursul, domnitorul îşi aşează fiul, pe

Bogdan, pe tron şi îi pune coroana pe cap.

ACTUL IV

Evenimentele se petrec într-„O cameră a castelului. În fund, un pat de stejar cu

perdele de in. Perdelele acoperă patul. Lângă pat, o piele de urs şi două de lup.”.

Scena I

Doamna Maria şi Oana vorbesc despre Ştefan, adormit, care, spune soția sa, în

somn vorbeşte despre Ulea. Ştefan consideră că Ulea intenționează să îl

propulseze pe Ştefăniță spre tron pentru a conduce în numele lui Ştefăniță, care

era minor şi nu putea să aibe conducerea efectivă, Ulea urmând să devină

epitrop al copilului-domn.

Scena II

Oana rămâne singură cu domnitorul şi, după ce acesta se preface că adoarme,

vorbeşte despre sentimentele pe care le are față de el: „Îl iubesc aşa de mult...

Aş vrea să fiu pielea de urs pe care calcă, veşmintele cu care se îmbracă, sabia

de care nu se desparte...”. Iar Ştefan, în somnul său prefăcut, istoriseşte

împrejurările dragostei dintre el şi Răreşoaia, mama Oanei, dragoste din care s-a

născut Oana; apoi, zice domnitorul, „La doi ani o iau ş-o aduc la curte...

Mărturisesc doamnei... Cum ea e bună... o creşte ş-o îngrijeşte ca pe copilul ei...”.

Auzind adevărul despre originea sa, Oana se arată tatălui ei, care şi-a dat pe față

pretextul vorbirii în somn, „fericită şi nefericită... Fericită de vis, nefericită că

suferi aşa de mult...”.

Scena III

Intră Rareş şi îi cere Oanei să îl iubească doar „Ca p-un frate bun” căci aflase

între timp adevărul de la mama lui, Răreşoaia – şi el şi Oana sunt copiii

Răreşoaiei şi ai lui Ştefan. Ştefan îi înmânează lui Rareş o scrisoare pentru a o

duce „în Ţarigrad. Acolo s-o dai în mâna marelui vizir. Şi să vesteşti tuturora – să

nu uiți pe Ştefănel al răposatului Alexandru – că ieri am pus pe Bogdan în scaunul

Moldovei şi azi, 2 iulie, se strâng glasurile țării să-l aleagă şi mitropolitul

Gheorghe să-l ungă”. După care constată: „Mi-a venit văleatul... O tărie mai am:

să nu-mi ascunz sfârşitul...”.

Scena IV

Soseşte pietrarul, cu desenul pentru piatra de mormânt a voievodului, care cere

să fie redusă dimensiunea literelor: „N-am vrut un lucru uimitor, ci cumpănit.

Nu-ţi dau pe mână sufletul, ci trupul.”.

Scena V

Venind soția sa, Ştefan îi mărturiseşte că se simte „Ca doi oameni care ar ieşi din

acelaşi om. Unul rănit, celălalt mândru. Mi-e milă de cel rănit, mă duc după cel

mândru...”.

Scena VI

Hatmanului Arbore şi postelnicului Toader, care se adaugă celor de față, Ştefan le

adresează un avertisment („Luați seamă la Ulea, la Drăgan şi la Stavăr...”) însoțit

de o poruncă referitoare la alegerea noului domn: „Vârâți-vă printre cei ce se

adună şi spuneți că voința mea e să nu curgă sângele”.

Scena VII

Intră doctorii, cu faşe pentru fixarea capului celui ce urmează să i se ardă rana cu

fierul înroşit în foc.

Scena VIII

Domnitorul refuză să fie legat în timpul operației, privind spre icoana ce îl

înfățişează pe Isus Cristos – „Vedeți?... Nici o legătură... A răbdat piroanele... A

ridicat ochii-n sus şi-a zis «Iartă-i pe ei, Doamne, că nu ştiu ce fac!» Şi el a răbdat

pentru alții, şi eu să nu rabd pentru mine?”. În timpul operației spune Tatăl nostru

apoi pretextează o istorisire, pentru a-şi putea striga durerea: „Petru Aron... la

Răuşeni... întinse cursă fratelui său, tatăl meu Bogdan... Şi când îl străpunse,

Bogdan îi zise: Câine, ce-ai făcut pe fratele tău... Şi când îşi dete sufletul strigă ...

O! O! O! O!”.

Scena IX

În trecere prin cameră, paharnicul Ulea constată că bătrânul domnitor e „ca şi

mort” şi se îndeamnă „la lucru”. Doctorul Şmil avertizează asupra morții

domnitorului în cazul în care acesta s-ar mişca. Însă Ştefan aude cum cei strânşi

afară pentru alegerea noului domn îl aclamă pe Ştefăniță, după care îşi ia sabia şi

iese pe câmpul din afara cetății, unde are loc alegerea, pentru a face „să se

împlinească legea”. Doamna Maria remarcă: „A!... se duce ca un vifor... Ca un

taur îndârjit în mijlocul mieilor!...”.

Scena X

Revenit, Ştefan relatează pedepsirea celui vinovat („Pe Ulea l-am măsurat cu

privirea... Murise înainte de a-l izbi!... Picăturile astea sunt calde... În fiecare ostaş

e o fiară!”) şi îşi comentează gestul: „Se cutremura Moldova şi-o prăpastie se

deschise... Şi cu acest sfânt oțel oprii cutremurul şi umplui prăpastia!”. După care

moare, ultimele cuvinte fiind „Frig... frig... [...] Mai bine... [...] Mă... voi... odihni...

[...] O... o... o... Moldova...”.