6.5. ELEMENTE DE CONSTRUCŢIE

Fascinele sunt legături de nuiele cu diametrul de 12 - 30 cm şi cu

lungimea de 4 -12 m. Ele sunt alcătuite din nuiele de salcie, plop

aşezate şi strânse laolaltă cu sârmă neagră sau galvanizată, cu

nuiele subţiri elastice, sau cu sfoară smolită.

Fascinele se confecţionează pe capre de lemn, primele

mănunchiuri de ramuri se aşează la un capăt al caprei, astfel ca

părţile retezate să fie în secţiunea transversală care formează baza

fascinei. După aşezarea ramurilor la baza fascinei se continuă cu

aşezarea în secţiunile următoare de ramuri cu partea retezată spre

capătul de unde s-a început operaţiunea, până la circa 1/3 din

lungimea fascinei. Strângerea pachetului de nuiele se face cu

ajutorul unor manele legate cu lanţ, la capătul cărora lucrătorii

dezvoltă o forţă de apăsare de circa 150 - 200 N (15 - 20 kgf).

Concomitent se face legarea fascinei, cu sârmă moale de 2 mm

grosime la distanţe de 0,30 - 0,35 m. La extremităţi, legăturile se fac

la 0,15 m de la capete.

Pachetajele sunt stive de nuiele sau fascine aşezate în straturi

orizontale fixate cu pari. Straturile orientate după direcţii

perpendiculare pot fi încărcate la anumite înălţimi cu piatră.

Pachetajele se folosesc pentru realizarea unor umpluturi uşoare şi

economice. Uneori parii de fixare pot prinde rădăcini.

Garnisajele sunt căptuşeli de nuiele fixate cu ţăruşi, utilizate

pentru protejarea taluzurilor, pereţilor şanţurilor de curgere.

Cilindri de nuiele sunt suluri cilindrice având în mod obişnuit

diametrul de 0,6 - 1,0 m, alcătuite dintr-un înveliş de nuiele şi o

umplutură de piatră (eventual pământ, moloz). Lungimea normală a

sulurilor de nuiele este de 4 - 10 m. Din cauza greutăţii lor mari,

sulurile de nuiele şi în special cele de fascine se execută în imediata

apropiere a amplasamentului de scufundare (pe mal, pe pontoane

etc).

Rulourile de piatră (melcii) se deosebesc de cilindrii de nuiele

numai prin felul lor de confecţionare: nuielele (eventual stuful sau

paiele) care formează învelişul, se întind

pe o platformă, iar peste ele se aşează un strat de piatră. Elementul

se obţine prin legare cu sârmă.

Saltele de fascine sunt elemente de construcţie utilizate în

regularizările de râuri alcătuite din 2 - 6 straturi de fascine

suprapuse. Forma în plan este de obicei dreptunghiulară, atingând

suprafeţe considerabile: 1000 - 1500 m2 şi chiar mai mult. Grosimea

saltelelor este mică în raport cu dimensiunile în plan, depăşind rar

1,0 m. Lăţimea saltelei nu trebuie să depăşească în general 30 m,

deoarece confecţionarea devine greoaie. Prin executare în bandă,

lungimea saltelelor ar putea să fie teoretic oricât de mare.

Saltelele puternice sunt formate de obicei din două grătare de

fascine (grătarul superior şi grătarul inferior) între care se găseşte

miezul de rezistenţă al saltelei, format de două straturi de fascine,

aşezate alăturat cu diametrul de 15 - 20 cm. Grătarul superior se

foloseşte pentru aşezarea şi fixarea pietrei necesare scufundării

saltelei. Grătarul inferior serveşte pentru fixarea saltelei pe fund

împiedicând alunecarea acesteia pe pante prea înclinate.

Fascinele care alcătuiesc salteaua se leagă între ele cu sârmă,

nuiele subţiri, frânghii gudronate; grătarul superior şi cel inferior se

leagă între ele în punctele de încrucişare ale fascinelor.

Executarea saltelelor se face pe planuri înclinate, special

construite. Dacă direcţia curentului este paralelă cu direcţia lucrării şi

deci cu linia saltelelor, acestea se pot lucra în bandă. Planul înclinat

(plutitor) se aşează în acest caz în avalul lucrării şi se trage spre

amonte pe măsură ce se confecţionează, se lansează şi se

scufundă salteaua pe amplasament.

Salteaua nu trebuie lăsată prea mult timp să plutească pe apă,

din cauza fenomenului de autolestare ce se poate produce. In cazul

nuielelor de salcie, autolestarea este accelerată din cauza afinităţii

pe care acestea o au pentru argila fină, coloidală, purtată în

suspensie de ape.

Saltelele de fascine se utilizează în special pentru apărarea

malurilor (fundurilor), împotriva eroziunii.Aşezate la baza lucrărilor

hidrotehnice, saltelele de fascine mai ajută la repartizarea presiunilor

pe fund şi împiedică scufundarea şi răspândirea anrocamentelor din

fundaţie în masa vazoasă a fundului Saltelele de fascine se

utilizează de asemenea ca umplutură pentru realizarea corpului

construcţiilor de regularizare (diguri, epiuri, apărări de mal etc.).Se

obţin astfel construcţii uşoare şi elastice care se acomodează uşor

fundului, fără a-i modifica starea de echilibru.

Saltele de fascine fiind elastice, chiar dacă în apropierea

conturului lor se produc eroziuni, se curbează astupând şi limitând

afuierea produsă.

Saltelele de beton sunt alcătuite din elemente (plăci) de beton sau

beton armat articulate între ele. în acest fel salteaua de beton capătă

o oarecare flexibilitate.

Elementele din care sunt formate saltelele pot să fie pătrate,

dreptunghiulare, octogonale, trapezoidale. Cele în formă

trapezoidală se utilizează fa apărarea infrastructurii podurilor, a

capetelor epiurilor şi a sferturilor de con. Utilizarea elementelor de

dimensiuni mari în plan, micşorează numărul articulaţiilor şi reduce

consumul de material metalic. în acest caz se micşorează

flexibilitatea generală a saltelei, ceea ce are drept consecinţă

deteriorarea elementelor şi în multe cazuri, deranjarea întregii

apărări.

Pentru ca saltelele de beton să aibă flexibilitate sporită, în

ultimul timp s-a trecut la întrebuinţarea saltelelor demontabile,

alcătuite din elemente mici (0,5 x 0,5 x 0,2 m).

Saltelele de beton flexibile constituie un mijloc puternic şi sigur

pentru apărarea malurilor şi construcţiilor împotriva afuierilor.

Suprafaţa de aşezare a saltelelor necesită o grijă specială,

dâmburile trebuie tăiate, bolovanii, buturugile şi arborii trebuie

înlăturaţi.

Saltelele de beton în general trebuie să fie ancorate. Calculul

tensiunilor în ancoraj trebuie să fie făcut pentru poziţia cea mai

înclinată a saltelei, în urma producerii afuierilor la extremitatea

dinspre curent. Saltelele de beton necesită o supraveghere şi o

întreţinere continuă. în comparaţie cu saltelele de fascine, saltelele

de beton sunt mult mai rigide şi mai costisitoare. Utilizarea lor se

recomandă în lipsa nuielelor, pe taluzurile supuse unor frecvente

variaţii de nivel şi puternic atacate de curent sau gheţuri, când

fascinele putrezesc sau sunt distruse.

Aşezarea saltelelor de beton la adâncimi mari, sub nivelul

apelor scăzute este dificilă. Spre deosebire de saltelele de fascine,

saltelele de beton sunt caracteristice fundurilor relativ stabile.

Saltelele asfaltice şi de mase plastice armate cu plase de sârmă de

oţel, fibre sintetice sau sticlă s-au întrebuinţat în special la protejarea

şi impermeabilizarea canalelor navigabile şi a canalelor de

aducţiune. Pe râuri, în prezenţa unor viteze mari de curgere, a unui

transport important de aluviuni şi mai ales a acţiunii gheţii,

comportarea acestora s-a dovedit mai slabă, ceea ce până în

prezent a oprit utilizarea lor curentă.

Gabioanele sunt elemente de construcţie în formă

paralelipipedică sau cilindrică executate din plase metalice, umplute

cu piatră. Se deosebesc următoarele tipuri de gabioane

paralelipipedice: gabioane - saltele şi gabioane - cutii.

Gabioanele - saltele au dimensiuni mari în plan şi grosimi

relative reduse: 2,0 x 1,0 x 0,25 m; 4,0 x 3,0 x 0,5 m. Utilizarea şi

comportarea lor în lucrări este similară cu aceea a saltelelor

obişnuite de fascine.

Gabioanele - cutii au grosimi mai mari, de cel puţin 1,0 m.

Gabioanele cilindrice pot avea diametrul până la 1,0 m. Ele

realizează corpuri grele asemănătoare sulurilor de fascine.

Pentru ca gabioanele să aibă rigiditatea necesară se

consolidează cu legături în zigzag, încrucişate etc. Se utilizează

sârmă zincată la cald, mai rar sârmă arsă. Cauza principală a

deteriorării gabioanelor este coroziunea. La râuri de munte, cu viteze

mari şi debit solid important, uzura sârmei se produce în mod rapid.

În unele cazuri aluviunile purtate de current pot produce o

colmatare a gabioanelor, ceea ce sporeşte şi eficacitatea lucrării.

Lucrările executate cu gabioane au avantajul unei mari elasticităţi.

Executarea rapidă a construcţiilor în orice perioadă a anului şi darea

lor imediată în exploatare constituie de asemenea un avantaj

important, în special atunci când este vorba de stăvilirea unor

eroziuni periculoase.

Căsoaiele sunt construcţii în formă de cutii, confecţionate din

lemn, beton armat şi mai rar din elemente metalice (şine); aceste

cutii se umplu după instalarea lor pe amplasament cu bolovani de

râu, anrocamente, piatră spartă, pietriş sau eventual chiar pământ.

Căsoaiele se pot executa cu pereţii plini, atunci când grinzile utilizate

se aşează alăturat sau cu pereţi cu goluri, atunci când grinzile

utilizate se aşează una peste alta, fără nici un fel de prelucrare

În vederea economiei de material, pereţii dinspre mal ai

căsoaielor nu se execută pe întreaga lor înălţime, iar pereţii

longitudinali şi transversali de legătură se execută din elemente

izolate, aşezate în zigzag la circa 1,0 -1,5 m distanţă. Căsoaiele se

asigură la colţuri, împotriva alunecării, cu piloţi sau cupoane de şină,

bătuţi în pământ.

Instalarea căsoaielor trebuie precedată de o pregătire îngrijită a

terenului de bază (nivelare, executarea unei fundaţii de

anrocamente). Deasupra apelor mici, căsoaiele pot fi continuate cu

zidărie de piatră sau beton.

Avantajul principal al căsoaielor este simplitatea şi rapiditatea

execuţiei.

Carcasele sunt elemente de construcţie cu diferite forme geometrice

simple, utilizate în regularizările de râu, alcătuite dintr-un schelet de bare de

lemn, fier sau beton armat.

Carcasele piramidă sunt prevăzute cu o platformă de lestare şi se fixează

pe fund prin înfigerea extremităţilor celor patru bare care le formează.

Carcasele tetraedru se reazemă simplu pe fund, putându-se suprapune

unele peste altele.

Carcasele cadru se fixează pe fund prin înfigerea barei anterioare şi

lestare; cadrele componente aşezate la 2,0 - 2,5 m distanţă, sunt solidarizate

prin bare de lemn rotund.

Toate tipurile de carcase au drept scop interceptarea curentului în

sectoarele puternic atacate, micşorarea vitezelor prin sporirea rugozităţii şi

diminuarea secţiunilor de curgere şi în final producerea depunerilor şi

colmatarea câmpului de carcase. Utilizarea carcaselor este recomandabilă

atunci când este necesară executarea urgentă a unor lucrări de corectare sau

de consolidare şi când realizarea unor construcţii masive întâmpină dificultăţi

din cauza fundului mobil.

6.6. APĂRĂRI DE MALURI

6.6.1. CARACTERISTICI, PRINCIPII GENERALE DE

ALCĂTUIRE

Apărările de mal au ca scop protecţia şi consolidarea taluzurilor împotriva

acţiunilor de eroziune a curenţilor, valurilor şi gheţurilor. Ele se execută pe

cursurile de apă interioare, pe lacuri, canale navigabile, canale pentru

transportul apei, pe ţărmurile mărilor şi oceanelor.

Pe cursurile de apă interioare solicitările principale ale apărărilor de mal

se datorează acţiunii curentului şi gheţii.

Pe marile lacuri naturale şi pe cele formate prin amenajarea cursurilor de

apă în regim barat, solicitările principale ale apărărilor de mal se datorează

valurilor.

Apărări de mal sunt prevăzute şi pe taluzurile barajelor de pământ şi de

anrocamente care limitează lacurile.

Apărările de mal se execută în multe cazuri numai pe înălţimea de

acţiune a valurilor şi curenţilor produşi de circulaţia navelor şi de variaţia

nivelurilor în canal, mult mai mică decât pe râuri şi lacuri.

Apărările de mal pot fi cu parament înclinat, vertical sau mixt. Apărările

verticale şi mixte sunt mult mai scumpe şi au o utilizare mai mult locală, iar cele

mai răspândite sunt cele cu parament înclinat. Apărările de mal nu contribuie

decât în mică măsură la stabilitatea generală a taluzurilor. De aceea prin

metodele de calcul cunoscute este necesar să se determine panta taluzului

stabil şi să se verifice stabilitatea la alucare cilindrică sau plană a întregului

mal, introducându-se în calcul atât greutatea proprie a apărării cât şi forţele

hidrodinamice de infiltraţie.

Posibilităţile de execuţie condiţionează de asemenea în mare măsură

tipul de apărare de mal ales. Transportul şi punerea în operă a anrocamentelor

şi prefabricatelor grele face necesară utilizarea unui utilaj şi a unor mijloace de

transport speciale care ăn multe cazuri lipsesc şi care nu totdeauna pot ajunge

pe amplasamentele uneori îndepărtate şi greu accesibile ale lucrării. Execuţia

sub apă care necesită devieri sau închideri de albie, epuismente etc. trebuie

evitată, alegându-se tipul de lucrări şi perioadele de execuţie.

Pe sectoarele puternic curbate şi pe malurile expuse valurilor de vânt, de

circulaţia navelor, în secţiunile de curgere îngustate prin îndiguiri sau alte

lucrări, apărările de mal trebuie să fie mai puternice decât în rest.

6.6.2. TIPURI DE ÎMBRĂCĂMINŢI PENTRU APĂRĂRI DE MAL

Îmbrăcăminţile de pământ compactat asigură o bună consolidare şi

impermeabilizare a albiei şi se pot obţine prin căptuşirea taluzurilor şi eventual

a fundului (la canale) cu pământ bine compactat. Aceasta contribuie la mărirea

rezistenţei la eroziune şi îngheţ iar prin încărcarea pământului de desubt evită

fluidizarea acestuia sub acţiunea curenţilor de subpresiune.

Îmbrăcămintea de pământ are o grosime de 0,9 - 1,2 m, de obicei mai mare

pe taluzuri decât pe fund şi se realizează prin mai multe straturi subţiri de 0,20 -

0,30 m bine compactate. Sunt indicate amestecurile de nisip, pietriş şi argilă,

iar pentru ultimul strat, materialele mai grosiere care rezistă mai bine forţelor de

antrenare ale curenţilor şi valurilor.

Îmbrăcăminţile de pământ compactat sunt elastice, ieftine şi uşor de

executat. Ele au însă o rezistenţă redusă la eroziune şi pot fi deteriorate de

ancore, eventual de găurile făcute de diferite animale, rădăcini de plante etc.

Îmbrăcăminţile de pământ stabilizat cu ciment (beton de pământ) realizează o

impermeabilizare, stabilizare şi o rezistenţă la eroziune a taluzurilor şi fundului

canalului mult mai bune decât pământul compactat.

Pământul stabilizat se obţine prin amestecarea pământului rezultat

eventual chiar din săpăturile canalului cu ciment, în proporţie de 0,8 -1,5 kN/m3

în malaxoare sau prin metode manuale. Această îmbrăcăminte, ca şi toate

celelalte îmbrăcăminţi cu pământ stabilizat prin silicatizare, petrolizare,

salinizare etc, are o utilizare redusă în apărările de mal.

Îmbrăcămintea vegetală vie se poate realiza prin însămânţare sau brăzduire.

Dacă terenul nu este favorabil dezvoltării ierburilor se aşterne un strat de teren

vegetal de 15-25 cm grosime.

Însămânţarea se face primăvara sau în perioada ploioasă a anului,

îmbrăcămintea vegetală începe a lucra efectiv numai din al doilea an de la

însămânţare. Brăzduirea pe lat se execută continuu sau în careuri (cu goluri).

Brăzduirea în cap este mai rezistentă şi serveşte în oarecare măsură şi la

consolidarea taluzului.

Îmbrăcămintea vie nu poate rezista la viteze şi eforturi mari de antrenare

ale curentului; dacă perioada de inundare este mai lungă, vegetaţia moare prin

asfixiere.

Îmbrăcămintea de nuiele (fascine) se realizează sub forma unui strat continuu de

nuiele sau fascine orientate la 450 faţă de linia malului. Pentru a preveni

spălarea taluzului şi alunecarea nuielelor se recomandă aşezarea sub acestea

a unui strat continuu de brazde sau paie. Baza îmbrăcăminţii se asigură cu

anrocamente, gărduleţe de nuiele simple sau duble umplute cu piatră.

Îmbrăcămintea de nuiele se mai poate realiza şi cu ajutorul unor panouri

gata împletite care se aşează pe taluz. îmbrăcăminţile cu nuiele sunt expuse

acţiunii gheţurilor şi putrezirii, de aceea ele au un character temporar.

Îmbrăcăminţile de piatră reprezintă o soluţie economică dacă sunt realizate

din piatră spartă aruncată în vrac pe taluz. Pentru a se obţine bune rezultate

este necesar ca mărimea anrocamentelor utilizate şi granulometria amestecului

să asigure stabilitatea elementelor şi a terenului pe care sunt aşezate.

Coeficientul de formă este astfel ales încât raportul dintre cea mai mică şi

cea mai mare dimensiune a blocurilor să fie mai mic decât trei. Punerea în

operă a blocurilor de anrocamente se face prin bascularea autocamioanelor de

pe platforma superioară, pe taluz; împrăştierea şi nivelarea se face cu

buldozere care lucrează de sus în jos.

La pereurile uscate antrenarea pământului de dedesubt se împiedică

printr-un filtru invers. Dacă pereul este rostuit, se foloseşte un singur strat de

15 - 20 cm piatră spartă care serveşte la aşezarea moloanelor şi drenajul

apelor din spate spre partea inferioară a îmbrăcăminţii.

Îmbrăcăminţi cu lianţi bituminoşi. O îmbrăcăminte asfaltică foarte simplă se

poate obţine prin aşternerea unui strat de liant bituminos este un strat de piatră

spartă răspândită şi îndesată în prealabil pe taluz. Se obţine astfel o

îmbrăcăminte etanşă şi rezistentă la acţiunea de antrenare a curentului.

Lianţii bituminoşi mai pot servi şi pentru umplerea rosturilor dintre

moloanele care formează stratul de protecţie al îmbrăcăminţii. în afară de

etanşeitate, în acest fel se obţine şi o bună solidarizare a elementelor.

Betonul asfaltic este utilizat în mod curent pentru îmbrăcăminţi de

etanşeitate (diguri, canale de umplutură). Grosimea îmbrăcăminţii variază de

obicei între 6 - 8 cm. Dacă terenul este slab, betonul bituminos se aşterne

peste un pat de piatră spartă sau de beton poros.

Îmbrăcăminţile de beton asfaltic trebuie bine asigurate împotriva

subpresiunilor. Din cauza dificultăţilor pe care le întâmpină turnarea asfaltului

sub apă în numeroase cazuri s-au întrebuinţat pentru protecţia malului plăci

asfaltice prefabricate şi saltele asfaltice confecţionate pe uscat.

Îmbrăcăminţile de beton şi beton armat. Prima condiţie pentru reuşita lor este

împiedicarea tasărilor inegale ale taluzului. O altă condiţie este împiedicarea

îngheţării şi umflării pământului pe care reazemă.

Îmbrăcăminţile de beton simplu monolit turnat pe loc se aşează pe un pat

drenant bine compactat şi nivelat, de 15 - 20 cm grosime. Turnarea directă a

betonului fără cofraje se poate face numai pe taluze cu panta de cel mult 1:2,5;

grosimea îmbrăcăminţii variază de la caz la caz între 10-20 cm.

Îmbrăcăminţile de beton armat turnat pe loc sunt caracteristice zonelor

foarte solicitate de curenţi şi valuri şi unde sunt de aşteptat tasări importante.

Armătura se aşează la mijlocul secţiunii, dacă grosimea plăcii este sub 15 cm,

şi în două rânduri pentru grosimi mai mari, procentul de armare pentru ambele

direcţii fiind cuprins între 0,3 - 0,5 %.

Plăcile prefabricate sunt de obicei pătrate, lungimea laturilor variază între

0,5 - 2,5 m, iar grosimea între 6 - 25 cm în funcţie de condiţiile de lucru şi de

posibilitatea de punere în operă.

Îmbrăcăminţile din mase plastice, datorită calităţilor fizico - mecanice,

posibilităţilor de realizare la scară industrială, uşurinţei de transport şi punere în

operă, precum şi costului relativ redus au căpătat în ultimul timp o mare

dezvoltare.

Îmbrăcăminţile din mase plastice se aşează pe un pat bine nivelat, de

obicei pe un strat de nisip. Pentru a împiedica alunecarea lor pe taluzuri, panta

acestora trebuie să fie mai mică de 1:3, eventual ele pot fi ancorate la partea

superioară.

6.6.3. FILTRUL INVERS

Stabilitatea hidrodinamică la curenţii de infiltraţie constituie una din

problemele cele mai importante ale apărările de mal. Pericolul cel mai mare

apare în zonele de contact dintre teren şi patul drenant al îmbrăcăminţii, în

zone de contact ale acestuia cu ecranele de etanşare alcătuite din argilă, de-a

lungul diferitelor lucrări de drenaj.

Pierderea stabilităţii hidrodinamice a straturilor de pământ se datorează

unor cauze complexe: mecanice, fizico - chimice, modificări în distribuţia

forţelor de contact între particule, modificări structurale la nivel de moleculă.

Pentru a împiedica antrenarea în masă a particulelor de pământ se utilizează

în mod curent filtrele.

Filtrele se clasifică în straturi filtrante şi în filtre de drenare şi tubulare.

Straturile filtrante se execută vertical, înclinat sau orizontal, fenomenele

de filtraţie putându-se produce transversal, în lungul lor sau mixt. Se

deosebesc filtre uniforme alcătuite dintr-un singur strat cu granule de aceeaşi

mărime, filtre sortate alcătuite din 2 - 4 straturi având raportul diametrelor medii

care alcătuiesc straturile succesive egale cu maxim 1:4,5 şi filtre amestecate

(neuniforme).

În categoria filtrelor de drenare şi tubulare intră filtrele drenante orizontale

care se execută în şanţuri înguste umplute cu pietriş sau piatră spartă, puţurile

din nisip sau pietriş executate prin foraj pentru reducerea presiunii apei sub

construcţii, filtrele tubulare verticale şi orizontale. Compoziţia granulometrică a

filtrelor inverse trebuie să împiedice pătrunderea particulelor pământului

protejat în filtru şi invers, să asigure necolmatarea filtrului (permiţând totuşi

trecerea împreună cu curentul de infiltraţie a particulelor a căror eliminare nu

provoacă deformaţii importante în pământul protejat); de asemenea să prevină

sufozia straturilor filtrului.

Grosimea straturilor filtrante trebuie stabilită în aşa fel încât să formeze

un corp care să poată prelua solicitările exterioare; de asemenea trebuie avut

în vedere şi modul lor de execuţie.

H. G. Arthur dă următoarele criterii pentru dimensionarea filtrelor inverse

stabilite iniţial de Terzaghi şi care se pot utiliza pentru nisipuri şi pietrişuri

naturale sau piatră spartă concasată precum şi pentru filtre uniforme sau cu

granulometrie continuă folosite la drenuri:

a ) ; b ) ; c ) .

Prima inegalitate exprimă condiţia ca forţele hidrodinamice din filtru să fie

reduse, a doua şi a treia - condiţia ca materialul protejat să nu treacă prin porii

filtrului, respectiv prin orificiile drenante.

D, d - reprezintă diametrele particulelor filtrului, respectiv ale pământului

protejat. Curba granulometrică a filtrului trebuie să fie aproximativ paralelă cu

cea a terenului de bază.

6.6.4. STABILITATEA Şl DURABILITATEA

ÎMBRĂCĂMINŢILOR

Factorii care influenţează stabilitatea şi durabilitatea îmbrăcăminţilor sunt:

- greutatea proprie şi împingerea pământului din spate (pante

mari);

- curentul de curgere, viteza acestuia pe cursurile de apă

navigabile este relativ scăzută până la 1,0 -1,5 m/s;

- valurile de vânt; acţiunea acestora este importantă mai ales pe

marile lacuri de acumulare, pe aliniamentele lungi şi în general

pe orice suprafaţă mare de apă expusă vânturilor puternice pe

lungimi mai mari de 2 - 3 k m ;

- curentul de întoarcere şi sistemul de valuri (valurile sillage) care

însoţesc nava;

- curenţii hidrodinamici de infiltraţie care se produc din cauza

diferenţei de nivel dintre pânza freatică şi apa din canal;

- îngheţul; gheaţa compactă şi sloiurile, datorită înclinării relativ

mici a taluzurilor (1:2, 1:3) se urcă pe acestea şi se sparg.

Acţiunea cea mai importantă este acţiunea de dislocare şi

uzură a elementelor care alcătuiesc îmbrăcămintea;

- substanţele chimice dizolvate în apă; acestea influenţează în

special elementele de beton;

- vegetaţia şi factorii organici.

Supraînălţarea nivelului mediu al valurilor faţă de nivelul apei liniştite este:

6.6.5. STABILITATEA ELEMENTELOR

ÎMBRÂCĂMINŢII

Pentru stabilitatea de ansamblu a îmbrăcăminţii se deosebesc două cazuri,

după cum aceasta este etanşă sau nu.

a)Îmbrăcăminte etanşă:

- condiţia de stabilitate la plutire este: ;

- stabilitatea la alunecare pe taluz este:

în care: p este diferenţa de presiune între două puncte situate deasupra şi

dedesubtul îmbrăcăminţii, iar unghiul de frecare între îmbrăcăminte şi fundaţie

sau unghiul de frecare interior al materialului necoeziv al îmbrăcăminţii.

b) Îmbrăcăminte permeabilă:

- condiţia de stabilitate la plutire este:

;

- condiţia de stabilitate la alunecare pe taluz este:

în care:

dx - grosimea unui strat al filtrului cu n straturi;

mx - porozitatea stratului în procente;

Yx - greutatea specifică a materialului din stratul x;

H - pierderea de sarcină în filtru.

Dimensiunile elementelor izolate se pot

determina cu relaţia:

- curent paralel cu malul :

(m),

în care:

- coeficient care depinde de rugozitatea malului şi turbulenţa mişcării;

v - viteza maximă a curentului de întoarcere produs de nave în combinaţie cu alte viteze din canal.

- curent perpendicular pe mal produs de un val deferlat:

(m),

în care:

= 0,2 – 0,3 este coeficientul care depinde de panta taluzului şi lungimea

valului.

- curent longitudinal malului combinat cu curenţii de exfiltraţie (elemente sub nivelul apei):

(m),

în care:

= 0,7 -1,4; i = Hx/dx.

Diametrul minim al anrocamentelor utilizate pentru protecţia taluzurilor atacate de valuri se poate determina şi cu relaţia:

(m),

în care:

m - coeficient de siguranţă egal cu 1,5 - 2,0;

- coeficient egal cu 0,21 pentru anrocamente aruncate; pentru anrocamente aşezate

regulat (pereu uscat) = 0,18.

Grosimea minimă m a plăcilor de beton se poate stabili cu relaţia:

(m),

în care:

c - coeficient de formă variind de la 1,25 la 1,5 pentru înclinări ale taluzului de la 1:5 1a 1:2;

I - latura plăcii, presupusă pătrată.

Din relaţia de mai sus rezultă că plăcile cu dimensiuni mai mari sunt mai stabile, de unde şi tendinţa de a monolitiza pe amplasament mai multe plăci.