Decembrie, ultima lună a anului, îi găseşte pe locuitorii satului pregătindu-

se, prin punerea în practică a unor obiceiuri şi ritualuri străvechi, să îngroape

timpul „obosit” care „moare” şi întâmpinând timpul cel nou: „Cele mai

variate şi semnificative obiceiuri calendaristice au loc în ciclul sărbătorilor

de iarnă care, în mentalitatea arhaică populară, corespunde cu ciclul

sărbătorilor de renovare a anului.”1 Este perioada când muncile agricole se

încheie, viaţa economică a satului este mai puţin intensă, iar manifestările

spirituale se amplifică, purtându-i pe toţi cei ai satului într-un timp al

sărbătorii. Acest timp al sărbătorii începe la Crăciun, odată cu vremea

colindelor, când grupurile de copii şi ceata de feciori merg din casă în casă

vestind naşterea Domnului, şi se încheie la Sfântul Ioan, când feciorii din

ceată umblă cu „zăuritul” pe la casele celor care poartă numele de Ion.

Momentul de vârf al acestei perioade este noaptea Anului Nou, hotarul

dintre timpul vechi şi cel nou, vremea propice pentru ritualurile de renovare

a timpului şi pentru practicile cu caracter divinatoriu. În această noapte toată

suflarea satului freamătă, nimeni nu doarme, căci „ cel ce doarme în noaptea

asta va fi leneş tot anul. Fiecare, de la cei mai tineri până la cei mai bătrâni

pun în practică un obicei sau un ritual fie pentru a afla care va fi soarta

omului sau mersul timpului în anul care urma să înceapă, fie pentru a

influenţa evenimentele viitoare legate de fertilitatea pământului sau de

bogăţia recoltelor. Copiii merg cu „Pluguşorul”, urare al cărei „text magic

are o puternică valoare augurală, fetele încearcă să îşi afle ursitul, iar bătrânii

fac predicţii meteorologice, cu ajutorul calendarelor de ceapă.

În satele din zona Ţării Făgăraşului şi zona Rupea, la cumpăna dintre ani,

bătrânii sunt cei care încearcă să afle, prin calendarul de ceapă, cum urmează

să fie vremea în fiecare lună a noului an astfel: curăţă ceapa roşie, că aia lasă

1 Ioan Proveanu, Etnografia poprului român, Editura Paralela 45, Braşov, 2001, p.255.

1

apă mai multă. Iau 12 găoci şi socotesc fiecare lună: ianuarie, februarie, de-a

rându’ toate lunile punând sare în ele. În care găoace se face apă, atunci e

lună ploioasă. Care rămâne zvântată e secetoasă.

Alte ritualuri cu caracter oracular erau puse în practică în noaptea dintre ani

de fetele de măritat. Ele puteau să afle acum din ce parte a satului vor veni

peţitorii sau care vor fi trăsăturile fizice ale celui care le era sortit. Bătrânele

din Sâmbăta de Sus povestesc că în seara de Anu’ Nou fetele se duceau pe

gunoi să vadă din ce parte latră cânele, aflând astfel de unde-i mirele care o

ia.

Şi prin intermediul „bobiştilor” din cânepă fetele aflau în primul rând dacă

cel drag inimii lor venea sau nu la şezătoare în noaptea de anul nou.

O practică întâlnită atât în Ţara Făgăraşului, cât şi în zona Rupea este cea a

„întorsului blidelor”: „Se pun pe masă cărbune, sare, pâine, câte-un inel, un

ac şi se acoperă cu căniţe, se amestecă şi se trage. Dacă se găseşte cărbunele,

fata ia un brunet, dacă nimereşte inelul înseamnă că se cunună, pâinea- ia un

fecior bogat, ac un fecior frumos şi sarea –unul sărac.

Dar aceste obiceiuri se mai practică foarte rar. În prezent, în noaptea de

trecere spre noul an, singura practică divinatorie care se mai face este

„calendarul de ceapă” şi chiar şi acesta se întâlneşte doar în casele unde mai

sunt bătrâni.

2