Antropologia simţurilor

• Un paradox oriental spune că lumea este aşa cum o percepem, pentru că o percepem aşa cum o percepem. (în Vrăjitorul din Oz, toţi cei care trăiau în Oraşul de Smarald purtau ochelari verzi)

• Corpul uman e o ŢESĂTURĂ SENZORIALĂ în continuă rezonanţă. Stimulii vizuali, auditivi, olfactivi, gustativi, tactili ne asaltează cu sau fără voia noastră constant.

• SINESTEZIA – un soi de “sinteză” a simţurilor• Toate simţurile noastre presupun activarea

unor instrumente de captare a informaţiei din mediul înconjurător (receptorii de simţ) şi de prelucrare a ei la nivelul creierului, pentru a o transforma apoi în senzaţii vizuale, auditive, olfactive, gustative şi tactile.

• Fiecărui simţ îi corespund forme specifice ale PLINULUI şi ale VIDULUI:

• Culorile şi non-culorile (alb, negru);• Sunetul şi liniştea;• Materia comestibilă şi foamea (gura plină şi golul

din stomac);• Consistenţa lucrurilor şi apucarea în gol;• Mirosul şi anosmia.

• Fiecare dintre formele de vid este RELATIVĂ: nu există o linişte absolută, aerul e resimţit tactil ca adiere, avem senzaţii de frig, cald etc.

• Fiecare societate elaborează un „MODEL SENZORIAL”. A te naşte într-o anumită societate înseamnă a achiziţiona în pruncie un mod particular de a vedea, a auzi, a atinge, a mirosi, a gusta.

• Percepţia spaţiului, a culorilor, a sunetelor, a aromelor este întotdeauna modelată cultural.

• La naştere, copilul percepe lumea ca un haos senzorial, e scufundat într-un univers de senzaţii de tipul rece, cald, foame, sete, de mirosuri (mai ales cel al mamei), de sunete (cuvinte, şoapte, melodii), de forme vizibile neclare. Treptat, acest haos se ordonează într-un univers comprehensibil.

Natură / Cultură• Experienţa senzorială este, în primul rând, un

proces de interpretare, modelat cultural. Nu trebuie să fim surprinşi de faptul că universul senzorial al eschimoşilor diferă considerabil faţă de cel al locuitorilor Parisului. Doar copilul eschimos va fi nevoit şi va ajunge să deosebească peste o duzină de nuanţe de alb sau şi mai multe varietăţi de vînt. În plus, simţul dominant în orientarea spaţială nu este văzul, ca în cazul occidentalilor, ci o percepţie globală, sinestezică ce privilegiază mai degrabă auzul, olfacţia şi simţul tactil.

• Există o suită de limbi care NU cunosc un cuvânt prin care să denumească ideea de CULOARE (ex: limbi africane, dar şi chineza).

• Pentru a indica această proprietate, limbile se folosesc de termeni referitori la aerul feţei, emoţie, sentiment (China) sau maniera în care un lucru se prezintă vederii (Africa).

• PERCEPŢIA CULORILOR porneşte de la CULOAREA PROPRIULUI CORP, a propriei epiderme (primul factor de segregare, de diferenţiere).

• Pentru OMUL ALB (indo-europeni, indieni) – policromie bogată, excesivă, se vorbeşte despre „un delir cromatic”.

În lumea NEAGRĂ (Africa, negrii din Oceania sau din sudul Asiei)

Decupajul cromatic se face în funcţie de cîteva mari unităţi (predomină ROŞUL, NEGRUL şi ALBUL).

De ex.: Tribul Bambara din Mali clasează tot ceea ce este de culoare VERDE sau ALBASTRĂ ca fiind NEGRU; GALBENUL ÎNCHIS şi PORTOCALIUL sunt percepute ca fiind ROŞU, iar GALBENUL DESCHIS, ALB.

• Explicaţia celor 3 culori fundamentale din lumea neagră ţine şi de natura SURSELOR LUMINOASE existente:

• NOAPTEA e generatoare de NEGRU;• ASTRELE (luna, soarele) de ALB;• FOCUL de ROŞU.

• TRIADA ROŞU / ALB / NEGRU se regăseşte şi la populaţiile de VÂNĂTORI-CULEGĂTORI din Malaezia sau la aborigenii australieni, dar este cel mai bine ilustrată la populaţiile din Africa.

• W. Turner o descrie la populaţiile Ndembu.• Pentru Ndembu, de pildă, negrul excesiv este

dezirabil pentru o amantă, dar nu pentru soţie.

• La albi, albul excesiv este privit ca dezirabil (Albă ca Zăpada).

• Cele 3 culori denotă, în fapt, STAREA DE MATURARE A FIINŢEI UMANE, diversele trepte ale maturizării.

• Când se naşte, copilul e mai deschis la culoare, iar consistenţa corpului este moale, apoi trece către culoarea roşie (există şi practici menite să-l “ajute” în acest sens: expunerea la soare sau la foc, vopsirea corpului cu ocru roşu), apoi către negru, culoarea maturităţii.

• Uneori se fac comparaţii între corpul nou-născutului şi o ceramică nearsă, apoi arsă în cuptor, iar în final, uscată şi supusă influenţei altor stimuli.

• Asocierea ALBULUI cu începutul este vizibilă şi în RITURILE DE INIŢIERE, atunci când corpurile neofiţilor sunt pictate în alb.

• Fiecare om are un canal senzorial fundamental, mai bine dezvoltat decât toate celelalte (astfel, persoanele se împart în mai multe categorii: VIZUALI, AUDITIVI, MOTRICI sau TACTILI-KINESTEZICI).

• Fiecare cultură privilegiază un anumit simţ (care se poate schimba în decursul istoriei).

• Suntem cufundaţi într-o baie de priviri, simţul vizual este, în cultura occidentală, cel mai solicitat dintre simţurile noastre şi de aceea orbirea, cecitatea e privită ca un handicap major. În alte spaţii culturale însă, nu se vorbeşte despre VIZIUNE ASUPRA LUMII, ci despre DEGUSTAREA LUMII sau TACTILITATEA LUMII sau AUZIREA LUMII sau MIROSIREA LUMII.

Simţurile în cultura europeană, în durata lungă

• Tradiţia ebraică şi cea a creştinismului timpuriu au conferit statutul esenţial simţului auditiv. Educaţia în aceste culturi consistă în a asculta: „Ascultaţi...”

• Însăşi CREAREA LUMII şi a OMULUI este un act săvârşit prin CUVÂNT.

• Pe drumul Damascului, Saul cade la pământ atunci când AUDE vocea lui DUMNEZEU şi îşi pierde VEDEREA.

• În Renaştere (cf. Lucien Febvre şi Robert Mandrou), vederea e secundară, principal este auzul; se intră cu adevărat în era vederii din momentul apariţiei tiparului.

Simţuri-perechi• SIMŢUL VIZUAL ŞI CEL TACTIL; SIMŢUL OLFACTIV

ŞI GUSTUL.

• „Simţul olfactiv este pentru gust ceea ce vederea este pentru cel tactil; îl previne, îl avertizează de modul în care o anumită substanţă trebuie să îl afecteze şi dispune la a o căuta sau a fugi după ea, după impresia pe care o dă apriori.” (J. J. Rousseau, Emil sau despre educaţie)

• În antichitate, se face distincţia între SIMŢURI ALE DISTANŢEI (văzul şi auzul) / SIMŢURI de CONTACT (tactilitatea şi gustul); olfacţia ocupă un loc intermediar.

• Dar această împărţire nu este valabilă pentru toate populaţiile, există comunităţi în care simţul olfactiv este un simţ al DISTANŢEI.

SIMŢUL VIZUAL – PRIVIREA• Vederea e cel mai economic dintre simţuri, cel

care parcurge rapid distanţele; contrar urechii, ochiul este activ, mobil, selectiv (privim acolo unde dorim, operăm decupaje din realitate, ne întoarcem privirea de la ceea ce nu vrem să vedem).

• Există lucruri care scapă privirii (lucrurile infinitezimale sau cele aşezate la distanţe prea mari faţă de ochi). Ceea ce se află prea aproape sau prea departe de ochi NU poate fi corect desluşit.

• A vedea este adesea echivalat cu a crede, simţul vizual devine astfel simţul martor; în multe limbi există ideea că „voi crede dacă voi vedea”.

• Importanţa acordată privirii – OCHIUL LUI DUMNEZEU (în diverse religii).

• A fi ORB capătă valenţe metaforice negative (lipsa înţelegerii, a discernământului, absenţa LUMINII).

DONALD LOWE, 4 etape în evoluţia umanităţii, definite în raport cu atitudinea

faţă de vizualitate• Evul mediu – predominau simţul auditiv şi tactil;• Renaşterea – a permis apariţia perspectivei şi a

tiparului, deschizând calea spre o cultură vizuală;• Societatea pre-modernă, caracterizată prin

interesul pentru spaţializare; • Societatea burgheză, care a prelungit în timp

(prin fotografie) şi spaţiu (televiziunea) văzul - reprezentând "capitalizarea" privirii în beneficiul unui grup dominant.

• Vederea este şi o condiţie a ACŢIUNII, nu acţionăm până nu vedem (nu mergem, nu întindem mâna, nu salutăm până nu vedem).

• Vederea e mereu o metodă, un mod de a gândi lumea, de a o judeca, de a o aprecia. Orice privire e o selecţie şi o interpretare.

• Frontiera dintre VIZIBIL şi INVIZIBIL e fluidă şi construită cultural, în funcţie de epoca în care ne plasăm.

• La copil, sentimentul difuz al culorii apare înainte de achiziţia limbajului. Copilul va distinge gama de culori în care îşi va recunoaşte lumea, societatea. Copilul învaţă semnificaţia culorilor prin ASOCIERE (alb ca laptele, verde ca frunzele copacilor etc).

• Vederea presupune existenţa unei surse de lumină. Lumea începe printr-un „Fiat Lux!” Experienţa nopţii îl lipseşte pe om de facultatea de a vedea, îl coboară în haosul simţurilor.

Vederea Celuilalt şi vederea Sinelui

• “Celălalt este, prin definiţie, cel care mă priveşte.” (J. P. Sartre)

• Simţul vizual este şi simţul supravegherii, al controlului celuilalt.

• Contactul vizual este esenţial în comunicarea INTERPERSONALĂ (evitarea privirii / privire insistentă).

• P. Collett – Societăţi ale PRIVITULUI MAXIMAL (ţările mediteraneene) / Societăţi ale PRIVITULUI MINIMAL (Europa nordică, centrală şi de est);

• Societăţile privitului minimal au dezvoltat alte tipuri de strategii pentru a-şi satisface nevoia de a-l vedea pe celălalt (privirea periferică sau privitul pe furiş).

• În societăţile privitului minimal se practică “NEATENŢIA POLITICOASĂ” (E. GOFFMANN).

• J. P. Sartre, Fiinţa şi Neantul: “Fie celălalt se uită la mine şi mă privează de libertate, fie eu îmi însuşesc privirea lui şi îi răpesc astfel libertatea.”

Peter Collett, Cartea gesturilorFuncţiile privirii

• 1. de MONITORIZARE (de observare);

• 2. EXPRESIVĂ (ne ajută să adunăm informaţii legate de atitudinile şi intenţiile semenilor);

• 3. de CONTROL (pentru a supraveghea şi a interveni în acţiunile celorlalţi).

David Le Breton

• Distincţia între:

OCHIUL OPTIC (păstrează distanţa, e într-o continuă mişcare)

şi OCHIUL HAPTIC (îşi apropriază elementul privit,

îl ia în stăpânire).

Georg Simmel – dominanţa privirii • Arhitectura modernă privilegiază vizibilitatea:“lungi culoare în perspectivă, etaje decalate

plonjând pe o esplanadă, holuri goale, pereţi opaci înlocuiţi de sticlă...”

Lumea văzută prin ECRANE: al televizorului, al calculatorului, parbrizul maşinii sau al mijloacelor de transport în comun;

Necesitatea de a atrage privirea prin noile forme de artă stradală: graffiti-ul, arta murală în general, dar şi felul în care aranjăm vitrinele magazinelor, barurilor etc.

SIMŢUL AUDITIV• Este f. important pentru că toate formele de

comunicare verbală depind de el. Auzul este DEPOZITARUL LIMBAJULUI, de aceea copiii surzi (chiar dacă nu sunt şi muţi) învaţă foarte greu să vorbească.

• Spre deosebire de privire, care este mereu inserată într-o perspectivă şi direcţionată de individ, auzul este IRADIANT, ca şi mirosul, şi nu depinde decât de intensitatea sunetului şi de distanţa care ne separă de sursa emitentă.

• Auzul este un SIMŢ AL SUCCESIUNII, el introduce un anumit ritm în existenţă. Sunetul scapă puterii omului de a-l opri, de a-l reţine.

• Universul este sonor, suntem înconjuraţi zilnic de sunete mai mult sau mai puţin puternice, familiare sau necunoscute (vocile şi mişcările celorlalţi, sunetele străzii, clopotele bisericilor, sunetele telefoanelor mobile etc).

• Viaţa ritmată de sunet, semnificaţia sunetului de clopot din Evul mediu până în sec. al XVIII-lea.

• Trăim într-un peisaj auditiv, impus de condiţiile concrete ale reliefului (sunetele mării, ale muntelui), climei (vânturile, ploile, furtunile), faunei (sunetele animalelor care ne înconjoară), dezvoltării economice şi industriale (maşini, trenuri, televizoare, telefoane mobile, sirene etc).

• La copiii născuţi prematur s-a constat că înregistrarea bătăilor inimii materne şi ascultarea lor a contribuit la salvarea copiilor aflaţi în pericol de moarte.

• Cântecele de leagăn sunt o modalitate de a-l imersa auditiv pe nou-născut în sunetele fundamentale ale limbii materne.

Publicitatea modernă şi simţul auditiv

• Importanţa valorificării liniştii într-o existenţă cotidiană hărţuită de zgomote:

• Reclamele vizează adesea dimensiunea silenţioasă a diferitelor aparate casnice: motorul silenţios al unui automobil, al maşinilor de tuns iarbă, al unui aspirator etc.

• Importanţa acordată confortului acustic

SIMŢUL OLFACTIV• Spaţiul odorifer este întotdeauna un anumit loc, el

nu este un recipient abstract care se umple de un miros străin, fenomenologic vorbind LOCUL ESTE CHIAR MIROSUL.

• Simţul olfactiv este simţul discriminării, al xenofobiei, dar el acţionează şi ca simţ al încrederii, al apropierii (în relaţia mamă / copil).

• Ernst Jünger îl denumea simţul prieteniei sau al duşmăniei.

• DISCRIMINARE RASIALĂ, dar şi DISCRIMINARE SOCIALĂ

• “Mirosul este un semnal, şi încă unul dintre primele utilizate în evoluţia vieţii pe pământ. Semnalele chimice au avantaje (ocolesc obstacolele, se transmit şi prin întuneric, au o mare eficienţă energetică şi o gamă de transmitere a informaţiilor considerabilă) şi dezavantaje (lentoarea transmisiei, atenuarea).” (S. Chelcea, Comunicarea non-verbală: gesturile şi postura)

• FEROMONII – (termenul apare în 1959) denumesc substanţele volatile şi odorante secretate de animale

• Un şoarece cu centrul olfactiv distrus devine incapabil de a recunoaşte femelele.

• Există trepte de intensitate ale mirosului (de la mirosul invaziv până la dâra de miros pe care trebuie să o adulmeci ca să o percepi).

• Există un limbaj al mirosurilor; ARISTOTEL distingea 6 grupe de mirosuri: înţepător, dulce, amărui, uleios, putred şi acru.

• În sec. XVIII, medicul şi botanistul LINNÉ a pus bazele unei clasificări pe criterii hedoniste: aromatice, plăcut mirositoare, ambroziene, de tipul usturoiului, de transpiraţie, putrezite, greţoase.

• KANT a exclus simţul olfactiv din schema sa dedicată simţurilor.

• Mirosul funcţionează ca un înlocuitor simbolic al prezenţei (jucăriile, păturile, hăinuţele care miros „a mama” devin obiecte tranziţionale, atunci când copilul este desprins de mamă prin instituţionalizare: este dus la creşă sau la grădiniţă).

• Învelişul olfactiv este un soi de amprentă a fiinţei, o „semnătură” a individului în lume.

• D.p.d.v. lingvistic, olfacţia beneficiază de o terminologie mult mai săracă decât celelalte simţuri.

• În verbele de olfacţie se face o distincţie extrem de vagă între tranzitivitate şi intranzitivitate, intenţionalitate şi pasivitate, la fel ca şi pentru gust, spre deosebire de verbele văzului şi ale auzului. Spunem „miros floarea ”, dar şi „floarea miroase a ... ”

• TRIBUL DESANA din regiunea Amazonului foloseşte verbul WIRA pentru „oameni care miros” în ambele sensuri (oameni care cunosc prin miros şi oameni care emană un anumit miros).

Modelarea culturală a mirosului• Într-un studiu citat de P. Collett, subiecţilor din

Polonia, Suedia, Elveţia, Franţa, Norvegia, Finlanda şi Anglia, li s-au dat 22 de eşantioane odorizante, cerându-li-se să identifice diversele arome.

• Mirosul de BANANĂ a fost cel mai uşor recunoscut şi apreciat, în timp ce izul de BENZINĂ cel mai depreciat.

• MENTA, LĂMÂIA ŞI VANILIA au fost de asemenea uşor de identificat, spre deosebire de USTUROI SAU FUM.

• Diferenţele culturale au ieşit la iveală în urma studiului: TOŢI EUROPENII, CU EXCEPŢIA ENGLEZILOR, AU FOST ÎNCÂNTAŢI DE MIROSUL DE STRUGURE ŞI DE SCORŢIŞOARĂ; MIROSUL DE SFECLĂ, PE DE ALTĂ PARTE, A PLĂCUT CEL MAI MULT ENGLEZILOR.

• Studiile au arătat că familiaritatea cu un anumit miros îi determină pe oameni să-l recunoască şi să-l aprecieze.

• Ex: polonezii (care consumă multe murături) au fost încântaţi de mirosul murăturilor, în timp ce suedezii (care nu mănâncă) nu identifică lesne mirosul, considerându-l respingător.

• Există ţări în care oamenii încearcă să-şi ascundă mirosurile corporale (Anglia, Germania) şi ţări în care mirosurile corporale sunt exhibate, fiind considerate atrăgătoare (Franţa, Italia). S-a crezut greşit că în Franţa parfumurile au fost o modalitate de a ascunde mirosul corporal, ele trebuiau să-l intensifice.

• Mirosurile erau folosite şi de medici în diagnosticarea diverselor afecţiuni (OSFRESIOLOGIA).

• Până în 1750, se credea că aerul este un fluid

elementar şi nu rezultatul unui amestec sau al unei combinaţii chimice.

• S. Freud asociază regresul mirosului cu dezvoltarea civilizaţiei.

• Omul vertical, biped, cedează simţului VIZUAL rolul fundamental, îndepărtându-se astfel de animale care se orientează preponderent cu ajutorul simţului olfactiv.

• Omul devine „un animal care NU vrea să miroasă”, spre deosebire de celelalte specii.

• Există şi culturi OLFACTIVE – tribul Ongee de pe Insulele Andaman, din Oceanul Indian

(la ei, mirosul este considerat nucleul identitar al tuturor vietăţilor şi forţa care le dă viaţă)

• În loc de ce „Ce faci?” ei întreabă „Ce-ţi face nasul?”. „Starea” nasului explică dispoziţia de moment a individului.

• MIROSUL – CA ATMOSFERĂ MORALĂ (distincţia între miresmele sfinţeniei, buna mireasmă a trupurilor sfinţilor şi duhoarea răului).

• Se credea în virtuţile purificatoare sau protectoare ale unor mirosuri

• Ex: copilul maghrebian creşte cu diverse fumigaţii, frecţii şi masaje menite să-i fortifice trupul. Şi astăzi se crede în puterea AROMOTERAPIEI.

Simţul tactil. Pielea ca analizator

• Prin piele receptăm diferenţele de temperatură (sensibilitatea termică), de presiune (sensibilitatea tactilă), precum şi stimulii algici (sensibilitate dolorifică) sau de plăcere. Cu ajutorul atingerilor, putem aproxima dimensiunile obiectelor, forma lor, temperatura, fără să le vedem.

• Pielea este şi un indicator al RASEI, VÂRSTEI, STATUTULUI SOCIAL, STĂRII DE SĂNĂTATE etc.

Simţul tactil. Tipurile de atingeri

Atingeri care transmit emoţii pozitive;Atingeri ludice, înzestrate cu un potenţial

metacomunicativ important;Atingeri de control, vizând dirijarea comportamentelor,

a atitudinilor sau chiar a sentimentelor persoanei atinse;

Atingeri ritualice (salutul – strângerea mâinii, sărutul păcii, bătaia uşoară pe umeri la eschimoşi);

Atingerea în alt scop decât comunicare propriu-zisă (ajutorul, alinarea etc) – pot fi integrate în categoria atingerilor care transmit emoţii pozitive.

SIMŢUL TACTIL ŞI DISTANŢA INTERPERSONALĂ

• „ZONA COTULUI” (societăţile în care oamenii stau atât de aproape unul de celălalt încât îşi pot atinge coatele – ţările mediteraneene: Spania, Italia, Franţa, Grecia, Turcia);

• „ZONA ÎNCHEIETURII” (ţările în care oamenii stau atât

de aproape unul de celălalt încât îşi pot atinge încheieturile – Polonia, Ungaria, România);

• „ZONA DEGETELOR” (oamenilor le place să-i ţină pe ceilalţi la o distanţă destul de mare, de cel puţin un braţ şi sunt fericiţi dacă reuşesc să evite orice atingere – Anglia, Olanda, Belgia, Germania, ţările scandinave).

• Ce influenţează aceste diferenţe de percepere şi construire a spaţiului interpersonal? CLIMA, TIPUL DE CULTURĂ (COLECTIVISTĂ / INDIVIDUALISTĂ)

• Când oamenii se aşază mult mai aproape unii de alţii, toate simţurile sunt mai puternic activate (le este mult mai uşor să se vadă, să se audă, să îşi perceapă mirosul corporal sau să se atingă).

• La capitolul ATINGERI în spaţiul public, italienii se plasează pe primul loc în Europa (se bat pe umăr, se îmbrăţişează, îşi dau coate, îşi ating mâinile, merg la braţ pe stradă etc). Dar e vorba de atingeri între persoane de acelaşi sex. În mod paradoxal, chiar şi în cazul cuplurilor, în Italia atingerile sunt destul de reţinute, pentru că masculinitatea este valoarea prin excelenţă şi ea nu trebuie să fie ştirbită.

Desmond Morris clasifică gesturile primare în 6 categorii

1. GESTURILE EXPRESIVE (scapă controlului voluntar, pot fi considerate universalii ale interacţiunilor umane);

2.GESTURILE MIMATE (emiţătorul încearcă să imite cât mai fidel o persoană sau o acţiune):

Mimetismul social (afişarea unui zâmbet larg la întâlnirea cu cineva);

Mimetismul teatral (încercarea deliberată de a imita pe cineva);

3. GESTURILE SCHEMATICE (sunt strâns legate de gesturile mimate, fiind variante prescurtate ale acestora);

4. GESTURILE SIMBOLICE se referă la o calitate / o valoare abstractă (ex: gestul încornoratului);

5. GESTURILE TEHNICE (specifice anumitor profesii – poliţişti, pompieri, marinari, şoferi, chelneri etc);

6. GESTURILE CODIFICATE (limbajul gestual al surdo-muţilor).