Academia Forţelor Terestre „Nicole Bălcescu”

Doctrine si sinsteme politico-militare

Analiza misiunilor ONU si NATO

Stud. Mocanu Ionuţ gr.18 Îndrumători: Col. Neag Alin

Stud. Albulescu Dragoş gr.18 Prof. Metea Ileana

Anul universitar 2011

1

Analiza misiunilor ONU şi NATO

UN and NATO missions analysis

Sisteme = ansamblu de elemente(principii reguli) dependente între ele şi formând un tot organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretica;

Sistem militar = totalitate forţelor militare de care dispune un stat, a formelor, procedeelor şi metodelor de organizare, de întreţinere si folosire a acestor forţe pe timp de criza, pace sau război;

NATO = Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză și OTAN în franceză) este o alianță politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington la 4 aprilie 1949;

ONU = Organizația Națiunilor Unite (abreviat: ONU) este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în 1945 după Al Doilea Război Mondial, are astăzi 192 de state membre;

Misiune = Sarcină acordată cuiva în vederea realizării unei acțiuni. 2) Reprezentanță diplomatică a unui stat în alt stat. 3) Grup de persoane (oficiale) trimis undeva cu un anumit scop; delegație. 4) Organizație de creștini care propagă religia creștină în statele cu altă credință dominantă;

Terorism = totalitatea actelor de violenţă comise de un grup sau de o organizaţie pentru a crea un climat de insecuritate sau pentru a schimba forma de guvernământ a unui stat;

Securitate = 1) Situație fără pericol; lipsă de primejdie; siguranță. 2) Organ de stat care are ca sarcină apărarea organizării politice și sociale a statului.

2

CuprinsRezumat...............................................................................................4

Introducere..........................................................................................5

Aspecte militare. Asigurarea unei corespondenţe depline între capabilităţi şi angajamente.................................................................6

Îmbunătăţirea capabilităţilor.................................................................7

Evaluarea progresului realizat...............................................................8

Cum functioneaza ONU......................................................................9

Ce au facut Natiunile Unite pentru a imbunatati rezultatul misiunilor dupa anii `90?......................................................................................11

Raportul Brahimi.................................................................................11

Cum se pot schimba in bine misiunile curente?..................................12

Factori cheie........................................................................................12

Concluzie............................................................................................13

3

Rezumat

Trăim într-o lume cu totul schimbată faţa de cea nascuta dupa cel de-al doilea Război Mondial. În decurs de aproximativ 50 de ani omenirea a cunoscut schimbări majore, sub toate aspectele (politic, economic, social, militar etc.). Factorul major care a dus la aceste schimbări a fost în mare parte dezvoltarea comunicaţiilor. Omenirea a început să nu mai fie asa izolată, informaţia având o viteză de circulaţie din ce în ce mai mare. Acest lucru a determinat ca majoritatea ţărilor să înceapa să colaboreze între ele din ce în ce mai mult, nevoia de afirmare fiind una foarte mare. Această colaborare intre state a ajutat în mare masură la formarea de noi organizaţii precum NATO sau ONU, organizaţii ce au drept scop menţinerea păcii şi a integrităţii omenirii.

De asemenea, un alt fenomen major a luat ampluare in lumea intreagă: terorismul. Chiar dacă aceste organizaţii erau active lumea nu era pregatită pentru ceea ce avea să urmeze. Cel mai bun exemplu este atentatul de la 11 septembrie 2001, atunci cand America a fost cu adevărat zguduită. Acest moment sau mai bine zis această palmă dată omenirii a făcut ca cele două mari organizaţii ONU si NATO să lucreze cot la cot împotriva acestor grupuri teroriste.

Războiul si pacea continuă să reprezinte, la scară planetară, preocuparea principală a diriguirorilor lumii. În momentul de faţă au loc tot mai multe dezbateri în legătură cu legalitatea păcii si războiului, pentru că atacurile teroriste care ţin în priză directă, o întreagă planetă, au bulversat întregul sistem de drept si moral al lumii, teroristii nefiind deacord cu asa ceva considerând războiul ca pe o pace a lor.

We live in a world completely changed from the one born after the Second World War. Within about 50 years mankind has experienced major changes in all aspects (political, economic, social, military, etc.).. Major factor that led to these changes was largely communications development. Mankind began to not be so isolated, with a velocity information increasingly higher. This has led most countries to begin to work together ever more need for assertion is very large. This collaboration between countries helped greatly to the formation of new organizations such as NATO or UN organizations aimed at maintaining peace and the integrity of humanity.

Also, another major phenomenon worldwide has taken ampluare: terrorism. Even if these organizations were active world was not ready for what was to follow. The best example is the attack of September 11, 2001, when America was really shaken. This time or rather the human time span has made two major UN and NATO organizations to work side by side against these terrorist groups.

War and peace continues to be on a planetary scale, the main concern diriguirorilor world. Currently have more room for debate about the legality of peace and war, because terrorist attacks related to direct engagement, an entire planet, have upset the whole system of law and moral world, terrorists not agree with that considering war as their peace.

4

Introducere

Ideea construirii unei organizaţii, menita sa contribuie la menţinerea pacii în lume, este foarte veche, cunoscând abordari diferite în funcţie de etapa istorica la care ne raportam, adevarata consacrare este cunoscuta la inceputul secolului al XX-lea, dupa consumarea primului război mondial, odată cu înfinţarea Socienaţii Naţiunilor.1

După încheierea războiului rece, construirea naţiunilor a reprezentat o activitate aflată în continuă creştere. ONU, NATO, SUA şi, mai recent, UE au desfăşurat misiuni care presupun angajarea forţelor armate în medii post-conflict urmărind sprijinirea transformării politice, sau altfel spus, democratizarea acestora. Această descriere nu se potriveşte tuturor expediţiilor militare de dată recentă, dar construirea naţiunilor, construirea păcii sau operaţiile de stabilizare, numite astfel conform terminologiilor preferate utilizate, au devenit paradigma dominantă pentru întrebuinţarea forţelor armate în era post război rece.  După 1989, frecvenţa, amplitudinea, gama şi durata misiunilor de construire a naţiunilor au crescut constant. În timpul războiului rece, în medie, Statele Unite au desfăşurat o intervenţie militară o dată la zece ani. ONU a lansat, în medie, o nouă misiune de menţinere a păcii o dată la patru ani. După 1989, frecvenţa intervenţiilor conduse de SUA se apropie de una la fiecare doi ani. În medie, noi misiuni de menţinere a păcii ale ONU sunt lansate aproximativ o dată la fiecare şase luni.  Efectul cumulativ al acestei activităţi a fost, desigur, benefic. În ultimul deceniu, numărul conflictelor civile din întreaga lume s-a înjumătăţit, iar numărul victimelor produse de acestea a scăzut şi mai semnificativ. Contrar impresiei publicului, lumea a devenit mai puţin violentă după încheierea războiului rece. Forţele armate s-au dovedit a fi o componentă esenţială a acţiunilor multinaţionale de prevenire a reizbucnirii conflictelor în societăţile care au trecut printr-o astfel de experienţă. Menţinerea păcii s-a dovedit cel mai rentabil instrument la dispoziţia comunităţii internaţionale în aceste circumstanţe şi singurul cu un înalt grad de succes. Asistenţa economică poate întări efectele menţinerii păcii într-o societate post conflict, dar în absenţa unei stabilizări militare oferite din exterior, conflictele vor reizbucni în cele mai multe dintre ţările care au trăit această experienţă, indiferent de cât ajutor economic, consiliere şi alte forme de sprijin vor beneficia acestea2. 

După parerea mea acestă teme reprezintă o alegere foarte bună datorit faptului ca cele două organizaţii ONU şi NATO coopereaza pentru formarea unui angajamet important pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

5

1 Teodor,Frunzeti Ion,Panait Paul,Dăanuţ,Duţă – Politica şi apărare naţională, Organizaţiile internaţionale şi problema balcanică.2James,Dobbins examinează modul în care NATO ar trebui să coopereze cu alte organizaţii internaţionale in domeniul construirii naţiunilor; Rolul NATO în construirea naţiuniilor.

Aspecte militare. Asigurarea unei corespondenţe depline între capabilităţi şi angajamente

Într-o perioadă în care NATO este angajat în patru operaţii – în Afganistan, în Bosnia-Herţegovina, în Kosovo şi în Mediterană – asigură sprijinul unei a cincea operaţii - Divizia Multinaţională condusă de Polonia în Irak, unii observatori consacraţi sugerează că Alianţa ar trebui să-şi asume şi mai multe angajamente operaţionale. Astfel de sugestii reflectă în mod evident percepţia conform căreia NATO este singura dintre organizaţiile internaţionale care are abilitatea de a organiza şi furniza resursele necesare pentru operaţii militare majore ce implică ţări de pe ambele maluri ale Atlanticului şi potenţial ţări din întreaga lume. Dar această percepţie, care flatează probabil, se bazează pe ipoteza fundamentală că NATO este capabil să ofere la momentul potrivit forţele corespunzătoare, care să deţină capabilităţile necesare şi suficiente ca număr pentru a ne sprijini ambiţiile operaţionale. Totuşi, sporirea constantă a operaţiilor Alianţei ridică unele întrebări asupra măsurii în care forţele şi capabilităţile implicate sunt adecvate pentru desfăşurarea acestora. În contextul apropiatului Summit NATO de la Istanbul, este util să ne punem câteva întrebări dificile privind progresele realizate de Alianţă, atât în dezvoltarea capabilităţilor corespunzătoare angajamentelor sale, curente şi viitoare, cât şi în încercarea de a pune la dispoziţie aceste capabilităţi. Realizarea unei corespondenţe corecte între capabilităţi şi angajamente necesită o înţelegere clară a cerinţelor noastre strategice. În primi săi 40 de ani de existenţă, NATO s-a concentrat exclusiv pe obiectivul apărării colective, acela de a menţine forţele militare necesare pentru a descuraja şi, dacă era nevoie, respinge orice atac la nivel strategic al Pactului de la Varşovia îndreptat împotriva teritoriului oricărui stat aliat. Pentru a realiza acest lucru, NATO trebuia să posede un număr mare de forţe convenţionale şi nucleare, cu un înalt nivel al stării de operativitate şi optimizate pentru campanii scurte de înaltă intensitate desfăşurate pe teritoriul statelor membre, în special de-a lungul graniţelor estice ale Alianţei. Datorită faptului că cele mai multe dintre forţe erau pre-poziţionate de-a lungul acestor graniţe şi era de aşteptat ca acestea să desfăşoare acţiuni de luptă în locul de dispunere şi să beneficieze într-o mare măsură de structurile puse la dispoziţie în cadrul sprijinului naţiunii gazdă, pentru cei mai mulţi aliaţi, asigurarea capacităţii de dislocare şi a sustenabilităţii forţelor trimise în afara graniţelor naţionale nu au constituit o preocupare semnificativă. Anii care au urmat de la sfârşitul războiului rece au fost martorii asumării de către NATO a obiectivului de a extinde securitatea şi stabilitatea dincolo de spaţiul euro-atlantic, prin parteneriat, cooperare şi, în cele din urmă, în unele cazuri, prin lărgirea Alianţei. Pe măsură ce ameninţarea convenţională la scară mare la adresa teritoriului statelor NATO a dispărut, au apărut alte riscuri şi provocări, cum ar fi cele generate de state instabile, rivalitatea etnică, instabilitate, proliferarea armelor de distrugere în masă şi terorism. Totodată, pe măsură ce NATO s-a implicat într-o serie de operaţiuni de răspuns în situaţii de criză care presupun o prezenţă din ce în ce mai sporită în teren, s-a modificat fundamental însăşi natura forţelor necesare pentru desfăşurarea operaţiilor Alianţei. Importanţa acestei din urmă evoluţii a fost şi mai puternic subliniată în perioada care a urmat imediat după tragicele evenimente din 11 septembrie 2001. Atacurile teroriste asupra World Trade Center în New York şi asupra Pentagonului în Washington nu numai că au făcut ca NATO să invoce, pentru prima dată în istoria sa, articolul 5 al Tratatului de la Washington, ci au constituit un catalizator pentru adoptarea unui nou concept de apărare împotriva terorismului şi ajungerea la un

acord între aliaţi privind necesitatea ca NATO să-şi poată deplasa rapid forţele oriunde şi oricând este nevoie de acestea. Astăzi, Alianţa are nevoie de forţe moderne, dislocabile, sustenabile şi disponibile pentru a îndeplini întreaga gamă de misiuni NATO, inclusiv în cazul operaţiilor de înaltă intensitate desfăşurate departe de bazele unde sunt dispuse în mod obişnuit. Forţele Alianţei trebuie să fie agile şi interoperabile, bine echipate, antrenate şi conduse, precum şi apte să acţioneze în medii complexe şi să folosească forţa în mod selectiv. Întrucât operaţiile Alianţei pot dura ani de zile, aşa cum este cazul în Bosnia-Herţegovina şi Kosovo, capacitatea naţiunilor de a susţine pe termen lung forţele dislocate este de asemenea importantă. NATO pune în prezent un mai mare accent pe calitatea şi posibilitatea de utilizare a forţelor decât pe dimensiunea acestora iar, spre deosebire de perioada războiului rece, nu toate aceste forţe trebuie să fie menţinute la un nivel înalt al stării de operativitate.

Îmbunătăţirea capabilităţilor

După ce s-au definit cerinţele privind capabilităţile Alianţei, ce fac NATO şi statele membre pentru a le concretiza? Forţele şi structurile de comandă ale Alianţei au fost transformate radical după sfârşitul războiului rece iar aliaţii şi-au redus nivelul forţelor convenţionale, şi în special al celor nucleare, precum şi nivelul bugetelor de apărare. Forţele au fost retrase în spatele a ceea ce constituise linia de confruntare dintre NATO şi Pactul de la Varşovia şi mulţi aliaţi şi-au redestinat forţele ca unităţi expediţionare pentru operaţiile de management al crizelor. Iniţiativa privind Capabilităţile de Apărare, lansată în 1999, în acelaşi timp cu noua Concepţie Strategică, a căutat de asemenea să contribuie la îmbunătăţirea capabilităţilor Alianţei. Deşi pozitive, aceste eforturi iniţiale nu au reuşit să genereze capabilităţile necesare. Acest fapt a solicitat o concentrare sporită asupra necesităţii de a transforma forţele militare ale Alianţei, care s-a reflectat în multe dintre iniţiativele care îşi găsesc originea în Summit-ul de la Praga din noiembrie 2002. Praga a fost martora lansării a trei iniţiative de transformare a dimensiunii militare: Angajamentele de la Praga privind Capabilităţile, Forţa de Răspuns a NATO şi noua Structură de Comandă a NATO. De asemenea, a fost convenit un pachet de măsuri pentru îmbunătăţirea abilităţii NATO de a contribui la lupta împotriva terorismului, a fost aprobat un set de iniţiative de apărare împotriva armelor nucleare, biologice şi chimice şi s-a căzut de acord asupra începerii unui nou studiu de fezabilitate al Sistemului de Apărare Antirachetă al NATO care să examineze opţiunile existente pentru protejarea teritoriului, forţelor şi a populaţiei statelor aliate împotriva întregii game de ameninţări a atacurilor cu rachete. Prin Angajamentele de la Praga privind Capabilităţile (PCC), liderii statelor membre NATO şi-au asumat angajamente individuale specifice pentru îmbunătăţirea capabilităţilor naţionale, în cel mai scurt timp, în patru domenii operaţionale cheie de importanţă critică pentru întregul spectru al operaţiilor Alianţei, inclusiv în ceea ce priveşte apărarea împotriva terorismului. Acestea sunt: apărarea împotriva atacurilor chimice, biologice, radiologice şi nucleare; asigurarea comenzii, comunicaţiilor şi a superiorităţii în domeniul informaţiilor; îmbunătăţirea interoperabilităţii forţelor dislocate şi a aspectelor cheie ale eficacităţii în luptă; asigurarea dislocării rapide şi a sustenabilităţii forţelor luptătoare. Au fost înfiinţate grupuri pentru proiecte multinaţionale, care urmăresc să îmbunătăţească capabilităţile în domeniile unde acest lucru ar fi fost imposibil pentru aliaţii care ar fi încercat să realizeze în mod individual obiectivele propuse în ceea ce priveşte, de exemplu, sistemele aeropurtate de supraveghere la sol, transportul maritim strategic, transportul aerian strategic sau realimentarea în aer. Au fost obţinute unele succese notabile. Acestea includ: înfiinţarea Batalionului Multinaţional al NATO pentru Apărare Chimică, Biologică, Radiologică şi Nucleară, în decembrie 2003; semnarea, tot în decembrie 2003, a unui Acord Multinaţional de Implementare de către nouă miniştri ai apărării în vederea asigurării capacităţii de transport maritim strategic a ţărilor lor; acordul a 13 ţări, în martie 2004, de a realiza un contract de asigurare a accesului la serviciile oferite de aeronavele de transport AN-124; decizia din aprilie 2004 de a urmări realizarea unei capacităţi a NATO de Supraveghere la Sol pentru o flotă de platforme

aeriene cu şi fără pilot şi staţiile interoperabile de la sol necesare acesteia, suplimentate de mijloace naţionale interoperabile. Forţa de Răspuns a NATO (NRF) a fost înfiinţată în octombrie 2003. Atunci când NRF va atinge întreaga capacitate operaţională în 2006, aceasta va deţine capabilităţi proprii care vor include o forţă terestră de mărimea unei brigăzi, aeronave de luptă, nave, autovehicule, sprijin al acţiunilor de luptă, sisteme de asigurare a serviciilor de sprijin al acţiunilor de luptă şi comunicaţii. NRF este proiectată nu numai în vederea asigurării unei forţe întrunite care poate reacţiona rapid în orice punct de pe glob, pregătită să îndeplinească întreaga gamă de misiuni, ci şi pentru a fi un catalizator al îmbunătăţirii continue a forţelor aliate. Cea de a treia iniţiativă majoră în domeniul capabilităţilor generată de Summit-ul de la Praga, implementarea noii Structuri de Comandă a NATO, a fost iniţiată în iunie 2003 odată cu crearea Comandamentului Aliat pentru Transformare (ACT) în Norfolk, Virginia, Statele Unite. ACT a oferit deja rezultate concrete în instruirea elementelor de comandă ale Forţei Internaţionale de Asistenţă de Securitate din Afganistan şi a celor implicate în rotirile personalului NRF. Acesta reprezintă o realizare importantă întrucât dezvoltarea capabilităţilor necesare pentru operaţiile NATO nu ţine doar de asigurarea unui echipament nou sau de numărul suficient al personal, ci şi de doctrină şi instruire. Procesul de Planificare a Apărării al NATO reprezintă unul dintre mijlocele de bază folosite de Alianţă pentru a se asigura că statele membre generează forţele şi capabilităţile militare necesare. Acesta este un proces complex pe termen lung, care conţine câteva domenii de planificare, care includ domeniile armamentului, urgenţelor civile, C3 (comandă, control şi comunicaţii), logisticii, resurselor, nuclear, şi, desigur, cel al planificării forţelor. Documentul său de bază, Directiva Ministerială, stabileşte nivelul de ambiţie al Alianţei din punct de vedere militar şi obiectivele pentru multe din domeniile de planificare. Astfel, în cadrul procesului, cel mai notabil în cazul planificării forţelor, se stabilesc cerinţe specifice de îndeplinit de către statele membre şi se evaluează succesul obţinut în atingerea obiectivelor fixate pentru acestea. Acest proces a fost util Alianţei timp de ani de zile, dar nici un sistem nu este perfect. Până la data desfăşurării Summit-ului de la Istanbul, urmează să fie realizată o analiză în vederea actualizării procesului pentru a-l face să răspundă în mai mare măsură necesităţilor şi să fie mai eficient şi coordonat, precum şi pentru a putea fi siguri că acesta primeşte un sprijin politic sporit în capitale.

Evaluarea progresului realizat

Sunt însă aceste iniţiative şi mijloace suficiente pentru a oferi garanţia că NATO va poseda forţele şi capabilităţile militare necesare pentru a-şi putea îndeplini angajamentele şi îndeplini cu succes întreaga gamă de sarcini pe care le-ar putea primi? Din nefericire, răspunsul la această întrebare nu poate fi pe deplin afirmativ. Succesul ţine, în ultimă instanţă, de voinţa politică. Unele ţări au îmbrăţişat conceptul transformării şi au implementat schimbările necesare la nivelul structurilor forţelor lor pentru a fi sigure că pot contribui în mod substanţial cu forţe moderne, dislocabile şi sustenabile, care să poată îndeplini întreaga gamă de misiuni a Alianţei. Alte ţări urmează încă să desăvârşească acest proces. Şi, deşi unii aliaţi au fost pe deplin de acord cu principiile transformării, în mare parte, structurile lor militare sunt în continuare axate pe apărarea teritoriului naţional sau pe îndeplinirea altor sarcini la nivel naţional şi practic nu sunt dislocabile. De asemenea, în multe cazuri, ne confruntăm cu situaţia în care naţiunile posedă mijloacele şi capabilităţile militare dislocabile necesare cerute de Alianţă, dar nu sunt capabile sau doritoare să le angajeze în sprijinul operaţiilor NATO, uneori datorită considerentelor care ţin de costuri, uneori datorită considerentelor de ordin politic, iar alteori datorită altor angajamente. Datorită acestor dezechilibre între aliaţi, în pregătirea Summit-ului de la Istanbul sunt luate în considerare câteva idei pentru a spori capacitatea colectivă a NATO de a furniza forţele militare necesare Alianţei, în prezent şi în viitor. NATO analizează ideea de a stabili obiective ţintă în privinţa „gradului de întrebuinţare” şi a „rezultatelor”, agreate politic. Astfel de obiective ţintă ar putea specifica, de exemplu, că statele membre sunt de acord să fie apte şi doritoare să disloce şi

susţină un anumit procentaj din structurile lor militare în operaţiile Alianţei. În mod similar, ţările membre analizează conceptul „obiectivelor de reinvestiţie”, care reprezintă angajamente specifice pentru desfiinţarea elementelor militare ne-dislocabile în vederea disponibilizării resurselor necesare creării unor noi mijloace dislocabile sau a îmbunătăţirii celor existente. De asemenea, Alianţa a efectuat o analiză cuprinzătoare a procesului de generare a forţelor, astfel încât acum este mai bine pregătită pentru a sprijini desfăşurarea unor operaţii multiple de lungă durată. Scopul final al acestei activităţi este acela de a ne asigura, într-o mai mare măsură, că atunci când Alianţa decide să execute o anumită misiune, forţele necesare vor fi puse la dispoziţia comandanţilor militari ai NATO pentru îndeplinirea cu succes a acestei misiuni. Pe scurt, cerinţele privind capabilităţile sunt generate de roluri şi misiuni. Întrucât rolul NATO s-a extins în timp, şi ar putea foarte bine să se extindă în continuare, şi întrucât spectrul operaţiilor sale continuă să se lărgească, însăşi natura forţelor şi capabilităţilor militare către care tinde Alianţa s-a schimbat fundamental faţă de cea din timpul războiului rece. Pentru aliaţi, acest lucru va însemna probabil mai multe operaţii, mai multă interoperabilitate, mai multă reformă a apărării şi, desigur, capabilităţi mai potrivite. Alianţa s-a înscris pe drumul transformării militare cu mult timp în urmă. NATO a făcut un progres remarcabil şi, ca organizaţie politico-militară, ocupă primul loc în această privinţă. Dar drumul spre dezvoltarea capabilităţilor necesare pare fără sfârşit, cu suişuri şi coborâşuri şi unele asperităţi. Iniţiativele şi mijloacele descrise mai sus vor asigura asistenţa de care este nevoie pentru ca Alianţa recent extinsă şi statele membre să continue acest curs. Succesul NATO este, iar în cele din urmă în viitor va fi, condiţionat de voinţa şi abilitatea statelor membre de a face schimbările şi investiţiile necesare în domeniul personalului, echipamentelor, doctrinelor şi instrucţiei. Unele ţări par să facă toate schimbările cerute şi există semne încurajatoare că multe altele iau serios în considerare astfel de schimbări – dar mai este o cale lungă de parcurs până când vom putea spune cu siguranţă că NATO a realizat cu succes echilibrul între rolul şi misiunile sale, pe de o parte, şi capabilităţile sale, pe de altă parte. De aceea, această muncă trebuie să continue.

Cum functioneaza ONU

Organizatia Natiunilor Unite a fost infiintata la 24 octombrie 1945 cind un numar de 51 de tari se angajau sa mentina pacea prin cooperare internationala si securitate colectiva. Astazi, aproape toate natiunile lumii sunt membre ONU: in total 192 de tari.Cand statele devin membre ONU, ele accepta si isi asuma obligatiile prevazute in Carta Natiunilor Unite, un tratat international care stabileste principiile de baza ale relatiilor internationale.Conform Cartei, ONU are patru obiective majore:-sa mentina pacea si securitatea internationala;-sa dezvolte relatii de prietenie intre natiuni;-sa coopereze in rezolvarea problemelor internationale si in promovarea respectului pentru drepturile omului; - sa fie un centru pentru armonizarea actiunilor tuturor statelor.NU nu este un guvern si nu emite legi. Ofera totusi mijloace pentru rezolvarea conflictelor internationale si pentru formularea de politici in chestiuni care ne afecteaza pe toti. In cadrul Organizatiei toate statele membre – mari sau mici, bogate sau sarace, cu vederi politice si sisteme sociale diferite – au un cuvant de spus si drept de vot egal.ONU are sase organisme distincte. Cinci dintre ele – Adunarea Generala, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic si Social, Consiliul de Tutela si Secretariatul – au sediul central in New York. Cel de-al saselea - Curtea Internationala de Justitie - isi desfasoara activitatea la Haga, in Olanda.

Operatiuni de mentinere a paciiCum au evoluat operatiunile de mentinere a pacii?

… de la traditie… Operatiunile ONU de mentinere a pacii au fost infiintate in timpul Razboiului Rece ca o modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state prin trimiterea de personal neinarmat sau purtind numai arme usoare. Trupele se aflau sub comanda ONU si interveneau intre cele doua forte armate aflate in conflict. Trupele erau chemate atunci cind puterile internationale mandatau Natiunile Unite sa intervina pentru incetarea conflictului (asa numitul proxi-razboi) care ameninta stabilitatea regionala si pacea si securitatea internationala. Trupele de mentinere a pacii nu trebuiau sa raspunda la foc cu foc. Ca regula generala, rolul lor era acela de a interveni atunci cind se inceta focul si cind cele doua parti implicate consimteau asupra prezentei lor. Trupele evaluau situatia din teren si raportau cu impartialitate daca s-a incheiat acordul de incetare a focului, daca insurgentii si-au retras trupele si daca au fost indeplinite si alte elemente ale acordului de pace. Toate aceste eforturi ofereau ragazul necesar pentru ca diplomatii sa indeparteze cauzele conflictului.… la multidimensional Incheierea Razboiului Rece a precipitat o reorientare a rolului operatiunilor ONU de mentinere a pacii. In noul spirit, de cooperare, Consiliul de Securitate a infiintat misiuni mai ample si mai complexe, adesea avind mandatul de a aplica acordurile de pace intre protagonistii conflictelor din interiorul unor tari. Mai mult, notiunea de „mentinere a pacii” a inceput sa includa tot mai multe elemente ne-militare tocmai pentru a se asigura durabilitatea pacii. Departamentul operatiunilor ONU de mentinere a pacii a fost creat in 1992 tocmai pentru a sprijini cererea crescinda de operatiuni complexe.In ansamblu, operatiunile au fost incununate de succes. In El Salvador sau Mozambic, de exemplu, misiunile au contribuit substantial la asigurarea unei paci durabile. NU a mers insa totul conform planului probabil si din cauza unei evaluari supra-optimiste a rezultatelor asteptate. In timpul derularii misiunilor din Cambodgia si Mozambic, Consiliul de Securitate mandata operatiuni in alte zone de conflict, cum ar fi Somalia, tara in care nu incetase nici focul si nici beligerantii nu ajunsesera la un consens. Astfel de operatiuni nu s-au bucurat de sprijinul politic atit de necesar in indeplinirea mandatului. Esecurile – cele mai dureroase fiind masacrul din Srebenita din 1995 (Bosnia si Hertegovina) si genocidul din Ruanda din 1994 – au determinat Natiunile Unite sa isi examineze si reconsidere propriile operatiuni.

Ce au facut Natiunile Unite pentru a imbunatati rezultatul misiunilor dupa anii `90?

In 1999 s-a decis ca reformarea misiunilor de mentinere a pacii este absolut necesara. Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a inceput o evaluare profunda a evenimentelor care au condus la esecurile enuntate anterior si a solicitat o ancheta independenta asupra actiunilor derulate de Natiunile Unite in timpul genocidului din 1994 din Ruanda. Toate analizele au demonstrat necesitatea imbunatatirii capacitatii Natiunilor Unite de a organiza operatiuni de mentinere a pacii, in special de a asigura detasarea rapida si autorizarea in functie de cerintele din teren. Misiunile de mentinere a pacii aveau nevoie de reguli de angajament clare, de o mai buna coordonare intre Secretariatul ONU din New York si agentiile ONU in ceea ce priveste planificarea si detasarea trupelor in teatrul de operatiuni, precum si de o cooperare mai buna intre ONU si organizatiile regionale. In plus, ONU trebuia sa-si intareasca preocuparile de protejare a civililor in fata conflictului. Concomitent, cererile pentru interventiile misiunior ONU au continuat sa creasca atit cantitativ, cit si calitativ: misiunile de mentinere a pacii incepusera sa se ocupe si de asigurarea respectarii legii, de administratie, de dezvoltare economica sau de drepturile omului. In 1999, ONU a fost mandatata cu administrarea interimara in Timorul de Est, pregatind drumul catre independenta acestei regiuni. In acelasi an, ONU a preluat si misiunea de administrare a tranzitiei din Kosovo dupa incetarea raidurilor aeriene ale NATO asupra Iugoslaviei. In 1999 si 2000, Consiliul de Securitate decidea infiintarea a trei noi operatiuni in Africa (Sierra Leone, Republica Democrata

Congo si Etiopia si Eritrea).

Raportul Brahimi

In martie 2000, secretarul general ONU a cerut unui grup de experti internationali condusi de Lakhdar Brahimi (fost ministru algerian de externe) sa analizeze operatiunile de mentinere a pacii si sa identifice unde si cind ar fi putut sa fie acestea mai eficiente si, mai ales, in ce mod. Raportul expertilor (cunoscut sub numele de raportul Brahimi, A/55/305-S/2000/809) este o radiografie clara a cerintelor minime pentru ca o misiune sa se incheie cu succes: sa aiba un mandat clar, sa se bucure de consimtamintul partilor aflate in conflict si de resurse suficiente. Urmare a raportului, Natiunile Unite si statele membre au luat unele masuri pentru imbunatatirea operatiunilor de mentinere a pacii. Departamentul de resort (DPKO) a fost autorizat sa-si sporeasca numarul angajatilor de la New York astfel incit sa poata oferi sprijinul necesar misiunilor din teren. DPKO si-a intarit birourile cu consilieri militari si cu politisti si a infiintat o Unitate de Bune Practici care sa analizeze lectiile desprinse din misiunile anterioare si sa ofere consultanta in problematica de gen, conduita trupelor, planificare pentru dezarmare, demobilizare si programe de reintegrare, respectarea legii etc. A fost pus in practica un mecanism de finantare care precede obtinerea mandatului astfel incit bugetul misiunii sa fie deja disponibil in momentul aprobarii mandatului. In plus, divizia de logistica din Brindisi (Italia) a primit finantarea necesara obtinerii stocurilor strategice pentru interventii. S-a pus un accent sporit pe pregatirea personalului si a fost reorganizat Sistemul ONU de Aranjamente Stand-by (UNSAS) – un grup de specialisti (militari si civili) din tarile membre, materiale si echipamente, toate la dispozitia ONU. Noul sistem are capacitatea de a trimite fortele in teren intr-un interval de 30-90 de zile pentru orice operatiune nou creata.

Cum se pot schimba in bine misiunile curente?

Cerintele sunt imense. In Republica Democratica Congo, de exemplu, ONU sprijina guvernul de tranzitie al unei tari imense, cu o infrastructura aproape inexistenta si cu foarte putina coeziune nationala. In Kosovo, ONU sprijina partile implicate in negocieri si provincia pentru a obtine statutul final. Misiunea din Liberia este in plina dezvoltare, in timp ce misiunile din Timor Leste si din Sierra Leone isi reduc amploarea. In tot acest timp apar crize noi si noi acorduri de pace trebuie semnate. Citeva dintre cele mai performante unitati militare ale lumii sunt deplin angajate (in special in Irak si Afganistan), in timp ce tarile in curs de dezvoltare – principalii 10 contributori la operatiunile ONU de mentinere a pacii – au resurse limitate.

In iulie 2004, DPKO avea in administrare 17 operatiuni in intreaga lume (16 de mentinere a pacii si una politica, inclusiv cele din Coasta de Fildes, Burundi si Haiti) si prospecta terenul pentru cel putin inca o misiune (cea din Sudan). Drept consecinta, numarul celor angajati in astfel de misiuni a crescut in citeva luni ale anului 2004 de la 51 000 (la inceputul anului) pina la aproximativ 78 000, la care se adaugau 25 000 de militari, 2500 de politisti si 1500 de observatori militari. Ar fi nevoie de aproape 42 de oficialitati de rang inalt (civili, militari si politisti) pentru a conduce misiunile in teren, alaturi de 6 500 de personal civil (in plus fata de cei 9 700 care deja lucreaza in teatrele de operatiuni). Toti acesti oameni au nevoie de resurse materiale (vehicule, birouri, echipament de comunicare), iar bugetul DPKO aproape s-ar dubla intrucit misiunile suplimentare necesita 2,38 miliarde de dolari in plus fata de bugetul precedent (2.65 miliarde de dolari pentru 2004-2005).Cresterea numarului si dimensiunilor misiunilor din Africa este impresionanta si ar putea fi un semnal ca in deceniul urmator conflictele majore de pe continent s-ar putea termina. In prezent, sunt functionale sapte misiuni in Africa, cea din Sudan fiind planificata sa dureze inca un an. In plus,

Somalia ar putea solicita o noua misiune, intrucit sunt semne ca se va ajunge la un acord de pace.

Factori cheie

Pentru ca o misiune, indiferent de locatie, sa poate fi indeplinita cu succes este necesar ca o suma de cerinte universal valabile sa fie atinse. Inainte de a recomanda tratamentul „operatiune de mentinere a pacii”, comunitatea internationala trebuie sa puna corect diagnosticul unei probleme: trebuie sa existe „pace” pentru ca aceasta sa poata fi „mentinuta”, toate partile implicate fiind dornice ce inceteze lupta si sa accepte rolul ONU in rezolvarea disputei. Membrii Consiliului de Securitate trebuie sa cada de acord asupra unui mandat clar si realist, mentionind si rezultatul dorit. In plus, trupele trebuie desfasurate intr-un interval precis. Comunitatea internationala trebuie sa fie pregatita sa tina pasul cu noile cerinte. Este esential ca statele membre sa ajunga la un numitor comun si sa sustina Organizatia Natiunilor Unite din toate punctele de vedere: politic, financiar si operational, astfel incit ONU sa fie o sursa de pace credibila. Procesul de pace insa necesita timp; la fel si construirea institutiilor, ca si reconstructia unei tari. Iar trupele de mentinere a pacii trebuie sa-si indeplineasca mandatul cu profesionalism, competenta si integritate.

Concluzii

NATO a parcurs o cale lungă în domeniul operaţiilor de pace începând din primii ani ai ultimului deceniu al secolului trecut. A desfăşurat cu succes operaţii mandatate de ONU în Balcani şi este implicat în prezent într-o operaţie dificilă, în curs de extindere, în Afganistan. Acum, după ce Alianţa a luat decizia strategică de a acţiona la nivel global şi a desfăşura operaţii militare în afara Europei, este necesar şi natural să fie întărită cooperarea NATO-ONU în acest spaţiu, în conformitate cu recentele sugestii făcute de atât de secretarul general NATO, cât şi de secretarul general ONU. Dacă NATO doreşte să răspundă provocărilor cărora trebuie acum să le facă faţă, Alianţa trebuie să se angajeze într-un exerciţiu de transformare mai extins decât se concepe în prezent. Concepţia unei transformări mai largi nu invalidează accentul actual pe transformarea militară. Provocările aflate în faţa NATO sunt interconectate la nivel global, de natură socio-economică, în mare măsură imposibil de rezolvat prin soluţii pur militare, caracterizate de implicaţii asupra securităţii externe şi interne şi disputate în domeniul ideilor şi al eticii. NATO trebuie să se adapteze în mod corespunzător. O transformare politică este necesară pentru a face Alianţa un instrument mai valoros în vederea îndeplinirii celor două misiuni fundamentale ale sale: desfăşurarea acţiunilor militare colective şi realizarea cooperării în domeniul securităţii.

Este în interesul NATO să-şi sporească ajutorul acordat operaţiunilor în sprijinul păcii, care sunt fie mandatate, fie conduse de ONU şi desfăşurate de alţi actori, precum Uniunea Africană. Acest lucru este necesar în vederea îmbunătăţirii eficienţei operaţionale. Operaţiunile în sprijinul păcii conduse de NATO nu se pot bucura de succes dacă nu sunt sprijinite de ONU şi alte organizaţii regionale şi neguvernamentale relevante. NATO nu are capacitatea de a aborda gamă largă de sarcini militare pe care le implică operaţiile de pace contemporane. Alianţa are nevoie de asistenţă din partea Uniunii Europene, Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Naţiunilor Unite şi a unui mare număr de organizaţii neguvernamentale pentru a-şi îndeplini aceste sarcini în Balcani. NATO depinde de mulţi dintre aceeaşi actori dar şi de alţii pentru a face faţă acestor sarcini în Afganistan. Iar acest lucru este valabil şi în cazul viitoarelor operaţii.

Cooperarea NATO-ONU în domeniul operaţiilor de pace ar trebui instituţionalizată prin semnarea unui acord de cooperare, întâlniri periodice la nivel înalt, cooperarea practică la nivelul referenţilor oficiilor relevante şi stabilirea unui sistem sigur de comunicaţii între comandamentele acestor organizaţii. Cooperarea UE-ONU în domeniul gestionării crizelor ar trebui să fie modelul logic care să ofere inspiraţia necesară. Cooperarea practică ar trebui să fie structurată pentru a adăuga valoarea maximă la ambele organizaţii. NATO ar trebui să exploateze avantajele pe care le are în ceea ce priveşte planificarea, comunicaţiile, logistica, informaţiile şi transportul strategic. Neajunsuri grave în aceste privinţe subminează în prezent eficacitatea aranjamentelor de reacţie rapidă ale ONU, iar sprijinul NATO în aceste domenii ar putea determina o schimbare semnificativă a situaţiei. Un astfel de sprijin nu ar necesita mult personal, în schimb i-ar permite Alianţei să ofere o altă perspectivă operaţiilor ONU, fără a-i crea probleme în ceea ce priveşte supra-solicitarea.Sprijinul NATO pentru misiunile de pace ale ONU nu trebuie totuşi limitat la sprijinul de servicii. NATO ar trebui de asemenea să se angajeze să disloce forţe apte de luptă în scurt timp de la primirea solicitării, pe baza analizei fiecărui caz în parte. Pentru a minimiza riscul supra-solicitării şi a exploata atuurile pe care le are în operaţiile de înaltă intensitate, NATO ar trebui doar să ofere trupe pe baza principului primele în teatru, primele în afara teatrului în operaţiile de impunere a păcii. NATO ar trebui să-şi declare disponibilitatea dislocării de trupe combatante în situaţii de urgenţă în sprijinul Naţiunilor Unite pentru prevenirea genocidului sau a izbucnirii războaielor civile. Acest forţe ar urma apoi să fie staţionate o perioadă limitată de până la şase luni, pentru a oferi timp ONU sau altor organizaţii să pregătească o forţă care să preia misiunea. Brigada de Înaltă Operativitate a Forţelor Multinaţionale în Aşteptare (SHIRBRIG) pentru operaţii ONU se bazează pe acelaşi model, dar spre deosebire de NATO, nu poate trimite în teren forţe combatante apte să desfăşoare operaţii de pace de înaltă intensitate. Forţa de Răspuns a NATO (NRF) ar fi ideală pentru a juca acest rol, având în vedere capacitatea sa de a disloca forţe combatante de valoarea unei brigăzi în scurt timp de la primirea solicitării. Întrucât Uniunea Europeană nu va avea o astfel de capacitate în viitorul previzibil, ar fi de asemenea util să se stabilească o diviziune a muncii şi să se reducă nivelul duplicării între UE şi NATO. Pe scurt, cazul în favoarea întăririi sprijinului NATO pentru misiunile ONU de menţinere a păcii este convingător. Dacă adăugăm problema legitimităţii NATO, acesta devine obligatoriu. Implicarea NATO în misiunile de menţinere a păcii din Afganistan şi fosta Iugoslavie, precum şi absenţa sa din Irak demonstrează importanţa crucială a mandatului ONU pentru realizarea consensului în cadrul Alianţei privitor la operaţiile de pace. Acesta are o importanţă egală, dacă nu chiar mai mare, în vederea obţinerii acceptării internaţionale a unui rol global al NATO, în special în Africa şi Orientul Mijlociu extins. În aceste părţi ale lumii, decizia NATO de a se deplasa în afara spaţiului euroatlantic este considerată drept motivată mai curând de extinderea zonei de influenţă occidentală/americană decât de întărirea păcii şi stabilităţii internaţionale. De aceea, sprijinul pentru operaţiile ONU care nu sunt legate direct de „războiul împotriva terorii” va fi esenţial pentru a convinge guvernele ne-occidentale că un NATO global reprezintă o „forţă a binelui”. Solicitările de asistenţă ale NATO vor fi cel mai probabil privite favorabil de către ONU şi organizaţiile regionale şi neguvernamentale, dacă acestea pot conta, la rândul lor, pe sprijinul NATO în teatre pe care Alianţa nu le consideră o prioritate strategică. În fine, sprijinul NATO pentru operaţiile de pace ale ONU ar reduce de asemenea presiunea nedorită asupra Alianţei sau a diferiţilor aliaţi de a lansa în ultimul moment intervenţii cu risc înalt. Acestea includ intervenţiile pentru evacuarea participanţilor la misiunile ONU de menţinere a păcii (o posibilitate reală în Bosnia-Herţegovina în 1995) şi prevenirea eşecului operaţiilor ONU (aşa cum a fost cazul în Ruanda în 1994 sau în Sierra Leone în 2000), precum şi pentru a permite începerea operaţiilor ONU (ca în cazul Somaliei în 1992 şi al Liberiei în 2003) şi a evita suferinţa la scară largă a oamenilor (ca în Darfur astăzi). Solicitarea pentru o mai mare cooperare NATO-ONU lansată de secretarii generali ai celor două organizaţii este o ofertă pe care Alianţa nu-şi poate permite să o refuze.

Bibliografie

Mircea Cozma, Aurelian Ratu, Sisteme si doctrine politico-militare, Sibiu www.nato.int, Revista NATO www.wikipedia.ro www.onuinfo.ro, Centru de informare ONU Teodor Frunzeti, Ion Panait, Paul Dăanuţ Duţă – Politica şi apărare naţională,

Organizaţiile internaţionale şi problema balcanică.