Marius DINCĂ

ANALIZA ACTIVITĂŢII ECONOMICE

A FIRMEI

Reprografia Universităţii „Transilvania” din Braşov

2

CUPRINS

CAPITOLUL 1 FUNDAMENTELE TEORETICE ŞI

METODOLOGICE ALE ANALIZEI ECONOMICO - FINANCIARE

1.1. Necesitatea şi conţinutul analizei economico - financiare

1.2. Tipurile de analiză economică

1.3. Rolul şi funcţiile analizei diagnostic a activităţii economico–

financiare a întreprinderilor

1.4. Metode şi tehnici folosite în analiza economico-financiară a

întreprinderilor 1.4.1. Metoda comparaţiei rezultatelor economice

1.4.2. Metoda descompunerii sau diviziunii rezultatelor economice

1.4.3. Metoda stabilirii factorilor de influenţă şi a legăturilor de cauzalitate

1.4.4. Metoda măsurării influenţei factorilor şi a legăturilor de cauzalitate 1.4.4.1. Metoda substituirilor succesive

1.4.4.2. Metoda balanţieră

1.4.4.3. Metoda corelaţiei

1.4.4.4. Metoda funcţiilor de producţie

1.4.4.5. Metoda cercetărilor operaţionale

1.4.4.6. Metoda ratelor

1.4.4.7. Metoda ABC

1.4.4.8. Metoda scorurilor

1.4.4.9. Metoda calculului matriceal

1.4.5. Metoda generalizării

1.5. Sursele informaţionale folosite în analiza diagnostic a activităţii

economico - financiare a întreprinderilor

1.6. Etapele şi organizarea analizei diagnostic a activităţii economico-

financiare a întreprinderilor

CAPITOLUL II. ANALIZA DIAGNOSTIC A ACTIVITĂŢII DE

PRODUCŢIE ŞI COMERCIALIZARE A FIRMEI

2.1. Obiectivele şi sursele analizei diagnostic a activităţii de producţie şi

comercializare

2.2. Analiza indicatorilor ce caracterizează volumul producţiei

2.3. Analiza diagnostic a producţiei exerciţiului şi a producţiei fabricate

2.4. Analiza diagnostic a valorii adăugate

2.5. Analiza diagnostic a cifrei de afaceri

CAPITOLUL III. ANALIZA DIAGNOSTIC A GESTIUNII

RESURSELOR UMANE

3.1. Analiza diagnostic a utilizării timpului de lucru

3.2. Analiza diagnostic a productivităţii muncii

3

CAPITOLUL IV. ANALIZA DIAGNOSTIC A CHELTUIELILOR

ÎNTREPRINDERII

4.1. Analiza diagnostic a dinamicii şi structurii cheltuielilor totale ale

întreprinderii

4.2. Analiza diagnostic a cheltuielilor totale la 1000 lei venituri

4.3. Analiza diagnostic a cheltuielilor de exploatare şi la 1000 lei cifră de

afaceri

4.4. Analiza diagnostic a cheltuielilor întreprinderii în corelaţie cu

volumul fizic al producţiei 4.4.1. Analiza diagnostic a eficienţei cheltuielilor variabile

4.4.2. Analiza diagnostic a eficienţei cheltuielilor fixe

4.5. Analiza diagnostic a cheltuielilor materiale 4.5.1. Analiza diagnostic a cheltuielilor cu materialele

4.6. Analiza diagnostic a cheltuielilor salariale 4 .6.1. Analiza situaţiei generale a cheltuielilor salariale

4.6.2. Analiza corelaţiei dintre dinamica productivităţii muncii şi dinamica

salariului mediu

4.7. Analiza diagnostic a cheltuielilor cu dobânzile

4.8. Analiza diagnostic a costurilor pe produse şi a costului marginal 4.8.1. Analiza nivelului, dinamicii şi structurii costului produselor

4.8.2. Analiza principalelor categorii de cheltuieli

4.8.3. Analiza diagnostic a costului marginal

CAPITOLUL V. ANALIZA DIAGNOSTIC A RENTABILITĂŢII

ÎNTREPRINDERII

5.1. Analiza dinamică şi structurală a rezultatului total pe baza contului

de profit şi pierdere

5.2. Analiza rezultatelor cu ajutorul soldurilor intermediare de gestiune

5.3. Analiza cash flow-ului şi a indicatorilor monetari ai rezultatelor

5.4. Analiza factorială a profitului

5.5. Analiza diagnostic a ratelor rentabilităţii

5.6. Analiza rentabilităţii pe produse

5.7. Analiza rentabilităţii cu ajutorul punctului critic

4

CAPITOLUL 1

FUNDAMENTELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE

ALE ANALIZEI ECONOMICO - FINANCIARE

1.1. Necesitatea şi conţinutul analizei economico - financiare Analiza este o metodă generală de studiere a fenomenelor şi proceselor din natură şi

societate. Noţiunea de analiză provine de la cuvântul grecesc “analysis” şi presupune

descompunerea unui obiect sau fenomen în părţile sale componente, în elementele lui simple, în

vederea cercetării lor amănunţite.

Cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor din natură şi societate face necesară folosirea

analizei în toate domeniile de activitate şi în toate ramurile ştiinţei (matematică, fizică, chimie,

biologie, economie, etc.). Cu ajutorul analizei se adânceşte procesul cunoaşterii fenomenelor de

la singular la general, de la concret la abstract, de la aparenţă la esenţă, ceea ce permite

descoperirea legăturilor de cauzalitate, a factorilor de influenţă, precum şi a legităţilor de formare

şi desfăşurare a fenomenelor cercetate.

În acest sens, filosoful francez Helvetius (1715 - 1771) spunea: "Cine cunoaşte cauza este

stăpânul efectului".

În procesul cunoaşterii, analiza trebuie însoţită de sinteză. Noţiunea de sinteză provine de

la cuvântul grecesc “sinthesis”, care presupune reunirea părţilor sau elementelor componente ale

unui fenomen într-un tot unitar, pentru a cunoaşte diversele lui forme şi manifestări concrete

existente în realitate.

Analiza este o etapă premergătoare sintezei, faţă de care se află într -un raport dialectic şi

se condiţionează reciproc.

Analiza economică se ocupă cu cercetarea şi studierea fenomenelor sau proceselor

economice. Analiza fenomenelor din punct de vedere economic necesită descompunerea lor în

elementele componente, studierea relaţiilor structurale şi cauzale, a factorilor de influenţă, în

scopul cunoaşterii evoluţiei şi tendinţelor acestor fenomene, a descoperirii esenţei şi legităţilor

care generează apariţia şi desfăşurarea lor.

În condiţiile economiei de piaţă, analiza economică permite cunoaşterea ştiinţifică a

evoluţiei fenomenelor economice la nivel micro şi macroeconomic, ceea ce permite adoptarea

unor decizii corespunzătoare de către fiecare agent economic. În acest scop, este necesară

studierea fenomenelor economice în timp şi spaţiu, atât sub aspect calitativ cât şi cantitativ.

Totodată, prin îmbinarea analizei cu sinteza se pot face generalizări privind aspectele pozitive

sau negative din evoluţia fenomenelor economice şi se pot elabora decizii pentru reglarea şi

optimizarea activităţii economice în viitor.

Analiza unei activităţi din punct de vedere economic presupune, în principal, studierea

acelei activităţi prin prisma raportului dintre cheltuielile efectuate sau a eforturilor depuse şi a

rezultatelor sau efectelor utile obţinute. Astfel cuvântul economică fixează caracterul analizei,

care poate avea ca obiect atât o activitate economică, cât şi o activitate tehnică, socială,

administrativă etc.

Indiferent de obiectul şi sfera sa de cuprindere, conţinutul procesului de analiză

economică şi îmbinarea acestuia cu sinteza, prezintă următoarele trăsături caracteristice:

- delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene

sau rezultate exprimate cu ajutorul unor indicatori calitativi şi cantitativi, precum şi a modificării

lor în timp şi spaţiu;

- determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a cauzelor care

acţionează asupra fenomenelor studiate;

- stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat,

precum şi între factorii care acţionează;

- măsurarea influenţei fiecărui factor asupra fenomenului analizat şi stabilirea factorilor

cu acţiune pozitivă sau negativă, precum şi a rezervelor interne nefolosite;

5

- sintetizarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor şi aprecierilor finale asupra

fenomenelor cercetate;

- elaborarea măsurilor şi fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a resurselor şi

sporirea eficienţei activităţii economice în viitor.

În consecință, analiza economico-financiară reprezintă un mijloc important de diagnoză

şi cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor şi proceselor economice, de reglare şi optimizare a

rezultatelor, atât la nivel microeconomic, cât şi macroeconomic.

Analiza fenomenelor şi proceselor economice prezintă anumite particularităţi în raport

cu analiza fenomenelor din natură. Aceste particularităţi sunt determinate de specificul şi

caracterul fenomenelor economice faţă de cele din natură.

Astfel, la analiza fenomenelor economice fiind exclusă posibilitatea unor experienţe pure

de laborator, un rol esenţial îl joacă puterea de abstracţie şi gândirea logică a cercetătorului, ceea

ce permite stabilirea corectă a factorilor de influenţă şi a sistemului de legături cauzale dintre

fenomenele studiate.

O altă particularitate a analizei economice constă în complexitatea acesteia, determinată

de caracterul complex şi dinamic al fenomenelor economice şi al relaţiilor cauză-efect în acest

domeniu de activitate.

Complexitatea analizei fenomenelor economice şi a relaţiilor cauză efect derivă îndeosebi

din faptul că aceeaşi cauză poate provoca efecte diferite, în timp ce acelaşi efect poate fi generat

de cauze diferite.

1.2. Tipurile de analiză economică Analiza economică poate fi de mai multe tipuri, în funcţie de anumite criterii şi modalităţi

folosite în studierea fenomenelor economice.

1) Astfel, în raport de momentul în care se efectuează analiza şi de momentul

desfăşurării fenomenelor studiate, analiza economică se poate împărţi în două tipuri

principale:

a) analiză retrospectivă sau post - factum;

b) analiza prospectivă sau previzională.

Analiza retrospectivă sau post - factum se ocupă cu studierea fenomenelor şi

proceselor economice care deja au avut loc într-o perioadă de timp mai apropiată sau mai

îndepărtată. În funcţie de orizontul de timp luat în studiu, analiza retrospectivă se poate diviza în

analiză curentă sau operativă care poate fi zilnică, săptămânală, decadală, lunară sau trimestrială

şi analiză anuală. De asemenea, analiza diagnostic poate studia evoluţia fenomenelor economice

în dinamică pe o perioadă mai mare de timp (3 - 5 - 10 ani).

Scopul analizei retrospective este de a studia rezultatele obţinute într-o anumită perioadă

de timp în comparaţie cu obiectivele stabilite, în vederea stabilirii factorilor şi cauzelor care

provoacă diferite abateri în desfăşurarea fenomenelor şi proceselor economice, rezervele

nemobilizate şi să propună măsuri pentru reglarea şi optimizarea activităţii economice în viitor.

Analiza post - factum, numită şi analiza realizării obiectivelor, se caracterizează prin

faptul că se bazează pe date şi informaţii certe despre fenomenelor economice şi predomină

legăturile de tip funcţional sau determinist.

Analiza prospectivă sau previzională are în vedere configurarea şi studierea

fenomenelor şi proceselor care vor avea loc într-o perioadă viitoare. Analiza previzională joacă

un rol important în fundamentarea programului de activitate, în luarea deciziilor cu caracter

tactic şi strategic, în alegerea variantei optime de acţiune. Specificul acestui tip de analiză constă

în faptul că se bazează în principal pe informaţii incerte (aleatorii) despre evoluţia viitoare a

fenomenelor economice şi sunt predominante legăturile de tip stohastic sau probabilistic. Totuşi,

şi pentru analiza prospectivă pot fi folosite modele de analiză de tip funcţional sau determinist,

care precizează coordonatele acţiunii manageriale, astfel încât să poată fi atinse rezultatele

prevăzute.

6

2) În funcţie de modul de studiere în timp a evoluţiei fenomenelor economice se pot

distinge două tipuri de analiză economică:

a) analiza statică;

b) analiza dinamică.

Analiza statică se ocupă cu studierea fenomenelor economice şi a legăturilor de

cauzalitate care determină starea acestor fenomene la un moment dat. Acest tip de analiză

permite cunoaşterea nivelului fenomenelor sau rezultatelor economice, precum şi a abaterilor

existente la un moment de referinţă ales.

Analiza dinamică studiază fenomenele şi procesele economice în mişcarea şi

condiţionarea lor reciprocă, evidenţiind poziţia pe care o deţin şi modificările survenite în

diferite momente ale evoluţiei lor. Pe baza analizei dinamice se stabilesc factorii care acţionează

asupra schimbării poziţionale a fenomenelor economice, precum şi tendinţele în evoluţia viitoare

a acestora.

Analiza statică şi cea dinamică trebuie să se îmbine reciproc, ceea ce permite analiza

complexă a fenomenelor economice şi studierea lor într-o anumită perioadă de timp.

3) În raport de însuşirile sau caracteristicile fenomenelor economice cercetate, analiza

economică poate fi:

a) analiza calitativă;

b) analiza cantitativă.

Analiza calitativă se ocupă cu studierea laturii intensive sau calitative a fenomenelor şi

proceselor economice. Cu ajutorul acestei analize se stabilesc însuşirile esenţiale ale

fenomenelor economice şi factorii care sunt de aceeaşi natură cu fenomenele cercetate.

Analiza cantitativă cercetează latura extensivă a fenomenelor economice, exprimată

prin diferite determinări cantitative, precum şi modificările structurale intervenite în mărimea

acestor fenomene. Extinderea analizei cantitative necesită folosirea tot mai largă a metodelor

matematice moderne. Cu toate acestea, succesul aplicării metodelor matematice în modelarea

fenomenelor economice depinde de adâncirea analizei calitative, care trebuie să preceadă şi să

finalizeze analiza calitativă.

4) După nivelul la care se desfăşoară, analiza economică poate fi:

a) analiza microeconomică;

b) analiza macroeconomică .

Analiza microeconomică studiază fenomenele economice la nivelul individului sau al

unităţilor economice.

Analiza macroeconomică cercetează fenomenele economice care au loc la nivelul

ramurii, al economiei naţionale sau al economiei mondiale şi operează cu mărimi agregate.

Analiza micro şi macroeconomică permite cunoaşterea evoluţiei fenomenelor economice

în timp şi spaţiu, ceea ce asigură luarea deciziilor şi a măsurilor necesare în vederea reglării

activităţii economice la diverse nivele ierarhice.

5) În funcţie de criteriile de studiere a fenomenelor şi de caracterul analizei se pot

distinge următoarele tipuri de analiză:

a) analiza tehnico-economică, bazată pe îmbinarea criteriilor tehnice cu cele economice;

b) analiza economico-financiară, care studiază corelaţiile dintre activitatea economică

sau de exploatare şi cea financiară;

c) analiza statistico-economică, bazată pe utilizarea metodelor statistice în studierea

fenomenelor economice;

d) analiza socio-economică, bazată pe îmbinarea criteriilor sociale cu cele economice.

6) În raport de sfera de cuprindere şi obiectivul analizat, se pot efectua următoarele

tipuri de analiză economică:

a) analiza globală pe ramuri, subramuri sau întreprinderi;

b) analiza parţială sau pe probleme.

7) În funcţie de orizontul de timp pe care se desfăşoară analiza, se pot distinge:

7

a) analiza pe termen scurt, până la un an, ce se utilizează îndeodebi în managementul

intern pentru luarea unor decizii operative;

b) analize pe termen lung, peste un an, utilizate în deosebi în diagnosticul şi deciziile

strategice.

Dintre toate tipurile de analiză economică, cel care s-a desprins ca o disciplină ştiinţifică

independentă, cu obiect şi metodă proprie, îl constituie analiza economico - financiară a

întreprinderilor. Acest tip de analiză, numit şi analiză diagnostic, se poate diferenţia pe ramuri de

activitate, formându-se discipline autonome ca: analiza economico - financiară a întreprinderilor

industriale, de construcţii, transporturi, agricole, comerciale, de turism şi servicii.

1.3. Rolul şi funcţiile analizei diagnostic a activităţii economico–

financiare a întreprinderilor Analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor s-a impus ca o disciplină

independentă în sistemul ştiinţelor economice datorită unor cauze obiective determinate de

complexitatea fenomenelor economice şi de necesitatea conducerii ştiinţifice la nivelul acestor

unităţi economice.

Domeniul de studiu al acestei discipline îl constituie cercetarea fenomenelor şi

proceselor economice care au loc la nivelul întreprinderilor, a rezultatelor economico-financiare

obţinute în raport cu obiectivele stabilite, precizarea factorilor şi cauzelor care provoacă anumite

abateri în activitatea acestor unităţi şi luarea măsurilor necesare pentru reglarea şi optimizarea

activităţii economice în viitor.

Analiza economico-financiară a întreprinderilor, ca disciplină ştiinţifică cu caracter

unitar, se înscrie ca un instrument esenţial în cadrul procesului de creştere a valorii firmei şi

al maximizării avuţiei proprietarilor acesteia.

Astfel, finalitatea analizei economico-financiare trebuie să fie reprezentată de contribuţia

esenţială la fundamentarea deciziilor manageriale care vizează modalităţile de asigurare a

creşterii valorii firmei şi de menţinere a activităţii curente în coordonatele strategice stabilite de

conducerea firmei.

Studierea fenomenelor şi proceselor economice se face în evoluţia şi interdependenţa lor,

precum şi în comparaţie cu obiectivele stabilite, ceea ce permite cunoaşterea punctelor slabe ale

activităţii întreprinderilor şi luarea unor măsuri de reglare şi funcţionare normală a acestora.

Rezultă că analiza economico - financiară deţine un rol important în procesul de conducere,

diagnoză şi reglare a activităţii societăţilor comerciale.

Astfel, analiza economico-financiară a întreprinderilor permite exercitarea în bune

condiţii a tuturor atributelor manageriale (previziune, organizare, coordonare, comandă şi

control), precum şi a funcţiunilor fundamentale ale întreprinderii (cercetare-dezvoltare,

producţie, comercială, financiar-contabilă şi de personal).

Analiza economică joacă un rol important în exercitarea funcţiei de previziune, întrucât

furnizează conducerii întreprinderii informaţiile necesare pentru elaborarea prognozelor,

fundamentarea programelor de activitate şi stabilirea strategiei de acţiune în viitor. Prin

îmbinarea analizei retroactive (post - factum) cu analiza previzională, se face legătura între

activitatea trecută, prezentă şi viitoare a unei întreprinderi şi se pot lua măsuri corespunzătoare

pentru reglarea fenomenelor şi proceselor economice în viitor.

Un rol important îl are analiza economică în realizarea funcţiei de organizare, deoarece

permite conducerii întreprinderii luarea măsurilor necesare pentru organizarea corespunzătoare a

tuturor activităţilor care se desfăşoară la nivelul întreprinderii, pentru utilizarea raţională a

resurselor materiale şi umane. De asemenea, cu ajutorul metodelor şi procedeelor de analiză se

apreciază eficienţa structurii organizatorice a întreprinderii şi se fundamentează propunerile

pentru perfecţionarea acesteia, în vederea sporirii eficienţei activităţii manageriale.

Analiza economică serveşte şi la exercitarea funcţiei de coordonare, prin care se

urmăreşte corelarea diferitelor funcţiuni ale întreprinderii, asigurarea ş i menţinerea unui echilibru

8

între necesităţi şi resurse, între încasări şi plăţi, sau alte fenomene economice care au loc la

nivelul întreprinderii. Prin analiza permanentă a situaţiei acestor corelaţii se pot preveni anumite

dezechilibre în activitatea economică, iar în cazul apariţiei lor se pot lua măsuri pentru reglarea şi

funcţionarea normală a activităţii întreprinderilor.

Un rol deosebit de important revine analizei economice în realizarea funcţiei de

comandă deoarece asigură fundamentarea tuturor deciziilor cu caracter operativ, tactic sau

strategic luate de conducerea întreprinderilor. Metodele folosite de analiza economică servesc la

cunoaşterea fenomenelor şi proceselor economice care au loc la nivelul întreprinderilor în toată

complexitatea şi interacţiunea lor, a influenţei exercitate de diferiţi factori, ceea ce permite

fundamentarea temeinică a deciziilor, alegerea variantei optime de acţiune şi de sporire a

eficienţei întregii activităţii economice.

Prin conţinutul său, analiza economică are un rol foarte important în exercitarea funcţiei

de control, întrucât permite cunoaşterea întregii activităţii desfăşurate în întreprindere,

rezultatele economico-financiare obţinute, modul de îndeplinire a obiectivelor stabilite şi

eficienţa deciziilor luate de managerii întreprinderii. Pe baza rezultatelor analizei se pot cunoaşte

factorii şi cauzele care au provocat diferite abateri în activitatea întreprinderii, luându-se măsuri

de reglare şi prevenire a unor disfuncţionalităţi în viitor.

Având în vedere interdependenţa dintre atributele conducerii şi funcţiunile întreprinderii,

rezultă că analiza economică reprezintă un mijloc important în mecanismul managerial al

întreprinderii, ceea ce permite diagnoza, reglarea şi optimizarea rezultatelor economico-

financiare obţinute de fiecare societate comercială.

Pentru înţelegerea rolului analizei economico-financiare în procesul conducerii o

deosebită importanţă prezintă abordarea sistemică a activităţii unităţilor economice.

Privită în sens cibernetic, orice întreprindere reprezintă un sistem complex şi dinamic de

elemente sau de subsisteme interdependente, a căror conducere şi reglare se bazează pe

principiul retroacţiunii sau conexiunii inverse (feed - back).

Sistemele economice, prin natura lor sunt “sisteme deschise”, deoarece se află în

permanentă interacţiune cu mediul ambiant. În cadrul întreprinderii ca sistem se poate distinge

un sistem reglat (condus), în care se desfăşoară toate funcţiunile specifice întreprinderii şi un

sistem reglator (conducător), care are rolul de a asigura dirijarea şi funcţionarea normală a

întregului sistem, în vederea realizării obiectivelor stabilite cu eficienţă maximă.

Schema generală a reglării activităţii întreprinderii privită ca sistem cibernetic cu

conexiune inversă este reprezentată în figura 1:

P X Y

Fig. 1. Schema funcţionării întreprinderii ca sistem

în care:

X - mărimile de intrare (input-uri);

Y - mărimile de ieşire (output-uri);

P - perturbaţiile exterioare (influenţele factorilor externi);

D - decizii de reglare (fluxul de autoreglare).

Sistemul reglat (condus sau de execuţie) - S -

Sistemul reglator - R - (conducător)

D

9

Funcţionarea întreprinderii ca sistem constă în dirijarea proceselor de transformare a

mărimilor de intrare (resurse, informaţii, decizii), în mărimi de ieşire (produse, servicii,

informaţii) care să corespundă obiectivelor stabilite. Atunci când între rezultatele obţinute şi

obiectivele prevăzute apar anumite abateri, se impune reglarea activităţii întreprinderii prin

elaborarea unor decizii care să permită eliminarea acestor disfuncţionalităţi.

În procesul conducerii întreprinderii ca sistem, analiza economică permite, cunoaşterea

permanentă a stării sistemului, a tuturor conexiunilor sale cu celelalte sisteme şi subsisteme,

precum şi a factorilor interni şi externi care provoacă diverse perturbaţii în funcţionarea

sistemului. Pe această bază se pot fundamenta în mod corespunzător deciziile de reglare şi

optimizare a activităţii întreprinderii ca sistem pentru realizarea obiectivelor stabilite în condiţii

de eficienţă ridicată.

În condiţiile prelucrării automate a datelor şi a introducerii unor metode moderne de

management, creşte rolul analizei economico-financiare în procesul funcţionării întreprinderii ca

sistem, în fundamentarea şi elaborarea deciziilor de reglare şi adaptare a activităţii întregului

sistem la cerinţele pieţei. Rezultă că analiza economică deţine un rol important în cadrul ciclului

informaţie - analiză – decizie - execuţie, ceea ce permite exercitarea continuă şi în mod eficient

a tuturor atributelor manageriale, în vederea realizării funcţiunilor şi a obiectivelor fiecărei

întreprinderi.

Un alt obiectiv important al analizei economico-financiare constă în descoperirea,

evaluarea şi valorificarea rezervelor interne existente în activitatea întreprinderilor, care să

contribuie la creşterea eficienţei economice în cadrul acestor unităţi.

Rezervele interne reprezintă posibilităţile interne de sporire a producţiei, de reducere a

costurilor şi de creştere a eficienţei economice prin îmbunătăţirea folosirii resurselor materiale,

umane şi financiare de care dispune fiecare întreprindere.

În condiţiile economiei de piaţă o funcţie importantă a analizei constă în consolidarea

autonomiei economico-financiare a fiecărei întreprinderi, a cărei esenţă constă în folosirea

eficientă a resurselor, ceea ce permite acoperirea cheltuielilor din veniturile proprii şi obţinerea

unui profit corespunzător mărimii capitalului investit, adică desfăşurarea unei activităţi rentabile.

De asemenea analiza economico-financiară permite realizarea în bune condiţiuni a

legăturilor cu mediul exterior al firmei, deoarece necesită analiza permanentă a relaţiilor cu

băncile, furnizorii, creditorii, bugetul de stat şi alte firme concurente de pe piaţă.

Analiza economico - financiară a întreprinderilor nu reprezintă un scop în sine, ci un

mijloc important de investigare şi diagnoză a activităţii unei firme, în vederea stabilirii factorilor

cu influenţă negativă sau pozitivă, precum şi a măsurilor de îmbunătăţire a utilizării tuturor

resurselor materiale, umane şi financiare în vederea sporirii eficienţei activităţii întreprinderilor

ți a atingerii obiectivului de crețtere a valorii acestora.

Analiza diagnostic a activităţii întreprinderilor presupune stabilirea disfuncţionalităţilor

care influenţează asupra performanţelor economico-financiare ale firmei şi elaborarea măsurilor

de reglare şi optimizare a acestor rezultate în vi itor.

După cum apreciază profesorul francez Elie Cohen, modelul de diagnosticare şi reglare a

activităţii economico–financiare a unei firme1 poate fi reprezentat schematic ca în figura 2:

10

Etapele diagnosticului Operaţiile analizei

Fig.2. Schema privind modelul diagnosticului economico-financiar al firmei.

Diagnosticul economico-financiar al firmei poate fi declanşat atât în cazul unor

întreprinderi aflate în dificultate, numit "diagnostic de criză", cât şi în cazul întreprinderilor

sănătoase, numit "diagnostic de control", al realizării performanţelor şi de îmbunătăţire a

acestora în viitor.

După cum aprecia profesorul francez Jean PierreThibaut1, analiza diagnostic urmează să

stabilească răspunsuri unor întrebări cum ar fi: a) care sunt rezultatele firmei; b) cum au fost

obţinute; c) dacă sunt sau nu satisfăcătoare; d) care sunt performanţele dorite şi nivelul lor

efectiv; e) ce trebuie făcut pentru realizarea obiectivelor stabilite; f) care sunt măsurile concrete

ce urmează a fi luate pe termen scurt şi lung.

Rezultă că analiza diagnostic necesită atât aprecierea stării unor fenomene şi a cauzelor

care provoacă anumite disfuncţionalităţi, cât şi elaborarea unor programe de redresare şi

ameliorare a performanţelor economico-financiare ale unei firme. În acest sens profesorul

american Peter Drucker apreciază că un conducător eficient trebuie să consume peste 50% din

timpul său unor probleme privind diagnosticarea activităţii întreprinderii.

Diagnosticul economico-financiar al firmei poate avea un caracter parţial (secvenţial) sau

global şi poate fi efectuat de către specialişti din interiorul întreprinderii, de specialişti externi,

precum şi de echipe mixte.

În cazul unui diagnostic parţial se studiază modul de realizarea a numitor obiective, în

timp ce diagnosticul global presupune o analiză de ansamblu a potenţialului economico-financiar

şi a performanţelor realizate, cunoscut în literatura de specialitate ca diagnosticul celor 5M şi

anume: a) Men - reprezentând potenţialul uman; b) Money - privind problemele de natură

financiară; c) Merchandise - reprezentând cantitatea, calitatea şi evaluarea stocurilor; d) 1 J.P. Thibaut, Le diagnostic d`entreprise, Ed. Sedifor, Paris, 1989, p.15.

Asigurarea informaţiilor

necesare diagnosticării:

- informaţii contabile;

- informaţii extracontabile;

(interne şi externe)

Evidenţierea evoluţiei

fenomenelor economico –

financiare:

- simptomele unor

disfuncţionalităţi (diagnosticul

de criză);

- punctele tari şi punctele slabe

ale activităţii (diagnosticul de

control).

Analiza explicativă

privind: - cauzele dificultăţilor

(diagnosticul de criză);

- atuurile şi lipsurile activităţii

firmei.

Aplicarea metodelor analizei

economico – financiare:

- prelucrarea informaţiilor

contabile şi a altor informaţii;

- calculul indicatorilor necesari;

- alcătuirea unor situaţii, tabele,

etc.

Interpretarea şi aprecierea

indicatorilor privind:

- potenţialul economico-financiar;

- performanţele utilizări

resurselor;

- echilibrul economico-financiar;

- eficienţa şi rentabilitatea firmei;

Sinteza observaţiilor şi

concluziile analizei diagnostic

Previziune şi recomandări

Evidenţierea perspectivelor şi a

soluţiilor tehnice, economice şi

financiare.

11

Materials - privind evaluarea cantitativă şi calitativă a activelor fixe; e) Market - reflectând

poziţia de pe piaţă, distribuţia producţiei şi a serviciilor.

Analiza diagnostic a performanţelor parţiale sau globale ale unei firme se poate face în

raport de obiectivele previzionate programate sau bugetate, precum şi în funcţie de rezultatele

obţinute de firmele concurente sau de nivelul mediu al sectorului de activitate din care face parte

firma respectivă.

Diagnosticul economico-financiar al unei firme este condiţionat de sistemul de

indicatori utilizat în procesul de analiză şi de capacitatea informaţională a fiecărui indicatori.

Acest sistem de indicatori trebuie să reflecte în mod complex şi corect performanţele economico-

financiare ale unei firme pe o anumită perioadă de timp.

Astfel, în procesul de analiză şi diagnoză a activităţii economico-financiare a unei firme

se poate utiliza următorul sistem de indicatori:

a) Indicatori ai potenţialului sau resurselor umane, materiale, financiare şi

informaţionale;

b) Indicatori ai consumului de resurse sau de effort;

c) Indicatori ai rezultatelor economico-financiare sau de efect;

d) Indicatori ai eficienţei utilizării potenţialului tehnico-economic şi financiar.

De asemenea, un rol important în diagnosticul economico-financiar al firmei în prezintă

corelaţiile şi ratele de echilibru şi de eficienţă. Cu ajutorul acestor corelaţii şi rate se poate face

o analiză complexă a situaţiei economico-financiare, ceea ce permite stabilirea punctelor forte şi

slabe ale firmei, precum şi găsirea unor soluţii pentru reglarea şi îmbunătăţirea performanţelor

economico-financiare ale fiecărei întreprinderi.

1.4. Metode şi tehnici folosite în analiza economico-financiară a

întreprinderilor Pentru analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se pot folosi mai multe

metode şi procedee cu caracter general sau specific.

Modele generale folosite în analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor

sunt metodele statistico-matematice, cum ar fi: metoda indicilor, metoda grupărilor, metoda

trendului, metoda mediilor, metoda corelaţiei, metoda funcţiilor de producţie, metoda

cercetărilor operaţionale, metoda calculului matriceal şi metode sociologice.

Pentru analiza şi diagnoza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se mai pot

folosi unele metode şi procedee specifice cum ar fi:

- metoda comparaţiei rezultatelor economice;

- metoda descompunerii sau diviziunii rezultatelor economice;

- metoda stabilirii factorilor de influenţă şi a legăturilor de cauzalitate;

- metoda măsurării influenţei factorilor şi a legăturilor de cauzalitate;

- metoda generalizării.

În procesul de analiză economică trebuie să se îmbine metodele generale cu metodele şi

procedeele specifice, ceea ce permite studierea complexă a fenomenelor economice sub aspect

calitativ şi cantitativ, cât şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru reglarea şi îmbunătăţirea

activităţii întreprinderilor. În continuare vom prezenta conţinutul principalelor metode şi

procedee utilizate în analiza şi diagnoza activităţii economico-financiare a întreprinderilor.

1.4.1. Metoda comparaţiei rezultatelor economice Această metodă are un rol important în procesul de analiză, deoarece fiecare rezultat al

activităţii întreprinderii se studiază nu numai ca mărime în sine, ci şi în raport cu un anumit

criteriu luat ca bază de comparaţie, ceea ce permite cunoaşterea abaterilor intervenite în timp şi

spaţiu.

În funcţie de baza de comparaţie folosită, se pot efectua următoarele tipuri de compa raţii:

a) Comparaţii în timp:

12

- între rezultatele efective şi cele prevăzute;

- între rezultatele prevăzute sau efective din perioada curentă şi cele din perioadele

anterioare.

b) Comparaţii în spaţiu:

- între rezultatele verigilor organizatorice din interiorul unei întreprinderi;

- între rezultatele obţinute de întreprinderea analizată şi rezultatele medii pe întreaga

ramură;

- între rezultatele unor întreprinderi cu profil similar din ţară sau din străinătate.

c) Comparaţii mixte, care se bazează pe îmbinarea comparaţiilor în timp şi spaţiu;

d) Comparaţii cu caracter special, care se referă în general la alegerea variantei optime

de acţiune.

În urma efectuării acestor comparaţii se pot calcula modificările absolute şi procentuale

intervenite în mărimea rezultatelor supuse analizei, cu ajutorul relaţiilor:

01 RRR ; 100%0

R

RR ,

în care:

R1 - rezultatul economic supus comparaţiei;

R0 - rezultatul economic folosit ca bază de comparaţie.

În cazul folosirii metodei comparaţiei trebuie ca fenomenele economice care se compară

să aibă un conţinut omogen şi să fie exprimate în aceleaşi unităţi de măsură pentru a asigura

comparabilitatea datelor şi a nu se denatura rezultatele analizei.

De asemenea, în cazul folosirii metodei comparaţiei este important să se ţină cont de

ordinul de mărime, respectiv de efectele economiilor de scară de care beneficiază firmele mari şi

foarte mari comparativ cu firmele mici şi mijlocii care nu au asemenea avantaje.

1.4.2. Metoda descompunerii sau diviziunii rezultatelor economice

Aplicarea acestei metode se foloseşte pentru studierea rezultatelor economice prin

descompunerea sau diviziunea lor după anumite criterii.

Principalele criterii după care poate avea loc descompunerea fenomenelor şi a rezulta telor

economice sunt următoarele:

a) diviziunea în timp a rezultatelor economice;

b) diviziunea în spaţiu a rezultatelor economice;

c) diviziunea pe părţi sau elemente componente a rezultatelor economice.

Descompunerea sau diviziunea în timp a rezultatelor permite cunoaşterea evoluţiei în

timp a fenomenelor analizate şi evidenţierea abaterilor intervenite pe fiecare diviziune de timp,

între rezultatele efective şi cele previzionate. Pe această cale se poate stabili contribuţia fiecărei

diviziuni de timp (zile, săptămâni, decade, luni, trimestre sau ani) la modificarea totală a

fenomenelor cercetate pe o anumită perioadă de timp.

Descompunerea sau diviziunea în spaţiu a rezultatelor permite cunoaşterea

rezultatelor obţinute de fiecare verigă organizatorică a unei întreprinderi (atelier, secţie, uzină,

etc.), precum şi stabilirea contribuţiei fiecărei verigi organizatorice la modificarea generală a

fenomenelor studiate.

Descompunerea sau diviziunea rezultatelor pe părţi sau elemente componente

contribuie la adâncirea analizei activităţii economice a întreprinderilor, prin stabilirea

contribuţiei fiecărui element asupra modificării acestor fenomene. Descompunerea pe părţi sau

elemente componente se poate aplica majorităţii indicatorilor care reflectă diferite laturi ale

activităţii întreprinderii, ceea ce permite efectuarea unor analize structurale asupra indicatorilor

cantitativi şi calitativi. Totodată, diviziunea pe părţi şi elementele componente constituie o etapă

premergătoare a stabilirii factorilor care acţionează asupra fenomenelor analizate şi a măsurării

influenţei lor.

13

În urma diviziunii rezultatelor economice în timp, în spaţiu şi pe elemente componente,

se poate calcula contribuţia procentuală a fiecărei diviziuni de timp, de spaţiu sau element

component asupra modificării procentuale totale a rezultatului economic supus analizei, pe baza

relaţiilor:

1001000

01

0

R

rr

R

rK ; sau

100

)100(

100

%

rrr IGrG

K ,

în care:

r - rezultatul economic pe diviziuni de timp, de spaţiu sau pe elemente componente;

Gr - ponderea rezultatelor economice pe diviziuni de timp, de spaţiu sau pe elemente

componente în rezultatul total supus analizei;

Ir - indicele rezultatelor economice pe diviziuni de timp, de spaţiu sau pe elemente

componente.

Suma algebrică a acestor contribuţii trebuie să corespundă cu modificarea procentuală

totală a rezultatului analizat:

%.RK

1.4.3. Metoda stabilirii factorilor de influenţă şi a legăturilor de cauzalitate

Cu ajutorul acestei metode se stabilesc factorii care acţionează asupra fenomenelor sau

rezultatelor economice analizate, precum şi legăturile de cauzalitate sau de condiţionare dintre

aceşti factori şi fenomenul analizat.

În procesul de analiză trebuie să se precizeze elementele componente ale fenomenelor

studiate, factorii de influenţă, precum şi cauzele prin care se explică apariţia şi evoluţia fiecărui

fenomen.

Elementele reprezintă părţile componente ale unui fenomen sau rezultat economic supus

analizei.

Prin factori de influenţă se înţeleg acele forţe motrice care determină sau provoacă un

anumit fenomen sau rezultat economic. Întrucât fenomenele economice au un caracter complex

şi dinamic, factorii de influenţă acţionează în strânsă interdependenţă, ceea ce necesită stabilirea

cât mai corectă a legăturilor de cauzalitate dintre fiecare factor şi fenomenul studiat.

Cauzele reflectă faptele sau împrejurările prin care se explică apariţia şi evoluţia

fenomenelor economice.

Principiile care stau la baza aplicării acestei metode sunt:

a) Stabilirea factorilor de influenţă se face prin descompunerea în trepte a fenomenelor

cu ajutorul abstracţiunii ştiinţifice. Pe această cale are loc trecerea de la complex la simplu, ceea

ce permite cunoaşterea elementelor componente, a factorilor cu acţiune directă sau indirectă,

până la cauzele finale prin care se explică evoluţia fenomenului analizat;

b) Pentru stabilirea corectă a factorilor de influenţă, analiza economică trebuie să

parcurgă un drum invers în raport cu evoluţia reală a fenomenului studiat. În acest fel cauzele

finale descoperite în procesul de analiză, reprezintă de fapt cauzele iniţiale care au generat

apariţia fenomenului cercetat;

c) Determinarea legăturilor de cauzalitate sau condiţionare de condiţionare dintre

fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat, precum şi între factorii care acţionează.

Schema desfăşurării procesului de analiză economică se prezintă în figura nr. 3.

14

Figura 3. Schema desfăşurării procesului de analiză

Pentru stabilirea corectă a factorilor care acţionează asupra unui fenomen sau rezultat

economic un rol important îl are cunoaşterea criteriilor de clasificare a factorilor de influenţă.

1) În funcţie de natura lor, factorii de influenţă pot fi grupaţi în mai multe categorii, cum

ar fi:

a) factori economici;

b) factori tehnici;

c) factori organizatorici;

d) factori social-politici;

e) factori naturali.

2) După importanţa acţiunilor lor, factorii de influenţă se pot clasifica astfel:

a) factori principali (esenţiali);

b) factori secundari (neesenţiali).

Această grupare permite cunoaşterea factorilor care au un rol hotărâtor în obţinerea unui

fenomen sau rezultat economic şi asupra cărora trebuie să se acţioneze îndeosebi în procesul

reglării şi optimizării activităţii întreprinderii.

3) În raport de modul cum îşi transmit influenţa asupra fenomenului analizat, factorii pot

fi:

a) cu acţiune directă;

b) cu acţiune indirectă.

În cadrul unor relaţii cauzale se pot întâlni anumite situaţii când acelaşi factor poate

exercita atât o influenţă directă, cât şi o influenţă indirectă.

4) În funcţie de locul acţiunii lor, se disting:

a) factori interni (endogeni);

b) factori externi (exogeni).

Factorii interni îşi au izvorul acţiunii în interiorul întreprinderii şi sunt dependenţi de

activitatea depusă de întreprindere pentru obţinerea rezultatelor stabilite.

Factorii externi acţionează din afara întreprinderii şi sunt independenţi de activitatea

acesteia (inflaţia, cursul de schimb, concurenţa etc.).

5) În funcţie de efortul propriu al întreprinderii, se pot distinge:

a) factori dependenţi de efortul propriu;

b) factori independenţi de eforul propriu.

6) În funcţie de durata acţiunii lor se pot distinge :

a) factori permanenţi;

b) factori temporari sau sezonieri.

15

7) Ţinând seama de influenţă pot fi:

a) factori previzibili sau determinabili;

b) factori imprevizibili sau aleatori.

8) Având în vedere conţinutul lor, factorii se clasifică în:

a) factori simpli;

b) factori complecşi.

Factorii simpli nu mai pot fi descompuşi în alţi factori, în timp ce factorii complecşi

permit adâncirea analizei deoarece influenţa lor se poate separa pe mai mulţi factori simpli.

9) În raport de poziţia şi caracterul lor într-o relaţie cauzală factorii pot fi:

a) factori cantitativi;

b) factori de structură;

c) factori calitativi.

Factorii cantitativi sunt purtători materiali ai factorilor calitativi, fiind condiţia

indispensabilă a acţiunii acestor factori şi se exprimă în unităţi de măsură diferite faţă de

fenomenul analizat. Aceşti factori reflectă latura extensivă a fenomenului economic studiat şi au

rolul de amplificator al factorilor calitativi.

Factorii de structură reflectă raporturile structurale dintre elementele factorilor

cantitativi şi exprimă ponderea acestor elemente în mărimea totală a factorilor respectivi. Factorii

de structură sunt strâns legaţi de factorii cantitativi, iar modificarea lor influenţează asupra

tuturor indicatorilor sintetici ai activităţii întreprinderii, ceea ce necesită separarea influenţei

acestor factori pentru aprecierea corectă a activităţii întreprinderii.

Factorii calitativi sunt de aceeaşi natură cu fenomenul analizat şi se exprimă în aceleaşi

unităţi de măsură. Aceşti factori reflectă latura intensivă a fenomenului economic analizat şi prin

intermediul lor se realizează finalitatea de mărime şi sens a factorilor cantitativi.

Această grupare a factorilor reprezintă o mare importanţă în munca de analiză, fiind o

etapă premergătoare aplicării metodei de comensurare a influenţei factorilor asupra fenomenului

studiat.

Stabilirea corectă a sistemului factorial-cauzal prin care se explică formarea şi

modificarea fenomenelor economice constituie o premisă importantă pentru elaborarea

modelelor folosite în procesul de analiză economico-financiară.

1.4.4. Metoda măsurării influenţei factorilor şi a legăturilor de cauzalitate

Cu ajutorul acestei metode se determină mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor care

acţionează asupra fenomenului analizat. În acest fel se scot în evidenţă factorii cu acţiune

pozitivă sau negativă asupra fenomenelor economice studiate, precum şi posibilităţile de

îmbunătăţire a activităţii unei întreprinderi.

Metodele folosite pentru cuantificarea influenţei factorilor variază în funcţie de tipul

legăturilor de cauzalitate dintre factori şi fenomenul analizat, precum şi de scopul analizei

economice.

În general, legăturile de condiţionare dintre fenomenele economice analizate şi factorii de

influenţă se pot exprima prin relaţia:

y = f(x),

în care:

y - variabila dependentă, rezultativă sau fenomenul efect:

x - variabila independentă, factorială sau fenomenul cauză.

Aceste legături de cauzalitate pot fi de două tipuri principale:

a) legături de tip funcţional sau determinist;

b) legături de tip stocastic sau probabilistic.

Legăturile de tip funcţional se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare dată

variabilei independente sau factoriale se obţine o valoare bine determinată pentru variabila

dependentă sau rezultativă. Acest tip de legături indică o dependenţă foarte strânsă între

16

fenomenele analizate şi sunt exprimate matematic prin diferite modele sau relaţii care îmbracă

forma de produs, raport, sumă sau diferenţă între factori.

Legăturile de tip stocastic se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare a variabilei

independente sau factoriale, se obţin mai multe valori pentru variabila dependentă sau

rezultativă, eşalonate într-o zonă de probabilitate cu o limită minimă şi una maximă. Legăturile

de tip stocastic au un caracter probabilistic sau aleator şi pot fi exprimate matematic prin diferite

modele sau funcţii de tip liniar (y = a + bx), parabolic (y = a +bx +cx2), hiperbolic (y = a + b/x)

sau exponenţial (y = a ∙bx).

Având în vedere legăturile de cauzalitate dintre fenomenele economice, pentru

evidenţierea corectă a factorilor de influenţă se poate utiliza procedeul modelării fenomenelor

economice1.

Într-o accepţiune generală, modelul constituie un instrument al cunoaşterii, bazat pe

abstractizarea sau reprezentarea simplificată a realităţii.

În funcţie de forma de reprezentarea a fenomenului studiat se poate distinge trei tipuri de

modele: imitative, analogice şi simbolice.

Modelele imitative sau iconice se bazează pe reprezentarea proprietăţilor caracteristice

ale fenomenelor la o altă scară (hărţi, machete, fotografi, etc.)

Modelele analogice sau figurale se bazează pe folosirea analogiei, respectiv cu anumite

proprietăţi se reprezintă alte proprietăţi ale fenomenelor cercetare (cum ar fi graficele prin care se

reprezintă evoluţia, structura şi tendinţele fenomenelor) .

Modelele simbolice sau formale se bazează pe utilizarea unor simboluri în reprezentarea

fenomenelor şi a raporturilor dintre ele (cifre, litere, etc.). Aceste modele au un caracter abstract

şi se exprimă formal sau matematic prin diferite ecuaţii sau inegalităţi.

În procesul de analiză şi diagnoză economico-financiară se utilizează îndeosebi modelele

simbolice cum ar fi: modele aditive (exprimate prin relaţii de sumă între factori), modele

balanţiere (sau legături de sumă şi diferenţă între factori), modele multiplicative (sau relaţii de

produs între factori), modele de raport sau de corelaţie deterministe, modele de corelaţie aleatorii

sau probabilistice de tip liniar şi neliniar, precum şi modele combinate.

Pentru construirea modelelor-matematice se impune o analiză complexă a fenomenelor

economice sub aspect calitativ şi cantitativ, deoarece aceste modele trebuie să exprime în mod

corect legătura dintre fenomenul analizat şi factorii de influenţă, ordinea de intercondiţionare şi

de analiză a factorilor de influenţă, precum şi concordanţa deplină dintre exprimarea matematică

şi cea economică a fenomenelor studiate.

În funcţie de tipul relaţiilor de condiţionare dintre fenomenele economice de scopul

analizei şi de sursele informaţionale, în procesul de analiză şi diagnoză economico-financiară se

pot folosi următoarele metode:

- metoda substituirilor succesive (iterării);

- metoda balanţieră;

- metoda corelaţiei;

- metoda funcţiilor de producţie;

- metoda cercetărilor operaţionale;

- metoda ratelor;

- metoda ABC;

- metoda scorurilor;

- metoda calculului matriceal.

1.4.4.1. Metoda substituirilor succesive

Această metodă, numită şi metoda substituirilor în lanţ sau metoda iterărilor

succesive, se foloseşte pentru măsurarea influenţei factorilor asupra modificării fenomenelor sau

rezultatelor economice atunci când între fenomenul analizat şi factorii săi de influenţă există

1 Mărgulescu D., Niculescu M., Robu V., Diagnostic economico-financiar, Ed. Romcart, Bucureşti, 1994, p. 21

17

legături de tip funcţional sau determinist exprimate sub forma relaţiei de produs sau raport între

factori.

Esenţa acestei metode constă în determinarea succesivă a influenţei fiecărui factor asupra

modificării fenomenului analizat, ceilalţi factori rămânând constanţi.

Principiile care stau la baza acestei metode sunt următoarele:

- aşezarea factorilor în relaţie de cauzalitate se face în ordinea po ziţionării lor economice;

- substituirea factorilor se face în mod succesiv începând cu factorii cantitativi şi

terminând cu cei calitativi;

- factorul substituit anterior rămâne substituit până la sfârşitul procesului de analiză şi se

ia în calcul valoarea lui efectivă;

- factorul ce urmează a fi substituit ulterior se ia în calcul la valoarea sa previzionată sau

din perioada de bază.

Metoda substituirilor în lanţ se poate prezenta sub două variante:

a) metoda substituirilor în lanţ în formă desfăşura tă;

b) metoda substituirilor în lanţ în formă simplificată (numită şi metoda diferenţelor);

Cele două procedee de substituire se pot aplica pentru calcularea influenţei factorilor atât

în cazul exprimării factorilor în mărimi absolute, cât şi în mărimi r elative sau sub formă de

indici.

A) În cazul relaţiei de produs între factori, exprimaţi în mărime absolută,

metodologia calculării influenţelor factorilor este următoarea:

Considerăm un fenomen sau un rezultat economic, notat cu R, care este influenţat de trei

factori notaţi cu a, b şi c, între care există relaţia de produs, adică:

R = f(a, b, c) sau .

Mărimea fenomenului analizat în perioada de bază sau cea previzionată (notată cu R0) şi

mărimea efectivă (notată cu R1) va fi:

0000 cbaR ,

1111 cbaR .

Analiza fenomenului sau rezultatului economic studiat, porneşte de la determinarea

modificării absolute şi procentuale a acestuia, în perioada efectivă fată de plan sau perioada de

bază, astfel:

00011101 cbacbaRRR ,

100100%0

01

0

R

RR

R

RR .

Influenţa modificării sau variaţiei fiecărui factor asupra modificării fenomenului analizat

se stabileşte în mod succesiv, după cum urmează:

0001000001 )( cbaacbacbaa

R ;

0011001011 )( cbbacbacbab

R ;

)( 0111011111 ccbacbacbac

R .

Suma algebrică a influenţelor factorilor trebuie să corespundă cu modificarea

fenomenului sau rezultatului economic analizat, adică:

RsauR cba

R

c

R

b

R

a

R

,, .

Influenţele factorilor calculate în mărimi absolute pot fi exprimate şi în mărimi relative

sau procentuale, indicând contribuţia fiecărui factor la modificarea procentuală a fenomenului

analizat. În acest scop se raportează mărimea absolută a influenţei fiecărui factor la valoarea

prevăzută sau din perioada de bază a fenomenului analizat:

100%0

R

a

Ra

R ; 100%0

R

b

Rb

R ; 100%0

R

c

Rc

R .

18

Suma influenţelor factorilor exprimate procentual, trebuie să corespundă cu modificarea

procentuală a fenomenului studiat:

%%,,

R

cba

R .

În cazul relaţiei de produs între indici factoriali pentru măsurarea influenţei factorilor cu

ajutorul metodei substituirilor în lanţ se procedează astfel:

sau

în care:

IR - indicele fenomenului analizat:

ia, ib, ic - indicii factorilor de influenţă.

Relaţia generalizată de care trebuie să se ţină seama la stabilirea influenţelor atunci când

intervin mai mulţi indici factoriali va fi:

,

în care:

n - numărul factorilor de influenţă.

Determinarea influenţelor factorilor, respectiv măsurarea influenţei modificării fiecărui

indice factorial asupra modificării indicelui fenomenului analizat se va face astfel:

1) 1001001000

0

0

0

0

0

0

0

0

0

0

1 a

i

I ic

c

b

b

a

a

c

c

b

b

a

aa

R;

2) 100

)100(

100100100

0

0

0

0

0

1

0

0

0

1

0

1

ba

abai

I

iii

ii

c

c

b

b

a

a

c

c

b

b

a

ab

R;

3) 22

0

0

0

1

0

1

0

1

0

1

0

1

100

)100(

100100100100

cbabacbai

I

iiiiiiii

c

c

b

b

a

a

c

c

b

b

a

ac

R.

Suma algebrică trebuie să corespundă cu modificarea indicelui fenomenului studiat,

adică:

.

Relaţia de produs între factori (exprimaţi în mărimi absolute sau sub formă de indici) se

întâlneşte destul de des în analiza activităţii economico - financiare a întreprinderilor, îndeosebi

la analiza unor indicatori de efect sau de efort, cum ar fi: cifra de afaceri, valoarea adăugată,

costurile totale sau materiale, suma profitului etc.

B) În cazul aplicării metodei substituirilor în lanţ la relaţia de raport între factori,

exprimaţi în mărimi absolute sau relative, se pot întâlni două situaţii:

- când factorul cantitativ se găseşte la numărător şi deci, substituirea va începe cu

numărătorul şi apoi cu numitorul;

- când factorul cantitativ se găseşte la numitor, iar substituirea va începe cu acesta şi va

continua cu numărătorul.

Atunci când factorii sunt exprimaţi în mărimi absolute iar factorul cantitativ se găseşte la

numărător, metodologia separării influenţelor este următoarea:

Presupunem un fenomen sau rezultat economic R, influenţat de doi factori a şi b, între

care există relaţia de raport:

b

aR ;

0

0

0b

aR ;

1

1

1b

aR .

Modificarea absolută şi procentuală a fenomenului analizat va fi:

19

;

Când factorul cantitativ se află la numărător , influenţele celor doi factori se stabilesc

astfel:

1)

;

2) .

Suma influenţelor celor doi factori trebuie să fie egală cu modificarea fenomenului

analizat:

.

Când factorul cantitativ se găseşte la numitorul raportului, determinarea influenţelor

se va face astfel:

1)

2)

Acest tip de relaţie se întâlneşte cel mai des în procesul de analiză, respectiv la studierea

majorităţii indicatorilor de eficienţă economică, unde se compară efectul obţinut cu eforul depus

sau invers, cum ar fi: productivitatea muncii, eficienţa activelor imobilizate, cheltuielile la 1000

lei cifră de afaceri, rata rentabilităţii etc.

În cazul exprimării factorilor sub formă de mărimi relative sau indici factoriali, relaţia de

raport se prezintă astfel:

.

Când factorul cantitativ se găseşte la numărătorul relaţiei , influenţele se stabilesc în

felul următor:

1) ;

2) ;

iar: .

În situaţia când factorul calitativ se află la numitorul relaţiei, influenţele se determină

cu ajutorul formulelor:

1) ;

20

2) ;

iar: .

În cazul când există anumiţi factori cu acţiune comună asupra numărătorului şi

numitorului, pentru măsurarea influenţelor se poate folosi atât metoda substituirilor alternative,

cât şi metoda substituirilor concomitente.

Pentru calcularea influenţelor în cazul relaţiei de produs sau raport între factori, se mai

poate folosi şi metoda determinării izolate sau pure a influenţei factorilor. În acest caz, se

respectă doar principiul substituirilor succesive, iar pentru calcularea influenţelor se procedează

astfel:

,

;

;

.

Modificarea totală a fenomenului analizat va fi egală cu suma acestor influenţe, la care se

adaugă un rest nedescompus (r), care reprezintă influenţa comună a tuturor factorilor. În

literatura de specialitate există mai multe propuneri privind descompunerea acestui rest, în

funcţie de mai multe criterii, cum ar fi: ponderea influenţei fiecărui factor sau combinarea

influenţelor în funcţie de numărul factorilor care acţionează.

1.4.4.2. Metoda balanţieră

Această metodă se foloseşte pentru determinarea influenţei factorilor, atunci când între

fenomenul analizat şi elementele sale componente există relaţii de sumă şi diferenţă.

Pentru stabilirea influenţelor se procedează astfel:

Considerăm un fenomen sau rezultat economic influenţat de trei elemente (a, b, c), între

care există relaţia de sumă şi diferenţă adică:

R = a + b – c;

Ro = a0 + b0 - c0; R1 = a1 + b1 - c1.

Modificarea efectivă faţă de plan sau perioada de bază va fi:

;

.

Influenţele factorilor se calculează astfel:

1) ;

2) ;

3) ;

iar: Rcba

R ,,.

Rezultă că influenţa fiecărui factor sau element component se determină ca diferenţă între

mărimea efectivă şi cea previzionată sau din perioada de bază a elementului respectiv, ţinând

seama de semnul său algebric din relaţia de condiţionare analizată. Deci, în cazul relaţiilor

balanţiere, influenţa fiecărui factor sau element corespunde chiar cu modificarea absolută a

acestuia în perioada efectivă faţă de plan sau perioada de bază.

21

Metoda balanţieră poate fi considerată ca un caz particular al metodei substituirilor în

lanţ, deoarece dacă s-ar utiliza această metodă ar fi obţinute aceleaşi rezultate.

În analiza unor fenomene sau rezultate economice complexe se pot întâlni situaţii când se

îmbină relaţiile de produs, raport, sumă şi diferenţă între factori. În aceste cazuri, metodele

pentru măsurarea influenţelor nu se aplică în mod izolat, ci se îmbină între ele în funcţie de

legăturile de condiţionare între factori.

În procesul de analiză o deosebită importanţă prezintă interpretarea corectă a influenţelor

factorilor, deoarece nu întotdeauna semnul algebric al influenţei corespunde cu sensul economic

al modificării factorilor. Pentru aceasta trebuie să se ţină seama de asemenea de conţinutul

fenomenelor analizate şi de relaţiile de condiţionare între factori.

Un aspect important în munca de analiză îl constituie cunoaşterea posibilităţilor de

combinare a factorilor, având în vedere mărimea şi sensul influenţei lor. Astfel, ţinând seama de

semnul influenţelor, numărul combinaţiilor posibile între factori se determină cu ajutorul relaţiei:

x = 2n,

în care:

x - numărul combinaţiilor;

n - numărul factorilor de influenţă.

Dacă se au în vedere atât mărimea cât şi sensul influenţei factorilor, precum şi

modificarea fenomenului analizat ( ), numărul combinaţiilor posibile între influenţele

factorilor pentru o anumită modificare a rezultatului economic se va determina pe baza relaţiei:

x = 2n – 1.

Cunoaşterea posibilităţilor de combinare a influenţelor factorilor prezintă o mare

importanţă în cazul unor analize cu caracter previzional, în vederea optimizării rezultatelor

economico-financiare ale întreprinderilor.

1.4.4.3. Metoda corelaţiei Această metodă se foloseşte în cazul legăturilor de tip stohastic pentru a determina

sensul, intensitatea şi direcţia legăturii între fenomenele economice analizate, precum şi gradul

de influenţă a factorilor care acţionează asupra fenomenelor respective.

Metoda corelaţiei se poate aplica atât în analizele cu caracter retrospectiv, cât şi în cele

previzionale, în vederea extrapolării tendinţei de evoluţie a unor fenomene economice în viitor.

Folosirea metodei corelaţiei în analiza economică necesită identificarea legăturilor de

cauzalitate dintre fenomene, cunoaşterea caracterului acestor legături şi alegerea tipului de

funcţie statistico-matematică sau a ecuaţiei de regresie care exprimă cel mai bine relaţia dintre

fenomenele analizate. În acest scop, este necesară luarea în considerare a factorilor determinanţi,

cu acţiune esenţială, făcând abstracţie de factorii neesenţiali, cu acţiune întâmplătoare.

În funcţie de numărul factorilor de influenţă sau al variabilelor luate în studiu, corelaţia

poate fi simplă (unifactorială sau bidimensională) şi corelaţia multiplă (multifactorială sau

multidimensională).

În raport cu sensul legăturii dintre fenomenele analizate, corelaţia poate fi directă sau

inversă, după cum modificarea variabilei independente (factorială) determină o modificare în

acelaşi sens sau în sens contrar pentru variabila dependentă.

După natura sau forma legăturii dintre fenomenele cercetate, apreciate în funcţie de

alura graficului construit pe baza datelor empirice, corelaţia poate fi lineară sau nelineară

(curbilinie).

În cazul corelaţiei simple de tip liniar, pentru exprimarea şi caracterizarea legăturii dintre

fenomenele analizate se foloseşte funcţia sau ecuaţia de regresie liniară de forma:

,

în care:

yx - valoarea teoretică a variabilei independente;

x - valorile concrete (empirice) ale variabilei independente sau factoriale;

22

a,b - parametrii ecuaţiei de regresie.

Pentru calcularea parametrilor a şi b precum şi a valorilor yx se foloseşte metoda celor

mai mici pătrate. Esenţa acestei metode constă în determinarea parametrilor a şi b ai funcţiei de

regresie, în aşa fel ca suma pătratelor abaterilor valorilor reale (empirice) ale variabilei

dependente y faţă de valorile ajustate (teoretice) ale lui să fie minimă.

Sistemul de ecuaţii normale care stă la baza determinării celor doi parametrii a şi b este

următorul:

na + bx = y

ax + bx2 =xy.

Pentru rezolvarea acestui sistem de ecuaţii şi calcularea parametrilor a şi b se poate folosi

metoda determinanţilor şi obţinem:

22

2

xxn

xxyxya ;

22

xxn

yxxynb .

După rezolvarea sistemului de ecuaţii normale şi aflarea parametrilor a şi b se pot calcula

valori teoretice ale variabilei dependente pentru fiecare valoare concretă a factorului x, ceilalţi

factori fiind consideraţi constanţi. Pe baza valorilor teoretice ale ecuaţiei de regresie se pot face

aprecieri cu privire la modificare şi tendinţa evoluţiei fenomenului analizat sub influenţa variaţiei

factorului independent.

Pentru determinarea intensităţii legăturii dintre variaţia variabilei independente şi

fenomenul analizat este necesar să se calculeze coeficientul de corelaţie liniară simplă cu ajutorul

formulei:

2222

yynxxn

yxxynrYX .

Coeficientul de corelaţie liniară va lua valori cuprinse între +1 şi -1. Atunci când

coeficientul de corelaţie este cuprins între 0 şi -1 legătura dintre cele două variabile este de sens

invers, iar între 0 şi +1 legătura este directă.

În cazul corelaţiei neliniare pentru caracterizarea legăturii între fenomenele analizate se

pot folosi următoarele tipuri principale de funcţii sau ecuaţii de regresie:

- funcţia parabolică: 2cxbxay x ,

- funcţia hiperbolică: x

bay x ,

- funcţia exponenţială: x

x bay .

Pentru determinarea intensităţii legăturii dintre fenomenele studiate se foloseşte

coeficientul sau raportul de corelaţie neliniară simplă, care se calculează astfel:

2

2

2

2

)(

)(

)(

)(1

yy

yy

yy

yyr

xx

yx ,

în care:

- valoarea mediei aritmetice a variabilei dependente, calculată pe baza datelor

empirice.

Acest indicator are la bază descompunerea dispersiei totale a variabilei dependente

determinată de influenţa tuturor factorilor, în dispersia valorilor teoretice de la medie, care arată

23

variaţia explicată prin influenţa factorului x asupra lui y şi în dispersia valorilor empirice faţă de

valorile teoretice, adică variaţia neexplicată prin corelaţia dintre cele două fenomene analizate, ci

prin influenţa altor factori.

Raportul de corelaţie poate lua valori cuprinse între 0 şi 1. Cu cât se apropie de 1,

legătura dintre fenomenele analizate este mai intensă şi invers.

Pentru determinarea influenţei variaţiei factorilor independenţei asupra fenomenului

analizat se poate calcula coeficientul de determinaţie cu ajutorul relaţiei:

2

yy

xyn

yb

Dyx

x

,

în care:

b - coeficientul de regresie;

n - numărul termenilor seriei (observărilor).

În cazul corelaţiei multiple, când asupra variabilei dependente acţionează mai mulţi

factori independenţi, pentru măsurarea intensităţii legăturii dintre fenomenele analizate se

foloseşte coeficientul sau raportul de corelaţie multiplă, care se poate descompune şi în

coeficienţi parţiali de corelaţie.

De asemenea, se poate calcula influenţa comună a variaţiei factorilor independenţi asupra

fenomenului analizat cu ajutorul coeficientului de determinaţie multiplă (Kd), pe baza relaţiei:

Kd = R2

yx1, …, xn

Influenţa sau ponderea celorlalţi factori necuprinşi în model asupra variaţiei fenomenului

studiat se calculează cu ajutorul coeficientului de nedeterminaţie multiplă (Kn), stabilit ca

diferenţă între 1 sau 100 şi coeficientul de determinaţie multiplă, adică:

Kn = 1(100) - Kd.

1.4.4.4. Metoda funcţiilor de producţie Funcţiile de producţie se folosesc pentru studierea interdependenţei dintre resurse (input-

uri) şi rezultatele procesului de producţie (output-uri), a eficienţei folosirii factorilor de

producţie, precum şi a posibilităţilor de combinare şi substituire (înlocuire) a acestor factori în

vederea optimizării rezultatelor economice. Cu ajutorul funcţiilor de producţie se poate scoate în

evidenţă influenţa factorilor de producţie asupra volumului producţiei sau gradului de participare

şi solicitare a resurselor (factorilor exogeni) pentru a obţine o anumită creştere a producţiei

(factorul endogen).

În general, funcţiile de producţie se exprimă matematic prin relaţia:

y = f(x1, x2, ..., xn),

în care:

y - volumul producţiei întreprinderii;

x - factorii de producţie (resursele întreprinderii).

Funcţiile de producţie pot fi de două feluri:

a. cu factori independenţi;

b. cu factori interdependenţi. Funcţiile de producţie cu factori independenţi se întâlnesc atunci când oricare dintre

factori pot contribui în mod separat la obţinerea producţiei. Aceste funcţii se exprimă astfel:

y = a1 x1 + a2 x2 + ... +an xn,

în care:

a - coeficienţii de solicitare a resurselor întreprinderii (coeficienţii tehnici).

Funcţiile de producţie cu factori interdependenţi se caracterizează prin aceea că fiecare

factor de producţie (resursă) determină volumul producţiei în strânsă legătură cu acţiunea

24

celorlalţi factori de producţie. La rândul lor aceste funcţii pot fi cu factori nesubstituibili

(neînlocuibili) şi factori substituibili (înlocuibili).

Funcţiile de producţie cu factori interdependenţi nesubstituibili se întâlnesc atunci când

un factor de producţie nu poate fi înlocuit cu un alt factor pentru a obţine acelaşi nivel de

producţie. În acest caz nu există posibilitatea modificării gradului de solicitare a factorilor de

producţie decât schimbându-se volumul şi structura producţiei.

Funcţiile de producţie cu factorii interdependenţi substituibili se întâlnesc atunci când un

factor de producţie poate fi înlocuit (substituit) cu un alt factor, producţia menţinându-se la

acelaşi nivel. În acest caz pentru obţinerea unui anumit volum de producţie, resursele pot fi

solicitate în proporţii diferite.

Pentru exprimarea şi caracterizarea funcţiilor de producţie cu una sau mai multe variabile

exogene se pot folosi forme matematice diferite ca: funcţia liniară, funcţia parabolică, funcţia

exponenţială etc. Aceste funcţii pot fi substituite pe baza unor date tehnice analitice sau pe baza

unor date statistice.

În analiza economică, cea mai utilizată funcţie de producţie este funcţia exponenţială de

tip Cobb - Douglas cu două variabile independente, exprimate prin relaţia:

Y = A M F

,

în care:

Y - volumul producţiei întreprinderii;

M - forţa de muncă (numărul de salariaţi sau timpul de lucru);

F - capitalul fix productiv;

A - constantă sau factor de proporţionalitate;

şi - coeficienţii de elasticitate ai factorilor de producţie, care arată creşterea

procentuală a producţiei la o creştere cu 1% a fiecărui factor de producţie.

Calcularea parametrilor A, şi se face cu ajutorul metodei celor mai mici pătrate.

Între elasticităţile şi pot exista următoarele relaţii:

sau .

În cazul când şi = 1 înseamnă o creştere a producţiei proporţională cu totalul creşterii

factorilor de producţie.

Atunci când + < 1, există o eficienţă descrescândă a factorilor utilizaţi, iar când +

> 1 are loc o eficienţă crescândă a utilizării factorilor.

La nivel microeconomic, funcţiile de producţie se pot utiliza în mod concret pentru luarea

deciziilor privind combinarea optimă a factorilor de producţie, pentru alocarea şi utilizarea

raţională a resurselor, pentru dimensionarea optimă a noilor întreprinderi, a dezvoltării sau

reutilării întreprinderilor existente, ceea ce permite sporirea eficienţei activităţii fiecărei

întreprinderi.

1.4.4.5. Metoda cercetărilor operaţionale

Această metodă reprezintă un ansamblu de metode care se pot utiliza în adoptarea

deciziilor, în cazul când intervin mai mulţi factori de influenţă.

Metodele utilizate în cadrul cercetărilor operaţionale pot fi grupate astfel:

- metode deterministe (programarea liniară, programarea dinamică, teoria deciziei,

teoria jocurilor, metoda drumului critic);

- metode probabiliste (Metoda PERT, Lanţurile Markov, procesele Poisson, teoria

firelor de aşteptare);

- metode simulative (metoda Monte Carlo, metoda simulării gestionare).

Metodele cercetării operaţionale sunt utilizate în scopul maximizării sau minimizării unor

funcţii, fiind folosite îndeosebi în analizele cu caracter previzional.

Cea mai cunoscută şi utilizată metodă a cercetărilor operaţionale în procesul de analiză

economico-financiară este metoda programării liniare. Această metodă se utilizează îndeosebi în

25

analizele cu caracter curent sau previzional, în vederea fundamentării obiectivelor stabilite şi a

optimizării rezultatelor economico-financiare.

Optimizarea rezultatelor economice cu ajutorul programării liniare presupune

maximizarea sau minimizarea anumitor rezultate, ţinând seama de anumite restricţii sau limitări.

Pentru aplicarea programării liniare o etapă deosebit de importantă constă în elaborarea

modelului economico-matematic al fenomenului analizat, care exprimă în mod sintetic trăsăturile

esenţiale ale fenomenului economic luat în studiu.

Modelul economico-matematic de programare liniară cuprinde două părţi: funcţia

obiectiv sau funcţia scop şi sistemul de restricţii.

Funcţia obiectiv reflectă scopul urmărit prin rezolvarea problemei de programare şi arată

criteriul de optimizare adoptat. La nivelul întreprinderii acest criteriu poate fi maximizarea

producţiei fizice, a cifrei de afaceri, a valorii adăugate, a profitului, minimizarea costurilor de

producţie etc.

Sistemul de restricţii cuprinde condiţiile concrete în care se desfăşoară fenomenul

analizat, exprimat în limbaj matematic prin diferite relaţii liniare de egalitate sau inegalitate.

Sistemul de restricţie are rol important în obţinerea unor rezultate care să corespundă cel mai

bine situaţiei concrete şi să conducă la soluţia optimă a fenomenului studiat.

În formă restrânsă, modelul de programare liniară se exprimă astfel:

n

j

cjxjxf1

max(min))( ,

respectând restricţiile:

ij

n

j

ij bxa

1

(i=1,2,...,m)

şi condiţiile de nenegativitate:

x1 0; x2 0; ... xn 0,

în care:

xj - nivelul variabilei studiate;

cj - coeficienţii funcţiei-obiectiv;

aij - coeficienţii variabilelor (coeficienţii tehnico-economici ai utilizării resurselor);

bi - volumul disponibil din fiecare resursă sau factor de producţie.

Pentru rezolvarea modelului de programare liniară se foloseşte îndeosebi algoritmul

simplex, care porneşte la o anumită situaţie de bază care se îmbunătăţeşte succesiv până se

ajunge la soluţia optimă. În cazul unor modele complexe de programare liniară se recurge la

tehnica electronică de calcul.

Fundamentarea deciziilor privind optimizarea activităţii unităţilor economice necesită

folosirea şi a altor metode de cercetare operaţională, cum ar fi: metoda programării dinamice,

metoda drumului critic, teoria jocurilor, teoria deciziei, teoria stocurilor , metoda simulării etc.

1.4.4.6. Metoda ratelor

Această metodă se foloseşte îndeosebi la analiza situaţiei financiare a întreprinderii, prin

calcularea unor rapoarte între două mărimi comparabile sub aspect logic şi economic.

Ratele permit realizarea anumitor comparaţii şi analize. Cu ajutorul lor se poate evalua

performanţa unei firme în termeni de standarde stabilite sau recunoscute pe baza experienţei

dobândite.

Ratele pun în evidenţă trendurile semnificative, anormale sau care se modifică pe baza

variaţiei datelor ce se evaluează. Ele implică interpretarea şi explicarea relaţiilor dintre grupurile

de date la un moment dat sau pentru mai multe perioade de timp.

În procesul de analiză economico – financiară, cele mai utilizate categorii de rate sunt:

- ratele de structură;

- ratele de gestiune;

26

- ratele de rentabilitate;

- ratele de echilibru financiar.

Ratele de structură permit calcularea ponderii unor părţi sau elemente componente faţă de

mărimea totală a fenomenului supus analizei, în vederea efectuării unei analize structurale a

acestuia.

Ratele de gestiune se utilizează îndeosebi pentru aprecierea eficienţei folosirii resurselor

materiale, umane şi financiare ale firmei.

Ratele de rentabilitate permit calcularea unor indicatori prin care se apreciază eficienţa

economică şi profitabilitatea întreprinderii.

Ratele de echilibru financiar sunt folosite îndeosebi la aprecierea lichidităţii, solvabilităţii

şi a capacităţii de plată a societăţilor comerciale.

Aceste tipuri de rate se pot calcula pe baza informaţiilor cuprinse în bilanţul contabil,

anexele la bilanţ, contul de profit şi pierdere, situaţia cash flow-ului, datele contabilităţii de

gestiune.

Cu ajutorul acestor rate pot fi analizate performanţele economico-financiare ale unei

firme pe o anumită perioadă de timp, servind drept bază pentru fundamentarea strategiei de

dezvoltare a firmei în viitor.

În procesul de analiză se pot folosi şi anumite rate standardizate, care permit măsurarea

performanţelor unei firme în comparaţie cu alte firme reprezentative dintr-o anumită ramură de

activitate.

Informaţiile rezultate din analiza efectuată pe baza ratelor pot fi utilizate de conducerea

firmei, care este preocupată de rentabilitatea, echilibrul financiar şi utilizarea optimă a

resurselor, precum şi de investitori, care sunt interesaţi de nivelul actual şi de perspectivă al

dividendelor. Creditorii sunt interesaţi îndeosebi de solvabilitatea şi capacitatea de plată a

întreprinderii în care îşi plasează banii.

În cadrul metodei ratelor o importanţă deosebită o prezintă metoda Du Pont (elaborată

de către managerii acestei corporaţii), care permite o analiză amănunţită a ratelor de

rentabilitate, în funcţie de eficienţa folosirii activelor şi marjele profitului.

1.4.4.7. Metoda ABC

Aplicarea acestei metode ţine seama de faptul că în studiul unui fenomen nu trebuie să se

acorde aceeaşi importanţă tuturor componentelor sale. În urma unor studii statistice s-a observat

că circa 80% din variaţia unor fenomen se datorează unui număr redus de variabile (elemente

componente sau factori de influenţă), restul de 20% fiind datorat unui număr foarte mare de

variabile. Din acest motiv, autorul acestei metode (Pareto) propune o analiză selectivă a

componentelor unui fenomen sau rezultat, în funcţie de poziţia lor în cadrul întregului.

Aplicarea metodei ABC necesită parcurgerea următoarelor etape:

- stabilirea domeniului şi a conţinutului parametrului specific acestuia;

- stabilirea valorii parametrului specific;

- clasificarea componentelor fenomenului investigat după o logică ABC (în ordinea

descrescătoare a parametrilor specifici);

- determinarea valorii cumulate a parametrului specific;

- delimitarea celor trei grupe de semnificaţie A, B, C;

- reprezentarea grafică a curbei reale ABC şi compararea ei cu cea teoretică.

Această metodă se foloseşte în mod frecvent la analiza cifrei de afaceri, a stocurilor, a

costurilor, a clienţilor, furnizorilor etc.

Luarea deciziilor asupra fenomenului studiat se face în funcţie de situarea curbei reale

faţă de curba teoretică. În general, situarea curbei reale sub cea teoretică arată faptul că

fenomenul are o pondere mare a componentelor sale în zonele B şi C, în timp ce situarea curbei

reale deasupra celei teoretice arată că predomină componentele zonei A.

27

1.4.4.8. Metoda scorurilor

Metoda scorurilor (scoring) reprezintă o metodă de analiză discriminatorie

multidimensională, care a fost fundamentată pe analiza comparativă a două grupuri de firme,

unele cu o evoluţie pozitivă, iar altele cu o evoluţie deficitară, fiind aproape de situaţia de

faliment. Această metodă necesită construirea unei funcţii pe baza mai multor indicatori stabiliţi

în funcţie de evoluţia rezultatelor economico-financiare a întreprinderilor studiate pe o anumită

perioadă de timp. Prin identificarea indicatorilor cei mai semnificativi care contribuie la

diferenţierea situaţiei economico - financiare a celor două grupe de întreprinderi se poate

construi funcţia scor, simbolizată cu Z.

Forma generală a funcţiei scor este următoarea:

Z = aR1 + bR2 + … + yRn,

în care:

a, b,… y reprezintă coeficienţii de ponderare;

R1, R2, Rn – ratele folosite în calcul.

Scorul unei firme pentru o anumită perioadă este dat de valoarea acestei sume şi el indică

gradul de vulnerabilitate financiară a acesteia, putând astfel contribui la identificarea din timp a

situaţiilor periculoase pentru sănătatea financiară a oricărei firme. Prin compararea nivelului şi

dinamicii scorului individual al unei firme cu evoluţia constatată statistic la nivelul sectorului din

care aceasta face parte, se poate evidenţia predispoziţia firmei respective faţă de riscul de

faliment.

Principalele modele bazate pe metoda scorurilor (scoring), utilizate în teoria şi practica

economică sunt: modelul Altman, modelul Conan şi Holder, modelul Loeb şi Partier, precum şi

modelul Centralei Bilanţurilor a Băncii Franţei.

1.4.4.9. Metoda calculului matriceal

Această metodă se aplică în cazul unor relaţii de tip funcţional sau determinist care

îmbracă forma de produs sau raport între fenomenul analizat şi factorii de influenţă. Pentru

măsurarea influenţei factorilor cu ajutorul metodei calculului matriceal trebuie să se ţină seama

de ordinea de intercondiţionare a factorilor, ca şi în cazul metodei substituirilor în lanţ sau a

metodei iterărilor succesive.

Aplicarea calculului matriceal este necesară deoarece permite sistematizarea informaţiilor

economice în tablouri matriceale prelucrabile cu ajutorul calculatorului electronic, ceea ce

conferă analizei economice un grad de detaliere mai mare, exactitate, operativitate şi o eficienţă

sporită în elaborarea şi fundamentarea deciziilor manageriale

Procedeul calculului matriceal se foloseşte îndeosebi la analiza factorială a cheltuielilor

cu materialele. În acest scop, se formează o matrice (A) ale cărei elemente reprezintă

consumurile specifice ale tuturor materialelor, o altă matrice (B) ale cărei elemente reprezintă

preţurile de aprovizionare unitare, iar prin înmulţirea lor se obţine matricea (C) care reprezintă

cheltuielile materiale unitare.

1.4.5. Metoda generalizării Cu ajutorul metodei generalizării se scot în evidenţă principalele aspecte pozitive sau

negative din activitatea unităţilor economice şi se fac aprecieri asupra evoluţiei fenomenelor

analizate. De asemenea, pe baza generalizării se precizează diagnosticul şi măsurile de reglare a

activităţii fiecărei întreprinderi, în vederea valorificării resurselor interne şi a îmbunătăţirii

rezultatelor economico-financiare.

Metoda generalizării permite utilizarea concluziilor analizei în procesul managerial

pentru fundamentarea deciziilor cu caracter tactic şi strategic, la diverse nivele ierarhice.

28

Pe baza generalizării se asigură finalizarea întregului proces de analiză diagnostic şi

formularea unor concluzii cu caracter general privind aprecierea evoluţiei fenomenelor studiate

şi a posibilităţilor de reglare şi optimizare a performanţelor activităţii unităţilor economice în

viitor.

1.5. Sursele informaţionale folosite în analiza diagnostic a activităţii

economico - financiare a întreprinderilor

Efectuarea analizei diagnostic a activităţii economico-financiare a întreprinderilor

necesită folosirea unui sistem de informaţii care să permită cunoaşterea tuturor fenomenelor şi

proceselor care au loc în interiorul întreprinderii şi în afara ei. Pe baza acestor informaţii se pot

cunoaşte rezultatele obţinute de unităţile economice, factorii care acţionează asupra formării lor

şi se pot lua decizii pentru reglarea şi redresarea activităţii fiecărei întreprinderi.

Rezultatele procesului de analiză diagnostic depind într-o măsură importantă de calitatea,

cantitatea, exactitatea şi operativitatea informaţiilor folosite în munca de analiză. Acest lucru

permite studierea complexă a activităţii unităţilor economice şi fundamentarea temeinică a

deciziilor de reglare şi îmbunătăţire a rezultatelor economico-financiare.

Informaţiile folosite în analiza diagnostic a activităţii economico-financiare a

întreprinderilor se pot clasifica după mai multe criterii.

În funcţie de natura lor, informaţiile pot fi: economice, tehnice, tehnologice,

organizatorice, juridice, sociale, ecologice, politice.

În procesul de analiză un rol esenţial îl deţin informaţiile economico-financiare, care

reflectă rezultatele întreprinderii cu ajutorul unor indicatori de ordin cantitativ şi calitativ.

După sursele lor de provenienţă, informaţiile se pot grupa în două mari categorii:

a) informaţii interne;

b) informaţii externe.

Informaţiile interne (endogene) provin din interiorul fiecărei întreprinderi şi reflectă

evoluţia rezultatelor economico-financiare şi modul de utilizare a resurselor în unitatea

analizată. Aceste informaţii se regăsesc în programul de activitate şi în documentele de evidenţă

economică ale întreprinderii, îndeosebi în bilanţul contabil şi anexele sale.

Informaţiile externe (exogene) provin din afara întreprinderilor şi sunt reflectate în

diferite publicaţii de specialitate, în presă, în legislaţia economico - financiară etc.

În procesul de analiză trebuie să se îmbine folosirea informaţiilor interne cu cele externe

pentru fundamentarea corectă a obiectivelor, precizarea factorilor care acţionează asupra

rezultatelor obţinute, stabilirea conexiunilor cu mediu ambiant şi luarea măsurilor

corespunzătoare pentru reglarea şi adaptarea activităţii fiecărei întreprinderi la mecanismul

complex al economiei de piaţă.

După conţinutul lor, informaţiile se pot grupa astfel:

a) informaţii de plan, care reflectă obiectivele curente ale întreprinderii;

b) informaţii normative, care sunt reglementate prin anumite norme, normative

financiare, bugete sau standarde.

c) informaţii efective, care reflectă rezultatele economico-financiare obţinute în

activitatea unei întreprinderi în perioada curentă sau în perioadele precedente;

d) informaţii de prognoză, care estimează evoluţia viitoare şi consecinţele anumitor

fenomene sau procese economice pe o perioadă mai îndelungată de timp.

Sursele documentare de unde se pot culege aceste informaţii sunt: programul de activitate

al întreprinderii, planul de afaceri, diferite acte normative, contractele economice, bugetul de

venituri şi cheltuieli, documentele de evidenţă contabilă financiară şi de gestiune.

Pe baza informaţiilor cuprinse în aceste surse documentare se pot efectua analize cu

caracter retrospectiv şi previzional, se pot cunoaşte cauzele nerealizării obiectivelor stabilite şi a

abaterilor faţă de diferite norme şi normative, ceea ce permite evidenţierea factorilor de influenţă

29

şi luarea unor măsuri corespunzătoare de reglare a activităţii economico-financiare a

întreprinderilor în viitor.

Ţinând seama de periodicitatea lor, informaţiile pot fi;

a) curente sau operative;

b) periodice.

Aceste informaţii caracterizează activitatea întreprinderii pe intervale de timp mai scurte

sau mai lungi, ceea ce permite efectuarea unor analize complexe, precum şi cunoaşterea stadiului

de realizare a obiectivelor pe diferite perioade de timp.

În raport de rolul lor în procesul conducerii, informaţiile pot fi:

a) informaţii active, când se referă la activitatea curentă a întreprinderilor şi pot genera

diferite măsuri concrete de reglare în timpul desfăşurării fenomenelor respective.

b) informaţii pasive, care se referă la activitatea anterioară a întreprinderii, dar care sunt

necesare în fundamentarea deciziilor privind evoluţia viitoare a activităţii unităţilor economice.

Deoarece obiectivul esenţial al analizei diagnostic a activităţii economico-financiare a

întreprinderilor îl constituie studierea modului de realizare a obiectivelor stabilite a rezultatelor

economico-financiare obţinute, principalele informaţii folosite în munca de analiză provin din

datele cuprinse în programul economic şi financiar al întreprinderii, bugetul de venituri şi

cheltuieli, precum şi din datele sistemului de evidenţă contabilă şi statistică.

Programul economic şi financiar al întreprinderilor cuprinde indicatorii de plan şi unele

norme care servesc drept bază de comparaţie în aprecierea rezultatelor economico - financiare

obţinute în perioada analizată.

Un rol important în analiza diagnostic a activităţii îl au bilanţul contabil, anexele la bilanţ

şi contul de profit şi pierderi.

Pentru efectuarea analizei economico - financiare a întreprinderilor este necesar să se

recurgă şi la unele date din afara evidenţei economice ca: rapoarte prezentate în consiliile de

administraţie, în adunările generale ale acţionarilor, procese verbale încheiate de organele de

control financiar - bancar, materiale apărute în presă etc.

Indiferent de sursele de provenienţă, informaţiile folosite în procesul de analiză

economico - financiară şi în activitatea managerială a firmei, trebuie să satisfacă anumite cerinţe

cum ar fi: utilitatea, exactitatea, profunzimea, operativitatea, valoarea şi costul informaţiei.

În condiţiile adaptării sistemului informaţional la cerinţele economiei de piaţă şi a

introducerii mijloacelor de prelucrare automată a datelor, creşte rolul analizei economice în

diagnoza şi reglarea activităţii agenţilor economici, în realizarea obiectivelor stabilite cu

eficienţă maximă.

1.6. Etapele şi organizarea analizei diagnostic a activităţii economico-

financiare a întreprinderilor Pentru a efectua în bune condiţii analiza diagnostic a activităţii economico - financiare a

întreprinderilor este necesară parcurgerea următoarelor etape:

a) stabilirea tematicii şi a obiectivelor supuse analizei diagnostic;

b) culegerea datelor şi informaţiilor necesare pentru efectuarea analizei;

c) verificarea informaţiilor culese din punct de vedere al exactităţii şi veridicităţii;

d) prelucrarea şi studierea informaţiilor cu ajutorul metodelor şi tehnicilor procedeelor

specifice analizei economico - financiare;

e) elaborarea concluziilor rezultate din procesul de analiză şi precizarea punctelor taţi şi a

punctelor slabe ale activităţii întreprinderii;

f) stabilirea măsurilor de reglare şi îmbunătăţire a performanţelor economico-financiare

ale firmei.

30

Analiza diagnostic a activităţii economico-financiare a întreprinderilor începe prin

elaborarea unui program de lucru prin care se fixează obiectivele şi etapele de analiză. În acest

sens, se precizează scopul analizei economice, problemele ce vor fi supuse analizei, perioada pe

care se desfăşoară analiza, precum şi persoanele care participă la efectuarea analizei.

În funcţie de conţinutul şi obiectivele analizei diagnostic se stabilesc sursele documentare

şi se trece la culegerea informaţiilor necesare pentru efectuarea analizei. Succesul procesului de

analiză depinde de documentarea temeinică asupra fenomenelor şi proceselor economice supuse

analizei, de cantitatea şi calitatea informaţiilor care reflectă fenomenele respective.

Deoarece informaţiile culese pot conţine anumite erori, este necesară verificarea lor atât

sub aspectul exactităţii, cât şi din punct de vedere al realităţii lor. În condiţiile prelucrării

automate a datelor o atenţie deosebită trebuie acordată verificării complexe a informaţiilor de

intrare în sistem, de care depind exactitatea calculelor ulterioare şi concluziile analizei

economico - financiare.

După verificarea informaţiilor culese se trece la studierea şi prelucrarea lor pe baza

metodelor şi procedeelor specifice analizei economice. În această etapă se studiază îndeosebi

modul de realizare a obiectivelor stabilite, abaterile intervenite şi se măsoară influenţele

factorilor care acţionează în mod direct şi indirect asupra rezultatelor obţinute. De asemenea, se

precizează factorii cu caracter perturbator, precum şi cauzele care au determinat nerealizarea

obiectivelor stabilite.

Pe baza rezultatelor analizei diagnostic se stabilesc concluzii referitoare la punctele tari şi

slabe întâlnite în activitatea întreprinderii şi se fac propuneri pentru remedierea lipsurilor

constatate şi sporirea eficienţei activităţii economice a întreprinderii.

Analiza diagnostic a activităţii economico-financiare a întreprinderilor poate fi parţială

sau globală şi se poate efectua de către organe din interiorul întreprinderii, cât şi din afara

acestora.

În interiorul fiecărei întreprinderi compartimentele funcţionale şi îndeosebi cele

financiar-contabile sau anumite birouri specializate pot efectua analize lunare, trimestriale şi

anuale privind activitatea economică şi financiară desfăşurată, modul de realizare a obiectivelor

stabilite, disfuncţionalităţile intervenite şi măsurile necesare pentru reglarea şi îmbunătăţirea

rezultatelor economico - financiare în viitor.

De asemenea, prin intermediul compartimentului financiar contabil se efectuează analize

anuale pe bază de bilanţ care se prezintă în Consiliul de administraţie şi în Adunarea generală a

acţionarilor.

Analiza diagnostic poate fi efectuată şi de organe din afara unităţii, cum ar fi:

- organele fiscale ale statului, care efectuează îndeosebi analize financiare asupra

modului cum s-a stabilit baza de impozitare şi cum se respectă legislaţia în vigoare;

- unităţile bancare, în special cu ocazia acordării de credite şi a urmăririi rambursării lor;

- firme specializate de consultanţă, la solicitarea agenţilor economici pentru elaborarea

unor planuri de afaceri, studii de fezabilitate şi evaluarea unor active sau a întregii activităţi în

funcţie de anumite necesităţi (restructurare, privatizare, asociere, etc).

Analizele efectuate de către firme specializate au un caracter temporar, în vederea

elaborării unor soluţii şi strategii de dezvoltare.

Analizele cu caracter permanent sunt efectuate de către compartimentele funcţionale

sau cele constituite în mod special.

La nivelul fiecărei firme se pot crea organisme mixte cu caracter special şi temporar, în

vederea efectuării unor analize tematice şi soluţionarea unor probleme cum ar fi: promovarea

unor noi produse, studierea concurenţei, stabilirea strategiei de dezvoltare, restructurarea

activităţii, etc.

Având în vedere complexitatea activităţii de analiză economico - financiară şi rolul său în

procesul managerial, la nivelul fiecărei firme se impune crearea unor compartimente speciale de

analiză, pentru efectuarea unor analize diagnostic cu caracter parţial sau global, ale căror

31

concluzii să permită fundamentarea temeinică a obiectivelor şi a deciziilor privind reglarea şi

ridicarea performanţelor economico-financiare ale întreprinderii.

Procesul de analiză şi diagnoză, indiferent de tipurile sale, trebuie să se finalizeze prin

întocmirea unui raport care trebuie să cuprindă obiectivele urmărite, modul de desfăşurare şi

realizare a analizei diagnostic, prezentarea fenomenelor studiate şi a propunerilor de

îmbunătăţire a rezultatelor firmei în viitor.

Măsurile de reglare propuse trebuie să fie bine fundamentate şi să răspundă unor întrebări

privind obiectivele de realizat, mijloacele sau resursele necesare, termenele şi responsabilităţile

stabilite, precum şi efectele măsurilor preconizate.

32

CAPITOLUL 2

ANALIZA DIAGNOSTIC A ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ŞI

COMERCIALIZARE A FIRMEI

2.1. Obiectivele şi sursele analizei diagnostic a activităţii de producţie şi

comercializare Activitatea de producţie şi comercializare în întreprinderile sau societăţile comerciale cu

profil industrial-comercial sau de servicii, reprezintă o latură importantă a activităţii acestor

unităţi, care le influențează în mod direct rezultatele economico-financiare ți le condiționează

astfel atingerea obiectivului de crețtere a valorii firmei.

Prin activitatea de producție ți comercializare sunt valorificate investițiile productive

ți eforturile depuse de orice întreprindere pentru crețterea calității produselor ți serviciilor

sale sau pentru crețterea calității activității de service post-vânzare.

Obiectivele analizei activităţii de producţie şi comercializare se referă la urmărirea

realizării indicatorilor cantitativi şi calitativi ai producţiei, la descoperirea rezervelor interne de

creştere şi desfăşurare ritmică a producţiei, la îmbunătăţirea parametrilor de calitate.

Analiza activităţii de producţie şi comercializare cuprinde următoarele probleme:

- analiza activităţii de producţie şi comercializare pe baza indicatorilor valorici;

- analiza realizării programului de producţie pe sortimente şi din punct de vedere al

structurii;

- analiza ritmicităţii producţiei;

- analiza calităţii producţiei;

Principalele surse de date pentru analiza activităţii de producţie sunt:

- programul de producţie al întreprinderii;

- rapoartele statistice lunare, trimestriale şi anuale privind îndeplinirea programului de

producţie;

- evidenţa operativă.

Programul de producţie cuprinde: nomenclatura producţiei ce urmează a fi fabricată, cu

nominalizarea cantităţii şi calităţii fiecărui produs, programul de producţie calendaristic cu

precizarea termenelor de fabricaţie a diferitelor produse şi ordinea de fabricaţie pe secţii şi

ateliere; stocul normat de producţie neterminată; defalcarea programului de producţie pe secţii,

ateliere şi locuri de muncă.

Rapoartele statistice ajută la analiza realizării programului de producţie pe luni, trimestre

şi pe întregul an. Cu cât aceste rapoarte se referă la o perioadă de timp mai îndelungată, cu atât

conţinutul lor în indicatori economici este mai bogat.

Pentru ca analiza activităţii de producţie şi comercializare să fie cât mai mult adâncită

este nevoie să se utilizeze şi datele evidenţei curente, care se organizează în strânsă dependenţă

cu organizarea producţiei.

Adâncirea analizei activităţii de producţie şi comercializare pe secţii se realizează prin

utilizarea dărilor de seamă ale acestora care conţin un număr mai mare de indicatori faţă de darea

de seamă pe întreprindere.

2.2. Analiza indicatorilor ce caracterizează volumul producţiei Producţia industrială este rezultatul direct şi util al activităţii productiv-industriale a

întreprinderilor care se concretizează în produse finite, semifabricate şi lucrări (servicii) cu

caracter industrial, destinate investiţiilor, consumului populaţiei, exportului, consumului

productiv şi altor necesităţii ale economiei naţionale.

Valoarea construcţiilor executate în regie, valoarea serviciilor, transportul efectuat în

afara întreprinderii, valoarea materiilor prime şi semifabricatelor cumpărate de întreprindere şi

revândute, nu sunt incluse în valoarea producţiei industriale, deoarece nu reprezintă rezultate

33

directe ale activităţii industrial productive. De asemenea, nu se includ în valoarea producţiei

industriale deşeurile şi rebuturile, întrucât nu constituie rezultate utile ale activităţii

întreprinderii.

Evaluarea producţiei industriale se face prin mai multe metode:

- metoda unităţilor naturale;

- metoda unităţilor convenţionale;

- metoda unităţilor de timp de muncă;

- metoda valorică.

Metoda unităţilor naturale se poate utiliza pentru evaluarea producţiei industriale la

întreprinderile ce produc un singur produs sau produse foarte asemănătoare. Această metodă se

poate folosi numai la acele întreprinderi în care producţia are caracter omogen, cum ar fi:

extracţia de cărbune, producţia de ciment, producţia de fontă şi oţel, producţia de energie

electrică etc. Dezavantajul pe care îl prezintă această metodă este acela că nu permite ca în

producţia industrială să se includă producţia neterminată şi lucrările cu caracter industrial.

Metoda unităţilor convenţionale poate fi utilizată pentru evaluarea producţiei industriale

la întreprinderile cu produse similare, produse pentru care se pot stabili coeficienţi de echivalenţă

pentru transformarea întregii producţii într-un singur produs luat ca etalon.

Mărimea coeficienţilor de transformare se poate stabili după mai multe criterii şi anume:

durata procesului de producţie, preţul de vânzare, consumul de muncă pentru obţinerea

produselor, consumul de materie primă etc. De exemplu, la întreprinderile ce produc combustibil

se foloseşte ca produs un etalon combustibilul convenţional cu o putere calorică de 7000 calorii,

la uzinele de tractoare se foloseşte ca produs etalon tractorul ce dezvoltă la bara de tracţiune o

putere de 15 CP, etc.

Coeficienţii de transformare în produs etalon au la bază un singur criteriu, ceea ce

limitează utilizarea acestei metode.

Metoda unităţilor de timp de muncă se utilizează în orice întreprindere, indiferent dacă

producţia este omogenă sau se produce un bogat asortiment, în care procesul de muncă se

desfăşoară pe bază de normă de timp.

Acest mod de exprimare a producţiei industriale permite ca în analiză să se urmărească

mai multe aspecte, şi anume:

- raportul dintre consumul de muncă vie şi materializată;

- compararea volumului producţiei exprimată în ore-normă cu timpul de lucru efectiv

consumat;

- urmărirea productivităţii muncii.

Este cunoscut că între diferitele categorii de muncă există deosebiri în ceea ce priveşte

calificarea forţei de muncă şi complexitatea muncii. Aceste aspecte nu sunt luate în considerare

când producţia industrială se exprimă în unităţi de timp de muncă, ceea ce reprezintă un

inconvenient al acestei metode, limitându-se în acelaşi timp utilizarea ei.

Metoda cea mai largă utilizată în evaluarea producţiei industriale şi care înlătură

inconvenientele tuturor celorlalte metode, este metoda valorică. Printre avantajele acestei

metode amintim:

- exprimarea întregului volum al activităţii la diverse nivele: întreprindere, ramură,

economie naţională. Cuprinde atât producţia finită, cât şi producţia neterminată, lucrările cu

caracter industrial;

- permite calcularea unor indicatori sintetici ca: producţia exerciţiului, producţia

fabricată, cifra de afaceri, valoarea adăugată, producţia comparabilă, productivitatea muncii, etc.

- prin intermediul preţurilor diferenţiate pe calităţi, permite aprecierea calităţii producţiei

şi stabilirea pierderilor cauzate de neîndeplinirea condiţiilor de calitate;

- ajută la stabilirea proporţiilor între ramurile economiei naţionale şi a schimbărilor

structurale apărute în economia naţională, etc.

Dezavantajele acestei metode constau în aceea că nu permite delimitarea corectă a

volumului producţiei ca urmare a creşterii ponderii muncii materializate, este influenţată de

34

modificările intervenite în structura producţiei şi în nivelul preţurilor. Acest lucru face ca unele

întreprinderii să manifeste tendinţa de a se orienta către produsele cu un consum redus de muncă

vie şi cu un consum ridicat de muncă materializată, spre creşterea volumului producţiei

neterminate şi, implicit, al producţiei exerciţiului.

Pentru a aprecia modificarea structurii producţiei, schimbarea raportului dintre consumul

de muncă vie şi materializată este necesar, ca alături de metoda valorică, să se utilizeze şi

celelalte metode de evaluare a producţiei industriale.

Exprimarea valorică se poate face în preţuri curente sau în preţuri constante

(comparabile). Preţurile curente se utilizează la analiza realizării programului de producţie, iar

preţurile constante pentru a face o analiză în dinamică pe o anumită perioadă d e timp.

De regulă, pentru evaluarea producţiei se folosesc preţurile de vânzare, întrucât acestea

exprimă cel mai complet rezultatele activităţii întreprinderii. Principalii indicatori valorici ai

producţiei industriale sunt: producţia exerciţiului, producţia fabricată, valoarea adăugată şi cifra

de afaceri.

2.3. Analiza diagnostic a producţiei exerciţiului şi a producţiei fabricate Producţia exerciţiului, ca indicator valoric al producţiei industriale, exprimă rezultatul

direct şi util al activităţii industrial-productive pe o anumită perioadă de timp (lună, trimestru,

an).

În calcularea producţiei exerciţiului se foloseşte metoda de întreprindere, caracterizată

prin aceea că nu ia în calcul circulaţia internă a materiilor prime, a semifabricatelor şi a

producţiei neterminate, în vederea obţinerii produsului final destinat vânzării .

Producţia exerciţiului unei întreprinderi cuprinde următoarele elemente:

- valoarea producţiei vândute în acea perioadă Qv;

- creşterea sau descreşterea producţiei stocate, Qs, în care se cuprind stocurile de

produse finite, semifabricate şi producţie neterminată de la sfârşitul anului comparativ cu cele de

la începutul anului;

- valoarea producţiei imobilizate, Qi, reprezentate de imobilizările corporale şi

necorporale realizate în regie, cât şi de consumul intern de semifabricate şi produse finite din

producţie proprie.

Plecând de la elementele componente, calculul producţiei exerciţiului unei întreprinderii

industriale se face pe baza următoarei relaţii: Qe = Qv + Qs + Qi.

În procesul de analiză este necesar să se calculeze modificările intervenite în mărimea

producţiei exerciţiului astfel:

01 QeQeQe ; 100 %0

Qe

QeQe ; 100 - % IQeQe .

Aceste modificări intervenite în mărimea producţiei exerciţiului se explică prin

influenţele exercitate de modificarea elementelor componente. Aceste influenţe se calculează cu

ajutorul metodei balanţiere:

1. 01 QvQvQv

Qe ;

2. )()(= 01 QsQsQs

Qe ;

3. 01 QiQiQi

Qe ;

3

1

,, QeQiQsQv

Qe ; 3

1

,, %% QeQiQsQv

Qi .

Analiza modificărilor intervenite în dinamica producţiei exerciţiului trebuie să ţină seama

şi de evoluţia preţurilor şi a inflaţiei în perioada luată în studiu.

În cadrul analizei, trebuie să se acorde o atenţie deosebită modificărilor intervenite în

creşterea sau descreşterea stocurilor de produse finite, semifabricate sau producţie neterminată,

35

care reflectă calitatea activităţii desfăşurate şi a producţiei obţinute, precum şi modul de

respectare a contractelor încheiate cu diverşii beneficiari.

Producţia fabricată exprimă sub formă valorică rezultatele activităţii industrial-

productive destinate vânzării pe o anumită perioadă de timp (lună, trimestru sau an). Valoarea

producţiei fabricate se determină prin însumarea următoarelor elemente componente:

- valoarea produselor finite livrate sau destinate livrării în afara întreprinderii, fabricate în

toate secţiile industriale ale întreprinderii (Pf);

- valoarea semifabricatelor din producţie proprie, livrate în afara întreprinderii în cursul

perioadei analizate (Sl);

- valoarea lucrărilor şi serviciilor cu caracter industrial prestate pentru terţi (Ls).

Deci: Qf = Pf + Sl + Ls.

În cadrul analizei este necesar să se calculeze modificările absolute şi relative intervenite

în mărimea producţiei fabricate atât faţă de perioada de bază, cât şi faţă de ce s-a prevăzut prin

programul de producţie.

01 QfQfQf ; 100%0

Qf

QfQf ; 100% IQfQf .

Contribuţia fiecărui element component asupra acestei modificări se calculează cu

ajutorul metodei balanţiere astfel:

1. 01 PfPfPf

Qf ;

2. 01 SlSlSl

Qf ;

3. 01 LsLsLs

Qf ;

3

1

,, QfLsSlPf

Qf ; 3

1

,, %% QfLsSlPf

Qf .

Modificările intervenite în mărimea producţiei fabricate se explică în funcţie de

schimbările care au avut loc în mărimea elementelor luate în calculul producţiei fabricate şi de

modul de respectare a clauzelor contractuale încheiate cu diverşi beneficiari pentru produsele

finite, semifabricatele livrate, lucrările executate şi serviciile prestate. În funcţie de natura

cauzelor obiective sau subiective care au determinat creşterea sau reducerea elementelor luate în

calculul producţiei fabricate se pot lua decizii pentru reglarea activităţii întreprinderii, cu

rezultate pozitive asupra indicatorilor economico-financiari.

2.4. Analiza diagnostic a valorii adăugate Valoarea adăugată este un indicator sintetic care exprimă valoarea nou creată de

activitatea productivă a întreprinderilor într-o anumită perioadă de timp.

Introducerea valorii adăugate în sistemul de indicatori ai producţiei industriale elimină

posibilitatea măririi artificiale a volumului de activitate prin circulaţia repetată a unui produs

între întreprinderi în vederea prelucrării. În acelaşi timp, valoarea adăugată exprimă mai bine

efortul nemijlocit al fiecărei întreprinderi industriale la crearea produsului intern brut, permite

aprecierea mai corectă a eficienţei economice, stimulează reducerea cheltuielilor materiale,

folosirea eficientă a mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă.

Pentru determinarea mărimii valorii adăugate se pot folosi două metode: metoda sintetică

sau indirectă şi metoda analitică sau directă.

Metoda sintetică (indirectă) este cea mai răspândită în calculul valorii adăugate deoarece

este mai exactă şi se poate aplica mai uşor.

Stabilirea valorii adăugate brute prin metoda sintetică se face scăzând din producţia

exerciţiului consumurile intermediare, provenite de la terţi:

VAp = Qe – Ci,

în care:

36

VAp - valoarea adăugată din activităţi productive şi de prestări de servicii ;

Ci - cheltuieli intermediare, cu materialele (materii prime, materiale, combustibili,

energie etc.), cu lucrările şi serviciile prestate de către terţi.

În cazul firmelor care desfăşoară şi activitate de comerţ, valoarea adăugată totală (VA)

cuprinde şi marja comercială (Mc) sau valoarea adăugată din activităţi de comerţ (VAc), stabilită

ca diferenţă între valoarea mărfurilor vândute (Vm) şi costul de achiziţie a mărfurilor vândute

(Cmv):

Mc = Vm – Cmv

VA = VAp + VAc

Metoda analitică (directă) sau aditivă de calcul a valorii adăugate permite determinarea

acesteia prin însumarea elementelor sale componente:

- cheltuielile de personal (Cp), care includ cheltuielile cu salariile brute (Cs), contribuţia

pentru asigurările sociale (CAS), cheltuielile pentru protecţia socială (CPS) şi alte contribuţii

legate de salarii;

- cheltuielile financiare (Cf);

- cheltuielile cu amortizarea (A);

- autofinanţarea de creştere (partea din profitul net destinată autofinanţării firmei) ;

- dividendele brute (Div) acordate acţionarilor (asociaţilor) din profitul net;

- impozite şi taxe (IT), cum ar fi impozitele şi taxele locale, impozitul pe profit, cu

excepţia TVA.

VA = Cp + Cf + A + AF + Div + IT .

În acest caz, valoarea adăugată cuprinde remunerarea muncii prin cheltuielile cu

personalul, a capitalului propriu sau acţionarilor prin dividende, a capitalului împrumutat prin

dobânzi, a eforturilor investiţionale prin amortizare, a statului prin impozite şi taxe, precum şi a

întreprinderii prin profitul reinvestit (folosit pentru autofinanţare).

Analiza valorii adăugate se poate realize din punct de vedere structural şi factorial.

I. Analiza structurală a valorii adăugate

Aceasta presupune stabilirea modificărilor intervenite în ponderile (∆gi) deţinute de

diferitele elemente ale valorii adăugate totale (valoarea adăugată din activităţi de producţie,

respectiv din activităţi de comerţ sau cele 6 elemente corespunzătoare metodei aditive de calcul),

precum şi determinarea contribuţiilor absolute (prin metoda balanţieră) şi respectiv procentuale

(prin metoda contribuţiilor procentuale) ale elementelor componente la modificarea absolută sau

relativă a valorii adăugate totale.

Procesul de analiză începe prin calcularea modificărilor absolută şi procentuală

intervenite în mărimea valorii adăugate. Pentru exemplificare vom folosi datele din tabelul nr.

2.2.

Tabelul nr. 2.2.

Anul curent Nr.

crt.

Indicatori An de

bază Prevăzut Realizat

1. Producţia exerciţiului 6.700.000 7.046.000 7.327.840

2. Cheltuieli totale din care: 5.992.000 6.288.000 6.496.840

a) cheltuieli materiale 4.048.000 4.105.480 4.368.300

b) cheltuieli cu salariile 1.220.000 1.386.500 1.342.700

c) cheltuieli pentru asigurările sociale 292.800 332.700 322.200

d) cheltuieli pentru protecţia socială 73.200 83.320 80.640

e) cheltuieli financiare 183.000 190.000 192.000

f) cheltuieli cu amortizarea 143.000 155.000 155.000

g) alte impozite şi taxe 32.000 35.000 36.000

3. Profitul brut 708.000 758.000 831.000

37

4. Valoarea adăugată totală (brută) 2.652.000 2.940.520 2.959.540

5. Valoarea adăugată netă 2.509.000 2.785.520 2.804.540

VA = VA1 - VA0 = 2959540 - 2652000 = 307540 lei;

VA% = %6,11100000.652.2

540.307100

0

VA

VA;

100% VAIVA .

În funcţie de modificările intervenite se pot face aprecieri cu privire la creşterea sau

scăderea valorii adăugate în perioada curentă faţă de perioada de bază sau faţă de program ceea

ce se va reflecta în mod pozitiv sau negativ asupra eficienţei generale a activităţii întreprinderii.

Influenţele elementelor componente asupra mărimii valorii adăugate se pot stabili cu

ajutorul metodei balanţiere astfel:

840.627000.700.6840.327.701 QeQeQe

VA lei;

300.320)000.048.4300.368.4()( 01 CiCiCm

VA lei;

2

1

, VACmQe

VA ; 2

1

, %% VACmQe

VA .

Ţinând seama de aceste relaţii, rezultă că pentru creşterea valorii adăugate se poate

acţiona prin creşterea producţiei exerciţiului, dar mai ales prin scăderea cheltuielilor

intermediare.

În cazul societăţii comerciale analizate se remarcă o sporire a valorii adăugate cu 307.540

lei, respectiv cu 11,6% faţă de perioada de bază pe seama creşterii producţiei exerciţiului într-un

ritm superior creşterii cheltuielilor intermediare.

În cadrul analizei valorii adăugate putem calcula şi valoarea adăugată netă, ca diferenţă

între valoarea adăugată totală sau brută (VA) şi cheltuielile cu amortizarea activelor imobilizate

ale întreprinderii (A):

VAN = VA – A.

Modificarea valorii adăugate nete se explică prin modificarea valorii adăugate totale sau

brute şi a cheltuielilor cu amortizarea ale căror influenţe se calculează cu ajutorul metodei

balanţiere astfel:

VAN = VAN1 - VAN0 = 2.804.540 - 2.509.000 = 295.540 lei;

540.307000.652.2540.959.201 VAVAVA

VAN lei;

000.12)000.143000.155()( 01 AAA

VAN lei;

2

1

, VANAVA

VAN .

Influenţele elementelor componente asupra mărimii valorii adăugate se pot stabili cu

ajutorul metodei balanţiere astfel:

1) 700.122000.220.1700.342.101 CsCsCs

VA lei;

2) 400.29800.292200.32201 CASCASCAS

VA lei;

3) 440.7200.73640.8001 CPSCPSCPS

vA lei;

4) 000.9000.183000.19201 CFCFCF

VA lei;

5) 000.12000.143000.15501 AAA

VA lei;

6) 000.123000.708000.83101 PPp

VA lei;

7) 000.4000.32000.3601 AITAITAIT

VA lei.

7

1

,,,,,, VAAITPACFCPSCASCs

VA .

38

Valoarea adăugată netă prin această metodă se obţine prin însumarea elementelor valorii

adăugate, mai puţin cheltuielile cu amortizarea sau prin scăderea cheltuielilor cu amortizarea

din valoarea adăugată totală sau brută.

În procesul de analiză se poate face şi o analiză structurală a valorii adăugate prin

calcularea ponderii fiecărui element al valorii adăugate faţă de valoarea adăugată totală sau

brută:

100;;;;;;

VA

AITPACFCPSCASCsG .

Se poate stabili şi modificarea intervenită în ponderea fiecărui element al valorii

adăugate astfel:

.

Schimbările intervenite în mărimea şi ponderea elementelor luate în calculul valorii

adăugate se reflectă şi asupra rezultatului financiar sau a profitului unei întreprinderi.

Pentru societatea comercială analizată aceste ponderi, ca şi modificarea lor se prezintă în

tabelul nr. 2.3.

Tabelul nr. 2.3.

Ponderi (G) (%) Nr.

Crt.

Indicatori

Per. de bază Per. curentă

G

(%)

1. Cheltuieli cu salariile 46 45,4 -0,6

2. Cheltuieli pentru asigurările sociale 11 10,9 -0,1

3. Cheltuieli pentru protecţia socială 2,8 2,7 -0,1

4. Cheltuieli financiare 6,9 6,5 -0,4

5. Cheltuieli cu amortizarea 5,4 5,2 -0,2

6. Alte impozite şi taxe 1,2 1,2 0

7. Profitul brut 26,7 28,1 1,4

8. Valoarea adăugată 100 100 -

În urma analizei structurale a valorii adăugate rezultă următoarele:

- cheltuielile cu salariile au crescut cu 122.700 lei în perioada curentă faţă de perioada de

bază, însă ponderea lor în valoarea adăugată a scăzut cu 0,6% . Aceeaşi evoluţie au avut-o şi

cheltuielile cu asigurările sociale şi cele cu protecţia socială.

- cheltuielile financiare au crescut în mărime absolută cu 9.000 lei, dar au scăzut ca

pondere în valoarea adăugată cu 0,4%.

- amortizarea a crescut cu 12.000 lei, ca urmare a creşterii valorii medii a activelor

imobilizate, însă şi ponderea lor a scăzut în totalul valorii adăugate cu 0,2% ;

- profitul brut înregistrează o creştere atât în mărimea absolută cu 123.000 lei, cât şi ca

pondere în valoarea adăugată cu 1,4%.

Analiza poate fi continuată prin determinarea raportului static şi a raportului dinamic

între valoarea adăugată şi producţia exerciţiului sau producţia fabricată:

100;

QfQe

VARs ; 100

;

QfQe

VA

II

IRd .

Raportul static (Rs) arată ponderea valorii adăugate în producţia exerciţiului sau

producţia fabricată, în timp ce raportul dinamic (Rd) arată dinamica sau ritmul modificării valorii

adăugate în funcţie de dinamica sau ritmul modificării producţiei exerciţiului sau producţiei

fabricate.

Pentru societatea comercială analizată raportul static şi dinamic calculat pe baza

producţiei exerciţiului va fi:

39

; ;

Se constată faptul că în perioada curentă faţă de perioada de bază a crescut ponderea

valorii adăugate în producţia exerciţiului, tocmai ca urmare a dinamicii superioare a acesteia,

comparativ cu dinamica producţiei exerciţiului.

Un obiectiv important al analizei îl constituie analiza factorială a valorii adăugate pe

baza unor modele factoriale de tip multiplicativ sau produs între factori. Astfel mărimea valorii

adăugate din activitatea de producție (Vap) se poate stabili în funcţie de mărimea producţiei

exerciţiului şi ponderea cheltuielilor intermediare în producţia exerciţiului (Gi):

)1()1( GiQeQe

CiQeVap ,

În care:

Gi – ponderea cheltuielilor intermediare în producţia exerciţiului, respectiv raportul

dintre cheltuielile intermediare şi producţia exerciţiului.

Modificarea valorii adăugate se explică prin modificarea producţiei exerciţiului şi a

ponderii cheltuielilor intermediare în producţia exerciţiului ale căror influenţe se calculează cu

ajutorul metodei substituirilor în lanţ:

1) )1)(()1()1( 0010001 GiQeQeGiQeGiQeQe

VA ;

2) )()1()1( 010111 GiGiQeGiQeGiQeGm

VA ;

.

Mărimea valorii adăugate se mai poate calcula în funcţie de producţia exerciţiului şi

valoarea adăugată medie la 1 leu producţie a exerciţiului ( ):

.

Producţia exerciţiului poate fi privită şi ea în funcţie de timpul total lucrat de salariaţi,

exprimat în ore-om (T) şi de productivitatea orară (Wh), iar timpul total lucrat depinde de

numărul mediu de salariaţi (Ns) şi timpul de lucru mediu pe un salariat ( ):

Qe = T xWh = Ns x x Wh

T = Ns x

La rândul ei valoarea adăugată medie la 1 leu producţie a exerciţiului ( va ) depinde

structura producţiei pe sortimente (gi) şi de valoarea adăugată la 1 leu producţie pe produse (vai):

Pentru exemplificarea metodologiei de analiză vom folosi datele din tabelul nr. 2 .4.

Tabelul nr. 2.4.

Indicatori Perioada de

bază

Perioada

curentă

Indice

%

1. Producţia exerciţiului (Qe) 6.700.000 7.327.840 109,4

2. Cheltuieli materiale (Cm) 4.048.000 4.368.300 107,9

3. Timpul total lucrat în ore-om (T) 695.600 669.700 96,3

4. Nr. mediu de salariaţi (Ns) 370 362 97,8

5. Timpul mediu de lucru pe un salariat în ore ( ) 1.880 1.850 98,4

6. Productivitatea medie orară (Wh) 9.632 10.942 113,6

40

7. Valoarea adăugată medie la un leu producţie a

exerciţiului ( )

0,396 0,404 102,02

8. Valoarea adăugată medie recalculată la 1 leu

producţie ( )

-

0,392

-

9. Valoarea adăugată (VA) 2.652.000 2.959.540 111,6

540.307000.652.2540.959.201 VAVAVA lei.

Valoarea adăugată a crescut cu 307.540 lei, creştere explicată, potrivit sistemului

factorial prezentat, pe baza influenţei următorilor factori:

1) Influenţa producţiei exerciţiului:

din care, datorită modificării:

1.1 Timpului total lucrat:

din care, datorită modificării:

1.1.1. Numărului mediu de salariaţi:

;

1.1.2. Timpul lucrat în medie de un salariat:

;

1.2 Productivităţii medii orare:

;

2) Influenţa valorii adăugate medii la 1 leu producţie a exerciţiului:

din care, datorită modificării:

2.1 Structurii producţiei exerciţiului:

,

unde:

2.2 Valorii adăugate la 1 leu producţie pe produse:

.

Din analiza factorială efectuată rezultă că ambii factori de influenţă direcţi au avut

influenţă favorabilă asupra creşterii valorii adăugate.

Astfel producţia exerciţiului, care reprezintă factorul extensiv, a contribuit la creşterea

valorii adăugate cu 248.624 lei, adică cu 80,84%, ca urmare a influenţei favorabile a

productivităţii medii orare. În ce priveşte influenţa timpului total lucrat de salariaţi, aceasta a fost

nefavorabilă, atât ca urmare a reducerii numărului mediu de salaria ţi, cât şi ca urmare a reducerii

timpului mediu de lucru al acestora.

Cel de-al doilea factor direct, valoarea adăugată medie la 1 leu producţie a exerciţiului a

contribuit la creşterea valorii adăugate, urmare a creşterii valorii adăugate la 1 leu producţie pe

produse. În ceea ce priveşte influenţa modificării structurii producţiei aceasta se apreciază ca

fiind justificată în măsura în care ea răspunde cerinţelor pieţei de desfacere.

Analiza factorială a valorii adăugate poate fi efectuată şi pe baza unui alt model, cu

condiţia cunoaşterii volumului fizic al cantităţilor vândute din fiecare produs, a preţurilor de

vânzare a fiecărui produs şi a cheltuielilor cu materialele pe unitatea de produs:

VA = .

41

În acest caz, schema factorilor de influenţă se prezintă astfel:

Influenţele acestor factori se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ, astfel:

1. Influenţa volumului fizic al producţiei:

,

În care:

- valoarea adăugată medie pe produs din perioada de bază, calculată ca medie

ponderată a valorii adăugate de la nivelul fiecărui produs:

= .

Se poate observa că pentru creşterea valorii adăugate este necesară creşterea cantităţilor

vândute la nivelul fiecărui produs, evoluţie care este însă condiţionată de menţinerea valorii

adăugate medii pe unitatea de produs cel puţin la nivelul din anul de bază.

2. Influenţa structurii producţiei:

;

Pentru creşterea valorii adăugate totale este necesar ca în anul curent firma să vândă mai

multe produse dintre cele care în perioada de bază respectau corelaţia , respectiv

produsele care aveau o valoare adăugată mai mare decât valoarea adăugată medie la nivelul

tuturor produselor.

3. Influenţa valorii adăugate pe unitatea de produs:

,

din care:

3.1 Influenţa preţului de vânzare:

;

3.2 Influenţa cheltuielilor materiale pe produs:

.

În cadrul analizei valorii adăugate este necesar să se calculeze şi efectele modificării

acesteia asupra unor indicatori de eficienţă cum ar fi:

1. Asupra productivităţii muncii:

;

2. Asupra eficienţei utilizării activelor de exploatare:

;

3. Asupra eficienţei utilizării activelor fixe:

;

4. Asupra eficienţei utilizării activelor circulante:

;

5. Asupra cheltuielilor totale (Ct) sau a cheltuielilor cu salariile (Cs) la 1000 lei valoare

adăugată:

VA

q

s

va p

cm

42

.

În cadrul analizei se poate calcula şi influenţa modificării valorii adăugate asupra

profitului şi a ratei rentabilităţii prin intermediul cifrei de afaceri şi a corelaţiei dintre valoarea

adăugată şi cifra de afaceri.

2.5. Analiza diagnostic a cifrei de afaceri Cifra de afaceri reprezintă veniturile totale obţinute din activitatea comercială a unei

întreprinderi pe o anumită perioadă de timp. În cadrul cifrei de afaceri nu se includ veniturile

financiare precum şi veniturile extraordinare.

Analiza cifrei de afaceri prezintă o importanţă deosebită deoarece permite aprecierea

locului întreprinderii în sectorul său de activitate, a poziţiei sale pe piaţă, a aptitudinilor acesteia

de a lansa, respectiv de a dezvolta diferite activităţi în mod profitabil. Totodată, modificarea

cifrei de afaceri se reflectă asupra principalilor indicatori economico-financiari, precum şi asupra

eficienţei activităţii societăţilor comerciale.

Din punct de vedere al conţinutului şi al sferei de întindere, cifra de afaceri poate fi

privită ca: cifră de afaceri totală, cifră de afaceri medie, cifră de afaceri marginală şi cifră de

afaceri critică.

Cifra de afaceri totală (CA), exprimă volumul total al afacerilor unei firme, evaluate în

preţurile pieţei. Ea cuprinde totalitatea veniturilor din vânzarea mărfurilor şi produselor,

executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor într-o perioadă de timp.

Cifra de afaceri medie ( ), se poate determina în unităţile monoproductive, şi reflectă

încasarea medie pe unitatea de produs sau serviciu.

Cifra de afaceri marginală (CAm), exprimă variaţia încasărilor unei firme generată de

creşterea cu o unitate a volumului vânzărilor.

Cifra de afaceri critică (CAmin), reprezintă acel nivel al vânzărilor la care se asigură

acoperirea în totalitate a cheltuielilor efectuate, iar profitul este egal cu zero. În acest caz, cifra de

afaceri minimă va fi egală cu suma cheltuielilor f ixe şi a celor variabile:

CAmin = CF + Cv sau

unde:

CF - cheltuielile fixe totale;

Ncv - nivelul relativ al cheltuielilor variabile faţă de cheltuielile totale (Ct).

Cel mai adesea mărimea cifrei de afaceri totale se determină prin însumarea veniturilor

provenite din activitatea de bază a întreprinderilor (Vb) cu veniturile provenite din alte activităţi

(Va):

CA = Vb + Va

unde:

Vb - reflectă cifra de afaceri din activitatea de bază a întreprinderii şi se referă la

vânzarea produselor rezultate din activitatea de bază a întreprinderii.

Va - reflectă cifra de afaceri din alte activităţi cu caracter industrial sau neindustrial.

43

În procesul de analiză este necesar să se calculeze modificarea absolută şi procentuală

intervenită în mărimea cifrei de afaceri din perioada curentă faţă de cea prevăzută sau din

perioada de bază astfel:

;

; .

În funcţie de mărimea şi semnul acestor modificări se pot face aprecieri cu privire la

creşterea sau scăderea cifrei de afaceri a întreprinderii în perioada supusă analizei. Deoarece cifra

de afaceri este exprimată în preţuri curente, în perioada de creştere puternică a preţurilor trebuie

să fie corectată cu indicele inflaţiei, altfel informaţiile îşi pierd mult din fiabilitate, iar concluziile

analizei vor fi deformate. De aceea se impune determinarea unei rate reale de creştere a cifrei de

afaceri pe baza relaţiei:

unde: Ip – indicele de creştere a preţurilor.

Contribuţia elementelor componente la modificarea cifrei de afaceri se pot calcula cu

ajutorul metodei balanţiere pe baza relaţiilor:

1. ;

2. ;

; .

Contribuţia principală la modificarea cifrei de afaceri totale revine veniturilor din

activitatea de bază a fiecărei întreprinderi. De aceea, în cadrul analizei se poate calcula şi

ponderea veniturilor din activitatea de bază şi din alte activităţi faţă de cifra de afaceri totală a

întreprinderii astfel:

.

De asemenea este necesar să se calculeze şi modificările intervenite în mărimea acestor

ponderi.

.

În funcţie de schimbările intervenite în mărimea acestor ponderi se poate face o analiză

structurală a cifrei de afaceri, precum şi a schimbărilor intervenite în ponderea cifrei de afaceri

din activitatea de bază şi din alte activităţi. Schimbările intervenite în structura cifrei de afaceri

trebuie să fie corelate cu modificările care au avut loc în profilul şi structura producţiei vândute,

precum şi în cerinţele pieţei.

Structura cifrei de afaceri poate fi privită şi după alte criterii: pe produse, pe tipuri de

activităţi, pe pieţe de desfacere, etc. Pentru asigurarea unor comparaţii în timp sau între anumite

firme se poate utiliza coeficientul de concentrare sau coeficientul Gini-Struck. Acest coeficient

se determină cu ajutorul următoarei relaţii:

unde:

- gi - structura cifrei de afaceri pe produse sau act ivităţi;

- n - numărul de produse din nomenclatorul de fabricaţie al întreprinderii.

Acest coeficient poate lua valori între 0 şi 1. Dacă nivelul lui se apropie de 0 înseamnă că

cifra de afaceri este repartizată relativ uniform pe cele n produse din nomenclatorul de fabricaţie.

Dacă dimpotrivă nivelul lui se apropie de 1 înseamnă că în structura vânzărilor sunt câteva

produse care deţin cea mai mare pondere în cifra de afaceri.

În acelaşi scop se poate folosi şi indicele Herfindhal care se determină cu relaţi a:

44

Valoarea acestui coeficient este egală cu 1 dacă întreprinderea vinde un singur produs şi

cu 1/n dacă vânzările sunt repartizate în proporţii egale pe produse.

Structura cifrei de afaceri pe produse poate fi investigată şi cu ajutorul metodei ABC.

Această metodă se bazează pe curba ABC, care este realizată în sistemul de axe xOy, în care pe

abscisă sunt reprezentate ponderile cumulate în numărul produselor, iar pe ordonată ponderile

cumulate în cifra de afaceri. Se ajunge astfel, la o curbă cum este cea din figura 2.1:

Se disting trei zone în structura cifrei de afaceri:

Zona A: - cuprinde acea porţiune în care o pondere redusă a numărului de produse (10-

15%), deţine o pondere mare în cifra de afaceri (60 -70%);

Zona B: - în care ponderea deţinută în numărul de produse este aproximativ egală cu cea

deţinută în cifra de afaceri (25-30%);

Zona C: - în care o pondere mare din numărul produselor (65-70%), deţine o pondere

mică în cifra de afaceri.

În această situaţie în zona A sunt cuprinse acele produse cu o rotaţie rapidă, care trebuie

să existe în permanenţă la vânzare. De aceea la aceste produse trebuie să se asigure o bună

aprovizionare şi o gestiune eficientă a stocurilor. De regulă produsele cuprinse în această zonă au

o marjă comercială redusă. În zona B sunt cuprinse articole standard, a căror rotaţie şi marjă

comercială sunt apropiate de media întreprinderii, iar în zona C sunt cuprinse, de regulă, articole

cu rotaţie scăzută, dar cu o marjă comercială mare (produse de lux). Aceste produse ridică

probleme pe linia gestiunii stocurilor.

Din punct de vedere al eficienţei, produsele din zona A sunt cele mai rentabile, însă ele

sunt însoţite şi de un risc comercial ridicat, deoarece scăderea cererii sau ofensiva unui concurent

pentru produsele din această zonă, poate pune în pericol stabilitatea firmei. De aceea este indicat

ca întreprinderile să opteze pentru un anumit grad de diversificare a producţiei cu scopul de a

asigura creşterea cifrei de afaceri şi reducerea riscului.

Metoda ABC poate fi utilizată şi pentru analiza cifrei de afaceri pe categorii de clienţi.

Astfel, după contribuţia lor în cifra de afaceri, clientela unei firme poate fi omogenă, când toţi

clienţii deţin o pondere aproximativ egală în volumul vânzărilor, sau eterogenă, când după

contribuţia lor la realizarea cifrei de afaceri clienţii se împart în trei categorii: clienţi puternici,

clienţi medii şi clienţi mici.

Pentru zonarea clientelei eterogene se foloseşte metoda ABC, obţinându-se următoarea

repartiţie:

- zona A, în care o pondere mică a clienţilor deţine o pondere mare în cifra de afaceri;

- zona B, unde cele două ponderi sunt aproximativ egale;

- zona C, unde o pondere mare a clienţilor deţine o pondere mică în cifra de afaceri.

CA 100%

100 % nr prod.

Zona

A

Zona

B

Zona

C

Fig. nr. 2.1: Curba ABC în cazul structurii CA pe produse

45

Şi o asemenea analiză a structurii cifrei de afaceri determină anumite concluzii pentru

aprecierea volumului de activitate, a securităţii şi instabilităţii întreprinderii. Astfel, zona A deşi

are cea mai mare contribuţie la realizarea cifrei de afaceri, din punctul de vedere al securităţii

firmei este cea mai riscantă, existând posibilitatea reorientării acestor clienţi către alţi furnizori.

În plus, numărul de clienţi fiind foarte redus întreprinderea este obligată să acorde anumite

avantaje financiare pentru menţinerea lor, ceea ce îi va afecta rentabilitatea.

Zona C, unde numărul de clienţi este foarte mare, se caracterizează prin cheltuieli de

exploatare ridicate, afectând astfel rentabilitatea firmei. În aceste condiţii putem aprecia că zona

B prezintă cel mai mare grad de stabilitate atât ca cifră de afaceri, cât şi ca rentabilitate, fiind de

preferat o orientare a activităţii firmei către aceşti clienţi.

Analiza cifrei de afaceri poate fi continuată prin determinarea raportului static şi a

raportului dinamic între aceasta şi producţia fabricată.

; .

Raportul static (Rs) arată proporţia dintre cifra de afaceri şi producţia fabricată. El poate

lua valori mai mici, egale sau mai mari ca 1 (Rs 1 ,Rs 1) şi exprimă modificările intervenite în

stocurile de produse finite.

Raportul dinamic (Rd) arată dinamica cifrei de afaceri în funcţie de dinamica producţiei

fabricate.

Un obiectiv important al analizei cifrei de afaceri îl constituie analiza factorială a

acesteia pe baza unor modele deterministe de tip multiplicativ sau produs între factori. Astfel,

mărimea cifrei de afaceri într-o întreprindere depinde de volumul fizic al producţiei vândute pe

sortimente (qi) şi de preţul de vânzare pe unitatea de produs (pi):

Schema factorilor de influenţă se prezintă astfel:

iar influenţele factorilor se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:

1. ;

2. ,

În care:

Iq – indicele valoric al cantităţilor, Iq =

;

Ip – indicele preţurilor firmei, Ip =

.

Putem observa că pentru o a obţine o creştere a cifrei de afaceri a firmei, este necesar ca

indicii cantităţilor (Iq) şi respectiv ai preţurilor firmei (Ip) să fie supraunitari, ceea ce presupune

ca firma să vândă mai multe unităţi din fiecare produs, respectiv ca preţurile de vânzare ale

produselor să fie mai mari.

.

Creşterea cifrei de afaceri a fiecărei firme poate avea loc prin creşterea volumului

producţiei vândute în funcţie de cerinţele pieţei şi de resursele disponibile ale fiecărei

întreprinderi. De asemenea, un rol important în creşterea cifrei de afaceri îl are creşterea preţului

de vânzare în funcţie de calitatea producţiei şi de evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă pe

piaţă.

CA pi

qi

46

Trebuie precizat faptul că primul factor conţine şi influenţa structurii producţiei vândute,

care prin intermediul preţului diferenţiat pe produse acţionează asupra cifrei de afaceri.

Influenţa modificării structurii producţiei poate fi cuantificată prin calcularea unui preţ

mediu de vânzare în cazul produselor omogene (exprimate în aceeaşi unitate de măsură).

,

unde:

gi - structura producţiei vândute

pi - preţul de vânzare pe produse

p - preţul mediu de vânzare, pentru produsele omogene.

Influenţa acestor factori se calculează cu ajutorul metodei substituirii în lanţ:

- influenţa volumului fizic al producţiei vândute:

1) ;

- influenţa preţului mediu de vânzare

2) ;

2.1. Influenţa structurii producţiei vândute:

,

unde:

2.2 Influenţa preţului de vânzare pe produse:

;

2

1

Capq

CA .

Putem aprecia că modificarea structurii producţiei vândute în favoarea unor sortimente

care sunt solicitate pe piaţă şi au preţuri de vânzare mai mari, reprezintă o cale importantă de

creştere a cifrei de afaceri.

Pentru analiza factorială se mai pot folosi şi alte modele, ţinând seama de numărul mediu

de salariaţi ( Ns ), de productivitatea muncii (Wa) şi de gradul de valorificare a producţiei

fabricate (Gv):

.

La rândul ei productivitatea muncii poate fi privită în funcţie de gradul de înzestrare

tehnică a muncii cu active fixe (It) şi de eficienţa utilizării activelor fixe (E):

.

În acest caz schema factorilor de influenţă se prezintă astfel:

Pentru aplicarea metodologiei de analiză vom folosi datele din tabelul nr. 2.5

CA q

p gi

pi

CA

Ns

Wa

Gv

It

E

47

Tabelul nr. 2.5

Indicatori Perioada de

bază

Perioada

curentă

Indice %

1. Cifra de afaceri (CA) 6.543.000 7.032.000 107,5

2. Producţia fabricată (Qf) 6.564.000 7.055.480 107,5

3. Numărul mediu de salariaţi ( Ns ) 370 362 97,8

4. Valoarea medie a activelor fixe (Af) 380.000 387.000 101,8

5. Productivitatea muncii (Wa ) 17.740 19.490 109,9

6. Înzestrarea tehnică a muncii (It) 1.027 1.069 104,1

7. Eficienţa activelor fixe (E) 17,27 18,23 105,6

8. Gradul de valorificare a producţiei

fabricate (Gv)

0,9968 0,9966 100

000.498000.543.6000.032.701 CACACA lei

Influenţele factorilor le stabilim cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:

1. Influenţa numărului de salariaţi:

;

2. Influenţa productivităţii muncii:

,

din care:

2.1 Influenţa înzestrării tehnice a muncii:

lei;

2.2 Influenţa eficienţei activelor fixe:

lei;

3. Influenţa gradului de valorificare a producţiei fabricate:

lei.

Creşterea cifrei de afaceri s-a realizat prin creşterea productivităţii muncii anuale atât ca

urmare a creşterii eficienţei utilizării activelor fixe, cât şi a înzestrării tehnice a muncii. În acelaşi

timp observăm că a scăzut uşor numărul mediu de salariaţi ca şi gradul de valorificare a

producţiei fabricate.

Analiza cifrei de afaceri pe baza acestui model ne permite să facem aprecieri cu privire la

modificarea acesteia în funcţie de factorii de producţie reprezentaţi de numărul mediu de salariaţi

şi activele fixe ale întreprinderii, precum şi de eficienţa utilizării acestor factori reflectată prin

productivitatea muncii şi eficienţa activelor fixe.

Cu ocazia analizei cifrei de afaceri este necesar să se studieze şi legătura dintre aceasta,

capacitatea de producţie a întreprinderii şi gradul de satisfacere a cererii solvabile pentru anumite

produse.

Astfel, capacitatea de producţie depinde de gradul de dotare tehnică a întreprinderii şi de

resursele disponibile ale fiecărei întreprinderi.

Gradul sau coeficientul de utilizare a capacităţii de producţie (K) se poate stabili ca raport

între producţia fabricată şi capacitatea de producţie maximă a întreprinderii (Cp):

.

Gradul de satisfacere a cererii estimate iniţial pentru un anumit produs, se poate stabili ca

raport între cifra de afaceri din activitatea de bază şi cererea estimată iniţial pentru acele produse

(Ce):

48

.

De asemenea, în cadrul analizei se poate calcula un coeficient al vânzărilor totale sau cota

globală de piaţă a unei întreprinderi (Kt), ca raport între vânzările întreprinderii dintr-un anumit

produs (Vp), faţă de vânzările totale pe piaţă din acel produs (Vt):

.

Putem calcula în continuare şi un coeficient al vânzărilor pe segmente de piaţă (Ks) ca

raport între vânzările unui produs al întreprinderii pe un segment de piaţă (Vps) şi vânzările

totale pe segmentul de piaţă respectiv (Vs) din acel produs:

.

În funcţie de mărimea şi evoluţia acestor coeficienţi se pot face aprecieri cu privire la

structura vânzărilor pe segmente de piaţă şi la evoluţia concurenţei pe aceste segmente de piaţă.

În finalul analizei cifrei de afaceri este necesar să stabilim consecinţele modificării

acesteia asupra principalilor indicatori economico-financiari ai întreprinderii:

1. Asupra productivităţii muncii :

;

2. Asupra eficienţei utilizării activelor fixe sau circulante:

;

3. Asupra cheltuielilor totale sau a cheltuielilor de exploatare ce revin la 1.000 lei cifră de

afaceri:

;

4. Asupra profitului aferent cifrei de afaceri:

;

5. Asupra vitezei de rotaţie a activelor circulante:

.

Pe termen scurt se pot face aprecieri cu privire la evoluţia cifrei de afaceri în funcţie de

variabila timp, utilizându-se ecuaţia:

y = a + b t.

Parametrii a şi b se pot calcula cu ajutorul relaţiilor:

;

Valoarea cifrei de afaceri previzionată trebuie corectată în plus sau în minus cu abaterea

medie pătratică dintre valorile seriei reale şi a celei teoretice.

49

CAPITOLUL III

ANALIZA DIAGNOSTIC A GESTIUNII RESURSELOR UMANE

Resursele umane reprezintă principalul factor al procesului creator de valoare din cadrul

oricărui agent economic. De aceea, asigurarea la timp a întreprinderilor industriale cu forţa de

muncă necesară şi folosirea raţională a acesteia influenţează hotărâtor nivelul performanţelor

economico-financiare înregistrate de agenţii economici.

Obiectivele principale ale analizei diagnostic a gestiunii resurselor umane în

întreprinderile industriale sunt:

- asigurarea cu personal pe total şi pe categorii;

- situaţia calificării forţei de muncă;

- circulaţia şi fluctuaţia forţei de muncă;

- utilizarea timpului de lucru;

- productivitatea muncii şi căile sale de creştere.

3.1. Analiza diagnostic a utilizării timpului de lucru Creşterea eficienţei activităţii economice a întreprinderilor este influenţată de un complex

de factori, în cadrul cărora, pe lângă asigurarea cu forţă de muncă, utilizarea raţională a acesteia

joacă un rol tot mai important.

Folosirea raţională a forţei de muncă presupune utilizarea deplină şi eficientă a acesteia.

Asigurarea folosirii depline a forţei de muncă se realizează prin creşterea gradului de ocupare şi

prin utilizarea integrală a timpului de lucru. Folosirea eficientă a forţei de muncă presupune:

utilizarea forţei de muncă în raport cu pregătirea şi calificarea sa, cu vârsta şi cu sexul, asigurarea

unui raport optim între personalul calificat şi cel necalificat, între numărul de muncitori şi

personalul de conducere şi administraţie, între muncitorii de bază şi cei auxiliari, creşterea

stabilităţii forţei de muncă etc.

Îmbunătăţirea folosirii depline a forţei de muncă duce la creşterea productivităţii muncii,

precum şi a eficienţei generale a activităţii întreprinderii.

În cadrul analizei diagnostic a utilizării timpului de lucru al muncitorilor trebuie să se

urmărească aspectele legate de folosirea deplină şi raţională a acestuia, precum şi efectele

utilizării incomplete a timpului de lucru asupra principalilor indicatori ai activităţii întreprinderii.

Analiza trebuie să stabilească cauzele pierderilor de timp pentru ca astfel să se poată lua măsuri

pentru evitarea lor în viitor, în vederea creşterii producţiei şi a produ ctivităţii muncii.

Pentru analiza diagnostic a utilizării timpului de lucru se folosesc datele din balanţa

timpului de lucru al muncitorilor şi al celorlalte categorii de salariaţi referitoare la fondul de timp

calendaristic, fondul de timp maxim disponibil, fondul de timp efectiv lucrat şi fondul de timp

neutilizat, exprimat în zile-om şi ore-om.

Indicatorul zile-om indică zilele în care muncitorii s-au prezentat la lucru, indiferent dacă

au lucrat ziua întreagă conform duratei legale sau dacă au prestat ore suplimentare. Datorită

faptului că acest indicator nu ia în considerare pierderile de timp din cadrul zilei de lucru este

necesar să se folosească şi indicatorul ore-om, care exprimă mărimea timpului efectiv lucrat.

Fondul de timp calendaristic exprimat în zile-om, se determină înmulţind numărul

mediu al muncitorilor cu numărul zilelor calendaristice din perioada respectivă (lună, trimestru,

an):

,

în care:

Tc - fondul de timp calendaristic;

Zc - numărul zilelor calendaristice.

50

Pentru exprimarea fondului de timp calendaristic în ore-om trebuie să se ţină seama de

durata legală a zilei de lucru.

Fondul de timp maxim disponibil se determină scăzând din fondul de timp calendaristic,

timpul aferent concediilor legale de odihnă, zilelor de repaus şi sărbătorilor legale.

Td = Tc - (To + Tl),

în care:

Td - fondul de timp disponibil;

To - timpul aferent concediilor de odihnă;

Tl - timpul aferent zilelor de repaus şi sărbătorilor legale.

Fondul de timp efectiv utilizat reprezintă numărul de zile-om sau ore-om efectiv lucrate

într-o perioadă de timp, indiferent dacă sunt normale sau suplimentare.

Fondul de timp neutilizat exprimă mărimea pierderilor de timp justificate şi nejustificate

care au avut loc în cursul perioadei analizate.

Rezultă că între fondul de timp maxim disponibil, cel efectiv lucrat şi cel neutilizat există

următoarele relaţii:

Td = Te + Tn Tn = Td - Te Te = Td - Tn

în care:

Te - fondul de timp efectiv lucrat;

Tn - fondul de timp neutilizat.

Mărimea fondului de timp efectiv lucrat se mai poate determina şi prin înmulţirea

numărului mediu al muncitorilor cu numărul mediu de zile efectiv lucrate de către un muncitor

când este exprimat în zile-om şi cu durata medie efectivă a zilei de lucru, când este exprimată în

ore-om, adică:

în care:

1Z - numărul mediu de zile-om efectiv lucrate de un muncitor;

1h - durata medie efectivă a zilei de lucru.

Principalele obiective care se urmăresc la analiza diagnostic a utilizării timpului de lucru

sunt următoarele:

- gradul de folosire a fondului de timp maxim disponibil;

- mărimea şi structura fondului de timp neutilizat, îndeosebi a celui nejustificat;

- efectele utilizării incomplete a timpului de lucru asupra principalilor indicatori ai

activităţii întreprinderii;

- situaţia coeficientului numărului de schimburi şi a consecinţelor modificării acestuia.

Pentru caracterizarea gradului de utilizare a timpului de lucru se folosesc mai mulţi

indicatori, ca: indicele de utilizare a fondului de timp maxim disponibil; durata medie efectivă a

zilei de lucru; indicele utilizării numărului mediu de muncitori.

Indicele de utilizare a fondului de timp maxim disponibil se determină prin raportarea

fondului de timp efectiv lucrat la fondul de timp maxim disponibil:

Timpul efectiv luat în considerare poate fi cel conform duratei normale a zilei de lucru

sau întregul timp efectiv lucrat, în care se include şi timpul lucrat suplimentar.

În practica întreprinderilor în cadrul timpului efectiv se înregistrează, în afară de timpul

util consumat pentru obţinerea produselor bune şi o serie de alte elemente de timp consumat

neraţional, ca de pildă, timpul consumat pentru produsele rebutate.

Pentru caracterizarea reală a gradului de utilizare a timpului de lucru este necesar ca din

timpul efectiv să se elimine toate categoriile de timp folosite în mod neraţional.

Durata medie a zilei de lucru caracterizează numărul mediu de ore lucrate de un salariat

în cursul unei zile. Mărimea ei se poate calcula ca durată medie normală a zilei de lucru, fără

51

luarea în considerare a timpului lucrat suplimentar prin raportarea numărului total de ore-om

efectiv lucrate în timpul normal la numărul de zile-om efectiv lucrate din acea perioadă:

în care:

- durata medie normală a zilei de lucru;

- numărul total de ore-om lucrate în timp normal;

- numărul de zile-om lucrate în timp normal.

Dacă se ia în considerare şi timpul lucrat suplimentar se poate calcula şi durata medie

totală sau completă a zilei de lucru ca raport între numărul total de ore-om şi numărul total de

zile-om efectiv lucrate în perioada respectivă:

în care:

th - durata medie totală (completă) a zilei de lucru;

- numărul total de ore-om lucrate;

- numărul total de zile-om lucrate.

După calcularea duratei medii a zilei de lucru se poate determina gradul de utilizare a

duratei medii legale a zilei de lucru ca un raport între acestea:

în care:

- indicele utilizării duratei medii legale a zilei de lucru;

- durata medie legală a zilei de lucru.

Durata medie legală a zilei de lucru se calculează ca o medie aritmetică ponderată între

durata legală a zilei de lucru corespunzătoare fiecărei categorii de muncitori care au un anumit

regim de lucru (6, 7 sau 8 ore) şi numărul muncitorilor din fiecare categorie.

Gradul de folosire a timpului de lucru poate fi apreciat şi cu ajutorul indicelui de utilizare

a numărului mediu de muncitori care se calculează ca raport între numărul mediu al

muncitorilor care s-au prezentat efectiv la lucru ( ) şi numărul mediu scriptic din perioada

respectivă ( ):

.

În continuarea analizei se urmăreşte mărimea totală a fondului de timp neutilizat precum

şi structura acestuia. Mărimea timpului neutilizat se poate stabili prin însumarea pierderilor de

timp din întreruperi datorită concediilor medicale, concediilor fără plată, a învoirilor, absenţelor

nemotivate etc.

Pierderile de timp pot fi justificate sau nejustificate, iar în cadrul analizei trebuie să se

stabilească ponderea deţinută de aceste pierderi pe cauze, în mărimea totală a pierderilor de timp.

Urmărind utilizarea timpului de lucru al muncitorilor pe doi ani consecutivi (tabelul nr.

3.1.) se constată o scădere a ponderii timpului efectiv lucrat în anul curent (96,4%) faţă de cel

precedent (97,3%) în condiţiile în care creşterea ponderii de timp neutilizat are loc pe seama

unor cauze obiective.

Pentru a avea o imagine mai reală asupra folosirii timpului de lucru se poate urmări

balanţa timpului de lucru pe un muncitor, care elimină influenţa factorului extensiv (numărul

mediu de muncitori).

52

Tabelul nr. 3.1.

Perioada precedentă Perioada curentă Categoria de fond de timp

Mărimi

absolute

Ponderi Mărimi

absolute

Ponderi

Indice

%

I. Fond de timp calendaristic

(zile-om)

1303050 100,0 1392840 100,0 106,9

1. Concedii de odihnă 64260 4,9 66780 4,8 103,9

2. Sărbători legale 185640 14,2 198432 14,2 106,9

II. Fond de timp disponibil 1053150 80,9

100,0

1127628 81,0

100,0

107,1

1. Fond de timp efectiv (zile-

om)

1024590 97,3 1087560 96,4 106,1

2. Fond de timp neutilizat 28560 2,7

100,0

40068 3,6

100,0

140,3

- întreruperi de zile întregi 19992 70,0 28849 72,0 144,3

- concedii maternitate 1714 6,0 2003 5,0 116,7

- concedii medicale 2856 10,0 4808 12,0 169,9

- învoiri şi concedii fără plată 1428 5,0 1603 4,0 112,2

- absenţe nemotivate 2284 8,0 2404 6,0 105,2

- alte cauze 286 1,0 401 1,0 140,0

Fond de timp efectiv în ore-om 7991802 100,0 8591724 100,0 107,5

- ore normale 7889343 98,7 8428590 98,1 106,8

- ore suplimentare 102459 1,3 163134 1,9 159,2

În acest scop, trebuie ca fondul de timp maxim disponibil total, cel efectiv utilizat şi cel

neutilizat să se raporteze la numărul mediu al muncitorilor din perioada respectivă, adică:

; ;

în care:

td - fondul de timp maxim disponibil pe un muncitor;

te - fondul de timp efectiv utilizat pe un muncitor;

tn - fondul de timp neutilizat pe un muncitor.

Analiza diagnostic a utilizării timpului de lucru se poate adânci prin stabilirea

influenţelor factorilor care au determinat modificarea fondului de timp efectiv lucrat faţă de

fondul de timp maxim disponibil şi apariţia fondului de timp nelucrat.

T = Te – Td, sau Tn = Te - Td =

în care:

- numărul mediu de zile programate a fi lucrate de un muncitor sau fondul de timp

maxim disponibil pe un muncitor, exprimat în zile-om;

- durata medie programată a zilei de lucru sau durata medie legală a zilei de lucru.

Pentru stabilirea influenţelor factorilor se foloseşte metoda substituirilor în lanţ.

În urma analizei se pot pune în evidenţă rezervele de creştere a gradului de utilizare a

fondului de timp maxim disponibil cu toate consecinţele pozitive care decurg din această situaţie.

Utilizarea incompletă a timpului de lucru are o serie de consecinţe negative asupra

activităţii întreprinderilor, cum ar fi: diminuarea volumului producţiei; scăderea productivităţii

53

muncii; folosirea neraţională a utilajelor de producţie; prestarea de ore suplimentare; creşterea

costului de producţie; munca în asalt; depăşirea absolută şi relativă a numărului de muncitori etc.

De aceea, un obiectiv important al analizei îl constituie stabilirea consecinţelor folosirii

incomplete a timpului de lucru asupra activităţii întreprinderii.

Astfel, folosirea incompletă a timpului de lucru determină diminuarea volumului

producţiei industriale. Sporul de producţie ce s-ar obţine prin utilizarea completă a timpului de

lucru se stabileşte prin înmulţirea numărului mediu efectiv al muncitorilor cu pierderile de timp

pe un muncitor şi cu productivitatea muncii programate:

În cazul exemplului luat:

lei

Diminuarea volumului producţiei poate fi stabilită fie în funcţie de totalul timpului

neutilizat, fie numai în funcţie de pierderile de timp din cauze nejustificate, ceea ce este mai

indicat, deoarece aceste pierderi reprezintă o rezervă potenţială de sporire a volumului producţiei

în toate întreprinderile.

Folosirea incompletă a timpului de lucru duce şi la scăderea nivelului productivităţii

anuale a muncii prin intermediul producţiei nerealizate ca urmare a pierderilor de timp, adică:

unde:

rW - nivelul productivităţii muncii recalculat în funcţie de pierderile de timp.

În mod asemănător se poate determina şi influenţa folosirii incomplete a timpului de

muncă asupra eficienţei activelor fixe:

unde:

EF - modificarea absolută a nivelului eficienţei activelor fixe;

F - valoarea medie anuală a activelor fixe;

rEF - nivelul eficienţei activelor fixe, recalculat în funcţie de pierderile d e timp.

Utilizarea incompletă a timpului de lucru exercită o influenţă negativă şi asupra costului

de producţie. Această influenţă poate fi directă, ca urmare a creşterii cheltuielilor de producţie

pe seama folosirii incomplete a timpului de lucru, cât şi indirectă, datorită diminuării volumului

producţiei şi a creşterii cotei cheltuielilor fixe pe unitatea de produs.

De asemenea, utilizarea incompletă a timpului de lucru are consecinţe negative şi asupra

numărului de muncitori folosiţi de către întreprindere pentru obţinerea unui anumit volum al

producţiei. Astfel, creşterea timpului neutilizat şi îndeosebi a celui nejustificat, determină o

sporire a numărului de muncitori necesari realizării producţiei programate.

Efectul utilizării incomplete a timpului de lucru echivalent în număr de muncitori se

poate determina după relaţia:

în care:

EN – numărul de muncitori folosiţi suplimentar datorită pierderilor de timp;

TN – timpul neutilizat (total sau numai cel nejustificat);

td , te – timpul disponibil sau cel efectiv lucrat pe un muncitor.

Depăşirea numărului de muncitori datorită folosirii incomplete a timpului de lucru se

poate stabili şi prin luarea în considerare a nivelului recalculat al productivităţii muncii, în

funcţie de pierderile de timp totale sau numai cele nejustificate:

54

în care: rN - numărul de muncitori recalculat în funcţie de pierderile de timp.

Rezultă că folosirea completă a timpului de lucru constituie o rezervă importantă de

sporire a producţiei şi a productivităţii muncii, de utilizare raţională a forţei de muncă şi de

creştere a eficienţei generale a activităţii întreprinderii.

Pentru caracterizarea modului de folosire a forţei de muncă şi a timpului de lucru al

acesteia se poate folosi şi coeficientul numărului de schimburi.

Folosirea forţei de muncă în mai multe schimburi duce la obţinerea unor însemnate

creşteri de producţie cu acelaşi capital fix, la economisirea fondurilor de investiţii, la creşterea

rentabilităţii, precum şi la preîntâmpinarea pericolului uzurii morale care este deosebit de

accentuată în condiţiile actuale ale progresului ştiinţei şi tehnicii.

Mărimea coeficientului numărului de schimburi se poate calcula în mai multe moduri:

a) Prin raportarea numărului de muncitori care lucrează în toate schimburile la numărul

de muncitori din schimbul cu activitatea maximă, care este de obicei schimbul întâi:

b) Prin raportarea timpului efectiv lucrat în toate schimburile, exprimat în zile-om sau

ore-om, la timpul efectiv lucrat în schimbul cu activitatea cea mai mare:

Determinare coeficientului numărului de schimburi, în funcţie de numărul de ore-om

efectiv lucrate este cea mai reală, deoarece ţine seama de pierderile de timp înregistrate în cadrul

schimburilor, iar mărimea lui va fi mai mică.

În vederea aprecierii gradului de utilizare a schimburilor se poate calcula coeficientul

folosirii regimului schimburilor prin raportarea coeficientului numărului de sch imburi la numărul

legal de schimburi:

De asemenea, pentru caracterizarea gradului de acoperire a locurilor de muncă se

calculează coeficientul folosirii locurilor de muncă prin împărţirea numărului de zile-om lucrate

în schimbul cu activitatea maximă ( Tmax ) la numărul locurilor de muncă (L), înmulţit cu numărul

zilelor lucrătoare ( Z1 ) din acea perioadă:

În cadrul analizei se poate stabili numărul locurilor de muncă neacoperite cu forţă de

muncă pe schimburi (Ln) prin înmulţirea diferenţei dintre coeficientul numărului de schimburi

(Ks) şi regimul legal de schimburi (Rs) cu numărul locurilor de muncă (L):

Ln = (Ks – Rs) L

Totodată, prin înmulţirea coeficientului de folosire a schimburilor cu coeficientul folosirii

locurilor de muncă se obţine coeficientul folosirii integrale a schimburilor şi locurilor de muncă

( Ki ):

Creşterea coeficientului numărului de schimburi are consecinţe pozitive asupra activităţii

economico-financiare a întreprinderilor industriale.

Pentru mărirea coeficientului numărului de schimburi este necesară o repartizare mai

judicioasă a numărului de muncitori pe schimburi şi asigurarea asistenţei tehnice în mod

corespunzător în toate schimburile.

55

Creşterea coeficientului numărului de schimburi necesită şi sporirea numărului de

muncitori. Necesarul suplimentar de muncitori în condiţiile majorării coeficientului numărului de

schimburi se calculează astfel:

în care:

N - necesarul suplimentar de muncitori;

Ks - creşterea coeficientului de schimburi;

maxN - numărul de muncitori din schimbul cu activitatea maximă;

Nt - numărul total al muncitorilor existent în întreprindere înainte de majorarea

coeficientului numărului de schimburi.

Sporirea numărului de muncitori ca urmare a creşterii coeficientului numărului de

schimburi determină şi sporirea volumului producţiei industriale, care se calculează prin

înmulţirea necesarului suplimentar de muncitori cu nivelul programat al productivităţii muncii pe

un muncitor:

Creşterea coeficientului numărului de schimburi poate determina o sporire a profitului:

Prin majorarea coeficientului numărului de schimburi are loc şi o economie relativă de

capital fix sau de cheltuieli de investiţii pentru sporirea activelor fixe, deoarece creşterea

coeficientului numărului de schimburi nu necesită cheltuieli suplimentare de investiţii pentru

dotarea întreprinderilor.

Mărimea acestor economii relative de capital fix ( ) se determină prin înmulţirea

necesarului suplimentar de muncitori cu nivelul înzestrării tehnice, existent în întreprinderea

respectivă, adică:

Efectele majorării coeficientului numărului de schimburi se stabilesc în acest mod, numai

în condiţiile în care influenţa celorlalţi factori este considerată constantă. De asemenea,

majorarea coeficientului numărului de schimburi trebuie să se realizeze pe baza unei analize

amănunţite a tuturor condiţiilor existente în fiecare întreprindere, urmărindu-se concretizarea

acestuia într-un spor real de eficienţă economică.

3.2. Analiza diagnostic a productivităţii muncii Productivitatea muncii este unul din cei mai importanţi indicatori sintetici ai eficienţei

activităţii economice a întreprinderilor, care reflectă eficacitatea sau rodnicia muncii cheltuite în

procesul de producţie.

Creşterea productivităţii muncii constituie cel mai important factor de sporire a

volumului producţiei, de reducere a costurilor de producţie şi de creştere a rentabilităţii şi

competitivităţii produselor pe piaţa internă şi externă.

În acest sens, în condiţiile trecerii la economia de piaţă, în ţara noastră, un obiectiv

important îl constituie creşterea productivităţii muncii în industrie, agricultură, construcţii,

transporturi şi în celelalte ramuri ale economiei naţionale.

Principalele obiective ale analizei diagnostic a productivităţii muncii sunt:

a) analiza diagnostic a situaţiei generale a productivităţii muncii;

b) analiza efectelor economice ale modificării productivităţii muncii;

c) analiza diagnostic a productivităţii marginale a muncii;

d) analiza profitului pe un salariat;

e) analiza căilor de creştere a productivităţii muncii.

56

a) Analiza diagnostic a situaţiei generale a productivităţii muncii

Pentru analiza diagnostic a situaţiei generale a productivităţii muncii trebuie să se

studieze nivelul şi dinamica acestui indicator.

În general, nivelul productivităţii muncii se determină fie ca raport între volumul

producţiei şi cantitatea de muncă cheltuită pentru obţinerea lui, fie prin raportarea timpului de

muncă cheltuit la volumul producţiei obţinute:

în care:

W - productivitatea muncii;

Q - volumul producţiei;

T - consumul total de timp de muncă;

t - consumul de timp de muncă pe unitatea de produs.

Deci, nivelul productivităţii muncii exprimă volumul producţiei obţinute într-o unitate de

timp de muncă sau timpul de muncă cheltuit pe unitatea de produs, iar creşterea productivităţii

muncii presupune sporirea volumului producţiei cu aceleaşi cheltuieli de muncă sau reducerea

consumului de muncă pe unitatea de produs.

Între nivelul celor doi indicatori ai productivităţii muncii există un raport de inversă

proporţionalitate, care se prezintă astfel:

În funcţie de sfera de cuprindere, productivitatea muncii îmbracă două forme:

productivitatea muncii sociale şi productivitatea muncii individuale.

Productivitatea muncii sociale exprimă eficacitatea consumului total de muncă vie şi

materializată la nivelul întregii societăţi, în condiţiile sociale de producţie dintr-o anumită

perioadă.

Productivitatea muncii individuale indică eficacitatea cu care este cheltuită forţa de

muncă de către un muncitor sau un colectiv de lucrători dintr-o secţie, întreprindere sau ramură

în condiţii specifice de înzestrare tehnică, calificare şi intensitate normală a muncii. Ea arată, de

obicei, gradul de economisire a muncii vii şi se măsoară prin timpul de muncă individual cheltuit

pentru producerea unui anumit produs sau prin cantitatea de produse obţinute de către un

muncitor sau de întregul colectiv al secţiei, întreprinderii sau ramurii respecti ve.

Metodele de calcul a productivităţii muncii individuale depind, pe de o parte de modul de

exprimare a volumului producţiei, iar pe de altă parte de modul de exprimare a cheltuielilor de

timp de muncă.

În funcţie de modul de exprimare a volumului producţiei, productivitatea muncii se poate

calcula în unităţi naturale, convenţionale, de timp de muncă şi valorice.

Exprimarea nivelului productivităţii muncii în unităţi naturale, convenţionale, de timp de

muncă şi valorice prezintă anumite avantaje şi dezavantaje. De aceea, pentru caracterizarea cât

mai corectă a productivităţii muncii se recomandă îmbinarea acestor metode în funcţie de

posibilităţile existente în fiecare întreprindere. Cea mai răspândită formă de exprimare a

productivităţii muncii este cea valorică, deoarece permite generalizarea nivelului şi dinamicii

productivităţii muncii, precum şi calcularea unor indicatori de eficienţă derivaţi şi a unor

corelaţii între diversele laturi ale activităţii întreprinderilor.

Principalii indicatori ai volumului producţiei, utilizaţi în calculul productivităţii muncii,

pot fi: producţia exerciţiului, producţia fabricată, cifra de afaceri sau valoarea adăugată. Nivelul

productivităţii muncii stabilit pe baza indicatorilor valorici ai producţiei industriale trebuie

apreciat prin prisma avantajelor şi deficienţelor pe care le prezintă aceşti indicatori.

În funcţie de unităţile de măsură a timpului de muncă, productivitatea muncii poate fi

orară, zilnică şi anuală. Pentru calcularea productivităţii muncii orare sau zilnice timpul de

muncă se exprimă în ore-om şi respectiv zile-om, iar în cazul productivităţii anuale, ca unitate de

57

măsură a timpului de muncă se foloseşte indicatorul "numărul mediu de muncitori sau de

salariaţi".

Atunci când se ia în considerare timpul de muncă, se face abstracţie de gradul de

complexitate a muncii diferitelor categorii de lucrători, de structura personalului şi de nivelul

înzestrării tehnice a muncii.

În vederea eliminării acestor neajunsuri, timpul de muncă se poate echivala în unităţi de

muncă simplă sau de complexitate medie.

Pentru analiza diagnostic a situaţiei generale a productivităţii muncii exprimată valoric se

pot folosi următorii indicatori: productivitatea medie anuală, productivitatea medie zilnică şi

productivitatea medie orară.

Nivelul productivităţii muncii anuale se stabileşte prin raportarea producţiei exerciţiului,

producţiei fabricate cifrei de afaceri sau a valorii adăugate la numărul mediu al salariaţilor sau

muncitorilor, adică:

în care:

Wa - productivitatea muncii anuale;

Qe; Qf; Ca; Va - producţia exerciţiului, producţia fabricată, cifra de afaceri sau valoarea

adăugată;

; - numărul mediu de salariaţi sau de muncitori.

Productivitatea muncii anuale nu evidenţiază influenţa numărului de zile nelucrate în

timpul anului, iar pentru a înlătura acest neajuns, este necesar să se determine productivitatea

zilnică.

Nivelul productivităţii muncii zilnice se poate stabili fie prin raportarea producţiei

exerciţiului, producţiei fabricate, cifrei de afaceri sau a valorii adăugate la numărul total de zile-

om lucrate, fie prin raportarea productivităţii muncii anuale la numărul mediu de zile lucrate de

un muncitor sau o persoană angajată într-un an, adică:

sau

în care:

- numărul total de zile-om lucrate într-un an de către toţi muncitorii sau de întregul

personal;

- numărul mediu de zile lucrate într-un an de un muncitor sau o persoană angajată.

Calculând astfel productivitatea muncii zilnice se pot stabili rezervele de sporire a

volumului producţiei şi a nivelului productivităţii muncii anuale pe seama eliminării zilelor

nelucrate. Întrucât nici productivitatea muncii zilnice nu surprinde modul de folosire a timpului

de lucru în cursul unei zile este necesar să se calculeze nivelul productivităţii muncii orare, care

pune în evidenţă rezervele de sporire a producţiei şi a productivităţii muncii zilnice şi anuale pe

seama folosirii complete a timpului de lucru în cursul unei zile de muncă.

Productivitatea muncii orare, se determină fie prin raportarea producţiei exerciţiului,

producţiei fabricate, cifrei de afaceri sau valorii adăugate la numărul total de ore-om lucrate de

către toţi muncitorii sau întregul personal, prin raportarea productivităţii muncii anuale la

numărul mediu de ore lucrate de un muncitor sau o persoană angajată într-un an, sau ca raport

între productivitatea muncii zilnice şi numărul mediu de ore lucrate de un muncitor sau o

persoană angajată într-o zi, adică:

; ;

în care:

h - numărul total de ore-om lucrate de către toţi muncitorii sau întregul personal în

perioada analizată;

58

- numărul mediu de ore lucrate într-un an de un muncitor sau de o persoană angajată;

- numărul mediu de ore lucrate de un muncitor sau o persoană angajată într-o zi

(durata medie a zilei de lucru).

Din relaţiile de calcul ale productivităţii muncii anuale, zilnice şi orare, rezultă că nivelul

acestor indicatori este direct proporţional cu volumul producţiei obţinute şi invers proporţional

cu timpul de muncă cheltuit.

Dintre indicatorii productivităţii muncii prezentaţi, cel mai corect mod de exprimare a

eficienţei utilizării forţei de muncă îl reprezintă productivitatea muncii orare, deoarece ţine

seama de timpul efectiv lucrat exprimat în ore-om.

După determinarea nivelului productivităţii anuale, zilnice sau orare trebuie să se

stabilească modificările absolute şi procentuale intervenite în mărimea efectivă a acestor

indicatori, în raport cu baza de comparaţie astfel:

în care:

W - modificarea absolută a productivităţii muncii;

- modificarea relativă (procentuală) a productivităţii muncii;

IW - indicele productivităţii muncii.

Cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ se pot stabili influenţele exercitate de

modificarea volumului producţiei şi a timpului de muncă asupra nivelului şi dinamicii

productivităţii muncii.

Între indicii diferitelor forme de exprimare a productivităţii muncii există următoarea

corelaţie:

O asemenea corelaţie reflectă existenţa unor rezerve pe linia utilizării timpului de lucru al

muncitorilor, fie la nivelul numărului mediu de zile lucrate, fie la nivelul duratei medii a zilei de

lucru.

Pentru a scoate şi mai bine în evidenţă rezervele de creştere extensivă şi intensivă a

productivităţii muncii, este necesar să se studieze legăturile funcţionale de forma

proporţionalităţii directe existente între productivitatea muncii anuală, zilnică şi orară. Astfel,

productivitatea muncii anuală depinde în mod direct de numărul mediu de zile lucrate de un

muncitor sau o persoană angajată, numărul de ore lucrate într-o zi (durata medie a zilei de lucru)

şi de nivelul productivităţii muncii orare. Aceste legături se pot exprima astfel:

Schema legăturilor de cauzalitate dintre aceşti factori se poate reprezenta astfel:

Stabilirea influenţelor factorilor cu acţiune directă şi indirectă prezentaţi în această

schemă factorială se poate face cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ, după cum urmează:

1. Influenţa numărului mediu de zile lucrate:

2. Influenţa productivităţii muncii zilnice:

2.1 Influenţa numărului mediu de ore lucrate într-o zi:

Wa Wz

59

2.2. Influenţa productivităţii muncii orare:

Pentru a caracteriza cât mai corect nivelul productivităţii muncii trebuie să se separe

influenţa exercitată de modificările intervenite în structura producţiei. În acest scop este necesară

recalcularea nivelului productivităţii muncii în funcţie de structura efectivă a producţiei şi a

productivităţii din baza de comparaţie. Astfel, dacă se recalculează productivitatea muncii orară

aceasta va fi:

în care:

rWh - productivitatea muncii orară recalculată în funcţie de greutatea specifică efectivă a

produselor şi de productivitatea prevăzută sau din perioada de bază pe produse, exprimată în

consum de timp la 1000 lei producţie sau pe unitatea de produs;

0Wh - productivitatea muncii orară prevăzută sau din perioada de bază pe produse;

1g - greutatea specifică efectivă a sortimentelor în totalul producţiei.

În mod asemănător se poate recalcula productivitatea muncii orare, ţinând seama de

modificările intervenite pe secţii, ateliere sau locuri de muncă.

Prin înmulţirea productivităţii muncii orare recalculate, cu durata medie programată a

zilei de lucru se obţine productivitatea muncii zilnice, recalculată astfel:

De asemenea, se poate stabili productivitatea muncii anuale recalculată înmulţind

productivitatea muncii zilnice recalculate cu numărul mediu de zile programate a fi lucrate de un

muncitor într-un an, astfel:

Cunoscând productivitatea medie anuală, zilnică şi orară recalculată se poate stabili

influenţa modificării structurii producţiei şi a modificării propriu-zise a productivităţii muncii

asupra nivelului acestor indicatori astfel:

1)

2)

Productivitatea muncii este legată nemijlocit de modul cum se desfăşoară munca fiecărui

individ sau colectiv. De aceea, o condiţie esenţială a măsurării şi analizei nivelului şi dinamicii

productivităţii muncii este aprofundarea ei în timp şi spaţiu până la fiecare loc de muncă.

Analiza diagnostic a productivităţii muncii la nivelul întreprinderilor industriale poate fi

efectuată şi cu ajutorul funcţiilor de regresie, cum ar fi de exemplu, o funcţie liniară de regresie

multiplă de forma:

în care:

x1 - raportul dintre partea activă a capitalului fix şi numărul muncitorilor direct

productivi;

x2 - coeficientul de uzură;

x3 - coeficienţii de fluctuaţie;

x4 - gradul mediu de îndeplinire a normelor;

x5 - salariul mediu;

x6 - coeficientul de folosire a timpului de lucru;

x7 - coeficientul de schimburi;

x8 - ponderea muncitorilor auxiliari în numărul total de muncitori direct productivi ;

60

- component aleator.

Influenţa fiecărui factor asupra modificării variabilei dependente (productivitatea muncii)

se poate face după mai multe procedee printre care şi cu ajutorul coeficienţilor de determinaţie

parţiali. Astfel, coeficientul de determinaţie parţial pentru x1 se stabileşte după relaţia:

În mod asemănător se pot stabili coeficienţii de determinaţie şi pentru ceilalţi factori (x2,

… xn).

b) Analiza efectelor economice ale modificării productivităţii muncii

Modificarea productivităţii muncii se transmite în mod direct şi indirect asupra eficienţei

activităţii întreprinderilor industriale, concretizată în diverşi indicatori ca: volumul producţiei,

numărul de lucrători, eficienţa folosirii capitalului fix şi circulant, costul pe unitatea de produs,

profitul, etc.

Productivitatea muncii influenţează în primul rând volumul producţiei industriale. Având

în vedere modalităţile de exprimare a productivităţii muncii şi a timpului de muncă, legăturile

dintre volumul producţiei şi nivelul productivităţii muncii pot fi exprimate prin următoarele

modele:

Schematic aceste legături de cauzalitate se prezintă astfel:

Pentru a calcula influenţele factorilor cantitativi şi calitativi asupra modificării volumului

producţiei se foloseşte metoda substituirilor în lanţ. În acest scop, vom folosi datele din tabelul

ce urmează:

Tabelul nr. 3.2

Indicatori Prevăzut Realizat Modificări

Absolute %

Cifra de afaceri 70.460.000 73.278.400 +2.818.400 +4

Număr mediu de muncitori 376 382 +56 +1,4

Număr mediu de zile lucrate de un

muncitor într-un an

235 220 -15 -6,4

Nr. mediu de ore lucrate de un

muncitor într-o zi

8 7,35 0,75 -9,4

Productivitatea anuală (lei) 187.393,62 191.828,27 +4.434,65 +2,4

Productivitatea zilnică (lei) 797,42 871,95 +7.453 +9,4

Productivitatea orară (lei) 99,68 118,63 +18,95 +19

Din datele de mai sus se constată o depăşire a cifrei de afaceri prevăzute cu 2.818.400 lei.

Influenţele factorilor care au determinat această modificare se stabilesc astfel:

a) Influenţa modificării numărului mediu scriptic al muncitorilor:

= (382 - 376) 187.393,62 = +1.124.360 lei

b) Influenţa modificării productivităţii muncii anuale:

382 (191.828,27 – 187.393,62) = + 1.694.040 lei

Wa Wz

Z zh

Wh

Q

mN

61

1.124.360 + 1.694.040 = + 2.818.400 lei

Rezultă că cei doi factori au avut o influenţă pozitivă asupra creşterii cifrei de afaceri,

contribuţia principală revenind productivităţii muncii anuale.

Influenţa productivităţii muncii anuale se explică la rândul său prin modificarea

numărului mediu de zile lucrate de un muncitor într-un an şi prin modificarea productivităţii

muncii zilnice, ale căror influenţe se stabilesc astfel:

a) Influenţa modificării numărului mediu de zile lucrate într-un an:

382 (220 - 235) 797,42 = - 4.569.220 lei

b) influenţa modificării productivităţii muncii zilnice:

382 220 (871,95 – 797,42) = 6.263.260 lei

(-4.569.220) + 6.263.260 = 1.694.040 lei

Se constată că reducerea numărului mediu de zile lucrate de un muncitor într-un an cu 15

zile a avut o influenţă negativă asupra productivităţii muncii anuale şi asupra volumului cifrei de

afaceri, ducând la diminuarea acesteia cu 4.569.220 lei.

Creşterea productivităţii muncii zilnice a avut un efect pozitiv asupra productivităţii

muncii anuale şi asupra cifrei de afaceri.

La rândul său influenţa productivităţii muncii zilnice este dependentă de numărul mediu

de ore lucrate de un muncitor într-o zi şi de productivitatea muncii orare. Separarea influenţelor

acestor factori se face astfel:

a) Influenţa modificării duratei medii a zilei de lucru:

382 220 (7,35-8,00) 99,68 = - 5.445.120 lei

b) Influenţa modificării productivităţii muncii orare:

382 220 7,35 (118,63 – 99,68) = 11.708.380 lei

- 5.445.120 + 11.708.380 = + 6.263.260 lei

Se remarcă faptul că folosirea incompletă a zilei de lucru a avut o influenţă negativă

asupra productivităţii muncii zilnice şi asupra cifrei de afaceri, constituind o rezervă de creştere a

acesteia cu peste 5,44 milioane lei. De aceea, se impun măsuri corespunzătoare pentru

înlăturarea pierderilor de timp care au loc în cursul zilei de lucru.

Deoarece nivelul productivităţii muncii anuale, zilnice şi orare este influenţat şi de

modificarea structurii producţiei, în toate legăturile de dependenţă dintre volumul producţiei şi

productivităţii muncii, va interveni ca factor de influenţă şi structura producţiei.

În cazul când volumul producţiei este privit ca o funcţie dependentă de numărul mediu al

muncitorilor şi de nivelul productivităţii muncii anuale (Q = Nm x Wa) separarea influenţelor se

va face astfel:

a) influenţa modificării numărului mediu al muncitorilor:

b) influenţa modificării structurii producţiei:

c) influenţa modificării propriu-zise a productivităţii muncii:

În mod asemănător se procedează la stabilirea influenţelor factorilor şi în cazul celorlalte

relaţii funcţionale.

Corelaţia dintre producţia industrială (y), productivitatea muncii pe o persoană ocupată

(x1) şi numărul mediu al personalului (x2) mai poate fi studiată şi cu ajutorul unor funcţii de

producţie de forma:

62

iar contribuţia adusă de cei doi factori la modificarea volumului producţiei poate fi evidenţiată cu

ajutorul coeficienţilor de determinaţie parţiali.

Modificarea productivităţii muncii se transmite şi asupra necesarului de muncitori,

determinând economia sau depăşirea absolută şi relativă a acestora. Legătura dintre numărul de

muncitori şi productivitatea muncii se poate exprima astfel:

Din această relaţie se constată că necesarul de muncitori este direct proporţional cu

volumul producţiei şi invers proporţional cu nivelul productivităţii muncii. Influenţa modificării

productivităţii muncii asupra modificării numărului de muncitori se poate stabili astfel:

în care:

rNm - necesarul de muncitori recalculat în funcţie de productivitatea muncii programată.

Creşterea sau scăderea productivităţii muncii determină reducerea sau majorarea costului

pe unitatea de produs. În cazul creşterii productivităţii muncii, scăderea costului are loc atât pe

seama reducerii cheltuielilor cu munca vie pe unitatea de produs, cât şi a reducerii cheltuielilor

convenţional constante pe unitatea de produs odată cu sporirea volumului producţiei. Legătura

dintre productivitatea muncii şi costul pe unitatea de produs poate fi ilustrată şi cu ajutorul

indicatorului cheltuieli totale (Ct) sau cheltuieli fixe (Cf) la 1000 lei cifră de afaceri, astfel:

Modificarea productivităţii muncii se reflectă şi asupra cheltuielilor cu salariile la 1000

lei cifră de afaceri:

unde:

- salariul mediu anual pe o persoană.

În mod asemănător se poate stabili influenţa exercitată de modificarea nivelului

productivităţii muncii asupra eficienţei (E) folosirii activelor fixe (Af) şi a activelor circulante

(Ac) , adică:

Corelaţia dintre eficienţa activelor fixe (y) şi nivelul productivităţii muncii (x) se mai

poate studia şi cu ajutorul funcţiei de regresie liniară de tipul y = a + bx.

Parametrii a şi b se stabilesc pe baza formulelor următoare:

Funcţia de regresie se poate folosi îndeosebi pentru optimizarea corelaţiei dintre cei doi

indicatori analizaţi.

De asemenea, sporirea productivităţii muncii duce la creşterea masei profitului atât pe

seama sporului de producţie obţinut, cât şi prin reducerea costului pe unitatea de produs. Această

influenţă se poate exprima astfel:

Ţinând seama de influenţele modificării productivităţii muncii asupra profitului se poate

calcula şi influenţa modificării acesteia asupra ratei rentabilităţii capitalului total, a capitalului

permanent şi a capitalului propriu, astfel:

63

unde:

Kt - capitalul total (fix şI circulant);

Kp - capitalul permanent;

Kpr - capitalul propriu.

Modificarea productivităţii muncii se reflectă şi asupra vitezei de rotaţie a activelor

circulante (Vz), exprimată prin durata în zile a unei rotaţii:

în care:

- soldul mediu de active circulante;

T - durata în zile a perioadei analizate.

c) Analiza diagnostic a productivităţii marginale a muncii

În urmărirea productivităţii muncii, pe lângă nivelul acestui indicator stabilit ca o medie

la nivelul unităţii economice, se impune şi analiza eficienţei consumurilor suplimentare

(marginale) de forţă de muncă, care se apreciază prin intermediul productivităţii marginale a

muncii:

Relaţia de calcul a acestui indicator este:

în care:

- reprezintă sporul de producţie determinat de consumul suplimentar de muncă;

- consumul suplimentar de muncă;

Wm - productivitatea marginală a muncii.

Consumul suplimentar de muncă poate viza sporirea producţiei sau îmbunătăţirea calităţii

produselor.

Se justifică un consum suplimentar de muncă atunci când ritmul de creştere a producţiei

devansează pe cel al evoluţiei consumului de muncă. În aceste condiţii productivitatea marginală

va fi superioară productivităţii medie a muncii.

Deoarece sporul de producţie obţinut ca urmare a consumului suplimentar de muncă se

realizează în condiţiile menţinerii capitalului întreprinderii la acelaşi nivel, se vor înregistra

efecte favorabile chiar în condiţiile în care productivitatea marginală este egală cu

productivitatea medie.

Pentru urmărirea producţiei în funcţie de factorul muncă se poate calcula şi coeficientul

de elasticitate dintre cei doi indicatori:

Deoarece:

- productivitatea marginală şi - productivitatea medie.

Rezultă:

64

Dacă acest coeficient de elasticitate are valori supraunitare (Ke > 1), atunci întreprinderea

înregistrează o creştere a productivităţii medii a muncii pe seama consumului suplimentar de

timp de muncă.

În condiţiile în care coeficientul de elasticitate dintre producţie şi factorul muncă este

cuprins între 0 şi 1 se înregistrează o scădere a productivităţii marginale, iar dacă Ke

< 0, consumul suplimentar de muncă duce la scăderea producţiei, deci ar fi vorba de o

productivitate marginală negativă, aspect neacceptat de nici un agent economic.

d) Analiza profitului pe un salariat

Un alt indicator utilizat pentru caracterizarea eficienţei utilizării resurselor umane este

profitul pe salariat (Ps), calculat cu relaţia:

unde:

Gv – gradul de valorificare a producţiei fabricate fabricată;

- profitul mediu la 1 leu cifră de afaceri.

În privinţa profitului utilizat, cel care exprimă mai bine rezultatul activităţii productive a

întreprinderii este rezultatul din exploatare şi de aceea, mai des folosit este rezultatul din

exploatare pe salariat:

,

în care: R - rata rentabilităţii comerciale (vânzărilor).

Potrivit primului model, schema factorilor cu influenţă directă şi indirectă se prezintă

astfel:

Influenţele factorilor se calculează cu metoda substituirilor în lanţ:

1. Influenţa productivităţii anuale a muncii:

, din care:

1.1. Influenţa numărului mediu de zile lucrate:

1.2. Influenţa productivităţii zilnice a muncii:

, din care:

1.2.1. Influenţa numărului mediu de ore lucrate:

1.2.2. Influenţa productivităţii orare a muncii:

2. Influenţa gradului de valorificare a producţiei fabricate:

3. Influenţa profitului mediu la 1 leu cifră de afaceri:

Ps

Wa

Gv

rp

Z

Wz

zh

Wh

65

Rezultă deci, că pentru creşterea profitului pe un salariat se poate acţiona pe calea

creşterii productivităţii anuale a muncii (prin îmbunătăţirea utilizării timpului de lucru al

salariaţilor şi creşterea productivităţii orare a acestora), a creşterii gradului de valorificare a

producţiei fabricate şi a sporirii ratei rentabilităţii vânzărilor.

e) Analiza căilor de creştere a productivităţii muncii

Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt influenţate de o serie de factori naturali,

biologici, tehnico-organizatorici, economici, social-politici, psihologici etc. În economia ţării

noastre în perioada de tranziţie se pune problema modernizării şi retehnologizării, stimulată de

relaţiile de proprietate privată şi de acţiunea legilor economice ale economiei de piaţă, creându-

se condiţii favorabile pentru creşterea productivităţii muncii, asigurând integrarea în economia

ţărilor europene dezvoltate.

Căile principale de creştere a productivităţii muncii sunt: introducerea progresului tehnic,

ridicarea calificării forţei de muncă, introducerea unor metode moderne de management, precum

şi perfecţionarea stimulării materiale a salariaţilor.

Pentru stabilirea corectă a căilor de creştere a productivităţii muncii este necesar să se

ţină seama de toţi factorii care acţionează asupra nivelului şi dinamicii productivităţii muncii,

precum şi de particularităţile procesului de producţie din fiecare ramură şi întreprinde re.

Introducerea progresului tehnic constituie principala cale de creştere a productivităţii

muncii, de economisire a muncii vii şi materializate în fiecare întreprindere.

În cadrul analizei se urmăreşte situaţia introducerii progresului tehnic sub toate formele

sale, precum şi a consecinţelor acestuia. În aceste sens, trebuie să se studieze situaţia

mecanizării, automatizării şi cibernetizării producţiei, dotarea întreprinderilor cu maşini şi utilaje

de înalt nivel tehnic, precum şi introducerea procedeelor tehnologice avansate.

Situaţia mecanizării producţiei se analizează cu ajutorul gradului de mecanizare, stabilit

ca raport între volumul producţiei, lucrărilor sau operaţiilor efectuate mecanizat şi volumul total

de activitate, adică:

în care:

Gm - gradul de mecanizare;

Qm - volumul producţiei, lucrărilor sau operaţiilor efectuate mecanizat;

Qt - volumul total de activitate.

Pentru stabilirea indicelui gradului de mecanizare se poate urmări modul de realizare a

prevederilor privind introducerea mecanizării şi evoluţia gradului de mecanizare în dinamică,

astfel:

În cazul în care într-un proces tehnologic există mai multe operaţii sau lucrări care au un

grad de mecanizare diferit, nivelul mecanizării se stabileşte atât pe fiecare operaţie, cât şi pe

întregul proces tehnologic.

Gradul mediu de mecanizare pe întregul proces tehnologic se determină prin ponderarea

gradului de mecanizare pe operaţii cu greutatea specifică a fiecărei operaţii în volumul total de

muncă cerut de procesul respectiv (g) sau cu timpul de muncă pe fiecare operaţie (t), adică:

Analiza trebuie să urmărească situaţia mecanizării atât la operaţiile de bază cât şi la cele

auxiliare, întrucât realizarea acestui proces în proporţii diferite afectează negativ creşterea

productivităţii muncii pe ansamblu.

O formă superioară de introducere a progresului tehnic o reprezintă automatizarea.

Situaţia automatizării proceselor de producţie se urmăreşte cu ajutorul gradului de automatizare

66

al producţiei şi al muncii, stabilit ca raport între volumul producţiei obţinută în mod automatizat

(Qa) şi volumul total al producţiei fabricate sau ca raport între numărul de muncitori care

lucrează la liniile automatizate (Na) şi numărul total al muncitorilor, adică:

în care:

Gap - gradul de automatizare a producţiei;

Gam - gradul de automatizare a muncii.

În mod asemănător se poate stabili şi gradul de cibernetizare a producţiei, prin raportarea

producţiei obţinută prin asemenea procedee la volumul total al producţiei fabricate.

Perfecţionare proceselor tehnologice constituie o altă cale importantă de introducere a

progresului tehnic. De altfel, valorificarea cât mai deplină a avantajelor pe care le oferă

mecanizarea şi automatizarea proceselor de producţie nu se poate realiza decât în condiţiile

folosirii unor tehnologii moderne, bazate pe cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii.

Introducerea progresului tehnic sub toate formele sale are consecinţe pozitive asupra

activităţii întreprinderilor, concretizată în sporirea producţiei şi a productivităţii muncii,

reducerea timpului de muncă pe unitatea de produs şi a necesarului relativ de muncitori,

reducerea costurilor de producţie, ridicarea rentabilităţii etc .

Efectul economic principal al măsurilor luate pe linia introducerii progresului tehnic, îl

constituie economia de timp de muncă pe unitatea de produs (e) sau la 1000 lei cifră de afaceri şi

pe total producţie (Et) care se stabileşte astfel:

în care:

t0 , t1 = timpul de muncă pe unitatea de produs sau la 1000 lei cifră de afaceri înainte şi

după introducerea progresului tehnic;

q1 - producţia efectiv obţinută după introducerea progresului tehnic.

În acest caz, creşterea procentuală a productivităţii muncii se determină în felul următor:

; sau

Creşterea productivităţii muncii poate fi determinată şi în cazul în care aceasta este

exprimată prin cantitatea de produse obţinute într-o unitate de timp, după relaţia:

în care:

W0;W1 - productivitatea muncii înainte şi după introducerea progresului tehnic.

Sporul total de producţie obţinut ca urmare a creşterii productivităţii muncii în urma

aplicării unor măsuri pe linia progresului tehnic se calculează cu ajutorul relaţiei:

unde: T1 - timpul efectiv lucrat de la data aplicării măsurii respective.

Economia relativă de muncitori în urma creşterii productivităţii muncii se determină ca

diferenţă între numărul de muncitori necesari pentru obţinerea unui anumit volum de producţie,

după introducerea progresului tehnic şi necesarul de muncitori pentru realizarea aceleiaşi

producţii înainte de aplicarea măsurilor de progres tehnic . Relaţia de calcul este următoarea:

în care:

- necesarul de muncitori înainte şi după introducerea progresului tehnic.

67

Mărimea economiei relative de muncitori se mai poate stabili şi prin raportarea

economiei totale de timp de muncă (Et) la fondul de timp maxim disponibil pe un muncitor (td),

adică:

Introducerea progresului tehnic duce la creşterea gradului de înzestrare tehnică a muncii,

care se transmite în mod direct asupra nivelului productivităţii muncii. Acest fapt este ilustrat de

relaţia:

în care:

Gt - gradul înzestrării tehnice a muncii;

EF - eficienţa capitalului fix.

De asemenea, se poate calcula efectul introducerii progresului tehnic asupra reducerii

costurilor de producţie şi asupra creşterii profitului, astfel:

)( 011 ccqC ;

în care:

c1;c0 - costul produselor după şi înainte de introducerea progresului tehnic;

pr1;pr0 - profitul pe produse după şi înainte de introducerea progresului tehnic.

Promovarea metodelor moderne de management reprezintă o cale importantă de sporire

a producţiei şi a productivităţii muncii, chiar şi în condiţiile în care tehnica şi nivelul înzestrării

tehnice a muncii nu se modifică, ceea ce permite economisirea fondurilor de investiţii.

Promovarea metodelor moderne de management cuprinde trei laturi principale:

perfecţionarea metodelor de conducere; perfecţionarea managementului producţiei şi

perfecţionarea organizării muncii.

Perfecţionarea metodelor de conducere necesită introducerea metodelor moderne de

conducere şi decizie, perfecţionarea sistemului informaţional, îmbunătăţirea structurii

organizatorice a întreprinderilor, delimitarea corectă a competenţelor şi răspunderilor, etc. În

cadrul analizei se pot urmări unele aspecte legate de eficienţa activităţii de conducere, cum ar fi:

mărimea cheltuielilor de conducere, modul de fundamentare a deciziilor, numărul nivelelor

ierarhice şi mărimea ponderii ierarhice, volumul lucrărilor efectuate, cantitatea, calitatea,

circuitul şi costul informaţiilor, etc.

Perfecţionarea managementului producţiei, presupune: optimizarea concentrării,

specializării şi cooperării în producţie, îmbunătăţirea pregătirii, programării, lansării şi urmăririi

operative a producţiei, organizarea raţională a fluxului tehnologic şi amplasarea judicioasă a

utilajelor, eliminarea locurilor înguste, a întreruperilor şi golurilor de producţie, aprovizionarea

ritmică a întreprinderilor, secţiilor şi locurilor de muncă cu materii prime, materiale, piese de

schimb, scule, dispozitive şi verificatoare, asigurarea documentaţiei şi asistenţei tehnice

corespunzătoare, organizarea riguroasă a controlului calităţii producţiei, etc.

Aceste măsuri au un rol important în creşterea productivităţii muncii, deoarece permit

organizarea producţiei de serie, introducerea mecanizării, automatizării şi a tehnologiilor

avansate, scurtarea ciclurilor de fabricaţie şi folosirea raţională a factorilor de producţie.

Perfecţionarea organizării muncii contribuie la creşterea producţiei şi productivităţii

muncii prin folosirea deplină şi eficientă a timpului de lucru, prin eliminarea pierderilor de timp

nejustificate perfecţionarea sistemului de normare a muncii, organizarea raţională a locului de

muncă şi asigurarea unor condiţii optime de muncă în conformitate cu principiile ergonomiei.

Cu prilejul analizei trebuie cercetate măsurile iniţiate de conducerea întreprinderii în

domeniul organizării muncii şi reflectarea lor în nivelul productivităţii muncii. O atenţie

deosebită trebuie acordată modului de fundamentare şi îndeplinire a normelor de muncă. Pentru

analiza îndeplinirii normelor de muncă se foloseşte coeficientul mediu de îndeplinire a normelor

de muncă. Acest indicator se poate calcula fie prin raportarea timpului total de muncă necesar

68

pentru obţinerea volumului efectiv al producţiei, conform normelor stabilite, la timpul total

efectiv lucrat în acord, fie ca o medie aritmetică ponderată pe grupe de muncitori care au

îndeplinit normele de muncă, în anumite limite, astfel:

în care:

nK - coeficientul mediu de îndeplinire a normelor;

Tan - timpul total în acord conform normelor (în ore-om);

Tae - timpul total efectiv lucrat în acord;

- gradul mediu de îndeplinire a normelor pe intervale de grupare;

f - numărul de muncitori din fiecare clasă de îndeplinire a normelor.

Analiza îndeplinirii normelor de muncă se poate face pe ansamblul întreprinderii, pe

secţii, pe locuri de muncă şi pe profesiuni, în vederea aprecierii cât mai corecte a cauzelor care

provoacă neîndeplinirea normelor de muncă sau depăşirea exagerată a acestora şi care fac

necesară revizuirea lor.

O altă cale importantă de sporire a productivităţii muncii o constituie ridicarea calificării

forţei de muncă. În cadrul analizei se studiază concordanţa dintre nivelul tehnico-organizatoric al

producţiei cu nivelul de calificare şi folosire a forţei de muncă, măsurile întreprinse pe linia

ridicării calificării şi consecinţele acestora. De asemenea, trebuie să se urmărească în toate

întreprinderile ca sporirea productivităţii muncii să nu se realizeze prin creşterea efortului fizic,

ci, dimpotrivă, prin reducerea lui. În această direcţie, un rol deosebit îl au măsurile de promovare

largă a progresului tehnic, de perfecţionare a managementului producţiei şi a muncii şi de

ridicare a calificării personalului.

Un rol însemnat în sporirea productivităţii muncii revine perfecţionării stimulării

materiale a salariaţilor. În această direcţie se urmăreşte îmbinarea stimulării materiale pentru

rezultatele obţinute în producţie cu răspunderea materială pentru daunele provocate în activitatea

depusă, perfecţionarea formelor şi metodelor de salarizare, de premiere, de participare la profit

etc.

În cadrul analizei se pot studia efectele îmbunătăţirii sistemului de salarizare şi premiere

asupra utilizării timpului de lucru şi a creşterii productivităţii muncii, precum şi reflectarea lor

asupra rezultatelor economico-financiare ale fiecărei întreprinderi.

69

CAPITOLUL IV. ANALIZA DIAGNOSTIC A CHELTUIELILOR

ÎNTREPRINDERII

Cheltuielile unei întreprinderi reflectă sub formă valorică întregul consum de factori de

producţie sau de resurse materiale, umane şi financiare, efectuat pentru fabricarea şi vânzarea

producţiei. Nivelul, dinamica şi structura acestor cheltuieli reflectă în mod sintetic activitatea

întreprinderilor industriale pe linia folosirii eficiente a resurselor de care dispun, iar optimizarea

nivelului lor trebuie să reprezinte un obiectiv principal pentru toţi agenţii economici, în vederea

sporirii eficienţei întregii activităţi desfăşurate.

O analiză corectă a cheltuielilor întreprinderii trebuie să ţină pornească de la definirea

corectă a cheltuielilor. În mod curent, cheltuielile sunt definite drept consumuri de resurse

materiale, financiare şi umane, efectuate în scopul realizării obiectului de activitate şi al atingerii

obiectivului de maximizare a profitului.

Din această perspectivă, maximizarea profitului presupune reducerea permanentă a

cheltuielilor. În ultimii ani, obiectivul de maximizare a profitului a fost înlocuit, ca urmare a unor

deficienţe conceptuale şi a unor neajunsuri evidente de ordin practic, cu obiectivul de

maximizare a valorii firmei.

Pentru a atinge obiectivul de maximizare a valorii sale, firma trebuie să prevadă şi să

implementeze un program bine fundamentat de investiţii. Investiţiile sunt cheltuieli de capital

sau alocări ale capitalului realizate în vederea obţinerii unor fluxuri viitoare de resurse băneşti

comparativ mai mari. De obicei, investiţiile nu sunt tratate ca şi consumuri ale perioadei curente,

considerându-se că ele vizează mai multe perioade, inclusiv cea curentă. În noua abordare, chiar

şi cheltuielile curente trebuie considerate drept investiţii (chiar dacă pe termen scurt), care vor

influenţa activitatea viitoare a firmei. Este adevărat că dintre cheltuielile curente atenţia trebuie

îndreptată îndeosebi spre acele categorii de cheltuieli care contribuie într-o mare măsură la

succesul concurenţial al firmei, cum ar fi cheltuielile de pregătire şi perfecţionare a personalului,

cheltuielile de cercetare a pieţei şi a deprinderilor de consum, cheltuielile de inovare şi

reproiectare a fluxurilor materiale în cadrul firmei, inves tiţiile în clienţi, etc.

Din această perspectivă, atenţia firmei nu mai trebuie îndreptată în primul rând spre

reducerea sau minimizarea cheltuielilor, ci spre atingerea obiectivelor strategice stabilite de

conducerea firmei. Chiar dacă minimizarea cheltuielilor nu mai trebuie să constituie principala

preocupare a managerilor firmei, aceasta nu înseamnă că firma nu trebuie să urmărească

reducerea consumurilor materiale, prin reproiectarea produselor, modificarea tehnologiilor de

fabricaţie şi investiţii în utilaje noi şi performante.

Principalele probleme ale analizei cheltuielilor întreprinderii sunt următoarele:

analiza diagnostic a dinamicii şi structurii cheltuielilor totale ale întreprinderii;

analiza diagnostic a cheltuielilor totale la 1000 lei venituri ;

analiza diagnostic a cheltuielilor de exploatare şi la 1000 lei cifră de afaceri;

analiza diagnostic a cheltuielilor variabile şi fixe;

analiza diagnostic a cheltuielilor materiale;

analiza diagnostic a cheltuielilor salariale;

analiza diagnostic a cheltuielilor cu dobânzile ;

analiza diagnostic a costurilor pe produse şi a costului marginal;

analiza costului produselor comparabile.

4.1. Analiza diagnostic a dinamicii şi structurii cheltuielilor totale ale

întreprinderii Cheltuielile totale ale întreprinderii (Ct) se structurează după mai multe criterii. Un

criteriu important după care se grupează şi în contul de profit şi pierderi este natura acestora.

70

Potrivit acestui criteriu cheltuielile totale cuprind: cheltuieli de exploatare (Ce), cheltuieli

financiare (Cf) şi cheltuieli extraordinare (Cex):

Ct = Ce + Cf + Cex. În mod corespunzător, veniturile totale obţinute din activitatea unei întreprinderi (Vt)

cuprind: venituri din exploatare (Ve), venituri financiare (Vf) şi venituri extraordi nare (Vex):

Vt = Ve + Vf + Vex. Pentru analiza diagnostic a dinamicii cheltuielilor totale ale întreprinderii este necesar să

se calculeze modificările absolute şi procentuale intervenite în nivelul acestora astfel:

;

, sau .

În funcţie de mărimea şi semnul modificărilor intervenite, se pot face aprecieri cu privire

la creşterea sau reducerea cheltuielilor totale efective faţă de cele prevăzute sau din perioada de

bază.

În procesul de analiză se pot calcula şi influenţele fiecărei categorii de cheltuieli asupra

modificării cheltuielilor totale ale întreprinderii prin aplicarea metodei balanţiere, astfel:

1)

2)

3)

În cadrul analizei este necesar să se studieze şi structura cheltuielilor totale pe cele 3

categorii. În acest scop este necesar să se calculeze ponderea fiecărei categorii de cheltuieli în

cheltuielile totale, precum şi modificarea acestor ponderi astfel:

, respectiv

unde: G = greutatea specifică pe categorii de cheltuieli

În funcţie de mărimea şi semnul modificărilor intervenite în nivelul lui G se pot face

aprecieri cu privire la schimbările intervenite în structura cheltuielilor totale în perioada curentă

faţă de cea previzionată sau cea din perioada de bază.

De asemenea, în cadrul analizei se poate calcula şi contribuţia procentuală a fiecărei

categorii de cheltuieli la modificarea procentuală a cheltuielilor totale. Această contribuţie se

poate stabili astfel:

, sau

Suma algebrică a acestor contribuţii trebuie să corespundă cu Ct%.

Analiza structurii cheltuielilor totale se mai poate efectua ţinând seama şi de alte

posibilităţi de grupare a cheltuielilor întreprinderii. Astfel, în funcţie de dependenţa acestor

cheltuieli faţă de variaţia volumului de activitate, cheltuielile totale se împart în cheltuieli

variabile (Cv) şi cheltuieli fixe (Cf):

Ct = Cv + Cf. Dacă se ţine seama de modul de repartizare a cheltuielilor pe produse (de legătura cu

obiectul costurilor) se poate face o grupare în cheltuieli directe (Cd) şi cheltuieli indirect e (Ci):

Ct = Cd + Ci.

Cheltuielile directe şi cele indirecte se pot grupa pe categorii sau elemente de cheltuieli în

cheltuieli materiale şi cheltuieli salariale efectuate în cadrul întreprinderii.

71

Ţinând seama de aceste grupări se poate adânci analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor

totale prin calcularea modificărilor absolute şi procentuale pe fiecare categorie de cheltuieli,

precum şi a ponderii fiecărei categorii de cheltuieli în cheltuielile totale.

4.2. Analiza diagnostic a cheltuielilor totale la 1000 lei venituri Analiza cheltuielilor întreprinderii trebuie să continue cu analiza eficienţei acestora. Nu

se pot face aprecieri obiective cu privire la evoluţia cheltuielilor, dacă nu o corelăm cu evoluţia

efectelor obţinute.

Pentru analiza cheltuielilor firmei trebuie să ţinem seama atât de evoluţia acestora în

mărime absolută, cât şi de evoluţia eficienţei acestora, care presupune studierea cheltuielilor la

1000 de lei venituri corespunzătoare.

Modificarea cheltuielilor totale, exprimată prin intermediul abaterilor absolute şi

procentuale, nu poate însă să ofere nicio apreciere de ordin calitativ asupra evoluţiei cheltuielilor,

rezumându-se la a constata că cheltuielile firmei au crescut sau au scăzut în cadrul perioadei

analizate.

De aceea se impune corelarea evoluţiei cheltuielilor cu evoluţia efectelor utile obţinute pe

seama cheltuielilor, prin intermediul indicatorului cheltuieli totale la 1000 lei venituri totale ale

întreprinderii. Acest indicator numit şi rata de eficienţă a cheltuielilor totale se calculează prin

raportarea cheltuielilor totale la veniturile totale ale întreprinderii şi înmulţit cu 1000:

.

O evoluţie favorabilă a acestui indicator presupune ca modificarea absolută a cheltuielilor

la 1000 lei venituri totale să fie negativă, respectiv indicele cheltuielilor la 1000 lei venituri

totale să fie subunitar:

< 0;

.

Această evoluţie implică reducerea nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri totale,

respectiv în anul curent sunt necesare mai puţine cheltuieli pentru a se obţine 1000 lei venituri

totale:

.

Totuşi, şi în această situaţie aprecierile trebuie să ţină cont de orizontul de timp (pe

termen scurt) al analizei şi de limitele inerente ale indicatorilor contabili ai rezultatelor

economico-financiare ale firmei.

Pornind de la acest model de corelaţie, modificarea Ct/1000Vt se explică prin

modificarea veniturilor totale (ca factor cantitativ de influenţă) şi a cheltuielilor totale ale

întreprinderii (factor calitativ), ale căror influenţe se calculează cu ajutorul metodei substituirilor

în lanţ astfel:

= ;

Se observă că pentru reducerea cheltuielilor la 1000 lei venituri totale este necesar ca

indicele veniturilor să fie supraunitar.

Pentru reducerea cheltuielilor la 1000 de lei venituri este necesară reducerea cheltuielilor

totale (indicele cheltuielilor totale să fie subunitar). Deoarece avem de-a face cu un model de

corelaţie este admisă însă şi o creştere a cheltuielilor, dacă este reprezentată de investiţii ale

72

firmei efectuate în scopul obţinerii unor venituri viitoare şi nu de o scădere a eficienţei cheltuirii

resurselor. În acest caz, se impune ca indicele cheltuielilor să fie devansat de indicele veniturilor

(ICt > IVt).

Pentru exemplificarea modului de calcul a acestui indicator se folosesc datele din tabelul

nr. 4.1.

Tabelul nr. 4.1 a

Cheltuieli Venituri Nr.

crt.

Natura

Activităţii An bază An curent An bază An curent

1 Exploatare 2146270 2425740 2488140 2772900

2 Financiară 151720 238300 162270 253500

3 Extraordinară 44080 118360 54090 142600

4 TOTAL 2342070 2782400 2704500 3159000

Tabelul nr. 4.1 b

Structura veniturilor ( %) C/1000 (lei) Nr.

crt.

Natura

activităţii An bază An curent An bază An curent

1 Exploatare 92 87,5 862,6 874,8

2 Financiară 6 8 935 940

3 Extraordinară 2 4,5 815 830

4 TOTAL 100 100 866 878

Faţă de anul de bază, în perioada curentă s-a înregistrat o creştere a nivelului cheltuielilor

la 1000 lei venituri cu 12 lei, situaţie care va avea o influenţă negativă asupra principalilor

indicatori economico-financiari ai întreprinderii.

Modificarea nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri poate fi explicată prin efectuarea

unei analize factoriale, care să evidenţieze eficienţa fiecărei activităţi a întreprinderii (exploatare,

financiară şi extraordinară). În acest caz nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri se poate calcula

în funcţie de structura sau ponderea veniturilor întreprinderii pe cele trei categorii de venituri (gi)

şi de nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri pe cele 3 activităţi (ci/1000).

Influenţele celor doi factori asupra modificării Ct/1000 se calculează cu ajutorul metodei

substituirilor în lanţ. Pentru exemplificarea metodologiei de analiză se folosesc datele din tabelul

nr. 4.1.

Astfel, creşterea nivelului cheltuielilor totale la 1000 lei venituri cu 12 lei faţă de

perioada de bază se explică prin:

1) Influenţa modificării structurii veniturilor:

=

= 866,25 - 866 = 0,25 lei

unde:

2) Influenţa modificării cheltuielilor la 1000 lei venituri pe categorii:

= 878 – 866,25 = 11,75 lei.

Analiza se poate adânci prin luarea în considerare a factorilor care influenţează asupra

cheltuielilor la 1000 lei venituri pe fiecare categorie de venituri şi cheltuieli:

73

Rezultă deci că pe fiecare categorie de cheltuieli la 1000 lei venituri se pot calcula

influenţele modificării veniturilor şi a cheltuielilor corespunzătoare pe cele trei categorii.

În urma analizei efectuate, se constată o creştere a nivelului cheltuielilor la 1000 lei

venituri totale cu 12 lei, situaţie datorată ambilor factori cu influenţă directă.

Modificarea structurii veniturilor a condus la creşterea nivelului cheltuielilor la 1000 lei

venituri totale cu 0,25 lei, ceea ce reprezintă 2% din modificarea totală înregistrată, în timp ce

factorul calitativ, cheltuielile la 1000 lei venituri pe cele trei categorii, a avut contribuţia cea mai

mare la creşterea nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri totale, respectiv cu 11,75 lei, care

reprezintă 98% din creşterea totală. Această situaţie se datorează creşterii nivelului cheltuielilor

la 1000 lei venituri pe categorii ale acestora, respectiv cu 12,2 lei în cazul celor de exploatare, cu

5 lei pentru cele financiare şi cu 15 lei la cele extraordinare.

Legat de contribuţia cheltuielilor la 1000 lei venituri pe categorii la modificarea

cheltuielilor la 1000 lei venituri totale, în procesul de analiză este indicat să se ţină seama de

câteva aspecte:

cheltuielile la 1000 lei venituri din exploatare exercită cea mai puternică influenţă

asupra modificării cheltuielilor la 1000 lei venituri totale, deoarece în veniturile

totale, veniturile din exploatare deţin ponderea principală.

cheltuielile la 1000 lei venituri financiare reflectă indirect gradul de îndatorare al

întreprinderii, înregistrând un nivel scăzut în cazul întreprinderilor cu o situaţie

financiară bună, la care ponderea creditelor în finanţarea mijloacelor economice este

mică, sau în cazul acelor agenţi economici care deţin importante active sub formă de

imobilizări financiare, şi un nivel ridicat în cazul întreprinderilor cu un grad de

îndatorare ridicat.

cheltuielile la 1000 lei venituri extraordinare reflectă politica de asigurare a activelor

firmei faţă de eventualitatea producerii unor evenimente naturale sau accidente.

În cadrul analizei se poate calcula şi efectul modificării cheltuielilor la 1000 lei venituri

totale asupra profitului brut al întreprinderii (Pb):

În consecinţă, creşterea cu 12 lei a nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri totale a

condus la reducerea profitului brut cu 38.028 lei.

În finalul analizei este necesar să surprindem principalele măsuri ce trebuie întreprinse

pentru reducerea nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri totale. În general, acestea se referă la:

practicarea unor preţuri de vânzare şi tarife pentru realizarea produselor şi serviciilor

care să acopere costurile şi să permită obţinerea unui profit corespunzător;

adoptarea unei structuri optime de finanţare a mijloacelor economice;

onorarea la timp a obligaţiilor faţă de clienţi şi faţă de bugetul statului.

4.3. Analiza diagnostic a cheltuielilor de exploatare şi la 1000 lei cifră de

afaceri Cheltuielile de exploatare deţin ponderea principală în cheltuielile totale şi de aceea

analiza cheltuielilor întreprinderii trebuie să continue cu analiza aprofundată a acestora. Ele

cuprind toate cheltuielile aferente ciclului de exploatare, respectiv pentru aprovizionarea

materiilor prime şi a materialelor, stocarea acestora, producerea bunurilor şi serviciilor,

desfacerea acestora, etc.

Cheltuielile de exploatare pot fi grupate în 5 categorii: cheltuieli aferente producţiei

vândute (Cpv), cheltuieli aferente mărfurilor vândute (Cmv), cheltuieli aferente producţiei

stocate (Cps), cheltuieli aferente producţiei imobilizate (Cpi) şi alte cheltuieli de exploatare

74

– Ace – (valoarea neamortizată a activelor cedate, cheltuieli cu amenzi şi penalităţi, donaţii

acordate, etc.):

Ce = Cpv + Cmv + Cps + Cpi + Ace. În mod corespunzător, veniturile din exploatare cuprind: venituri din producţia

vândută (Vpv), venituri din vânzarea de mărfuri (Vvm), venituri aferente producţiei

stocate (Vps), venituri aferente producţiei de imobilizări (Vpi) şi alte venituri de exploatare

- Ave - (venituri din subvenţii de exploatare, venituri din cedarea activelor, venituri din donaţii,

venituri din amenzi şi penalităţi, etc.):

Ve = Vpv + Vvm + Vps + Vpi + Ave.

.

Reducerea cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare arată o creştere a eficienţei

activităţii de exploatare prin îmbunătăţirea utilizării resurselor materiale, umane şi financiare din

fiecare fază a ciclului de exploatare respectiv aprovizionare, producţie şi desfacere.

Pornind de la acest model de corelaţie, modificarea se explică prin modificarea

veniturilor de exploatare şi a cheltuielilor de exploatare, ale căror influenţe se calculează cu

metoda substituirilor în lanţ astfel:

1. ;

2. .

Analiza se poate adânci prin luarea în considerare a celor 5 categorii de venituri şi

cheltuieli de exploatare.

Analiza eficienţei cheltuielilor de exploatare poate fi continuată şi pe baza unui alt model,

caz în care nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri de exploatare se poate stabili în funcţie de

ponderea fiecărei categorii de venituri de exploatare faţă de veniturile din exploatare (ge) şi de

nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare pe cele 5 categorii (ce/1000) astfel:

unde:

Acest model ne permite efectuarea unei analize de tip factorial asupra ratei de eficienţă a

cheltuielilor de exploatare. Pentru exemplificarea metodologiei de analiză vom folosi datele din

tabelul nr. 4.2.

Tabelul nr. 4.2

Nr. crt. Indicatori An bază An curent

1. Venituri din exploatare, din care aferente: 2488140 2772900

- producţiei vândute;

- producţiei stocate;

- producţiei imobilizate.

2313970

74640

99530

2495600

138650

138650

2. Cheltuieli de exploatare, din care aferente: 2146270 2425740

- producţiei vândute;

- producţiei stocate;

- producţiei imobilizate.

1962100

74640

99530

2148440

138650

138650

3. Cheltuieli la 1000 lei Ve (lei), din care aferente : 862,6 874,8

- producţiei vândute; 852,26 860,89

75

- producţiei stocate;

- producţiei imobilizate.

1000

1000

1000

1000

4. Structura veniturilor de exploatare, din care aferentă: 100% 100%

- producţiei vândute;

- producţiei stocate;

- producţiei imobilizate.

93%

3%

4%

90%

5%

5%

874,8 - 862,6 = + 12,2 lei

Pentru cuantificarea influenţelor factorilor vom folosi metoda substituirilor în lanţ:

1. Influenţa modificării structurii veniturilor din exploatare:

= 867,03 - 862,6 = 4,43 lei

unde: lei ;

2. Influenţa modificării cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare pe categorii:

=

lei

Creşterea nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare s-a datorat creşterii

cheltuielilor la 1000 lei venituri aferente producţiei vândute şi a ponderii producţiei stocate şi

imobilizate, la care nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri a fost de 1000, deoarece atât

producţia stocată cât şi cea imobilizată sunt evaluate în costuri efective, neinfluenţând nivelul

ratei de eficienţă a cheltuielilor de exploatare.

În aceste condiţii, modificarea nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare se

datorează în principal modificării cheltuielilor aferente producţiei vândute sau cifrei de

afaceri. De aceea, se impune în continuare o analiză aprofundată a acestora.

Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor aferente cifrei de afaceri se foloseşte indicatorul

cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri - calculat ca raport între cheltuielile aferente producţiei

vândute ( ) şi veniturile aferente producţiei vândute ( ).

unde:

q - volumul fizic al producţiei vândute;

p - preţul mediu de vânzare fără TVA;

c - costul complet pe unitatea de produs.

Dacă se ţine seama şi de structura producţiei vândute pe sortimente, relaţia de calcul se

mai poate exprima şi astfel:

.

Cheltuielile la 1000 de lei cifră de afaceri sunt astfel influenţate de modificarea structurii

producţiei vândute (s), de modificarea preţurilor de vânzare fără TVA (p) şi respectiv de

modificarea costurilor complete pe unitatea de produs (c).

Modificarea volumului fizic al producţiei vândute nu influenţează în mod direct nivelul

cheltuielilor la 1000 lei CA, deoarece acţionează cu aceeaşi intensitate atât asupra numărătorului

cât şi asupra numitorului relaţiei de calcul, pe ansamblu, influenţa sa fiind nulă. Totuşi,

modificarea volumului fizic al producţiei vândute influenţează în mod indirect asupra C/1000

prin intermediul costului pe unitatea de produs, care se modifică în sens invers faţă de variaţia

volumului producţiei vândute pe seama cheltuielilor fixe ce revin pe unitatea de produs.

Această influenţă se poate calcula cu relaţia:

76

.

În ceea ce priveşte modificarea structurii producţiei, deşi şi aceasta apare atât la

numărător cât şi la numitor, influenţa acesteia nu este nulă, deoarece la numărător avem structura

producţiei vândute exprimată cu ajutorul costului, în timp ce la numitor avem structura

producţiei vândute exprimată cu ajutorul preţului, ori raportul cost/preţ nu este constant pentru

toate produsele şi deci şi cele două posibilităţi de exprimare a structurii sunt diferite.

Calculul influenţelor celor 3 factori asupra modificării C/1000 se face cu ajutorul metodei

substituirilor în lanţ, iar pentru exemplificarea metodologiei de analiză factorială vom folosi

datele din tabelul nr. 4.3.

Tabelul nr. 4.3

Nr.

crt.

Indicatori An bază An curent

1. Cifra de afaceri exprimată în preţuri de vânzare

(exclusiv TVA)

2313970 2495600

2. Cheltuielile aferente cifrei de afaceri 1972100 2148440

3. Producţia vândută în perioada curentă exprimată

în:

- costurile perioadei de bază;

- preţurile perioadei de bază.

-

-

2109900

2477000

4. Cheltuieli la 1000 lei CA (lei) 852,26 860,89

1. Influenţa modificării structurii producţiei vândute:

=

2. Influenţa modificării preţurilor de vânzare:

= lei;

2.1. influenţa inflaţiei:

2.2. influenţa creşterii neinflaţioniste a preţurilor (eforturile firmei de creştere a calităţii

produselor, evoluţia favorabilă a raportului cerere-ofertă pentru produsele firmei):

=

=

În care Ipf – indicele preţurilor firmei;

Ip – indicele general al preţurilor de consum.

Se observă că pentru reducerea cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri este necesar ca

indicele preţurilor firmei să fie superior indicelului de ansamblu al preţurilor sau cel puţin

indicelui preţurilor bunurilor din ramura respectivă de activitate.

3. Influenţa modificării costurilor pe unitatea de produs:

77

= .

Se observă că pentru reducerea cheltuielilor la 1000 lei venituri totale este necesar ca

indicele costurilor pe unitatea de produs să fie subunitar (costul din anul curent trebuie să fie mai

mic decât costul din anul de bază).

În exemplul considerat se înregistrează o creştere a nivelului cheltuielilor la 1000 lei cifră

de afaceri cu 8,63 lei faţă de nivelul anului de bază, aspect apreciat negativ, deoarece reflectă o

reducere a eficienţei cheltuielilor aferente producţiei vândute, cu efecte nefavorabile asupra

eficienţei întregii activităţi desfăşurate. Fiecare din cei trei factori a avut influenţe diferite.

Astfel, modificarea structurii producţiei a condus la reducerea nivelului cheltuielilor la

1000 lei cifră de afaceri cu 0,46 lei, ca urmare a creşterii ponderii produselor cu cheltuieli la

1000 lei cifră de afaceri mai mici decât media pe întreprindere din perioada de bază. Această

influenţă se apreciază ca fiind favorabilă, în condiţiile în care creşterea ponderii acelor produse

este determinată de cerere, şi în plus au fost onorate obligaţiile contractuale faţă de toţi clienţii

întreprinderii.

Modificarea preţurilor de vânzare a determinat o reducere a nive lului cheltuielilor la 1000

lei cifră de afaceri cu 6,35 lei, ca urmare a creşterii nivelului lor faţă de nivelul anului precedent.

Această influenţă se apreciază ca fiind favorabilă numai în măsura în care creşterea preţurilor a

avut loc ca urmare a unor acţiuni proprii ale întreprinderii şi nu ca efect exclusiv al inflaţiei.

În ceea ce priveşte costurile pe unitatea de produs, acestea au crescut la majoritatea

produselor, determinând o creştere a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri cu 15,44 lei.

Comparând însă cele 2 influenţe (ale modificării preţurilor şi ale costurilor) observăm că

intensitatea modificării acestora a fost diferită, costurile crescând într-un ritm superior creşterii

preţurilor, cu efecte nefavorabile asupra nivelului cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri.

Analiza poate fi continuată prin urmărirea modificării costurilor pe categorii de cheltuieli

(cheltuieli materiale, cheltuieli cu munca vie, etc., ce revin pe unitatea de produs).

Un alt model, care permite o aprofundare a analizei şi identificarea mai precisă a

modalităţilor de intervenţie în direcţia creşterii eficienţei pe fiecare sortiment de produs în parte

este următorul:

unde:

gi - ponderea sortimentului "i" în producţia vândută totală a întreprinderii;

ci/1000 - cheltuieli la 1000 lei producţie vândută pe fiecare sortiment "i" :

Schema factorilor cu influenţă directă şi indirectă asupra modificării cheltuielilor la 1000

lei cifră de afaceri este următoarea:

iar influenţele factorilor le putem calcula cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:

1. Influenţa modificării structurii cifrei de afaceri:

2. Influenţa modificării cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pe produs:

2.1 Influenţa modificării preţurilor de vânzare:

C/1000

gi

ci/1000

pii

ci

78

2.2 Influenţa modificării cheltuielilor pe unitatea de produs:

Un obiectiv important al analizei îl constituie studierea consecinţelor modificării

cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri asupra principalilor indicatori economico-financiari ai

întreprinderii şi anume:

1. Asupra profitului aferent cifrei de afaceri:

2. Asupra eficienţei utilizării activelor fixe:

3. Asupra eficienţei activelor circulante:

4. Asupra eficienţei activelor de exploatare:

5. Asupra eficienţei utilizării forţei de muncă (exprimată prin profitul pe salariat):

6. Asupra ratei rentabilităţii capitalului permanent (Kp), sau a capitalului propriu (Kpr):

4.4. Analiza diagnostic a cheltuielilor întreprinderii în corelaţie cu

volumul fizic al producţiei În funcţie de corelaţia cu evoluţia volumului fizic al producţiei, cheltuielile întreprinderii

se împart în cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe.

Cheltuielile variabile reprezintă aceea categorie de cheltuieli care se modifică odată cu

variaţia volumului fizic al producţiei. Această modificare poate fi strict proporţională, caz în care

cheltuielile variabile evoluează după o funcţie liniară de tipul Cv = a Q (figura 4.1), sau non

strict proporţională când cheltuielile variabile evoluează după o funcţie Cv = f(Q) (figura 4.2).

79

Figura 4.1 Figura 4.2 Costuri totale Costuri totale

Q Q

Cv = a Q Cv = f(Q)

Din categoria cheltuielilor variabile fac parte cheltuielile cu materiile prime şi materialele

directe, cheltuielile cu salariile directe, precum şi o parte din cheltuielile legate de întreţinerea şi

funcţionarea utilajelor (cheltuieli legate de combustibil, energie).

Cheltuielile fixe sau convenţional constante reprezintă acele cheltuieli care în anumite

limite ale modificării volumului fizic al producţiei rămân constante.

Din categoria acestor cheltuieli fac parte: cheltuielile cu amortizarea activelor

imobilizate, cheltuielile cu reparaţiile clădirilor administrative, cheltuielile generale ale secţiilor

şi cheltuielile generale ale întreprinderii legate de administrarea şi conducerea acestora.

Mărimea cheltuielilor fixe nu este nelimitat constantă, ci peste un anumit volum de

activitate se modifică şi nivelul lor.

Pe unitatea de produs aceste cheltuieli capătă un caracter variabil şi se modifică în sens

invers în raport cu variaţia volumului producţiei.

Ţinând seama de gruparea cheltuielilor întreprinderii în cheltuieli variabile şi cheltuieli

fixe, nivelul lor se poate determina prin însumarea celor două categorii de cheltuieli:

Ct = Cv + Cf.

Rezultă deci, că modificarea cheltuielilor totale se explică prin modificarea cheltuielilor

variabile şi a celor fixe ale căror contribuţii se pot calcula cu ajutorul metodei balanţiere:

1.

2.

În cadrul analizei este necesar să se stabilească şi ponderea cheltuielilor variabile şi a

celor fixe faţă de cheltuielile totale, precum şi modificarea acestor ponderi astfel:

; ; .

În funcţie de modificările absolute intervenite în mărimea cheltuielilor variabile sau fixe,

precum şi în ponderea acestor categorii de cheltuieli, se pot face aprecieri cu privire la creşterea

sau scăderea cheltuielilor variabile sau fixe şi contribuţia lor la modificarea cheltuielilor totale

sau de exploatare ale întreprinderii.

4.4.1. Analiza diagnostic a eficienţei cheltuielilor variabile Nu se pot face aprecieri obiective, cu privire la modificarea nivelului cheltuielilor, fără să

le corelăm cu efectele obţinute.

Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor variabile se folosesc indicatorii:

- cheltuieli variabile la 1000 lei venituri din exploatare;

- cheltuieli variabile la 1000 lei cifră de afaceri;

unde:

gi - ponderea diferitelor categorii de venituri din exploatare;

cvi/1000 - cheltuieli variabile la 1000 lei venituri pe categorii.

80

unde:

q - volumul fizic al producţiei vândute din fiecare sortiment de produs;

cv - cheltuielile variabile pe produs;

p - preţul de vânzare (fără TVA).

Pentru analiză vom folosi datele din tabelul 4.4.

Tabelul nr. 4.4

Nr.

crt.

Indicatori An de bază An curent

1. Venituri de exploatare, din care:

- aferente producţiei vândute

2488140

2313970

2772900

2495600

2. Cheltuieli de exploatare, din care

- variabile

- fixe

2146270

1320000

826270

2425740

1522000

903740

3. Cheltuielile aferente producţiei vândute, din care:

- variabile

- fixe

1972100

1287700

684400

2148440

1401600

746840

4. Producţia vândută în perioada curentă exprimată în costurile

perioadei de bază

- 2109900

5. Producţia vândută în perioada curentă exprimată în preţurile

perioadei de bază

- 2477000

6. Cheltuielile variabile recalculate în funcţie de chelt. variabile

pe produs ale perioadei de bază

- 1369000

7. Chelt. variabile la 1000 lei venituri din exploatare 530,52 548,9

8. Cheltuieli fixe la 1000 lei venituri din exploatare 332,08 325,9

9. Cheltuieli variabile la 1000 lei producţie vândută 556,49 561,63

10. Cheltuieli fixe la 1000 lei producţie vândută 295,77 299,26

Vom calcula modificările intervenite în nivelul acestor indicatori în perioada curentă

comparativ cu perioada de bază:

=548,9 - 530,52 = 18,38 lei

= 561,63 - 556,49 = 5,14 lei

În ambele situaţii, nivelul cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri, respectiv, cifră de

afaceri, a crescut în perioada curentă, comparativ cu perioada de bază, ceea ce reflectă o scădere

a eficienţei acestora. O asemenea apreciere poate fi confirmată sau infirmată numai după ce se

realizează o analiză diagnostic de tip factorial, prin care se surprind influenţele factorilor asupra

modificării acestora.

Întrucât în cadrul cheltuielilor şi veniturilor din exploatare, ponderea principală revine

celor aferente cifrei de afaceri este mai elocventă efectuarea analizei factoriale asupra

cheltuielilor variabile la 1000 lei cifra de afaceri.

În acest caz analiza poate fi efectuată pe baza a două modele:

a.

b.

unde:

81

gi - ponderea produsului i în cifra de afaceri;

- cheltuieli variabile la 1000 lei cifră de afaceri pe produse.

Pe baza primului model, modificarea nivelului cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de

afaceri, care este în exemplul dat de +5,14 lei, se explică factorial prin modificarea structurii

producţiei vândute (s), a preţurilor de vânzare pe unitatea de produs (p), precum şi a cheltuielilor

variabile pe unitatea de produs.

Modificarea volumului fizic al producţiei vândute (q) nu influenţează în mod direct

asupra cheltuielilor variabile la 1000 lei cifra de afaceri, deoarece acţionează în aceeaşi proporţie

şi în acelaşi sens atât asupra numărătorului cât şi asupra numitorului relaţiei de calcul, pe

ansamblu, influenţa sa fiind nulă.

Influenţele celor 3 factori cu acţiune directă se calculează cu ajutorul metodei

substituirilor în lanţ, astfel:

1. Influenţa modificării structurii producţiei:

=

=

= 552,68 – 556,49 = - 3,811 lei;

2. Influenţa modificării preţurilor de vânzare:

= 548,56 – 552,68 = - 4,12 lei;

3. Influenţa modificării cheltuielilor variabile pe produse:

= 561,6 – 548,56 = +13,07 lei

Observăm că cei trei factori au avut influenţe diferite ca intens itate şi sens.

Astfel, modificarea structurii producţiei a condus la reducerea cheltuielilor variabile la

1000 lei cifra de afaceri cu 3,81 lei, ca urmare a creşterii ponderii acelor produse cu cheltuieli

variabile la 1000 lei cifra de afaceri pe produs mai mici faţă de media pe întreprindere. Acest

fenomen poate fi considerat normal, în măsura în care schimbările de structură sunt determinate

de cerere şi nu de disfuncţionalităţi în activitatea agentului economic.

Modificarea preţurilor a fost tot favorabilă, conducând la reducerea cheltuielilor variabile

la 1000 lei cifră de afaceri cu 4,12 lei. Aceasta influenţă se apreciază favorabil numai în măsura

în care creşterea preţurilor a fost determinată de creşterea calităţii produselor sau de alte acţiuni

care reflectă efortul propriu al întreprinderii.

Creşterea cheltuielilor variabile la 1000 lei cifra de afaceri a fost cauzată practic de

creşterea cheltuielilor variabile pe produs. Aceasta nu înseamnă că la toate produsele s-au

înregistrat creşteri ale cheltuielilor variabile.

De aceea, în continuare, analiza va fi aprofundată prin luarea în considerare a acelor

produse la care s-au înregistrat creşteri ale cheltuielilor variabile.

Potrivit celui de-al doilea model schema factorilor cu influenţe directe şi indirecte se

prezintă astfel:

gi

Cv/1000 pi

cvi/1000

cvi

82

iar influenţele factorilor se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ astfel:

1. Influenţa modificării structurii cifrei de afaceri:

2. Influenţa modificării cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri pe produs:

din care:

2.1. Influenţa modificării preţurilor de vânzare:

2.2. Influenţa modificării cheltuielilor variabile pe produs:

Analiza dinamicii cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri poate fi continuată cu

ajutorul unei funcţii de trend. Astfel, o evoluţie probabilă a acestora poate avea loc după o

funcţie de trend liniar de forma:

Y = a + bt

unde:

Y – nivelul cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri;

t – timpul ;

a, b – coeficienţi.

Pentru exemplificare vom folosi datele din tabelul nr. 4.5.

Tabelul nr. 4.5

Nr. ani Y (Cv) t Yt t2 F(t)

1 553 -2 -1106 4 554,6

2 549 -1 -549 1 551,4

3 555 0 0 0 548,2

4 545 1 545 1 545

5 539 2 1078 4 541,8

2741 0 -32 10 -

Pentru calculul coeficienţilor a şi b vom folosi metoda celor mai mici pătrate ajungând la

sistemul:

na + b =

;

.

Pe baza acestei funcţii putem estima nivelul cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de

afaceri pentru următorul an al orizontului de timp (anul 6), care va fi:

548,2 – 3,2x3 = 538,6 (plus sau minus abaterea medie pătratică dintre valorile seriei

empirice şi celei teoretice).

Este posibil de asemenea ca nivelul cheltuielilor variabile să poată fi estimat în funcţie de

suma cheltuielilor fixe, rezultatul exploatării previzionat şi suma veniturilor din exploatare

previzionate. Relaţia de calcul este:

83

Un obiectiv important al analizei eficienţei cheltuielilor variabile, îl constituie stabilirea

efectelor modificării acestora asupra principalilor indicatori economico -financiari, şi anume:

1. Asupra profitului aferent cifrei de afaceri (Pr):

2. Asupra ratei rentabilităţii fondurilor consumate (R):

3. Asupra eficienţei utilizării activelor fixe (EAf):

4. Asupra eficienţei activelor circulante (EAc):

5. Asupra eficienţei activelor de exploatare (EAe):

6. Asupra profitului pe un salariat (eficienţa utilizării forţei de muncă):

7. Asupra ratei rentabilităţii capitalului permanent şi a capitalului propriu (R):

4.4.2. Analiza diagnostic a eficienţei cheltuielilor fixe Ca şi în cazul cheltuielilor variabile, pentru a aprecia eficienţa cheltuielilor fixe se

foloseşte indicatorul "cheltuieli fixe la 1000 lei cifră de afaceri", al cărui model de calcul şi

analiză este:

În exemplul considerat

lei

Deci, faţă de perioada de bază, nivelul cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri este

mai mare cu 3,49 lei, ceea ce reflectă o reducere a eficienţei acestora.

Pe baza modelului prezentat se trece la analiza factorială a cheltuielilor fixe la 1000 lei

cifra de afaceri.

Schema factorilor cu influenţă directă şi indirectă se prezintă astfel:

Cf/1000 CA

Cf

q

p

84

Influenţele factorilor se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ astfel:

1. Influenţa modificării cifrei de afaceri:

= - 21,53 lei

din care:

1.1. Influenţa modificării volumului producţiei vândute:

= lei

1.2. Influenţa modificării preţurilor de vânzare:

lei

2.Influenţa modificării cheltuielilor fixe:

lei.

În continuare analiza vizează urmărirea cheltuielilor fixe pe tipuri de cheltuieli sau

eventual pe centre de responsabilitate.

Calea de bază care să asigure creşterea eficienţei cheltuielilor fixe trebuie să o reprezinte

creşterea cifrei de afaceri, în principal pe seama creşterii volumului fizic al producţiei vândute.

În exemplul considerat, cheltuielile fixe au crescut în perioada curentă, fapt ce poate avea

drept cauze:

- schimbări în sistemul de amortizare (amortizare degresivă);

- schimbări în sistemul de salarizare (creşterea ponderii salarizări i în regie);

- creşterea salariilor personalului TESA;

- creşterea capacităţii de producţie şi prin aceasta a cheltuielilor cu amortizarea, etc.

Cheltuielile fixe la 1000 lei cifră de afaceri se reflectă asupra aceloraşi indicatori

economico-financiari ca şi cele variabile.

În continuare, folosind funcţiile de trend se poate face extrapolarea evoluţiei nivelului

cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri, în perioada imediat următoare.

Având în vedere însă, că la un moment dat, întreprinderea poate lua hotărârea de mărire a

capacităţii de producţie, ceea ce va conduce implicit la creşterea cheltuielilor fixe, este necesar ca

în cadrul analizei să se urmărească şi corelaţia dintre cifra de afaceri, ca variabilă independentă

(X) şi nivelul cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri ca variabilă dependentă (Y). Această

corelaţie ia cel mai frecvent forma unei hiperbole exprimată prin ecuaţia:

Pentru exemplificare vom folosi datele din tabelul nr. 4.6.

Tabelul nr. 4.6.

n Y (Cf/1000) X (CA) X2 1/X 1/X

2 Y/X

1 300 2,3 5,29 0,435 0,189 130,43

2 303 2,5 6,25 0,400 0,160 121,20

3 295 2,8 7,84 0,357 0,127 105,36

4 287 2,7 7,29 0,370 0,137 106,30

5 288 3,0 9,00 0,333 0,111 96,00

1473 13,3 35,67 1,895 0,724 559,29

85

Pentru calculul coeficienţilor a şi b vom folosi metoda celor mai mici pătrate.

Dacă în anul t6 al orizontului de timp întreprinderea îşi propune să realizeze o cifră de

afaceri de 3,3 mld. lei, nivelul cheltuielilor fixe la 1000 lei se estimează astfel:

lei (plus sau minus abaterea medie pătratică).

În finalul analizei eficienţei cheltuielilor variabile şi fixe se poate folosi coefici entul de

pârghie de exploatare stabilit cu relaţia:

unde:

RE - rezultatul din exploatare;

Q - volumul producţiei obţinute.

Considerând că:

RE0 = 50000 mii lei; RE1 = 60000 mii lei

Q0 = 500000 mii lei; Q1 = 550000 mii lei

rezultă:

În exemplul considerat, o creştere a producţiei cu 1% a generat o creştere a rezultatului

exploatării 2%. Implicând în analiză cheltuielile variabile şi fixe, coeficientul de pârghie de

exploatare devine:

Pe baza datelor din exemplul analizat, Kl este:

Kl =

.

Cu o asemenea valoare a coeficientului pârghiei de exploatare nu se pune problema

riscului, întreprinderea putând apela la credite bancare în vederea dezvoltării.

4.5. Analiza diagnostic a cheltuielilor materiale Cheltuielile materiale exprimă sub formă valorică întregul consum de muncă trecută sau

materializată, efectuat pentru fabricarea şi vânzarea produselor.

Cheltuielile materiale cuprind atât cheltuielile pentru materii prime, materiale,

combustibil şi energie, precum şi cheltuielile cu amortizarea activelor imobilizate.

Principalele probleme ce se studiază în cadrul analizei diagnostic a cheltuielilor materiale

sunt:

- analiza diagnostic a cheltuielilor cu materialele;

- analiza diagnostic a cheltuielilor cu amortizarea activelor imobilizate.

86

4.5.1. Analiza diagnostic a cheltuielilor cu materialele Din categoria cheltuielilor cu materialele fac parte acele cheltuieli legate de obiectele

muncii consumate în procesul de producţie, adică cheltuielile cu materiile prime, materialele,

combustibilul şi energia. Aceste cheltuieli deţin ponderea principală în totalul cheltuielilor

întreprinderii, ceea ce necesită luarea unor măsuri corespunzătoare pentru reducerea lor la niv elul

fiecărui agent economic.

În cadrul analizei cheltuielilor cu materialele se studiază următoarele probleme:

- dinamica şi structura cheltuielilor cu materialele;

- eficienţa cheltuielilor cu materialele;

- principalele căi de reducere a cheltuielilor cu materialele.

Pentru a analiza dinamica şi structura cheltuielilor cu materialele este necesar să se

calculeze modificarea absolută şi procentuală a acestor cheltuieli, precum şi a ponderii lor în

totalul costurilor de producţie astfel:

;

unde:

C - cheltuieli de producţie totale;

Cm - suma cheltuielilor cu materialele;

gm - ponderea cheltuielilor cu materialele în totalul cheltuielilor întreprinderii;

cm - cheltuielile cu materialele pe unitatea de produs.

În procesul de analiză trebuie să se stabilească şi influenţele factorilor care acţionează

asupra modificării absolute a cheltuielilor cu materialele. Aceşti factori sunt:

- modificarea volumului producţiei vândute (q);

- modificarea structurii producţiei vândute (s);

- modificarea cheltuielilor cu materialele pe unitatea de produs (cm).

Influenţele acestor factori se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ, astfel:

1. Influenţa modificării volumului producţiei vândute:

unde:

- cheltuielile cu materialele medii pe unitatea de produs din perioada de bază, care se

determină astfel: , gio – ponderea din perioada de bază a produsului i în total

producţie, iar cmio – cheltuielile cu materialele pe unitatea de produs ale produsului i din

perioada de bază.

2. Influenţa modificării structurii producţiei vândute:

3. Influenţa modificării cheltuielilor cu materialele pe unitatea de produs:

La rândul lor, cheltuielile cu materialele pe unitatea de produs sunt influenţate de doi

factori:

- modificarea consumului specific de materiale (cs);

- modificarea preţurilor de aprovizionare pe unitatea de material consumat (pm).

Cele două influenţe se stabilesc astfel:

3.1. Influenţa modificării consumului specific:

3.2. Influenţa modificării preţurilor de aprovizionare:

87

Analiza în dinamică a cheltuielilor cu materialele trebuie să scoată în evidenţă tendinţa de

reducere a cheltuielilor cu materialele pe unitatea de produs, îndeosebi pe seama reducerii

consumurilor specifice de materii prime, materiale, combustibili şi energie ce revin pe unitatea

de produs ca urmare a modernizării şi perfecţionării procesului tehnologic.

Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor cu materialele este necesar să se studieze

corelaţia dintre indicele cifrei de afaceri (ICA) şi indicele cheltuielilor cu materialele (ICm).

Deoarece cheltuielile cu materialele cuprind atât cheltuieli cu materialele directe care sunt

dependente de volumul producţiei, cât şi cheltuieli cu materialele indirecte care au caracter

convenţional - constant, indicele cifrei de afaceri trebuie să devanseze indicele cheltuielilor cu

materialele, adică:

ICA > ICm

De asemenea pentru a reflecta o îmbunătăţire a folosirii cheltuielilor cu materialele,

indicele cifrei de afaceri trebuie să devanseze atât indicele cheltuielilor cu materialele directe, cât

şi indicele cheltuielilor cu materialele indirecte.

Pentru a aprecia eficienţa cheltuielilor cu materialele se mai poate calcula nivelul

cheltuielilor cu materialele aferente activităţii de exploatare a întreprinderii (Cme) la 1000 lei

venituri din exploatare (Ve) astfel:

unde: - GVe - structura veniturilor din exploatare pe categorii;

- cme/1000 - cheltuieli cu materialele la 1000 lei venituri din exploatare pe categorii.

Influenţele factorilor asupra modificării Cme/1000 se calculează cu ajutorul metodei

substituirilor în lanţ:

1. Influenţa modificării structurii veniturilor din exploatare:

2. Influenţa modificării cheltuielilor cu materialele la 1000 lei Ve pe categorii:

Deoarece cheltuielile cu materialele aferente producţiei vândute deţin o pondere

importantă în totalul cheltuielilor cu materialele este necesar să se calculeze şi nivelul lor la 1000

lei cifră de afaceri astfel:

Nivelul acestui indicator este influenţat de trei factori cu acţiune directă:

- modificarea structurii producţiei vândute (s);

- modificarea preţurilor de vânzare (p);

- modificarea cheltuielilor cu materialele pe unitatea de produs (cm).

Influenţele factorilor se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ.

Pentru exemplificarea metodologiei de analiză vom folosi datele din tabelul 4.7.

88

Tabelul nr. 4.7.

Nr.

crt.

Indicatori An bază An

curent

1 Cifra de afaceri 2313970 2495600

2 Cheltuieli cu materialele aferente producţiei vândute 1488550 1613000

3 Cifra de afaceri efectivă în preţurile per. de bază - 2477000

4 Cheltuieli cu materialele recalculate în funcţie de volumul efectiv

al producţiei vândute şi cheltuielile cu materialele pe produse ale

perioadei de bază

- 1614500

5 Cheltuieli cu materialele la 1000 lei cifră de afaceri 643,3 646,3

1. Influenţa modificării structurii producţiei vândute:

= 8,5lei

2. Influenţa modificării preţurilor de vânzare:

= lei.

3. Influenţa modificării cheltuielilor cu materialele pe unitatea de produs:

= - 0,6 lei.

Din analiza efectuată se constată o creştere a nivelului cheltuielilor cu materialele la 1000

lei cifră de afaceri cu 3 lei, creştere exclusiv pe seama modificării structurii cifrei de afaceri, în

sensul creşterii ponderii acelor produse cu cheltuieli cu materialele mai mari. În acelaşi timp au

crescut preţurile de vânzare ale produselor şi s-a înregistrat o uşoară reducere a cheltuielilor cu

materialele pe produs cu influenţe favorabile asupra eficienţei cheltuielilor cu materialele.

Analiza cheltuielilor cu materialele la 1000 lei cifră de afaceri se mai poate efectua şi pe

baza modelului:

unde: gi - ponderea produselor în volumul total al vânzărilor.

cmi/1000 - cheltuielile cu materialele la 1000 lei pe produse.

În acest caz, schema factorilor cu influenţă directă şi indirectă asupra modificării

cheltuielilor cu materialele la 1000 lei cifră de afaceri se prezintă astfel:

Influenţele factorilor se calculează astfel:

1. Influenţa modificării structurii producţiei vândute:

2. Influenţa modificării cheltuielilor cu materialele la 1000 lei cifră de afaceri pe produse:

Cm/1000 g

cm/1000

pi

cmi

89

din care:

2.1.Influenţa modificării preţurilor de vânzare ale produselor:

100010000

01

1

011000

2.2. Influenţa modificării cheltuielilor cu materialele pe produse:

100010001

01

1

111000 .

Analiza se poate adânci prin studierea factorilor care acţionează asupra cheltuielilor cu

materialele pe unitatea de produs şi anume: modificarea consumurilor specifice şi modificarea

preţurilor de aprovizionare la materiale.

Cu ocazia analizei cheltuielilor cu materialele, trebuie să se studieze şi principalele căi de

reducere a acestora .

Aceste căi pot fi:

- reducerea consumurilor specifice;

- reproiectarea produselor;

- reducerea greutăţii şi a gabaritelor produselor;

- folosirea unor materiale noi, mai ieftine fără a prejudicia în acest fel calitatea

produsului;

- ridicarea calificării forţei de muncă;

- reducerea cheltuielilor de aprovizionare etc.

În procesul de analiză trebuie să se scoată în evidenţă posibilităţile de reducere a

cheltuielilor cu materialele prin aplicarea acestor căi, precum şi consecinţele lor asupra

rezultatelor economico-financiare ale întreprinderii.

4.6. Analiza diagnostic a cheltuielilor salariale Cheltuielile salariale exprimă sub formă valorică întregul consum de muncă vie sau

cheltuielile totale efectuate de întreprindere pentru plata forţei de muncă şi pentru achitarea

obligaţiilor legate de asigurările şi protecţia socială a salariaţilor.

Principalele obiective ale analizei cheltuielilor salariale sunt:

- analiza situaţiei generale a cheltuielilor salariale;

- analiza corelaţiei dintre dinamica productivităţii muncii şi dinamica salariului mediu.

4.6.1. Analiza situaţiei generale a cheltuielilor salariale Pentru analiza situaţiei generale a cheltuielilor salariale este necesar să se studieze

următoarele aspecte:

- modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor salariale;

- eficienţa cheltuielilor salariale.

Ponderea principală în totalul cheltuielilor salariale o deţine fondul de salarii (Fs).

Mărimea fondului de salarii depinde de numărul mediu de salariaţi ( ) şi de salariul mediu

anual pe o persoană ( ):

.

La rândul său, salariul mediu anual depinde de timpul mediu lucrat de o persoană într-un

an, exprimat în ore ( ) şi de salariul mediu orar ( ):

.

Prin aplicarea metodei substituirilor în lanţ se pot calcula influenţele factorilor cu acţiune

directă şi indirectă asupra modificării absolute a fondului de salarii, astfel:

1. ;

90

2. ;

din care: 2.1. ;

2.2. ;

În procesul de analiză este necesar să se calculeze şi modificarea relativă a fondului de

salarii ( ), ca diferenţă între fondul de salarii efectiv şi fondul de salarii admisibil (Fsa):

.

Fondul de salarii admisibil se stabileşte în funcţie de fondul de salarii previzionat sau din

perioada de bază (Fs0), corectat cu indicele de realizare a volumului de activitate:

.

Atunci când fondul de salarii admisibil este mai mare decât cel efectiv (Fsa > Fs1), se

obţine o economie relativă la fondul de salarii, iar când fondul de salarii admisibil este mai mic

decât cel efectiv (Fsa < Fs1), se înregistrează o depăşire relativă la fondul de salarii.

Pentru a aprecia eficienţa cheltuielilor salariale se folosesc următorii indicatori:

a) Cheltuieli salariale sau fond de salarii la 1000 lei venituri din exploatare:

;

.

b) Cheltuieli salariale sau fond de salarii la 1000 lei cifră de afaceri:

;

.

c) Cheltuieli salariale sau fond de salarii la 1000 lei valoare adăugată:

;

.

Reducerea cheltuielilor salariale la 1000 lei venituri din exploatare, cifră de afaceri sau

valoare adăugată reflectă o creştere a eficienţei cheltuielilor salariale, ca urmare a sporirii mai

accentuate a veniturilor din exploatare, cifrei de afaceri sau a valorii adăugate faţă de creşterea

cheltuielilor salariale sau a fondului de salarii. Practic, trebuie respectate următoarele corelaţii:

IVe > ICs (sau IFs ); ICa > ICs (sau IFs ); IVa > ICs (sau IFs );

Analiza factorială a eficienţei cheltuielilor salariale se efectuează cu ajutorul unor modele

multiplicative. Întrucât cheltuielile salariale cuprind şi componente ce se formează relativ

proporţional cu fondul de salarii, analiza factorială se efectuează pe baza acestuia.

Pentru exemplificarea metodologiei de analiză vom folosi datele din tabelul nr. 4.8.:

Tabelul nr. 4.8.

INDICATORI An bază An curent

1. Venituri din exploatare,

din care: - aferente cifrei de afaceri

2488140

2313970

2772900

2495600

2. Cheltuieli salariale,

din care: - fondul de salarii

428000

337000

449200

353700

3. Valoarea adăugată 972200 1096400

4. Numărul mediu de salariaţi 24 22

91

5. Timpul de muncă (ore-om) 44172 41140

6. Cheltuieli cu personalul pe un salariat (mii lei) 17833 20418

7. Salariul mediu anual pe un salariat (mii lei) 14042 16077

8. Cheltuieli salariale la 1000 lei venituri (lei),

din care: - salarii personal

172,06

135,44

162

127,56

9. Cheltuieli salariale la 1000 lei cifră de afaceri (lei),

din care: - salarii personal

185

145,67

180

141,73

10. Cheltuieli salariale la 1000 lei valoare adăugată,

din care: - salarii personal

440,32

346,64

409,7

322,6

În aceste condiţii:

a) , unde:

este necesarul relativ de salariaţi pentru a obţine 1 leu venituri de exploatare (formă de

exprimare a productivităţii muncii);

- salariul mediu brut pe un salariat;

- timpul de muncă pe un salariat; - salariul mediu orar.

= 127,56 - 135,44 = - 7,88 lei.

Această reducere a fondului de salarii la 1000 lei venituri de exploatare se explică factorial astfel:

1. Influenţa necesarului relativ de salariaţi:

=

2. Influenţa salariului mediu brut pe o persoană:

= ,

din care:

2.1. Influenţa timpului de muncă pe un salariat:

=

2.2. Influenţa salariului mediu orar:

= 13,85 lei

b) ;

= - 3,94 lei;

Influenţele factorilor se stabilesc astfel:

1. Influenţa necesarului relativ de salariaţi:

92

=

2. Influenţa salariului mediu brut pe o persoană:

=

În ambele cazuri observăm că, urmare a creşterii veniturilor, respectiv a cifrei de afaceri,

într-un ritm superior creşterii cheltuielilor cu salariile, cheltuielile cu salariile la 1000 lei au

scăzut cu 23,53 lei în cazul veniturilor de exploatare şi cu 21,31 lei în cel al cifrei de afaceri.

În mod analog se poate face analiza şi pe baza fondului de salarii la 1000 lei valoare

adăugată.

4.6.2. Analiza corelaţiei dintre dinamica productivităţii muncii şi dinamica

salariului mediu În condiţiile economiei de piaţă, creşterea mai rapidă a productivităţii muncii faţă de

creşterea salariului mediu constituie o condiţie de bază pentru asigurarea eficienţei activităţii

desfăşurate.

Necesitatea respectării unei astfel de corelaţii decurge din faptul că, la creşterea

productivităţii muncii concură şi alţi factori de producţie, care trebuie şi ei remuneraţi.

În cadrul analizei este necesar să se studieze două aspecte:

- situaţia generală a corelaţiei;

- efectele respectării sau nerespectării acestei corelaţi.

Pentru analiza situaţiei generale a corelaţiei se poate folosi indicele de corelaţie, care se

exprimă astfel:

, sau ,

unde:

- indicele salariului mediu;

- indicele productivităţii muncii.

În primul caz, respectarea corelaţiei are loc atunci când indicele de corelaţie este

subunitar (Ic < 1), iar în cazul al doilea, atunci când indicele de corelaţie este supraunitar (Ic >

1). Indicele de corelaţie se poate stabili şi între creşterile relative ale celor doi indicatori, pe baza

relaţiei:

, sau

.

Folosirea acestor relaţii trebuie să reflecte aceeaşi tendinţă în evoluţia productivităţii

muncii şi a salariului mediu.

Pentru exemplificarea metodologiei de analiză vom folosi datele din tabelul nr. 4.9.

93

Tabelul nr. 4.9.

Indicatori An bază An curent Indicii Ic

1. Producţia obţinută de un salariat 103.672 126.041 1,216 -

2. Cifra de afaceri pe un salariat 96.415 113.436 1,176 -

3. Valoarea adăugată pe un salariat 40.508 49.836 1,230 -

4. Salariul mediu anual 14.042 16.077 1,145 -

5. Indicele corelaţiei

a)

- pe baza Ve;

- pe baza CA;

- pe baza VA;

b)

- pe baza Ve;

- pe baza CA;

- pe baza VA;

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

0,942

0,973

0,931

0,671

0,824

0,630

Indicele de corelaţie (calculat pe baza primei relaţii) ia valori subunitare (Ic < 1), deci

productivitatea muncii a crescut într-un ritm superior salariului mediu. Aceasta confirmă

eficienţa cheltuielilor cu salariile şi sensul lor de reducere la 1000 lei venituri de exploatare, cifră

de afaceri sau valoare adăugată.

În procesul de analiză este necesar să se studieze şi efectele respectării sau nerespectării

corelaţiei asupra principalilor indicatori economico - financiari:

a) Asupra modificării relative a fondului de salarii.

Pentru aceasta este necesar să rescriem fondul de salarii conform următorului model:

,

În care:

Q – producţia sau veniturile firmei (de regulă exprimate în lei);

T – consumul de timp de muncă, exprimat în om-ore; T/Q – timpul consumat (om-ore) la

1 leu producţie sau venituri, formă a productivităţii muncii;

Fs – fondul de salarii în lei; Fs/T – salariul mediu orar (lei pe oră şi salariat).

Relaţia se mai poate scrie:

,

unde q – volumul fizic al producţiei realizate;

t – timpul de muncă aferent unei unităţi de produs;

– salariul mediu orar;

;

Deci modificarea relativă a fondului de salarii se explică prin modificarea timpului de

muncă pe unitatea de produs, ca indicator de exprimare a productivităţii muncii, şi a salariului

mediu orar, ale căror influenţe se calculează astfel:

;

;

b) Asupra cheltuielilor cu salariile (a fondului de salarii) la 1000 lei venituri de

exploatare, cifră de afaceri sau valoare adăugată:

1. influenţa productivităţii muncii:

94

;

2. influenţa salariului mediu pe o persoană:

;

c) Asupra profitului aferent cifrei de afaceri:

1. influenţa productivităţii muncii:

2. influenţa salariului mediu pe o persoană:

,

iar prin intermediul acestuia asupra ratei rentabilităţii şi a altor indicatori de eficienţă.

Analiza corelaţiei dintre dinamica productivităţii muncii şi dinamica salariului mediu se

mai poate studia şi cu ajutorul funcţiei de tip hiperbolic, de forma:

y = a + b/x.

Pe această bază se pot face aprecieri cu privire la evoluţia cheltuielilor cu salariile la 1000

lei venituri de exploatare, cifră de afaceri sau valoare adăugată şi se poate stabili intensitatea

corelaţiei dintre cei doi indicatori.

4.7. Analiza diagnostic a cheltuielilor cu dobânzile Cheltuielile cu dobânzile fac parte din categoria cheltuielilor financiare şi reprezintă

costul capitalului împrumutat.

Nivelul lor depinde de volumul împrumuturilor şi creditelor contractate (D) şi de rata

dobânzii (Rd):

.

În procesul de analiză este necesar să se calculeze modificările absolute şi relative

intervenite în nivelul acestora:

;

.

Pentru aprecierea eficienţei acestora se foloseşte indicatorul cheltuieli cu dobânzile la

1000 lei cifră de afaceri, calculat după relaţia:

.

Potrivit acestui model creşterea eficienţei cheltuielilor cu dobânzile se poate realiza pe

următoarele căi:

- creşterea eficienţei activelor de exploatare (E), prin reducerea raportului Ae/Ca;

- reducerea ponderii deţinute de finanţarea prin datorii şi împrumuturi în finanţarea totală

a activelor de exploatare (K);

- reducerea costului finanţării, prin alegerea unor surse se împrumut mai avantajoase şi

negocierea unei rate a dobânzii mai scăzute la creditele contractate (Rd).

95

4.8. Analiza diagnostic a costurilor pe produse şi a costului marginal În condiţiile economiei de piaţă preţurile cu care se vând produsele nu sunt stabilite de

către agenţii economici în funcţie de cheltuielile pe care aceştia le fac, ci sunt determinate de

legea cererii şi ofertei. În aceste condiţii, realizarea unor profituri cât mai mari depinde în mod

direct de acţiunea de reducere a costurilor produselor.

Analiza costurilor pe produse are rolul de a evidenţia tendinţele ce se manifestă în

evoluţia costurilor pe unitatea de produs, precum şi a căilor de reducere a acestora. Principalele

obiective vizează:

- analiza nivelului, dinamicii şi structurii costului produselor;

- analiza principalelor categorii de cheltuieli;

- analiza diagnostic a costului marginal.

4.8.1. Analiza nivelului, dinamicii şi st ructurii costului produselor Nivelul costurilor pe unitatea de produs (c) se determină prin raportarea cheltuielilor

totale aferente unui produs (C) la volumul fizic al producţiei din produsul respectiv (q):

c = C/q

În procesul de analiză este necesar să se calculeze modificările absolute şi procentuale

intervenite în nivelul costurilor pe unitatea de produs în perioada curentă, comparativ cu o

perioadă precedentă sau cu realizările unor firme concurente, calculate astfel:

.

Pentru exemplificare vom folosi datele din tabelul nr. 4.10.

Tabelul nr. 4.10.

Cost pe unitatea de produs (lei)

Nr.

crt.

Produs Realizat de

concurenţă

Realizat în perioade

precedente

Prevăzut Realizat

1 2

1. A 180000 180500 181200 182400 189000

2. B 159000 158000 157500 150750 148800

3. C 392000 395000 400000 390000 403000

4. D 255000 - - 250000 245000

Observăm că nivelul costurilor pe produse a înregistrat evoluţii diferite. Astfel, pentru

produsul A, acesta are o tendinţă de creştere şi este mai mare decât cel realizat de concurenţă.

Întreprinderea trebuie să oprească neapărat o asemenea evoluţie, altfel ea riscă să iasă de pe

piaţă.

Produsul B se află într-o situaţie mai bună, costul având o tendinţă de reducere şi fiind

mai mic decât cel realizat de concurenţă. El nu va ridica probleme deosebite în perioada imediat

următoare.

La produsul C, deşi întreprinderea şi-a propus o reducere a costului, totuşi el continuă să

crească.

Produsul D este un produs nou introdus pe piaţă, fiind realizat la un cost mai mic decât

cel obţinut de concurenţă. Dacă el corespunde din punct de vedere calitativ, există toate

premisele ca el să se impună pe piaţă.

Următoarea etapă a analizei o constituie localizarea abaterilor pe principalele categorii de

cheltuieli. În tabelul nr. 4.11. se prezintă situaţia produsului A.

96

Tabelul nr. 4.11.

Cost unitar (lei) Structura (%) Nr.

crt

Categoria de

cheltuieli Normat Realizat Normat Realizat Concurenţa

1. Materii prime 131328 139860 72 74 73

2. Salarii 9120 11340 5 6 4

3. CAS 2736 3402 1,5 1,8 1,2

4. Costuri directe 143184 154602 78,5 81,8 78,2

5. Costuri indirecte 39216 34398 21,5 18,2 21,8

6. Cost pe produs 182400 189000 100 100 100

Observăm că depăşirea costului normat s-a datorat creşterii cheltuielilor directe (materii

prime şi salarii). În aceste condiţii rezervele de reducere a costurilor trebuie căutate în procesul

de fabricaţie.

4.8.2. Analiza principalelor categorii de cheltuieli Are ca scop identificarea abaterilor pe categorii de cheltuieli şi stabilirea posibilităţilor de

reducere a acestora.

a) Cheltuielile cu materiile prime (cm) depind de consumul specific din diferitele

materiale (cs) şi de preţul materialului (pm):

cm = cs pm.

Modificarea lor este influenţată de doi factori cu acţiune directă:

1. influenţa modificării consumului specific:

;

2. influenţa modificării preţului materialelor:

.

Deci acţiunea de reducere a cheltuielilor cu materialele vizează atât preţul de achiziţie cât

şi reducerea consumului de materiale.

În ceea ce priveşte preţul de achiziţie, acesta cade în sarcina departamentului de

aprovizionare, care trebuie să se preocupe de găsirea celor mai convenabile surse de

aprovizionare. Reducerea consumului de materiale este în principal o acţiune tehnică şi cade în

sarcina compartimentului de proiectare a produselor şi pregătire a fabricaţiei. Printre metodele şi

procedeele cele mai frecvent folosite în vederea reducerii consumului de materiale se află

următoarele:

- analiza (tehnica) valorii;

- antecalcularea costurilor;

- analiza concurenţei;

- metoda combinaţiilor;

- analiza punctelor slabe;

- analiza procesului de fabricaţie;

- analiza de repartiţie, denumită ABC.

b) Cheltuielile cu salariile (chs) depind de productivitatea muncii, exprimată prin timpul

consumat pe unitatea de produs (t) şi de salariul mediu orar ( ):

.

Modificarea lor este determinată de doi factori cu acţiune directă:

1. influenţa timpului pe unitatea de produs:

;

2. influenţa salariului mediu orar:

97

.

Reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs trebuie să se realizeze prin

creşterea productivităţii muncii şi nu prin reducerea salariului mediu orar.

c) Cheltuielile indirecte (de regie) (ci), ca sumă totală reprezintă acele cheltuieli care nu

depind de volumul producţiei. Pe unitatea de produs se obţin prin raportarea cheltuieli lor de regie

totale la volumul producţiei:

ci = Ci/q.

Modificarea lor este influenţată de doi factori:

1. influenţa volumului fizic al producţiei:

,

Unde: Iq = q1 /q0;

2. influenţa cheltuielilor de regie totale:

.

4.8.3. Analiza diagnostic a costului marginal Costul marginal reprezintă costul la care este produsă o unitate suplimentară dintr-un

produs. Nivelul său se determină cu relaţia:

,

unde:

- creşterea cheltuielilor totale;

- creşterea producţiei fizice.

Analiza costului marginal permite determinarea punctului în care întreprinderea îşi

desfăşoară activitatea cu cheltuielile cele mai mici. Pentru aceasta, nivelul său se compară cu

nivelul costului mediu. În acest scop se calculează coeficientul de elasticitate (e), care ne arată

modificarea relativă a cheltuielilor în raport cu modificarea relativă a volumului producţiei:

unde: - reprezintă costul mediu pe unitatea de produs.

Dacă valoarea acestui coeficient este mai mică decât 1, întreprinderea poate să crească

volumul producţiei aceasta având ca efect reducerea costului mediu. Dacă, însă, acest coeficient

ia valori supraunitare, orice creştere a volumului producţiei are ca efect creşterea costului mediu.

În vederea exemplificării metodologiei de analiză vom folosi datele din tabelul nr. 4.12.

Tabelul nr. 4.12.

Nr.

crt.

Indicatori An bază An curent

1. Cantitatea fabricată (tone) 2100 2900

2. Cheltuieli totale (mii lei) 330.748 431.522

3. Cheltuieli fixe (mii lei) 54.000 54.000

4. Cheltuieli variabile (mii lei) 276.748 377.522

5. Cost mediu (lei/tonă) 157.500 148.800

6. Cost mediu fix (lei/tonă) 25.714 18.620

7. Cost mediu variabil (lei/tonă) 131.785 130.180

8. Cost marginal - 125.967

9. Preţ de vânzare (lei) 200.000 200.000

10. Profit unitar (lei) 42.500 51.200

11. Profit total (mii lei) 89.250 148.480

98

Observăm că nivelul costului marginal este inferior celui mediu, respectiv raportul dintre

acestea este subunitar (125.967/148.800 = 0,85). În aceste condiţii există încă posibilitatea de

creştere a producţiei, fără a se depăşi costul mediu din anul de bază.

Creşterea producţiei poate necesita, în anumite situaţii (forajul la mare adâncime,

agricultură) cheltuieli suplimentare. În aceste cazuri se pune problema stabilirii unui cost

marginal maxim, care să permită atingerea pragului de rentabilitate sau realizarea unui profit

prestabilit.

Dacă se urmăreşte atingerea pragului de rentabilitate, costul marginal este dat de relaţia:

.

Până la acest nivel al costului marginal întreprinderea este rentabilă dacă realizează

producţia de 2900 tone.

Dacă se urmăreşte realizarea unui profit (P), considerat la nivelul celui din perioada de

bază, relaţia de calcul a costului marginal maxim devine:

= 200.000 lei

Este necesară cunoaşterea acestor elemente pentru a se evita realizarea unei producţii

suplimentare cu cheltuieli mai mari decât veniturile suplimentare realizate.

În vederea stabilirii principalelor căi şi rezerve de reducere a costurilor pe unitatea de

produs o importanţă deosebită o prezintă utilizarea metodei de analiză a valorii. Esenţa acestei

metode constă în studierea corelaţiei dintre costul fiecărei funcţii pe care o îndeplineşte produsul

şi ponderea sau locul fiecărei funcţii în cadrul produsului, privit ca un sistem de funcţii.

Prin studierea indicilor de corelaţie dintre ponderea fiecărei funcţii şi ponderea costului

lor, se pot face aprecieri cu privire la acele funcţii care au costuri care sunt supradimensionate în

raport cu importanţa lor funcţională. Acest lucru impune o analiză aprofundată a tuturor

cheltuielilor directe şi indirecte pe fiecare funcţie şi investigarea posibilităţilor de reducere a

acestor cheltuieli, pornind de la stadiul concepţiei şi proiectării produselor.

Folosirea metodei de analiză a valorii în munca de analiză constituie un instrument util în

procesul de fundamentare şi previzionare a cheltuielilor de producţie, în optimizarea corelaţiei

dintre costul fiecărei funcţii şi semnificaţia sa funcţională la nivelul tuturor produselor.

CAPITOLUL V. ANALIZA DIAGNOSTIC A RENTABILITĂŢII

ÎNTREPRINDERII

Conceptul de rentabilitate reprezintă o formă sintetică de exprimare a eficienţei

economice, care reflectă capacitatea unei firme de a realiza un profit suficient pentru a putea

asigura remunerarea corespunzătoarea a acţionarilor şi constituirea unor resurse pentru finanţarea

dezvoltării viitoare a firmei.

99

În condiţiile economiei de piaţă, profitul constituie obiectivul de bază al activităţii

oricărei întreprinderi. În prezent, datorită necesităţii respectării intereselor sporite ale

investitorilor (acţionarilor, creditorilor şi a altor parteneri de afaceri) obiectivul privind

maximizarea profitului a fost înlocuit cu obiectivul maximizării valorii de piaţă a unei firme.

Aceasta s-a datorat unor neajunsuri de ordin conceptual şi practic ale profitului contabil, cum ar

fi caracterul său static, neincluderea în calcul a riscului a şi conţinutului său foarte eterogen. În

literatura de specialitate sunt păreri avizate ale unor economişti (precum Humphrey H. Nash,

Stern Stewart, Frank Wiessenrieder, Alfred Rappaport, John Myers) care afirmă că studiul

profitului trebuie să fie dedicat în continuare numai unor obiective precum menţinerea integrităţii

financiar - patrimoniale a firmei şi de constituire a bazei de calcul a impozitului pe profit.

Datorită acestor deficienţe profitul contabil şi-a pierdut şi calitatea de indicator de bază a

performanţelor economico-financiare ale firmei, fiind înlocuit de concepte cum sunt valoarea

adăugată economică (VAE), valoarea adăugată a acţionarilor (VAA) sau valoarea adăugată sub

formă de cash flow (CVA). Unele dintre aceste concepte au la bază principiul corecţiilor

contabile aplicate profitului contabil, pentru a-l face mai pretabil pentru analize şi comparaţii

(cazul valorii adăugate economice). Alte concepte propun renunţarea completă la profit şi propun

soluţii bazate pe cash flow-ul de exploatare sau pe cash flow-ul global, în cazul valorii adăugate

sub formă de cash flow şi a valorii adăugate a acţionarilor.

Maximizarea averii acţionarilor, respectiv creşterea valorii de piaţă a unei firme, nu se

mai bazează pe profitul contabil ci pe aşa numiţii indicatorii monetari ai rentabilităţii (mai ales

rezultatul brut de exploatare, rezultatul brut global, rezultatul trezoreriei de exploatare şi

rezultatul global al trezoreriei).

Astfel, maximizarea profitului poate fi înlocuită cu maximizarea excedentului brut de

exploatare. În acest mod se va oferi o orientare foarte bună a activităţii managerilor, deoarece

acest obiectiv reflectă punctul până la care trebuie extinsă producţia, adică punctul în care venitul

marginal este egal cu costul marginal al ultimei unităţi de produs realizată. Dacă se produce mai

puţin nu se va putea atinge rezultatul maxim posibil, iar dacă producţia trece de punctul în care

venitul marginal este egal cu costul marginal, veniturile suplimentare care se vor obţine vor fi

depăşite de costurile suplimentare.

În acest context se impune şi redefinirea rentabilităţii drept capacitatea unei firme de a

realiza un rezultat economic pozitiv (care nu mai este neapărat profitul contabil), respectiv de a

obţine venituri de pe urma vânzării producţiei care să depăşească costurile şi nu cheltuielile

ocazionate de activitatea sa.

Pentru a putea înţelege mai bine rolul rezultatului sau excedentului brut de exploatare în

acest context, este necesară o nouă clasificare a cheltuielilor întreprinderii, respectiv de separarea

cheltuielilor în cheltuieli monetare (care atrag în urma efectuării lor plăţi sau ieşiri de fluxuri

monetare, cum este cazul cheltuielilor cu materialele şi a cheltuielilor cu personalul) şi cheltuieli

nemonetare (cum ar fi amortizarea şi provizioanele constituite, care nu necesită ieşiri de fluxuri

monetare).

Deoarece funcţionarea unei întreprinderi depinde în mod esenţial de fluxurile monetare

de încasări şi plăţi şi nu de mişcările contabile sau de mărimea profitului, prin clasificarea de mai

sus managerii sunt ajutaţi să dedice o atenţie deosebită cheltuielilor care atrag plăţi efective.

Este evident că distincţia între costuri şi cheltuieli nu poate fi de un folos real în acest

caz, deoarece există costuri cum este amortizarea care nu implică ieşiri de fluxuri monetare

(acestea s-au produs de obicei la momentul achiziţionării activelor fixe). Pe de altă parte, există

cheltuieli, precum cele cu provizioanele constituite pentru diverse riscuri şi cheltuieli, care nu

reprezintă de fapt consumuri de resurse.

Noile concepte (CVA sau VAA) propun soluţii ţinând cont de noile obiective şi anume

mutarea accentului dinspre profitul contabil spre cash flow. Dacă existenţa amortizării a fost

dictată de necesitatea neafectării profitului contabil cu întreaga sumă aferentă achiziţiei unei

anumite imobilizări, noile concepte propun neafectarea cash flow-ului anual cu întreaga plată

făcută în contul achiziţiei unei imobilizări. Acest lucru este posibil prin instituirea unei

100

“amortizări a plăţilor”, asemănătoare conceptului actual de amortizare a valorii contabile, prin

repartizarea sumei plătite pentru achiziţionarea unei imobilizări oarecare, conform unei scheme,

de-a lungul duratei de viaţă economice a acelei imobilizări.

În continuare vom studia atât profitul contabil, datorită rolului său care se menţine şi în

actualul context, cât şi indicatorii cash flow-ului, care, după cum am menţionat, au căpătat o

importanţă sporită în aprecierea performanţelor economico – financiare ale firmelor.

În cadrul indicatorilor cash flow-ului se înscriu rezultatul brut de exploatare, cash flow-ul

global şi indicatorii trezoreriei.

Rentabilitatea poate fi analizată sub două aspecte şi anume, prin prisma profitului şi a

celorlalţi indicatori în mărime absolută ai rentabilităţii, cât şi prin ratele rentabilităţii, care fac

legătura între mărimea rezultatelor obţinute şi volumul de resurse angajate pentru obţinerea

acestor rezultate.

Principalele probleme ale analizei diagnostic a rentabilităţii sunt:

analiza dinamică şi structurală a profitului total pe baza contului de profit şi pierdere;

analiza rezultatelor cu ajutorul soldurilor intermediare de gestiune;

analiza cash flow-ului şi a indicatorilor monetari ai rezultatelor;

analiza factorială a profitului;

analiza diagnostic a ratelor rentabilităţii;

analiza diagnostic rentabilităţii pe produse;

analiza riscului economic;

analiza riscului financiar.

Informaţiile necesare analizei rentabilităţii se regăsesc în Contul de profit şi pierdere, în

bilanţul contabil şi anexele sale, precum şi în alte documente ale gestiunii financiare şi contabile

ale fiecărei firme.

5.1. Analiza dinamică şi structurală a rezultatului total pe baza contului

de profit şi pierdere Profitul reprezintă un indicator sintetic prin care se apreciază sub formă absolută

rentabilitatea unei firme.

Contul de profit şi pierdere reprezintă principala sursă de informaţii pentru analiza

dinamică şi structurală a profitului unei întreprinderi. El este un document contabil de sinteză,

obligatoriu de întocmit pentru toţi agenţii economici, care concentrează veniturile şi cheltuielile

unei întreprinderi pe o anumită perioadă, precum şi modul de formare a rezultatelor.

Analiza dinamică şi structurală a profitului ţine seama de elementele componente şi de

sursele de provenienţă ale profitului, aşa cum sunt ele prezentate în Contul de profit şi pierdere.

Astfel, mărimea rezultatului total al exerciţiului înainte de impozitare (Rt), numit şi profit

brut (Pb), se determină ca diferenţă între veniturile totale (Vt), obţinute în perioada respectivă şi

cheltuielile totale (Ct) efectuate de către întreprindere:

Rt (Pb) = Vt – Ct.

La rândul lor, veniturile totale provin din însumarea veniturilor de exploatare (Ve), a

veniturilor financiare (Vf) şi a veniturilor extraordinare (Vex):

Vt = Ve + Vf + Vex.

De asemenea, cheltuielile totale se compun din cheltuielile de exploatare (Ce),

cheltuielile financiare (Cf) şi cheltuielile extraordinare (Cex):

Ct = Ce + Cf + Cex.

Pentru analiza în dinamică a profitului se pot calcula modificările absolute şi procentuale

intervenite în mărimea rezultatului total (profitului brut), efectiv faţă de cel previzionat sau din

perioada de bază, astfel:

101

, iar

= IRE - 100

Influenţa factorilor asupra modificării rezultatului total (profitului brut) se stabilesc cu

ajutorul metodei balanţiere:

.

.

Analiza structurală a rezultatului total se poate adânci prin luarea în considerare a

influenţelor exercitate de modificarea fiecărei categorii de venituri, precum şi a categoriilor de

cheltuieli aferente.

Mărimea rezultatului total (profitului brut) se mai poate stabili prin însumarea

rezultatului aferent exploatării sau a profitului din exploatare (Re sau Pe) cu rezultatul sau

profitul financiar (Rf sau Pf) şi cu rezultatul extraordinar sau profitul extraordinar (Rex sau

Pex):

Rt (Pb) = Re + Rf + Rex = (Ve - Ce) + (Vf - Cf) + (Vex - Cex).

Prin însumarea rezultatului de exploatare şi a rezultatului financiar se obţine rezultatul

curent (Rc):

Rc = Re + Rf, iar Rt = Rc + Rex

În cadrul analizei se pot calcula influenţele fiecărei categorii de rezultate asupra

modificării rezultatului total (profitului brut) prin aplicarea metodei balanţiere, adică:

De asemenea, se poate stabili ponderea fiecărei categorii de rezultat în cadrul rezultatului

total al întreprinderii, precum şi modificarea acestor ponderi, astfel:

100Rt

RexRf,Re,G RexRf,Re, , iar .

Se poate calcula şi contribuţia procentuală a modificării fiecărei categorii de rezultate

asupra modificării procentuale a rezultatului total (a profitului brut), astfel:

100(PbRt

RexRf,Re,K

00

sau

100

100)(IG

100

RexRf,%Re,GK

RexRf,Re,RexRf,Re, RexRf,Re,

Suma algebrică a contribuţiei tuturor factorilor trebuie să corespundă cu modificarea

procentuală a rezultatului total (a profitului brut):

.

În funcţie de mărimea acestor ponderi şi contribuţii, precum şi de modificările intervenite

în mărimea lor se pot formula concluzii asupra structurii profitului şi a modificării acestuia şi se

pot stabili măsuri de reglare ale unor stări negative.

În cadrul analizei se poate stabili mărimea rezultatului impozabil (Ri), numit şi profit

fiscal, în funcţie de rezultatul total sau profitul brut al întreprinderii, la care se adaugă cheltuielile

nedeductibile (Cn) şi se scad deducerile fiscale (Df) prevăzute în legislaţie:

102

Ri(Pf) = Rt(Pb) + Cn - Df.

Informaţiile referitoare la mărimea cheltuielilor nedeductibile şi a deducerilor fiscale se

obţin din declaraţiile de impunere care se întocmesc trimestrial.

Mărimea profitului net (Pn) sau a rezultatului net (Rn) al exerciţiului se determină ca

diferenţă între rezultatul sau profitul impozabil şi impozitul pe profit corespunzător:

Rn (Pn) = Rt (Pb) - Ip.

Impozitul pe profit (Ip) se determină prin aplicarea cotei de impozit pe profit – T -

(16% în prezent în România) la profitul fiscal (rezultatul impozabil ), dacă acesta este pozitiv:

Ip = Ri x T.

Cu ajutorul metodei balanţiere se pot stabili influenţele elementelor, care stau la baza

calculării profitului fiscal şi a profitului net, în vederea precizării cauzelor care au dus la

nerealizarea profitului previzionat şi a luării unor măsuri corespunzătoare pentru reglarea

activităţi în viitor.

5.2. Analiza rezultatelor cu ajutorul soldurilor intermediare de gestiune În cadrul analizei indicatorilor parţiali ai rentabilităţii un rol important revine

indicatorilor cuprinşi în tabloul soldurilor intermediare de gestiune, care se prezintă astfel:

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune

Venituri Cheltuieli Sold intermediar de gestiune

1

2 3 = 1 – 2

Vânzări de mărfuri Costul mărfurilor vândute Marja comercială

Producţia vândută +

Producţia stocată +

Producţia de imobilizări

Producţia exerciţiului

(Qe)

Qe +

Marja comercială Consumuri de la terţi

Valoarea adăugată (Va)

Va + Subvenţii de exploatare

Impozite şi taxe (fără

impozit pe profit şi TVA)

Cheltuieli cu personalul

Excedentul brut de exploatare (EBE)

EBE + Venituri din provizioane

de exploatare + Alte venituri de

exploatare

Amortizări şi provizioane

Alte cheltuieli de

exploatare

Rezultatul exploatării

(RE)

RE +

Venituri financiare Cheltuieli financiare Rezultatul curent (Rc)

Venituri extraordinare Cheltuieli extraordinare Rezultatul extraordinar (Rex)

Rc + Rex

Participarea salariaţilor la

rezultate

Impozitul pe profit

Rezultatul exerciţiului după

impozitare (profit sau pierderi nete)

Sistemul contabil românesc nu prevede obligativitatea întreprinderilor de a întocmi

această situaţie, dar ea este utilă pentru analiză, deoarece conţine indicatori cum sunt excedentul

brut de exploatare, valoarea adăugată, producţia exerciţiului, ce nu se pot obţine altfel (de

exemplu, din Contul de profit şi pierdere sau din anexele la bilanţ) decât în mod indirect.

În continuare ne vom referi la doi indicatori care prezintă un interes deosebit în analiza

rentabilităţii în mărime absolută, adică excedentul brut de exploatare (EBE) şi rezultatul

exploatării (RE).

Excedentul brut de exploatare (EBE) exprimă rezultatul economic brut ce se obţine din

activitatea de exploatare a întreprinderii. EBE se poate stabili în două moduri:

103

a) plecând de la valoarea adăugată (Va):

EBE = Va + Se - IT - Cp,

în care:

Se - subvenţiile de exploatare primite de la stat;

IT - valoarea impozitelor şi taxelor datorate (mai puţin impozitul pe profit şi

TVA);

Cp - cheltuieli cu personalul (salarii brute + contribuţii la bugetul statului legate

de salarii).

b) prin compararea veniturilor de exploatare care implică încasări, imediate sau la termen

(Ve*) şi a cheltuielilor de exploatare, care generează plăţi, imediate sau la termen (Ce*):

EBE = (Ve* + Mv + Se) - (Ce* + Cmv + Ct + IT + Cp),

în care:

Mv - valoarea mărfurilor vândute;

Cmv - costul de cumpărare al mărfurilor vândute;

Ct - consumul de bunuri şi servicii achiziţionate de la terţi.

Această ultimă definire a EBE ne permite să-l caracterizăm drept surplusul monetar

potenţial degajat de activitatea curentă a întreprinderii, fiind practic o diferenţă între veniturile

monetare potenţiale şi cheltuielile monetare probabile de a se efectua.

Excedentul brut de exploatare (EBE) este un indicator de eficienţă (rentabilitate) a

activităţii principale a întreprinderii deoarece el este un purtător al fondurilor ce permit

asigurarea reproducţiei mijloacelor supuse amortizării şi a remunerării celor care au contribuit cu

capitaluri la finanţarea activităţii întreprinderii.

De asemenea, EBE reprezintă un indicator monetar potenţial, datorită existenţei

decalajelor dintre plăţi şi încasări ce provin din folosirea pasivelor stabile (furnizori, salariaţi,

bugetul statului) şi, respectiv, din creditele comerciale acordate clienţilor, el putând fi constatat

cu certitudine doar la sfârşitul perioadei. De altfel, EBE este generat de-a lungul întregului

exerciţiu, dar este afectat în acelaşi timp de către utilizările în afara exploatării (finanţarea

investiţiilor, rambursarea unor datorii financiare). Astfel, chiar în lipsa decalajelor dintre plăţi şi

încasări, creşterea sa nu poate fi identificată în mod clar asupra creşterii soldului de

disponibilităţi.

Excedentul brut de exploatare nu este influenţat de politicile de amortizare şi de stabilire

a provizioanelor, fiind astfel scutit de distorsiunile care afectează indicatorii contabili

tradiţionali, deşi nu poate elimina distorsiunile provenite din modul de evaluare a stocurilor. EBE

este mai omogen decât indicatorii cuprinşi în tablourile de fluxuri şi contribuie la crearea unei

legături între analiza rezultatelor economice şi analiza fluxurilor financiare.

Datorită omogenităţii conţinutului său, EBE este un indicator folosit adesea pentru

compararea performanţelor economico-financiare ale firmelor şi în construcţia mai multor rate

ale rentabilităţii. El apare în situaţiile prezentate de diferite instituţii şi firme de informaţii şi

analize economice, atât în ţările cu contabilitate anglo-saxonă cât şi în ţările cu contabilitate

francofonă.

În plus, EBE reprezintă o componentă esenţială în cadrul unor indicatori nou creaţi ai

performanţelor economico-financiare. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este reprezentat

de valoarea adăugată sub formă de cash flow (Cash Value Added).

Rezultatul exploatării (RE) reprezintă surplusul sau deficitul generat de activitatea

curentă de exploatare a întreprinderii, stabilit prin compararea totalului veniturilor de exploatare

cu ansamblul cheltuielilor de exploatare. Rezultatul de exploatare exprimă performanţele

realizate de întreprindere din activitatea industrială şi comercială, ţinând cont de politica

financiară şi fiscală a întreprinderii.

Rezultatul de exploatare se poate calcula la rândul său prin două metode. Prima metodă

este deja cunoscută din studiul rezultatelor întreprinderii cu ajutorul Contului de profit şi

pierdere, ca diferenţă între totalul veniturilor de exploatare (Ve) şi ansamblul cheltuielilor de

exploatare (Ce):

104

RE = Ve – Ce.

Cea de-a doua metodă rezultă din tabloul soldurilor intermediare de gestiune:

RE = EBE + Vpe + Ave - Cpa - Ace,

în care:

Vpe - venituri din provizioane de exploatare;

Ave - alte venituri de exploatare;

Cpa - cheltuielile cu provizioanele şi amortizările de exploatare;

Ace - alte cheltuieli de exploatare.

Rezultatul de exploatare prezintă un interes deosebit pentru finanţatorii activităţii

întreprinderii (bănci, acţionari), deoarece el reprezintă sursa remunerării acestor aporturi de

capital (propriu şi împrumutat).

Calitatea sa de indicator de comparaţie a performanţelor întreprinderilor este totuşi

afectată de eterogenitatea modului de fundamentare a unor părţi importante din structura sa.

Este vorba, în primul rând, de modul diferit în care întreprinderile înţeleg să evalueze

stocurile (cost de achiziţie sau de intrare în contabilitate, cost mediu ponderat sau FIFO).

Elementele care sunt prelucrate în procesul de producţie pun astfel probleme specifice de

evaluare, care se pot rezolva fie cu ajutorul datelor din contabilitatea analitică, fie cu ajutorul

metodelor statistice.

În al doilea rând, se pune problema politicilor diferite de amortizare şi de stabilire a

provizioanelor. O dată cu legiferarea posibilităţii de folosire a amortizării accelerate, volumul

amortismentelor poate varia în mod semnificativ de la o întreprindere la alta, chiar în condiţiile

în care ele posedă acelaşi volum de active fixe. În ceea ce priveşte provizioanele, factorul

subiectiv este şi mai important, aprecierile întreprinderilor asupra eventualelor riscuri de

depreciere a elementelor patrimoniale (stocuri, creanţe) putând conduce la situaţii foarte diferite,

reducând astfel puterea obiectivă de comparaţie a rezultatului de exploatare.

5.3. Analiza cash flow-ului şi a indicatorilor monetari ai rezultatelor Cash flow-ul reprezintă surplusul sau deficitul monetar constituit de diferenţa dintre

volumul încasărilor (din exploatare, activităţile financiară şi extraordinară a firmei) şi volumul

plăţilor (structurate pe aceleaşi activităţi) ale unei firme, dintr -un anumit exerciţiu fiscal.

Cash flow-ul joacă un rol important în analiza rentabilităţii întreprinderii, în deciziile

privitoare la planificarea şi alocarea resurselor financiare.

Fluxurile de trezorerie (cash - flow-ul) sunt importante deoarece sănătatea financiară a

unei firme depinde de capacitatea sa de a genera cantităţi suficiente de disponibilităţi băneşti

pentru a-şi plăti creditorii, angajaţii, furnizorii şi proprietarii firmei. Numai disponibilităţile

băneşti pot fi cheltuite. Profitul contabil nu poate fi cheltuit, deoarece acesta nu reflectă

încasările şi plăţile efective ale firmei.

Cash flow-ul, prin mărimea, momentul producerii sale şi riscul aferent, stă la baza

determinării valorii de piaţă a unei întreprinderi, respectiv determină cursul acţiunilor fiecărei

întreprinderi.

Se cunosc următoarele tipuri de cash flow:

a) în funcţie de incidenţa impozitului pe profit:

- cash flow brut, înainte de impozitare (CFB);

- cash flow net, după deducerea impozitului pe profit (CFN);

b) în funcţie de tipul activităţilor întreprinderii:

- cash flow din exploatare (CFE);

- cash flow din afara exploatării (CFAE);

- cash flow global (CFG);

c) în funcţie de scopul estimării şi analizei sale:

- cash flow net din exploatare (folosit mai ales în analiza proiectelor de

investiţii);

105

- cash flow “liber” (free cash flow), care se foloseşte cu precădere în analiza

potenţialului unei firme în scopul unei eventuale achiziţii;

d) în funcţie de momentul determinării sale:

- cash flow potenţial (estimat sau previzionat);

- cash flow efectiv (constatat).

e) în funcţie de caracterul său economic sau financiar:

- rezultat brut de exploatare (caracter mixt);

- rezultat al trezoreriei (caracter pur financiar).

f) în funcţie de principiul contabil sau financiar care stă la baza determinării sale,

distingem:

- capacitatea de autofinanţare, construită pe baza principiului contabil al

apartenenţei la un anumit exerciţiu;

- cash flow-ul net, construit pe baza principiului financiar, al înregistrării

încasărilor şi plăţilor la momentul realizării acestora.

Cash flow-ul este unul dintre cele mai importante concepte ale gestiunii financiare şi

respectiv ale logicii financiare, exprimând fluxul net de încasări şi plăţi şi sursa efectivă din care

firma poate realiza investiţii, poate plăti dividende, efectua investiţii financiare, etc. În acelaşi

timp, cash flow-ul este un concept foarte complex, cu multe forme de exprimare şi care reflectă

şi anumite controverse de ordin teoretic şi practic. De aceea, ne propunem în continuare să

prezentăm principalele aspecte legate de cash flow, cum ar fi reflectarea acestuia în situaţia

contabilă a cash flow-ului, formele cash flow-ului, caracteristici ale determinării acestuia.

Situaţia Cash Flow-ului

Situaţia cash flow-ului este cea mai intuitivă dintre toate situaţiile financiare întocmite de

către o firmă, deoarece corespondenţa sa cu realitatea economică a firmei este puternică. Situaţia

cash flow-ului urmăreşte disponibilităţile băneşti ale firmei din trei puncte de vedere:

a) Disponibilităţile băneşti sunt obţinute de la furnizorii de capitaluri (acţionari şi creditori),

ceea ce constituie cash flow-ul din activitatea de finanţare (CFF);

b) Disponibilul este utilizat pentru achiziţia de active, reprezentând cash flow-ul din

activitatea de investiţii (CFI);

c) Disponibilul este utilizat pentru a crea profit (cash flow-ul din exploatare sau operaţional,

CFE).

Din punctul de vedere al contabilităţii, cash flow-ul nu este însă neapărat grupat după

criterii naturale. În schema de mai jos prezentăm cele două grupări ale cash flow-ului, cea

naturală şi cea corespunzătoare situaţiei cash flow-ului:

Gruparea naturală a cash flow-ului Clasificarea CF conform situaţiei CF

Emisiunea de acţiuni

Emisiunea de obligaţiuni

Contractarea de credite

bancare

Emisiunea de acţiuni

Emisiunea de obligaţiuni

Contractarea de credite

bancare

Plata dividendelor Achiziţia de active

imobilizate

Achiziţia de stocuri Achiziţia de active

CFF

CFI

106

Vânzarea produselor

Achiziţia de stocuri

Plata cheltuielilor de

producţie

Plata impozitelor

Plata dobânzilor

Vânzarea produselor

Plata cheltuielilor de

producţie

Plata impozitelor

Plata dividendelor

Plata dobânzilor

= Cash Flow Net total

După cum putem observa, situaţia CF cuprinde trei secţiuni:

1. Cash flow-ul din finanţare (CFF) include disponibilul primit ca urmare a emisiunii de

acţiuni, obligaţiuni şi din contractarea de credite bancare. CFF este diminuat cu plata

dividendelor şi atunci când apare scadenţa, şi cu rambursarea creditelor sau cu returnarea

aporturilor acţionarilor;

2. Cash flow-ul din activităţi de investiţii (CFI) este de obicei negativ deoarece cea mai

mare parte a sa este reprezentată de cheltuielile de capital realizate pentru achiziţia de

active imobilizate, cum ar fi clădirile şi utilajele. Totuşi, CFI include şi intrări din sumele

nete obţinute din dezinvestirea unor active, precum şi câştigurile obţinute din diverse

plasamente de capital şi titluri de participaţie;

3. Cash flow-ul din exploatare (CFE) include disponibilul obţinut din vânzarea mărfurilor şi

produselor, precum şi plăţile realizate în scopul obţinerii vânzărilor. În cadrul acestor

plăţi se regăsesc cheltuielile de exploatare precum salariile, chiriile, impozitele şi taxele,

dar şi alte două elemente specifice, respectiv disponibilul plătit pentru achiziţia

materiilor prime, materialelor, pieselor de schimb, etc. şi dobânzile plătite în contul

capitalului împrumutat.

Suma acestor trei componente ale situaţiei cash flow-ului este egală cu cash flow-ul net:

CFN = CFF + CFI + CFE.

Cash flow-ul net nu poate fi folosit ca indicator al performanţelor firmei, deoarece

include cash flow-ul din finanţare. Astfel cash flow-ul net poate fi pozitiv şi de valoare ridicată

numai pentru că într-un anumit exerciţiu firma a emis acţiuni şi obligaţiuni sau foarte scăzut

pentru că firma a cheltuit disponibil pentru a rambursa o anumită datorie.

Cash flow-ul de exploatare (CFE) este un indicator destul de bun al performanţelor

firmei, însă nu unul perfect. Astfel, dobânzile plătite reduc CFE însă dividendele plătite reduc

cash flow-ul din finanţare (CFF). În consecinţă, o firmă îşi poate mări CFE în mod artificial prin

emisiunea de noi acţiuni care este folosită pentru rambursarea unor împrumuturi existente. Dacă

toate celelalte elemente rămân nemodificate, această “transformare” a datoriilor în capital

propriu va determina creşterea CFE.

Cash flow-ul unei firme parcurge de fapt patru stadii. În primul stadiu, disponibilităţile

băneşti sunt obţinute de la investitori sau împrumutate de la creditori. În cel de-al doilea stadiu,

disponibilităţile băneşti sunt cheltuite pentru constituirea activelor imobilizate şi a stocurilor de

producţie. În stadiul trei, activele şi stocurile sunt utilizate pentru obţinerea de disponibil din

vânzarea produselor firmei, care este utilizat şi pentru plata cheltuielilor de exploatare şi a

impozitelor. În stadiul patru, disponibilităţile băneşti sunt returnate creditorilor şi investitorilor.

Clasificarea indicatorilor Cash flow-ului

Cel mai intuitiv indicator al fluxurilor de disponibilităţi este fără îndoia lă cash flow-ul din

exploatare (CFE).

CFE

107

1. După cum am menţionat, cash flow-ul din exploatare (CFE) se poate obţine direct

din situaţia cash flow-ului şi este un indicator utilizat pe larg în practica gestiunii

firmelor. Dacă este însă utilizat în mod individual i se pot imputa anumite deficienţe,

cum ar fi aceea că exclude cheltuielile de capital (investiţiile), chiar şi cele referitoare

la menţinerea capacităţii productive a firmei şi posibilitatea de a fi manipulat.

Dacă urmărim să realizăm o evaluare a firmei sau să înlocuim indicatorii contabili ai

profitului, atunci cel mai potrivit indicator este cash flow-ul liber (CFL). Acesta cunoaşte două

variante, respectiv cash flow-ul liber al firmei (CFLF) şi cash flow-ul liber al acţionarilor

(CFLA) şi corectează deficienţa CFE referitoare la neluarea în calcul a investiţiilor firmei.

Dacă dorim să evidenţiem CF disponibil tuturor investitorilor, ar trebui să utilizăm cash

flow-ul liber al firmei (CFLF). CFLF este similar cu indicatorul folosit în cadrul valorii adăugate

economice (VAE sau EVA – economic value added - în acronimul englez) pentru a exprima

baza generatoare de disponibilităţi băneşti. În cadrul VAE, indicatorul în cauză este reprezentat

de profitul net de exploatare (după impozitare) şi are la bază aceleaşi ajustări asupra

componentei de cash flow de exploatare (CFE).

În tabelul de mai jos vom prezenta o grupare a principalilor indicatori ai cash flow-ului

utilizaţi în practică:

Activitatea Indicatorul Modul de calcul CF aferent exploatării CFE Încasări de exploatare – Plăţi

curente de exploatare CF acţionarilor CF liber al

acţionarilor (CFLA) CFE – CFI (cash flow-ul de investiţii)

CF firmei (acţionari şi creditori)

CF liber al firmei (CFLF)

CFE + Dobânda netă - CFI

CFI – cash flow-ul pentru investiţii este utilizat ca o estimare a nivelului cheltuielilor nete

de capital necesare pentru a păstra şi a dezvolta potenţialul productiv al firmei. Scopul deducerii

CFI din CFE este acela de a evidenţia cheltuielile necesare asigurării creşterii curente a firmei,

formate din active imobilizate nete şi active circulante nete.

CFI = AIN + ACN.

Investiţia netă în active imobilizate (AIN) este dată de investiţia brută (totală), necesară

atât pentru înlocuirea activelor productive uzate fizic şi/sau moral , cât şi pentru dezvoltare (noi

active productive) şi de finanţarea oferită de amortizarea perioadei (A):

AIB = AIN + A sau AIN = AIB – A.

Investiţia netă în active circulante (ACN) este dată de activele circulante suplimentare

(stocuri şi creanţe) necesare pentru susţinerea investiţiei în active imobilizate:

ACN = ACS – PCS,

în care ACS – activele circulante suplimentare;

PCS – pasivele circulante suplimentare aferente activelor circulante

suplimentare (creditul furnizori primit suplimentar, ca urmare a achiziţiei unor stocuri mai mari,

precum şi creditul suplimentar sub formă de impozite şi taxe amânate la plată primit de la stat) .

Dobânda netă este reprezentată de dobânda plătită creditorilor, mai puţin scutul de

impozit al dobânzii (în situaţia în care dobânzile sunt deductibile în calculul impozitului pe

profit):

Dob. netă = Dob. plătită – Scutul de impozit al dobânzilor.

Scutul de impozit este egal cu dobânda plătită de înmulţit cu cota de impozit pe profit.

2. Cash flow-ul liber al acţionarilor (CFLA) este egal cu cash flow-ul de exploatare

(CFE) minus cash flow-ul pentru investiţii (CFI). Deducerea CFI este necesară deoarece

acţionarii vor să cunoască mărimea disponibilului bănesc la dispoziţia lor după ce au fost

satisfăcute toate plăţile impuse, inclusiv noile investiţii pe termen lung. CFE poate creşte numai

108

deoarece firma a cumpărat noi active sau chiar o altă firmă, dar CFLA dezvăluie impactul global

al noilor investiţii, exprimând efectele nete ale acestora asupra fondurilor disponibile

acţionarilor.

3. Cash flow-ul liber al firmei (CFLF) utilizează aceeaşi formulă ca şi cash flow-ul

liber al acţionarilor numai că adaugă dobânda netă după impozitare. Dobânda netă, determinată

ca produs între dobânda plătită şi diferenţa dintre 1 şi cota de impozit pe profit (1 – T), este

adăugată deoarece CFLF exprimă cash flow-ul net total pe care firma trebuie să-l genereze

pentru a asigura atât remunerarea acţionarilor, cât şi a creditorilor firmei. De remarcat faptul că

pentru a asigura remunerarea creditorilor firma nu trebuie să asigure decât dobânda netă, în timp

ce pentru acţionari nu există nici un stimulent fiscal sau de altă natură. De fapt, în prima instanţă

firma plăteşte creditorilor întreaga dobândă convenită (dobânda brută), numai că în etapa a doua,

firma va plăti un impozit pe profit mai mic, datorită scutului de impozit al dobânzii, astfel că

efectul cumulat este dobânda netă, mai redusă.

4. Cash flow-ul ajustat de exploatare (CFEA).

Toţi cei trei indicatori de mai sus includ CFE, însă este de dorit să exprimăm CFE

sustenabil sau recurent, respectiv CFE generat de activitatea de bază a întreprinderii. Din acest

motiv se impune o ajustare a CFE cuprins în situaţia CF, rezultând CFE ajustat (CFEA), prin

eliminarea CF incidentale şi a altor CF care nu sunt generate de operaţiunile obişnuite de

exploatare.

Pentru aceasta, vom pleca de la o situaţie iniţială a CF, nemodificată, prezentată în format

indirect:

Componentele CFE Valoarea (în milioane lei)

Profitul net 2259

Amortizarea 686

Impozitul pe profit amânat (189)

Alte cheltuieli non-plătibile 99

Disponibilul generat sau utilizat prin variaţia

activelor şi pasivelor circulante:

- Creanţe comerciale (255)

- Stocuri (167)

- Alte active circulante (32)

- Datorii către furnizori 52

- Datorii către salariaţi 10

- Datorii din impozite şi taxe 12

- Datorii aferente exerciţiului (noi credite

şi împrumuturi contractate)

824

CF net generat de activitatea de

exploatare (suma tuturor

elementelor)

3299

Firma noastră prezintă CFE în formatul indirect, prin care CFE se obţine plecând de la

profitul net, cu două corecţii majore.

Prima corecţie se referă la cheltuielile neplătibile, cum ar fi amortizarea, care sunt

adăugate la profitul net deoarece îl reduc pe acesta fără să consume disponibil.

A doua corecţie vizează modificarea activelor şi pasivelor circulante, care pot mări sau

reduce CFEA. De exemplu, creanţele comerciale reduc CFE cu 255 mil. lei, ele fiind astfel o

utilizare a disponibilului. Acest lucru se datorează creşterii soldului contului de creanţe cu 255

mil. lei în decursul anului. Cei 255 mil. lei sunt deja incluşi în veniturile de exploatare şi deci în

109

contul de profit şi pierdere, însă firma nu a primit contravaloarea produselor livrate până la

sfârşitul anului, astfel că veniturile neîncasate trebuie eliminate din calculul CF. Pe de altă parte,

datoriile comerciale şi fiscale sunt o sursă de disponibil în cadrul firmei analizate. Pe ansamblu,

datoriile comerciale şi fiscale au sporit cu 74 mil. lei în decursul anului. Firma datorează aceşti

bani (iar contul de profit şi pierdere reflectă cheltuiala respectivă), însă firma dispune

deocamdată de banii respectivi, astfel CFE al perioadei a sporit cu 74 mil. lei.

III. O altă situaţie care necesită o abordare separată este cea în care conturile de capital

circulant (de creanţe, de stocuri şi de datorii curente de exploatare) au o evoluţie disproporţionată

faţă de alte elemente de active şi pasive sau de venituri şi cheltuieli.

Vom considera exemplul următor, referitor la firma X:

Cash flow din exploatare Valoarea (în milioane lei)

Profitul net 3500

Ajustări pentru reconcilierea profitului net cu

cash flow-ul:

Amortizarea 13.600

Vânzarea unei fabrici, rezultat net (140)

Impozite amânate 800

Provizioane pentru creanţe irecuperabile 1600

Modificarea activelor şi pasivelor circulante

- Creanţe comerciale (800)

- Stocuri (65)

- Alte active (8)

- Datorii curente de exploatare şi alte

pasive ale exerciţiului

2600

- Alte datorii, sume nete (297)

CF net generat de activitatea de exploatare 20.790

CF din investiţii

Cheltuieli de capital 11.800

De remarcat că o modificare a datoriilor curente a contribuit cu 2,6 miliarde lei la

creşterea CFE datorită amânării plăţii datoriilor. Nu este un lucru neobişnuit ca datoriile curente

să crească pe măsura creşterii veniturilor firmei, însă dacă aceste datorii cresc într-un ritm mai

mare comparativ cu creşterea cheltuielilor, atunci firma creează CF prin amânarea plăţii

furnizorilor şi creditorilor săi. Dacă aceste elemente asimilate intrărilor de disponibil sunt prea

ridicate, eliminarea lor din CFE este recomandată deoarece ele sunt probabil temporare. Este

posibil ca firma să fie nevoită să-şi plătească datoriile chiar în ianuarie, imediat după ce anul

fiscal s-a încheiat. Firma şi-a sporit astfel artificial CFE din acest an, amânându-şi plăţile curente

către o perioadă viitoare.

Firmele pot să fie bine sau rău-intenţionate atunci când este vorba de conturile de capital

circulant care influenţează nivelul cash flow-ului de exploatare.

Firmele bine intenţionate acţionează în sensul reducerii capitalului lor de lucru, încercând

să-şi colecteze mai rapid creanţele, să-şi prelungească creditul comercial primit şi sa-şi

minimizeze volumul stocurilor. Aceste evoluţii se manifestă ca îmbunătăţiri sustenabile ale

capitalului de lucru şi ca surse de creştere a disponibilului firmei.

Firmele rău-intenţionate încearcă să obţină o imagine favorabilă cu puţin timp înainte de

sfârşitul perioadei de raportare. Aceste schimbări în capitalul de lucru sunt temporare deoarece

110

ele vor fi inversate în anul fiscal următor. Ele se referă la amânarea temporară a facturilor la

plată către furnizori (care determină o creştere temporară a datoriilor curente şi a CFE, care pot

însă atrage amenzi şi penalizări), încheierea unor înţelegeri de a încasa creanţele înainte de

sfârşitul anului (care determină o scădere temporară a creanţelor şi o creştere a CFE, cu costuri

ridicate însă) sau reducerea stocurilor înainte de sfârşitul anului (care determină o reducere

temporară a stocurilor şi o creştere a CFE). În cazul creanţelor, unele firme îşi pot vinde

creanţele unor firme de recuperare sau de factoring, având drept efect creşterea temporară a CFE.

IV. Tratamentul câştigurilor izolate (dividende şi tranzacţii)

CFE include două elemente pe care analiştii financiari le reclasifică adesea drept parte a

cash flow-ului din finanţare (CFF), respectiv:

1. Dividendele primite din investiţii şi

2. Câştigurile/pierderile din tranzacţionarea titlurilor de valoare, care sunt achiziţionate

şi respectiv vândute pentru a obţine câştiguri pe termen scurt.

În situaţia în care firma realizează încasări importante din aceste elemente, situaţia

trebuie tratată cu atenţie, mai ales dacă este vorba de încasări din dividende, a căror evoluţie nu

poate fi previzionată cu exactitate. În cazul câştigurilor din titluri de valoare, acestea ar trebui pur

şi simplu eliminate din CFE, datorită volatilităţii lor (cu excepţia firmelor care au drept obiect de

activitate tranzacţiile cu aceste active).

Cash flow-ul din exploatare trebuie să fie examinat pentru distorsiuni în următoarele

aspecte:

- Verificarea variaţiilor temporare datorate evoluţiei conturilor de capital circulant;

- Verificarea cheltuielilor de capital care sunt clasificate temporar drept cash flow din

investiţii şi care ar trebui redefinite drept componente ale CFE;

- Verificarea elementelor cu caracter unic din CFE, cum ar fi dividendele nerecurente sau

câştigurile din tranzacţii cu titluri de valoare.

În afara faptului că este pretabil distorsiunilor, principalul dezavantaj este că nu ţine cont

de noile investiţii de capital. Această problemă poate fi depăşită dacă se utilizează cash flow-ul

liber al acţionarilor (CFLA), care ţine cont de cheltuielile de capital (de cash flow-ul din

investiţii). Problema folosirii CFLA este însă aceea că se va modifica o dată cu modificarea

structurii capitalului firmei. Astfel, CFLA va creşte pe măsură ce firma înlocuieşte datoriile cu

capital propriu (acţiune care reduce dobânzile plătite şi astfel sporeşte CFE) şi invers. Problema

poate fi rezolvată dacă se apelează la cash flow-ul liber al firmei (CFLF), care nu este influenţat

de gradul de îndatorare pe termen mediu şi lung.

Capacitatea de autofinanţare (CAF). Modul de calcul al capacităţii de autofinanţare a

fost prezentat anterior.

Indiferent de metoda de calcul, CAF reprezintă un indicator ce permite aprecierea

rezultatelor firmei şi a capacităţii sale de a degaja resurse interne de finanţare din activitatea sa

proprie.

Faţă de EBE, care se circumscrie numai activităţii de exploatare, CAF are un caracter

global şi include elemente generate de toate tipurile de activităţi ale întreprinderii. Cash flow-ul

net (sau capacitatea de autofinanţare - CAF) poate fi înscris ca o resursă în tabloul de finanţare,

asigurând legătura dintre analiza rezultatelor economice şi analiza fluxurilor financiare.

În comparaţie cu EBE, CAF mai prezintă şi dezavantajul că este afectat de impactul

politicilor de amortizare şi de provizioane, prin intermediul implicaţiilor fiscale ale acestora şi ca

urmare a diferenţelor ce există în stabilirea acestor politici de la o întreprindere la alta.

Creşterea sau scăderea CAF se datorează evoluţiei elementelor sale componente,

respectiv profitul net, amortismentele şi provizioanele, iar aprecierea modificării fiecărui element

se realizează corelat faţă de evoluţia celorlalte componente şi faţă de obiectivele stabilite de

conducerea întreprinderii.

111

Dacă scădem din capacitatea de autofinanţare numită şi marja brută de autofinanţare sau

cash flow-ul net, valoarea dividendelor repartizate acţionarilor (Div) se obţine autofinanţarea

exerciţiului (Af), care reflectă capacitatea de autofinanţare reală a firmei:

Af = CAF - Div.

Mărimea autofinanţării se mai poate stabili prin însumarea profitului net repartizat pentru

fondul de dezvoltare (Pnd) cu amortizarea activelor imobilizate (Amf), adică:

Af =Pnd + Amf

Autofinanţarea poate avea drept finalitate menţinerea nivelului existent al activităţii, dar

mai ales creşterea volumului de activitate, în condiţii de îmbunătăţire a calităţii şi competitivităţii

produselor. De aceea, autofinanţarea brută (Afb) este formată din autofinanţarea de menţinere

(Afm) şi autofinanţarea de dezvoltare (Afd), adică:

Afb = Afm + Afd

Autofinanţarea de menţinere este constituită din amortismente şi provizioane, rolul ei

fiind de a asigura compensarea uzurii morale şi fizice a activelor imobilizate, asigurând

înlocuirea capacităţilor de producţie existente cu altele noi, precum şi acoperirea unor riscuri

referitoare la deprecierea unor elemente de activ sau alte pierderi.

Rezultatul (profitul) net, alături de partea din amortizarea cumulată ce depăşeşte uzura

reală a imobilizărilor reprezintă sursa autofinanţării de creştere sau de dezvoltare.

Sporirea autofinanţării conduce la creşterea independenţei financiare a întreprinderii şi îi

consolidează capacitatea ei de îndatorare. De asemenea, o autofinanţare eficientă, care presupune

ca rata internă de rentabilitate să fie superioară ratei medii de piaţă de valorificare a capitalului,

duce la cointeresarea acţionarilor în menţinerea şi plasarea de noi capitaluri în întreprindere.

Construirea unei strategii de dezvoltare bazată exclusiv pe autofinanţare prezintă însă

riscuri legate de puterea întreprinderii de a anticipa evoluţia mediului economic şi de capacitatea

întreprinderii de a stăpâni foarte bine politicile sale de preţuri şi de marje. Pe de altă parte, pe

baza unei autofinanţări consolidate, întreprinderea îşi poate stabili politici de preţ competitive, ce

pot determina creşterea capacităţii sale de competiţie.

Creşterea autofinanţării se poate realiza fie prin creşterea CAF, variantă de preferat, sau

prin reducerea dividendelor distribuite acţionarilor. Ultima variantă este acceptată rareori de

către acţionari şi numai în condiţiile în care ei consideră că renunţarea la o parte din cuantumul

dividendelor va conduce în mod sigur la o creştere, în viitorul apropiat, a valorii acţiunilor lor

(premisa unor câştiguri sporite şi stabile în viitor).

În procesul de analiză economico-financiară se urmăresc atât evoluţia autofinanţării în

mărime absolută, cât şi ratele autofinanţării, care corelează evoluţia acesteia cu cea a altor

indicatori de bază ai activităţii întreprinderii.

În cadrul analizei se pot construi următoarele rate:

- rata de acoperire a efortului financiar (Raef), numită şi rata de autofinanţare a

nevoilor globale de finanţare:

,

în care:

Af - autofinanţarea;

Afm – autofinanţarea de menţinere;

Nf - nevoia de finanţare sau efortul financiar;

In - investiţii noi.

Rata de acoperire a efortului financiar ne arată în ce măsură autofinanţarea este suficientă

pentru înlocuirea activelor uzate şi pentru realizarea obiectivelor de investiţii.

Dacă avem în vedere că elementele ce compun numitorul ratei sunt reprezentate în fapt

de activele imobilizate (Ai) şi de variaţia nevoii de fond de rulment ( ), se poate obţine o

altă variantă a acestei rate:

112

.

- structura autofinanţării (Gaf), astfel:

,

în care:

Pn reprezintă profitul net;

A, Pv - amortismente şi provizioane.

- rata autofinanţării imobilizărilor (Rai), corporale (Ic) şi necorporale (In), astfel :

.

Un alt grup de indicatori utili pentru studiul rentabilităţii întreprinderii este reprezentat de

indicatorii “monetari” ai rezultatelor, cum ar fi excedentul global de trezorerie (EGT),

compus din excedentul trezoreriei de exploatare (ETE) şi excedentul de trezorerie în afara

exploatării (ETAE), adică:

EGT = ETE + ETAE.

Excedentul trezoreriei de exploatare (ETE) reprezintă fluxurile de trezorerie generate

de către activitatea de exploatare în decursul unui exerciţiu. ETE este surplusul monetar ce

rezultă din comparaţia încasărilor din activitatea de exploatare şi a plăţilor generate de aceeaşi

activitate, înaintea aplicării politicilor de investiţii şi fiscale ale întreprinderii. Acest flux trebuie

să fie pozitiv, în timp ce un sold negativ poate conduce la importante probleme financiare.

Excedentul trezoreriei de exploatare se poate stabili în două moduri:

a) în mod direct, ca sold între încasările din exploatare (IDE) şi plăţile de exploatare

(PDE):

ETE = IDE - PDE;

b) în mod indirect, ca diferenţă între EBE şi variaţia necesarului de fond de rulment din

exploatare ( NFRE ):

ETE = EBE - NFRE,

Excedentul trezoreriei de exploatare (ETE) nu este afectat de deciziile luate în materie de

amortizare, de stabilire a provizioanelor sau de metodele folosite pentru evaluarea stocurilor,

fiind astfel un indicator util de comparare a performanţelor financiare ale diverselor întreprinderi.

Deşi provine din EBE, excedentul trezoreriei de exploatare (ETE) diferă totuşi din punct

de vedere al interpretării sale. Astfel, EBE este atât un flux economic, deoarece exprimă

contribuţia exploatării la formarea rezultatului întreprinderii, înaintea luării în considerare a

investiţiilor realizate, cât şi un flux financiar, deoarece exprimă un flux de trezorerie potenţial,

care la termen se va concretiza într-un cash flow efectiv.

Excedentul trezoreriei de exploatare (ETE) ne permite să sesizăm diferenţele de nuanţă

care există între rezultate economice şi trezorerie. Un rezultat economic pozitiv nu înseamnă şi

că el va fi disponibil. ETE este un indicator avansat de detectare a greutăţilor financiare ale

întreprinderii.

Dacă ţinem cont că excedentul de trezorerie din afara exploatării (ETAE) se calculează

astfel:

ETAE = EBAE - NFRAE;

rezultă că mărimea excedentului global de trezorerie (EGT) va fi:

EGT = EBE+EBAE – ( NFRE+ NFRAE). Analizând ultima relaţie putem spune că folosirea indicatorilor monetari ne permite să

apreciem în acelaşi timp incidenţa activităţii desfăşurate atât asupra rezultatelor, cât şi asupra

echilibrului financiar. Astfel, o întreprindere care generează un EBE sau o capacitate de

autofinanţare suficiente, dar care pierde controlul asupra necesarului de fond de rulment va fi

alertată de către degradarea ETE sau a EGT, în timp ce indicatorii de rezultate nu ar fi în măsură

să menţină vigilenţa managerilor în materie de echilibru financiar.

113

În schimb, o întreprindere care degajă un EGT sau ETE suficiente, din cauza unei

reduceri a NFR, ca urmare a unei încetiniri a ritmului său de activitate, va fi alertată asupra

acestui aspect prin nivelurile CAF sau al EBE.

Studiul ETE sau EGT trebuie completat în mod necesar cu analiza amănunţită a evoluţiei

EBE şi a variaţiei NFR, pentru a putea acoperi în mod corect cele două laturi ale diagnosticului

financiar.

5.4. Analiza factorială a profitului Analiza factorială a rezultatului exerciţiului necesită studierea acestuia cu ajutorul unor

modele funcţionale de tip multiplicativ, care permit stabilirea factorilor ce influenţează mărimea

şi evoluţia profitului, precum şi cuantificarea acestor influenţe. În cadrul analizei factoriale a

rezultatului exerciţiului vom urmări trei aspecte de bază şi anume:

analiza diagnostic a rezultatului total (profitului brut);

analiza diagnostic a rezultatului exploatării (profitului de exploatare);

analiza diagnostic a rezultatului aferent cifrei de afaceri.

Analiza diagnostic a rezultatului total sau a profitului brut, înainte de impozitare

(Pb) se poate face pornind de la următorul model:

, iar

în care:

- profitul mediu ce revine la 1 leu venituri totale;

gvi – ponderea fiecărei din cele trei categorii de venituri în totalul veniturilor;

pvi – profitul la 1 leu venituri, pe cele trei categorii de venituri.

Modificarea profitului brut total se explică astfel:

1. Influenţa modificării veniturilor totale:

2. Influenţa modificării profitului mediu la 1 leu venituri totale:

din care pe seama:

2.1 modificării ponderii veniturilor pe categorii:

în care:

2.2 modificării profitului brut la 1 leu venituri pe categorii de venituri:

Analiza diagnostic a rezultatului sau profitului din exploatare (Pe) se poate realiza cu

ajutorul următoarelor modele factoriale de tip multiplicativ:

a) Astfel mărimea profitului din exploatare se poate stabili în funcţie de veniturile din

exploatare (Ve) şi profitul mediu la 1 leu venituri din exploatare ( ) , adică:

, iar

unde:

gei - reprezintă structura veniturilor de exploatare, respectiv ponderea veniturilor din

producţia vândută (Vpv), a veniturilor din producţia stocată (Vps), a veniturilor din producţia de

imobilizări (Vpi), a veniturilor din vânzarea mărfurilor (Vmv) şi a altor venituri de exploatare

(Ave) în total venituri de exploatare, adică:

114

gei = (Vpv;Vps; Vpi; Vmv; Ave)/Ve - reprezintă ponderile diferitelor categorii de

venituri din exploatare în totalul veniturilor de exploatare;

pei - este profitul aferent fiecărei componente a veniturilor de exploatare.

Analiza de poate adânci prin luarea în considerare a factorilor care acţionează asupra

veniturilor din exploatare: numărul mediu de salariaţi , timpul mediu lucrat de un salariat,

şi productivitatea medie orară a muncii , adică:

Ve =

Influenţele acestor factori se pot calcula cu ajutorul metodei substituirilor succesive.

b) Un alt model ţine seama de activele de exploatare (Ae), eficienţa utilizării acestor

active (E) şi de rata rentabilităţii veniturilor din exploatare (R):

.

Calculul influenţei factorilor se realizează prin aplicarea metodei substituţiei în lanţ,

astfel:

1. ;

2. ;

3. ,

iar .

c) Pentru a evidenţia corelaţiile existente între rezultatul exploatării şi valoarea adăugată

aferentă activităţii de exploatare (Va) se folosesc următoarele modele:

;

;

.

în care: T - timpul total lucrat (exprimat în ore-om).

Aceste modele pun în evidenţă corelaţiile existente între rezultatul de exploatare şi

valoarea adăugată, exprimată fie în mărime absolută, fie în mărime relativă, raportând-o la

consumul de resurse materiale şi umane implicate de procesul de producţie.

d) Alt model de analiză factorială ţine seama de timpul de muncă (T), valoarea medie a

activelor imobilizate productive ( ) ce revine pe unitatea de timp, ponderea activelor

imobilizate active ( ), eficienţe utilizări acestora (E), şi profitul mediu la 1 leu venituri din

exploatare ( ), adică:

Pentru calcularea influenţei factorilor din acest model se poate folosi metoda

substituirilor în lanţ.

e) De asemenea, analiza diagnostic a profitului din exploatare se poate face în funcţie de

mărimea capitalului permanent (Kp), eficienţa capitalului permanent aferent activităţii de

exploatare (E), precum şi de nivelul profitului mediu din exploatare ce revine la 1 leu venituri

din exploatare ( ), astfel:

115

Deoarece în cadrul profitului din exploatare ponderea cea mai mare o deţine profitul

aferent producţiei vândute sau cifrei de afaceri, vom analiza în continuare conţinutul acestui

indicator.

Analiza diagnostic a profitului aferent cifrei de afaceri (Pr), se poate face în funcţie

de mai multe modele.

a) Primul model folosit constă în stabilirea profitului ca diferenţă între cifra de afaceri

exprimată în preţuri de vânzare fără TVA, , şi cheltuielile aferente cifrei de afaceri, ,

adică:

,

în care:

q – este volumul producţiei vândute pe tipuri de produse;

s – structura producţiei vândute pe tipuri de sortimente;

p – preţul mediu de vânzare fără TVA pe produse;

c – costul complet pe unitatea de produs

pr – profitul pe unitatea de produs, diferenţă între preţul şi costul produsului .

Modificarea absolută a nivelului profitului în anul curent faţă de anul de bază, ( Pr)

este:

Influenţele celor patru factori cu acţiune directă asupra modificării profitului aferent

cifrei de afaceri se determină astfel:

1. Influenţa volumului fizic al producţiei:

= =

= ,

În care:

- profitul mediu pe unitatea de produs din perioada de bază, calculată ca medie

ponderată a profitului pe unitatea de produs de la nivelul fiecărui produs (pr io):

= .

Se observă că dacă firma vinde mai multe unităţi la nivelul fiecărui produs, în condiţiile

în care profitul pe unitatea de produs rămâne la nivelul din anul de bază, profitul total va creşte.

Sporirea cantităţilor vândute poate fi evidenţiată prin intermediul indicelui valoric al cantităţilor

vândute, Iq, care se exprimă astfel:

Iq =

> 1

2. Influenţa structurii producţiei vândute:

.

Se observă că profitul total al firmei va creşte (în analiza previzională) sau a crescut

(analiza retrospectivă) dacă firma va reuşi să vândă mai mult din produsele care respectă relaţia

, respectiv din produsele al căror profit pe unitatea de produs este mai mare decât

profitul mediu pe unitatea de produs din perioada de bază.

3. Influenţa profitului pe unitatea pe produs:

.

Pentru creşterea profitului total al firmei este necesar ca profitul de la nivelul fiecărui

produs să crească, respectiv pr1 > pr0. Influenţa profitului pe unitatea de produs poate fi atribuită,

la rândul său, pe seama costului pe unitatea de produs şi pe seama preţului de vânzare, fără TVA.

3.1. Influenţa modificării cheltuielilor complete pe unitatea de produs:

= ;

116

Se observă că pentru creşterea profitului total al firmei, costurile de la nivelul fiecărui

produs trebuie să scadă în anul curent faţă de anul de bază, c1 < c0. Acest aspect poate fi

evidenţiat şi cu ajutorul indicelui valoric al costurilor, Icq, care se exprimă astfel:

Icq =

3.2. Influenţa modificării preţurilor de vânzare (exclusiv TVA):

= ;

Pentru creşterea profitului total al firmei, se impune cre şterea preţurilor de vânzare de la

nivelul fiecărui produs, aspect care poate fi evidenţiat şi cu ajutorul indicelui valoric al preţurilor

(Ipq):

Ipq =

.

Suma celor trei factori cu acţiune directă, respectiv cantităţile vândute, structura

producţiei vândute şi profitul pe unitatea de produs, trebuie să corespundă cu modificarea de

ansamblu a profitului firmei:

În funcţie de mărimea şi semnul acestor influenţe se poate face analiza diagnostic a

modificării profitului aferent cifrei de afaceri, ceea ce permite precizarea factorilor cu influenţă

pozitivă sau negativă, precum şi căile de creştere a profitului la nivelul fiecărei firme.

În general, creşterea profitului se poate obţine pe următoarele căi:

a) creşterea volumului producţiei vândute, în funcţie de evoluţia cererii şi a ofertei de

bunuri pe piaţă;

b) îmbunătăţirea structurii producţiei în favoarea celor mai rentabile produse solicitate pe

piaţă;

c) reducerea cheltuielilor pe unitatea de produs, fără să afecteze calitatea produselor, prin:

reducerea cheltuielilor materiale, în principal prin scăderea consumurilor specifice de

materii prime, materiale, combustibil şi energie, cât şi prin reducerea cheltuielilor cu

amortizarea pe unitatea de produs, pe baza modernizării proceselor tehnologice şi a

îmbunătăţirii utilizării maşinilor şi utilajelor;

reducerea relativă a cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs, care se poate

realiza prin devansarea ritmului de creştere a salariului mediu de către indicele

productivităţii muncii (Iw >Is);

d) creşterea preţului de vânzare, care poate fi determinată de ridicarea calităţii produselor

şi a serviciilor, precum şi de evoluţia raportului dintre cererea şi oferta de produse de pe piaţă

În procesul de analiză se poate separa influenţa de ansamblu a preţurilor de vânzare în

funcţie de influenţele inflaţiei prin indicele preţurilor (Ip) şi respectiv de influenţele modificării

preţurilor de vânzare fără efectul inflaţiei (p') asupra profitului aferent cifrei de afaceri astfel:

a) ,

În care:

Ip – indicele preţurilor bunurilor de consum (indicele inflaţiei). Se observă că inflaţia

poate conduce la creşterea profitului firmei în cazul în care aceasta este pozitivă (indic ele

inflaţiei este supraunitar), însă cu condiţia ca şi coeficientul de corelaţie dintre preţurile firmei şi

indicele global al preţurilor să fie mai mare sau egal cu unu.

b)

117

unde:

, indicele valoric al preţurilor firmei.

Ip – indicele global al preţurilor bunurilor de consum (indicele inflaţiei).

Această influenţă cuantifică, printre altele, contribuţia proprie a firmei (eforturile depuse

de firmă pentru creşterea calităţii şi funcţionalităţii produselor sale), precum şi evoluţia

favorabilă a raportului dintre cererea şi oferta pentru produsele firmei. O influenţă favorabilă se

înregistrează atunci când indicele preţurilor firmei este mai mare decât indicele inflaţiei (Ipq >

Ip).

De asemenea, în procesul de analiză se poate descompune influenţa modificării costurilor

complete pe produse în funcţie de influenţa modificării consumurilor fizice de resurse materiale

pe unitatea de produs (cs), precum, şi a preţurilor de cumpărare pe categorii de resurse materiale

consumate (pm), astfel:

a) Influenţa consumurilor fizice se resurse (cs):

b) Influenţa preţurilor de cumpărare pe categorii de resurse consumate (pm):

În mod asemănător se poate stabili influenţa modificării timpului de muncă pe unitatea de

produs (t), ca formă de exprimare a productivităţii muncii, precum şi a salariului mediu orar (sh)

asupra modificării profitului , astfel:

a)

b)

În funcţie de mărimea şi sensul influenţei acestor factori se poate face o analiză

diagnostic mai amănunţită asupra cauzelor care au determinat modificarea profitului aferent

cifrei de afaceri, precum şi a posibilităţilor de sporire a profitului fiecărei firme.

b) Un al doilea model de analiză diagnostic a profitului aferent cifrei de afaceri ţine

seama de valoarea producţiei vândute exprimată în preţuri de vânzare (Σqp) fără TVA şi nivelul

cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri (C/1000), astfel:

,

în care:

- cheltuieli totale la 1000 lei cifră de afaceri.

Factorul cantitativ în acest model este reprezentat de cifra de afaceri (Ca), exprimată în

preţuri de vânzare, care la rândul său este influenţată de modificarea cantităţilor vândute ( ) şi

de modificarea preţurilor unitare de vânzare, exclusiv TVA ( ), în calitate de factori indirecţi.

Factorul calitativ în acest model îl reprezintă cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri, care

sunt influenţate de trei factori indirecţi: modificările intervenite în structura producţiei vândute,

în preţurile de vânzare fără TVA şi în cadrul cheltuielilor complete pe unitatea de produs.

Influenţele acestor factori cu acţiune directă şi indirectă se pot cuantifica prin aplicarea

metodei substituţiei în lanţ:

1. ,

din care:

1.1. ,

118

1.2. ;

2. ,

din care:

2.1.

;

2.2.

;

2.3.

;

c) Analiza diagnostic a profitului aferent cifrei de afaceri se mai poate face în funcţie de

cifra de afaceri exprimată în preţuri de vânzare (qp) şi de profitul mediu la 1 leu cifră de

afaceri ( ), astfel:

,

unde

Schema factorilor cu influenţă directă şi indirectă, precum şi calculul influenţelor acestor

factori se poate face ca în cazul anterior.

d) Pentru analiza profitului aferent cifrei de afaceri se mai po t folosi următoarele modele:

;

;

;

;

În aceste modele influenţele factorilor se pot calcula aplicând metoda substituţiei în lanţ.

În acest fel se pot evidenţia factorii cu influenţă pozitivă sau negativă, precum şi direcţiile de

acţiune în vederea creşterii profitului fiecărei firme.

Întreaga metodologie de analiză prezentată mai sus poate fi aplicată în mod similar şi în

cazul analizei diagnostic a excedentului brut de exploatare, cu unele diferenţe datorate

conţinutului diferit al celor doi indicatori.

Astfel, primul model de analiză factorială va avea următoarea formă:

,

în care:

q – cantitatea de produse vândute;

s – structura producţiei vândute;

119

c – cheltuielile “monetare” pe unitatea de produs (fără cheltuielile cu amortizarea şi alte

cheltuieli neplătibile);

p – preţul de vânzare pe unitatea de produs.

Principala diferenţă este dată de faptul că în cazul EBE, “c” nu reprezintă cheltuielile de

producţie şi comercializare totale pe unitatea de produs, ci cheltuielile monetare pe unitatea de

produs, care nu includ decât consumurile şi serviciile pentru care firma plăteşte efectiv, fără

cheltuielile calculate, dar neplătite de genul amortizării sau al provizioanelor.

5.5. Analiza diagnostic a ratelor rentabilităţii Ratele de rentabilitate reprezintă indicatori sintetici, prin care se apreciază sub formă

relativă situaţia profitabilităţii întreprinderii. Ratele rentabilităţii sunt printre cei mai importanţi

indicatori prin care se apreciază eficienţa activităţii unei întreprinderi, deoarece reflectă

rezultatele obţinute ca urmare a trecerii prin toate stadiile circuitului economic: aprovizionare,

producţie şi desfacere.

Rata rentabilităţii, ca indicator de performanţă, poate avea mai multe forme de exprimare,

în funcţie de modul de raportare a unui indicator de efecte sau rezultate obţinute (profitul, EBE

sau alţi indicatori parţiali ai rentabilităţii) la un indicator de flux global al activităţii (cifra de

afaceri, venituri din exploatare, valoarea adăugată) sau la mijloacele economice avansate sau

consumate pentru obţinerea rezultatului respectiv (ca indicatorii de efort).

De aceea, putem clasifica ratele de rentabilitate în funcţie de mai multe criterii, cele mai

importante fiind criteriul bazei de raportare şi criteriul funcţional. În afara acestora, mai pot

exista criterii referitoare la interesele urmărite în exprimarea acestor rate (interesele managerilor,

acţionarilor, creditorilor, etc.) sau la tipul de rezultat ce se află la numărătorul ratelor.

În funcţie de criteriul bazei de raportare, se pot distinge ratele de marje sau de

structură, care au la numitor un indicator de flux global al activităţii (exemplu ratele rentabilităţii

comerciale) şi ratele de rentabilitate propriu - zise sau de eficienţă, care au la numitor mijloacele

angajate sau consumate pentru obţinerea rezultatelor.

În funcţie de criteriul funcţional, ratele rentabilităţii se pot clasifica în rate ale

rentabilităţii economice, rate ale rentabilităţii financiare, rate ale rentabilităţii resurselor

consumate şi rate ale rentabilităţii comerciale.

În continuare vom prezenta analiza ratelor de rentabilitate în funcţie de criteriului

funcţional, deoarece el înglobează practic şi criteriul precedent de clasificare.

A) Rata rentabilităţii economice (Re), măsoară performanţele totale ale activităţii unei

firme, independent de modul de finanţare şi de sistemul fiscal. Această rată se poate exprima

sub mai multe forme, în funcţie de scopul urmărit în procesul de analiză.

Într-o primă formă această rată, această rată se prezintă ca raport între rezultatul

exerciţiului înainte de impozitare sau profitul brut total (Pb) şi activul total (At), format din

activele imobilizate (Ai) şi activele circulante (Ac):

sau

în care:

Pb/Vt - rata rentabilităţii veniturilor totale (sau marja profitului brut);

Vt/At - eficienţa - utilizării activului total (sau rata de rotaţie a activului total;

Vt/Ai - eficienţa utilizării activelor imobilizate;

120

Vt/Ac - eficienţa utilizării activelor circulante;

Ap - valoarea medie anuală a activelor imobilizate productive.

În acest caz rata rentabilităţii economice arată performanţa economică a întreprinderii,

respectiv modul în care aceasta utilizează ansamblul activelor aflate la dispoziţia sa.

Influenţele factorilor pentru primul model se vor stabili cu ajutorul metodei substituţiei în

lanţ, după cum urmează:

1. influenţa modificării volumului activului total:

,

din care:

1.1. influenţa modificării volumului activelor imobilizate:

;

1.2. influenţa modificării volumului activelor circulante:

;

2. influenţa modificării masei profitului brut total:

,

din care:

2.1. influenţa rezultatului exploatării (RE):

2.2. influenţa rezultatului financiar (RF):

2.3. influenţa rezultatului extraordinar (Rex):

Suma influenţelor celor doi factori cu acţiune directă trebuie să fie egală cu modificarea

de ansamblu a ratei rentabilităţii economice:

.

În cazul când se utilizează modelele de tip multiplicativ, influenţele factorilor se

calculează tot cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ, ţinând seama de fiecare model.

a) Pentru modelul influenţele vor fi:

1. Influenţa eficienţei utilizării activului total (E):

2. Influenţa ratei rentabilităţii veniturilor totale (Rvt):

121

b) Pentru modelul

, influenţele se calculează astfel:

1.

2.

3.

Rezultă că pentru creşterea ratei rentabilităţii economice se poate acţiona în următoarele

direcţii:

prin creşterea eficienţei utilizării sau a vitezei de rotaţie a activelor imobilizate, ceea ce

presupune ca dinamica veniturilor totale să devanseze dinamica activelor imobilizate (IVt

> IAi);

prin creşterea eficienţei utilizării sau a vitezei de rotaţie a activelor circulante pe baza

creşterii mai rapide a veniturilor totale faţă de creşterea activelor circulante (I Vt > IAc);

prin sporirea ratei rentabilităţii veniturilor totale sau a ratei marjei brute de exploatare, ca

urmare a creşterii mai rapide a profitului brut total faţă de creşterea veniturilor totale ale

firmei (IPb > IVt);

prin îmbunătăţirea structurii activelor imobilizate pe baza creşterii ponderii activelor

imobilizate faţă de activele imobilizate (IMf > IAi), precum şi sporirea eficienţei utilizării

activelor imobilizate sau a vitezei de rotaţie a acestora (IVt > IMf).

Pentru calcularea ratei rentabilităţii economice (RE) se mai poate lua în considerare

profitul curent (Pc), profitul din exploatare (Pe) sau excedentul brut de exploatare (EBE).

În aceste cazuri se pot utiliza următoarele modele:

a)

b)

în care:

Vcrt - veniturile curente (de exploatare şi financiare);

At - activele totale.

Influenţele factorilor ţinând seama de aceste modele de tip multiplicativ se pot calcula în

mod asemănător ca şi în cazul anterior.

O altă formă a ratei rentabilităţii economice se poate obţine prin raportarea profitului brut

la capitalul permanent (Kp), alcătuit din capitalul propriu (Kpr) şi capitalul împrumutat pe

termen mediu şi lung (Kî), adică:

.

sau

122

.

Analiza diagnostic a ratei rentabilităţii economice pe baza acestor modele necesită

calcularea influenţei factorilor şi precizarea căilor sale de creştere în funcţie de fiecare model.

Unii autori consideră că această rată se poate încadra şi în rândul ratelor de rentabilitate

financiară, privită ca o expresie a recompensării tuturor capitalurilor proprii şi împrumutate.

Deoarece costurile aferente capitalurilor împrumutate sunt deductibile, ele vor fi suportate din

profitul înainte de impozitare.

În acest caz, schema factorilor de influenţă se prezintă astfel:

Influenţa acestor factori se calculează în mod asemănător.

Pentru o mai bună corelare a efectelor şi eforturilor se recomandă restrângerea ariei de

referinţă la activitatea de exploatare, folosindu-se următoarele modele:

a)

b)

c)

în care:

Pe - profitul de exploatare;

Ve - veniturile din exploatare;

Ae - activele de exploatare;

Af - activele fixe;

Ac - activele circulante.

Prin aplicarea metodei substituţiei în lanţ se pot calcula influenţele factorilor asupra

evoluţiei ratei rentabilităţii economice. Principalul avantaj al acestor două exprimări îl constituie

faptul că rezultatul de exploatare (profitul de exploatare) nu este influenţat de modul de finanţare

şi de sistemul de impozite şi taxe, iar EBE nu suferă nici impactul politicii de amortizare

adoptate de firmă.

O altă formă de exprimare a ratei rentabilităţii, care prezintă utilitate în procesul de

analiză este următoarea:

,

sau

în care:

123

Ke - capitalul economic de exploatare, format din imobilizări nete (In) şi din variaţia

necesarului de fond de rulment ( NFR).

Ki - capitalul total investit;

Ai - activele imobilizate;

Ca - cifra de afaceri.

Influenţele factorilor care acţionează în acest caz se pot calcula cu ajutorul metodei

substituirilor succesive, ca şi în cazurile anterioare.

Pentru aprofundarea analizei se recomandă folosirea metodei Du Pont, prin care se

realizează descompunerea ratei rentabilităţii economice într-un produs de două rate, respectiv o

rată de rotaţie a capitalului (sau de eficienţă a folosirii capitalului) şi o rată de marjă brută a

exploatării:

.

Din analiza acestei rate se poate trage o concluzie importantă şi anume că o întreprindere

care are o rotaţie rapidă a capitalurilor investite îşi poate finanţa mai uşor creşterea activităţii sale

decât în cazul unei rotaţii lente. Astfel, dacă cu 1 milion de lei investiţi în activitatea economică

se poate obţine o producţie de 5 milioane lei în decursul unei singure perioade, atunci va trebui

să mobilizeze mai puţine resurse suplimentare pentru a-şi finanţa o investiţie importantă, decât

dacă ar fi obţinut o producţie de numai 2 mil. lei, în condiţiile me nţinerii marjei.

Creşterea rentabilităţii economice poate avea loc şi prin creşterea marjei. Acest factor

este de natură calitativă, iar în cazul firmelor cu forţă redusă de piaţă sau care se află pe pieţe

puternic concurenţiale, el capătă o importanţă vitală. În cazul în care cifra de afaceri nu poate

creşte într-o măsură importantă, este necesară creşterea marjei, care se realizează în primul rând

prin reducerea costurilor, creşterea preţurilor nefiind adesea posibilă de realizat.

Această analiză variază desigur de la un sector economic la altul. Firmele au de ales între

creşterea rotaţiei capitalurilor investite şi sporirea marjei, pentru a-şi putea spori rentabilitatea

economică. Firmele din sectorul comercial sunt nevoite să practice, în condiţii de concurenţă

ridicată, marje reduse, compensând prin asigurarea unei rotaţii sporite a capitalului.

Întreprinderile industriale nu pot realiza, de obicei, o rată a rotaţiei capitalurilor ridicate. Ele au

în schimb posibilitatea practicării unei marje mai ridicate, favorizată şi de un spaţiu de manevră

mai larg asupra costurilor.

O altă variantă a ratei rentabilităţii economice o constituie rata rentabilităţii resurselor

reale ocupate sau avansate (Ra). Această rată se poate calcula prin raportarea profitului aferent

cifrei de afaceri (Pr) la capitalul total investit (Kt), care se concretizează în capital fix (Kf) şi

capital circulant (Kc), adică:

sau

=

Factorii de influenţă sunt reprezentaţi în primul caz de capitalul total investit în active

fixe şi active circulante, precum şi de profitul aferent cifrei de afaceri, influenţat la rândul său de

modifica cantităţilor vândute, structurii producţiei, costului pe unitatea de produs şi a preţului de

vânzare pe produse.

În al doilea model, modificarea ratei rentabilităţii resurselor avansate se explică prin

modificarea eficienţei utilizării capitalului total (EKt), a gradului de valorificare a producţiei

exerciţiului (Gv) şi a ratei rentabilităţii comerciale sau a vânzărilor (Rv).

Dacă vom ţine seama de eficienţa utilizării capitalului total ocupat (Ekt), precum şi de

rata rentabilităţii comerciale sau a vânzărilor (Rv), se poate obţine un model de analiză cunoscut

sub numele de rata rentabilităţii resurselor avansate şi consumate (Rac), adică:

124

.

În acest model, factorii de influenţă sunt:

- eficienţa folosirii capitalului total ocupat (Ekt);

- rata rentabilităţii vânzărilor (Rv), influenţată la rândul său de modificarea structurii

producţiei vândute, a cheltuielilor pe unitatea de produs şi a preţurilor de vânzare fără

TVA.

Influenţele acestor factori direcţi şi indirecţi se pot calcula aplicând metoda substituţiei în

lanţ, ceea ce permite efectuarea unei analize diagnostic a ratei rentabilităţii şi stabilirea unor

măsuri corespunzătoare de reglare a rentabilităţii întreprinderilor. Dacă în modelul de mai sus

vom exprima eficienţa folosirii activului total prin producţia exerciţiului, vom obţine:

,

în care:

EKt reprezintă eficienţa folosirii capitalului total;

Gv - gradul de valorificare a producţiei exerciţiului;

Rv - rentabilitatea comercială sau a vânzărilor

În cadrul acestui model multiplicativ factorul cantitativ este reprezentat de eficienţa

folosirii capitalului total (imobilizat şi circulant), factorul de structură este gradul de valorificare

a producţiei exerciţiului, iar factorul calitativ este rentabilitatea comercială. Apreciem că modelul

are utilitate în condiţiile actuale din ţara noastră, în care multe întreprinderi prezintă dificultăţi în

desfacerea mărfurilor, raportul Ca/Qe fiind de interes pentru analiză. Contribuţia factorilor la

modificarea rentabilităţii economice se determină folosind metoda substituţiei în lanţ, ceea ce

permite aprecierea factorilor cu influenţă pozitivă sau negativă, precum şi precizarea căilor de

creştere a rentabilităţii la nivelul fiecărei firme.

B) Rata rentabilităţii financiare (Rf) exprimă capacitatea unei firme de a genera un

profit net, ca urmare a folosirii capitalurilor proprii ale întreprinderii şi care este destinat

recompensării acestor capitaluri. Din acest considerent apare evident faptul că rata rentabilităţii

financiare prezintă o importanţă deosebită, în primul rând pentru acţionari, care apreciază, în

funcţie de nivelul acestei rate, dacă investiţia lor este justificată şi dacă vor continua să sprijine

dezvoltarea firmei, fie prin aportul unor noi capitaluri sau prin renunţarea pentru o perioadă

limitată la o parte dividendele cuvenite.

Managerii, la rândul lor, vor fi interesaţi să păstreze un nivel corespunzător al acestei

rate, pentru a-şi putea păstra poziţiile şi a realiza criteriile de performanţă ale firmei.

Rata rentabilităţii financiare este influenţată în mod esenţial de existenţa a doi factori şi

anume:

folosirea în cadrul structurii de capital a întreprinderii a capitalului împrumutat pe termen

mediu şi lung;

deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile, prin posibilitatea introducerii acestora pe

cheltuielile întreprinderii (drept cheltuieli financiare) şi existenţa efectului de “scut de

impozit”.

În plus, este necesar ca rata rentabilităţii economice să fie superioară costului capitalului

împrumutat pe termen mediu şi lung, în caz contrar folosirea capitalurilor împrumutate devenind

ineficientă.

Lipsa oricărei dintre cele trei premise prezentate mai sus poate face ca studiul

rentabilităţii financiare să devină inutil, deoarece am studia doar o altă formă a rentabilităţii

economice.

125

Rata rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii (Rf) se poate exprima prin mai

multe modele, după cum urmează:

în care:

Kpr - capitalul propriu;

Pn - profitul net;

Pb - profitul brut (rezultatul brut contabil);

Div – dividendele cuvenite acţionarilor;

Ki - capitalul total investit;

Vt - veniturile totale.

Beneficiul acţionarilor se poate exprima atât prin profitul net, cât şi prin dividende, care

reprezintă mai exact câştigul efectiv şi imediat al acestora.

Din analiza acestor rate se evidenţiază necesitatea creşterii profitului net pentru a se putea

înregistra o creştere a nivelului rentabilităţii financiare.

Pentru o analiză mai detaliată a ratei rentabilităţii financiare se impune descompunerea

acesteia într-un produs de două sau mai multe rate, prin care se apreciază eficienţa folosirii

activelor, a capitalului propriu şi o rată de marjă a profitului net.

Analiza diagnostic a ratei rentabilităţii financiare necesită calcularea influenţei factorilor

pentru fiecare model, ceea ce permite aprecierea factorilor cu influenţă pozitivă sau negativă şi

evidenţierea căilor de creştere a rentabilităţii financiare a firmei.

În cazul primului model exprimat sub forma raportului de corelaţie dintre profitul net

(Pn) şi capitalul propriu (Kpr), schema factorilor cu influenţă directă şi indirectă se prezintă

astfel:

Kpr

Rf Pb

Pn

Ip

Influenţele acestor factori se calculează cu ajutorul metodei substituirilor după cum

urmează:

1) Influenţa modificării capitalului propriu (Kpr):

Din analiza acestei relaţii s-ar putea trage concluzia că pentru a spori rata rentabilităţii

financiare este necesar ca indicele capitalului propriu să fie subunitar. Această concluzie nu este

corectă, deoarece acest model este unul de corelaţie, în cazul căruia o evoluţie favorabilă se

întâlneşte atunci când indicele profitului net este mai mare decât indicele capitalului propriu.

2) Influenţa modificării profitului net (Pn):

Din care:

2.1. Influenţele profitului brut (Pb):

126

Această influenţă se poate descompune în funcţie de influenţa modificării rezultatului

exploatării (RE), a rezultatului financiar (RF) şi a rezultatului extraordinar (Rex).

2.2. Influenţa sumei impozitului pe profit (Ipr):

Se observă că pentru a obţine creşterea ratei rentabilităţii financiare a capitalului propriu

este necesar ca profitul brut să crească (să aibă un indice supraunitar), însă acest lucru trebuie să

ţină cont şi de evoluţia impozitului pe profit, care de regulă creşte şi el pe măsura creşterii

profitului brut.

2.2.1. Influenţa cotei de impozit pe profit (k):

Pe măsura creşterii cotei de impozitare a profitului impozabil, profitul net şi implicit rata

rentabilităţii financiare vor fi mai reduse.

2.2.2. Influenţa mărimii profitului impozabil (Pi):

La rândul său, profitul impozabil se determină în funcţie de profitul brut (Pb), de

cheltuielile nedeductibile (Cned) şi de veniturile neimpozabile (Vni):

Pi = Pb + Cned – Vni.

Cheltuielile nedeductibile nu influenţează profitul net (pentru că se anulează în cele din

urmă în calculul impozitului pe profit), însă ele influenţează cash flow-ul firmei, în sensul că prin

realizarea unor cheltuieli nedeductibile se pierde scutul de impozit aferent unor cheltuieli

deductibile, egal cu cota de impozit de înmulţit cu mărimea cheltuielii deductibile. În acest caz,

firma trebuie să cheltuie eficient disponibilităţile băneşti, obţinând maximum de avantaje

economice, financiare şi fiscale de pe urma cheltuirii acestor resurse.

În cazul utilizării modelului de tip multiplicativ Rf = , influenţele factorilor

asupra modificării ratei rentabilităţii financiare se calculează astfel:

1. Influenţa eficienţei utilizării capitalului propriu (E) sau a ratei de rotaţie a capitalului

propriu:

2. Influenţa ratei marjei profitului net sau a ratei rentabilităţii comerciale sau a vânzărilor

(Rv):

Rezultă că pentru creşterea ratei rentabilităţii financiare trebuie să se acţioneze în

următoarele direcţii:

creşterea eficienţei utilizării capitalului propriu sau a vitezei de rotaţie a acestuia, prin

creşterea mai rapidă a cifrei de afaceri faţă de modificarea capitalului propriu (ICa > IKpr);

127

creşterea ratei rentabilităţii comerciale sau a ratei marjei profitului net, prin devansarea

dinamicii cifrei de afaceri de către dinamica profitului net (IPn > ICa);

creşterea gradului de îndatorare, dacă rata rentabilităţii economice este mai mare decât

rata dobânzii (Re > Rd).

În mod asemănător se pot calcula influenţele factorilor şi pentru celelalte modele

factoriale, ceea ce permite precizarea factorilor cu acţiune pozitivă sau negativă, precum şi

aprecierea căilor şi a condiţiilor prin care se poate realiza o creştere a ratei rentabilităţii

financiare.

Ratele rentabilităţii financiare a capitalului propriu necesită o anumită corecţie, deoarece

activele sunt finanţate nu numai prin capitalul propriu ci şi prin capital împrumutat.

De aceea, eficienţa corectată a activelor se va exprima astfel:

Eficienţa activelor =

Această rată de eficienţă se mai poate scrie astfel:

Eficienţa activelor =

Raportul dintre activele totale (At) şi capitalul propriu (Kpr) este denumit multiplicatorul

capitalului propriu. Multiplicatorul capitalului propriu se mai poate exprima şi în funcţie de

raportul dintre datoriile totale (Dt) şi activele totale, denumit şi rata pârghiei financiare, după

cum urmează:

Multiplicatorul capitalului propriu =

.

Prin înmulţirea ratei eficienţei folosirii activelor totale (E At) cu multiplicatorul capitalului

propriu (MKpr) putem să exprimăm ratele rentabilităţii financiare ale capitalului propriu în funcţie

de trei componente: eficienţa folosirii activelor, marja profitului de exploatare şi pârghia

financiară.

Deci, rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu (Rf) se mai poate scrie:

Rf = MKpr EAt MPn = .

Pentru a corela mai îndeaproape eforturile şi efectele folosite în exprimarea eficienţei

utilizării activelor întreprinderii putem folosi şi producţia exerciţiului, iar relaţia de calcul

devine:

Rf = MKpr EAt Gv MPn = .

Analizând modelele de mai sus, se poate observa că ultimele două rate din primul model

şi respectiv ultimele trei rate componente ale celui de-al doilea model sunt direct proporţionale

cu evoluţia ratei rentabilităţii financiare, ele fiind exprimate ca raport între efecte şi efort, ca şi

rata rentabilităţii financiare. Relaţia dintre multiplicatorul capitalului propriu şi rentabilitatea

financiară diferă de la caz la caz, în funcţie de raportul dintre rentabilitatea economică şi rata

dobânzii la capitalul împrumutat. Se poate observa faptul că odată cu creşterea multiplicatorului

capitalului propriu, creşte şi rata pârghiei financiare, adică creşte proporţia activelor care sunt

finanţate prin datorii (creşte gradul de îndatorare).

Pentru a demonstra modul de acţiune a pârghiei financiare vom folosi datele din tabelul

5.1, care prezintă trei cazuri vizând aceeaşi întreprindere.

Tabelul nr. 5.1

INDICATORI CAZUL 1 CAZUL 2 CAZUL 3

1. Capital propriu (lei) 1000000 600000 600000

2. Capital împrumutat (lei) - 400000 400000

3. Rezultatul exploatării (lei) 400000 400000 400000

128

4. Dobânzi (lei) - 120000 240000

5. Rezultatul exerciţiului înainte de impozitare

(lei)

400000 280000 160000

6. Impozit pe profit (lei) 152000 106400 60800

7. Profit net (lei) 248000 173600 99200

8. Rata dobânzii (în %) - 30% 60%

9. Coeficientul capacităţii de îndatorare - 0,67 0,67

10. Rata rtb. economice (Pb/Kt, în %) 40 40 40

11. Rata rtb. financiare (Pn/Kpr, în %) 24,8 28,93 16,53

Efectul de pârghie financiară apare atunci când o firmă foloseşte fonduri (pasive) cu cost

relativ fix. O firmă foloseşte pârghia financiară în încercarea de a realiza un profit economic

situat peste costul fix al acestor active şi pasive, sporind astfel profitul total.

Dacă vom compara cazul 2, în care gradul de îndatorare este de 0,67, cu cazul 1, în care

gradul de îndatorare este zero, vom constata o rată a rentabilităţii financiare mai mare cu 4,13%

în cazul 2 faţă de cazul 1. Având în vedere faptul că rata dobânzii este de 30% în cazul 2, deci

sub rata rentabilităţii economice de 40%, în această situaţie pârghia financiară (raportul D/Kpr) a

fost folosită în mod eficient de către întreprindere.

În schimb, în cazul 3, în care rata dobânzii este de 60%, deci mai mare decât rata

rentabilităţii economice, care este de 40%, se înregistrează o diminuare a ratei rentabilităţii

financiare faţă de cazul 1 cu 8,27%, datorită folosirii neeficiente a fondurilor împrumutate cu un

cost fix.

Apare evidentă influenţa exercitată de fondurile împrumutate asupra ratei rentabilităţii

financiare, în corelaţie cu raportul dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii.

Rata rentabilităţii financiare a capitalurilor permanente se mai poate calcula pe baza

relaţiei:

în care:

RE – rezultatul exploatării;

Dob – nivelul dobânzilor plătite (costul capitalului împrumutat);

Dtml – datorii pe termen mediu şi lung.

Legătura dintre rentabilitatea economică şi rentabilitatea financiară se exprimă astfel:

în care:

Re - rata rentabilităţii economice;

rd - rata dobânzii;

k - reprezintă cota de impozit pe profit exprimată în procente .

Raportul dintre datorii şi capital propriu este o altă formă de exprimare a ratei pârghiei

financiare. De altfel, multiplicatorul capitalului propriu se poate determina şi astfel:

Multiplicatorul capitalului propriu =

.

Pe lângă raportul dintre datorii şi capitalul propriu mai există şi alţi indicatori care

măsoară gradul în care o firmă foloseşte pârghia financiară (cum ar fi rata de acoperire a

cheltuielilor cu dobânzile, rata de acoperire a cheltuielilor fixe).

Rata rentabilităţii financiare este importantă pentru analiza economico - financiară şi

pentru gestiunea financiară a firmei, deoarece permite precizarea căilor de creştere a rentabilităţii

şi a rolului pârghiei financiare în polit ica economico-financiară a fiecărei firmei.

129

B) Rata rentabilităţii resurselor consumate (Rc) se exprimă ca raport între un anumit

rezultat economic şi cheltuielile efectuate pentru obţinerea acestuia. Putem calcula astfel

următoarele rate:

a) rata rentabilităţii cheltuielilor de exploatare (Rce), cu două exprimări:

şi ;

în care:

Ce - cheltuielile de exploatare;

A - cheltuielile cu amortizarea;

Cpe - cheltuielile cu provizioanele de exploatare;

b) rata rentabilităţii cheltuielilor aferente cifrei de afaceri (Rc), calculată ca raport între

profitul aferent cifrei de afaceri a întreprinderii (Pr) şi costul producţiei vândute (valoarea cifrei

de afaceri exprimată în costuri complete):

şi ;

c) rata rentabilităţii resurselor consumate se mai poate calcula în funcţie de structura sau

ponderea producţiei vândute pe sortimente (gi) şi de rata rentabilităţii resurselor consumate pe

categorii de produse (ri), astfel:

;

Rezultă că modificarea ratei rentabilităţii resurselor consumate se explică în mod direct

prin modificarea structurii producţiei vândute (s sau g), a costurilor complete pe produse (c) şi a

preţurilor de vânzare fără TVA pe categorii de produse (p).

Modificarea volumului fizic al producţiei vândute pe sortimente (q) nu influenţează în

mod direct asupra ratei rentabilităţii resurselor consumate, ci numai indirect, prin intermediul

costurilor unitare, care se modifică în sens invers faţă de variaţia volumului fizic al producţiei, pe

seama cheltuielilor fixe ce revin pe unitatea de produs.

Influenţele celor trei factori cu acţiune directă (s, c, p) se determină astfel:

a) influenţa modificării structurii producţiei vândute (a cifrei de afaceri):

b) influenţa modificării costurilor complete unitare:

c) influenţa modificării preţurilor de vânzare (fără TVA):

Creşterea ratei rentabilităţii resurselor consumate poate avea loc prin:

îmbunătăţirea structurii produselor vândute prin creşterea ponderii produselor a căror

rată a rentabilităţii resurselor consumate este superioară ratei medii pe întreprindere

( );

reducerea costurilor pe unitatea de produs (c1 < c0);

creşterea preţurilor de vânzare, care poate avea loc numai prin creşterea calităţii

produselor şi în corelaţie cu evoluţia raportului dintre cererea şi oferta pentru bunurile

respective (p1 > p0).

130

În situaţia de faţă se observă că structura şi preţurile de vânzare au avut o influenţă

pozitivă asupra evoluţiei ratei rentabilităţii, în timp ce costurile pe unitatea de produs au crescut,

determinând o reducere a ratei rentabilităţii.

În procesul de analiză se poate descompune influenţa modificării preţurilor de vânzare în

funcţie de influenţa inflaţiei reflectată prin indicele preţurilor (Ip) şi influenţa preţurilor de

vânzare sau a tarifelor fără efectul inflaţiei (p'), adică pe seama ridicării calităţii produselor sau a

serviciilor şi a evoluţiei raportului dintre cerere şi ofertă, asupra modificării ratei rentabilităţii

resurselor consumate, astfel:

a) Influenţa inflaţiei (Ip):

b) Influenţa preţurilor de vânzare fără inflaţie (p'):

De asemenea, se poate separa influenţa modificării costurilor complete asupra ratei

rentabilităţii resurselor consumate (Rc) în funcţie de modificarea consumurilor fizice sau

specifice de resurse materiale pe unitatea de produs (cs) şi a preţurilor de aprovizionare sau de

cumpărare pe categorii de resurse materiale consumate (pm), după cum urmează:

a)

b)

Prin luarea în considerare a acestor influenţe se pot face aprecieri mai corecte asupra

modificărilor intervenite în rata rentabilităţii resurselor consumate, precum şi asupra

posibilităţilor de creştere a rentabilităţii în cadrul fiecărei societăţi comerciale.

D) Rata rentabilităţii vânzărilor (Rv), numită şi rata rentabilităţii comerciale, face parte

din categoria ratelor de marje şi se exprimă în general ca raport între un rezultat economic (EBE,

RE sau profitul aferent cifrei de afaceri) şi cifra de afaceri. Această rată exprimă eficienţa

activităţii de comercializare a întreprinderii, ca rezultat al eforturilor de promovare a produselor

şi mai ales al politicii de preţuri adoptate de întreprindere.

Rata, rentabilitatea vânzărilor se poate exprima sub una din următoarele forme:

EBE(RE)=100

(RE) EBERv .

În cadrul acestui model apar ca factori de influenţă cifra de afaceri, drept factor cantitativ,

determinată la rândul său de volumul producţiei vândute şi de preţul de vânzare fără TVA şi

respectiv excedentul brut de exploatare sau rezultatul brut de exploatare, ca factori calitativi.

Pentru întreprinderile mici şi mijlocii, care nu au o forţă de piaţă deosebită sau care se află pe

pieţe puternic concurenţiale, creşterea rentabilităţii vânzărilor se poate obţine mai ales prin

sporirea EBE sau a RE, ca rezultat al reducerii costurilor de producţie, deoarece cifra de afaceri

nu poate înregistra creşteri foarte însemnate.

Dacă ne vom referi strict la activitatea de producţie şi comercializare, adică la profitul

aferent cifrei de afaceri, deoarece rezultatul de exploatare poate conţine influenţa producţiei

stocate şi a producţiei de imobilizări, care nu au legătură directă cu cifra de afaceri, rata

rentabilităţii comerciale sau a vânzărilor poate fi exprimată astfel:

= (1 – C/1 leuCa)x100

131

în care:

gi - structura sau ponderea producţiei vândute;

ri - rata rentabilităţii comerciale pe produse. Aceste modele cuprind aceiaşi factori de influenţă ca şi rata rentabilităţii resurselor

consumate, situaţi în aceeaşi ordine de condiţionare: s, c, p. Calculul influenţelor acestor factori

are loc în mod asemănător ca şi în cazul ratei rentabilităţii resurselor consumate, prin aplicarea

metodei substituţiei în lanţ.

E) Ratele de rentabilitate ale societăţilor pe acţiuni (cotate şi necotate).

Aceste rate folosesc la numărător acele rezultate economico – financiare care prezintă

interes pentru acţionarii firmei (proprietarii acesteia).

Cea mai cunoscută rată este profitul pe acţiune (Pa). Profitul pe acţiune arată cât revine

unei acţiuni deţinute de acţionarii firmei din profitul obţinut de acea firmă în decursul unei

perioade contabile:

Profitul pe acţiune nu dezvăluie nimic despre acţionarii preferenţiali, deoarece

proprietarii reziduali ai firmei sunt acţionarii comuni. Această rată nu permite efectuarea unor

comparaţii între firme, datorită modurilor diferite de stabilire a profitului net şi respectiv a

numărului diferit de acţiuni care sunt emise de fiecare societate în parte.

În afara câştigurilor obţinute într-o anumită perioadă este interesat de cunoscut şi

valoarea capitalului propriu care revine pe o acţiune. Un indicator al acestei investiţii este

valoarea contabilă a capitalului propriu pe acţiune, denumit pe scurt valoarea contabilă pe

acţiune (Vca), care se calculează astfel:

Valoarea contabilă a capitalului propriu poate să difere faţă de valoarea de piaţă a

acestuia.

Valoarea de piaţă a unei acţiuni (Vpa), reprezintă un indicator mult mai bun al

finalităţii investiţiilor efectuate de către acţionari în firma respectivă şi se poate calcula prin

raportarea valorii bursiere a acţiunilor (Vba) la numărul de acţiuni comune (Nac), adică:

Mulţi investitori sunt interesaţi de modul în care piaţa evaluează profiturile obţinute. Un

indicator al modului în care sunt evaluate profiturile este reprezentat de rata preţ al acţiunii –

profit pe acţiune (price earnings ratio sau PER). Această rată (denumită şi coeficientul de

capitalizare bursieră) compară preţul acţiunilor comune cu profitul pe acţiune:

sau

.

Capitalizarea sau valoarea bursieră a acţiunilor (Vba) se determină prin înmulţirea valorii

de piaţă a unei acţiunii (vpa) sau a cursului bursier de la închiderea exerciţiului contabil cu

numărul de acţiuni comune existente (Nac), adică:

Vba = Vpa x Nac

132

Dacă valoarea de piaţă a acţiunilor reprezintă previziunea actuală a câştigurilor viitoare

ale acţionarilor comuni şi dacă câştigurile prezente sunt un indicator al câştigurilor viitoare,

această rată exprimă de fapt valoarea actuală a unui leu de profit.

Valoarea prezentă a unei acţiuni comune este dată de către aprecierea făcută de investitori

asupra valorii actuale a cash flow-urilor viitoare pe care le va genera fiecare acţiune.

Deoarece CF viitoare ale acţionarilor sunt dividendele pe care le vor primi aceştia, avem

nevoie de un indicator al dividendelor generate de fiecare acţiune comună pentru a evalua CF

viitoare pe acţiune. Dividendul pe acţiune (Dva) se poate calcula astfel:

O altă modalitate de a descrie dividendele plătite în decursul unei perioade este dată de

raportarea acestora la profiturile disponibile acţionarilor (profitul net după impozitare). Această

rata este cunoscută sub denumirea de rata recompensării prin dividende (Rrd) sau dividend

payout ratio şi se calculează pe baza relaţiei:

Randamentul efectiv al acţiunilor deţinute de acţionari (Ra) poate fi exprimat astfel:

sau

De asemenea, randamentul unei acţiuni se mai poate stabili prin raportarea profitului pe

acţiune (Pra) la cursul unei acţiuni sau la valoarea de piaţă a unei acţiuni (Vpa), adică:

Principalul neajuns al acestor rate este dat de faptul că nu toţi acţionarii au devenit

acţionari în acelaşi moment, astfel încât randamentul unei acţiuni va fi mai ridicat pentru cei

dintâi acţionari şi mai scăzut pentru ultimii veniţi, dacă valoarea acţiunilor firmei a crescut între

timp.

5.6. Analiza rentabilităţii pe produse Analiza rentabilităţii pe produse permite cunoaşterea profitului şi a ratei rentabilităţii pe

fiecare sortiment, precum şi a căilor prin care se poate acţiona în vederea creşterii rentabilităţii

întreprinderii. Pentru aprecierea rentabilităţii pe produse se folosesc doi indicatori principali:

profitul pe categorii de produse şi rata rentabilităţii pe categorii de produse.

Profitul pe unitatea de produs (pr) se stabileşte ca diferenţă între preţul de vânzare (p)

fără TVA şi costul pe unitatea de produs (c), adică:

pr = p – c.

Suma profitului pe produse se determină în funcţie de cantitatea de produse vândută (q) şi

de diferenţa dintre preţul de vânzare fără TVA şi costul complet pe unitatea de produs astfel:

Pr = q(p - c) = qp - qc

Stabilirea influenţelor celor trei factori se realizează aplicând metoda substituţiei în lanţ,

după cum urmează:

1. );c)(pq(q 0001qPr

2. 1001101cPr -q)c(pq)c(pq

3. 1101111pPr q)c(pq)c(pq .

Rata rentabilităţii pe categorii de produse se poate exprima prin raportarea profitului pe

produs la costul complet al producţiei vândute, respectiv la preţul de vânzare fără TVA:

133

;

sau .

Nivelul ratei rentabilităţii pe produs este deci influenţat de doi factori cu acţiune directă:

costul unitar şi preţul de vânzare fără TVA, a căror modificare se răsfrânge asupra modificării

ratei rentabilităţii. Astfel, în cazul primei exprimări a ratei rentabilităţii pe produs influenţele

celor doi factori se calculează cu relaţiile:

1. ;

2. .

Analiza ratei rentabilităţii pe produs trebuie să pună în evidenţă, pe de o parte, situaţia

îndeplinirii prevederilor la cei doi indicatori, profitul pe produs şi rata rentabilităţii pe produs,

prin stabilirea factorilor care au determinat abaterile respective faţă de program şi propunerea

unor măsuri de îmbunătăţire a situaţiei. Pe de altă parte, această analiză trebuie să evidenţieze

produsele al căror profit şi respectiv rată a rentabilităţii sunt situate sub un nivel considerat

acceptabil pentru firmă, în viitor existând alternativa creşterii rentabilităţii acelor produse sau

restrângerea producţiei, ori chiar renunţarea la producerea lor, în funcţie de studiile de piaţă şi

de politica firmei în cauză.

Căile principale de creştere a rentabilităţii pe produse se referă la reducerea cheltuielilor

pe unitatea de produs, atât pe seama cheltuielilor materiale cât şi a cheltuielilor cu munca vie,

precum şi la creşterea preţurilor de vânzare, în funcţie de creşterea calităţii şi de evoluţia

raportului dintre cerere şi ofertă pentru fiecare produs de pe piaţă.

5.7. Analiza rentabilităţii cu ajutorul punctului critic Multe din activităţile de previzionare care au loc într-o firmă sunt bazate pe estimarea

unor anumite niveluri ale producţiei. Studiul corelaţiei dintre volumul vânzărilor unei firme,

costurile de exploatare şi profitul brut, la diverse niveluri ale producţiei se numeşte analiza cost -

volum - profit sau analiza pragului de rentabilitate.

Pragul de rentabilitate numit şi punct critic sau de echilibru este folosit şi pentru alte

scopuri decât pentru determinarea pragului de rentabilitate cantitativ sau valoric al unei firme.

De exemplu, analiza pragului de rentabilitate este folosită pentru evaluarea profitabilităţii

firmelor nou create şi a noilor produse. În plus, el reprezintă un instrument analitic important

pentru măsurarea efectelor produse de modificarea preţului de vânzare, a costurilor fixe şi

variabile asupra nivelului producţiei ce trebuie atins înainte ca firma să obţină profit de

exploatare.

Pragul de rentabilitate poate fi exprimat sub formă grafică sau algebrică, precum şi prin

combinaţia celor două exprimări.

Metoda algebrică

Pentru a determina pragul de rentabilitate al unei firme în mod algebric este necesar să se

egaleze funcţiile veniturilor totale şi a costurilor totale, cât şi rezolvarea ecuaţiei

corespunzătoare:

Vt = qp; Ct = Cf + qcv.

Dacã stabilim rezultatul exploatării ca fiind zero, deci Ve = Ce, vom obţine:

qcrp = Cf + qcrcv, deci

Diferenţa dintre preţul de vânzare unitar şi cheltuielile variabile pe unitatea de produs

reprezintă marja costurilor variabile unitare. Ea măsoară contribuţia fiecărei unităţi de produs la

acoperirea cheltuielilor fixe şi obţinerea profitului de exploatare. De aceea, pragul de

rentabilitate reflectă raportul dintre cheltuielile fixe (Cf) şi marja costurilor variabile unitare

(mcv), adică:

134

.

Se poate stabili şi un prag de rentabilitate exprimat valoric, în speţă o cifră de afaceri

critică (Ca') sau minimă, care poate fi determinată cu formulele:

sau

unde:

cv/p - reprezintă rata cheltuielilor variabile (cheltuielile variabile la 1 leu vânzări sau

cifră de afaceri);

CA - reprezintă cifra de afaceri exprimată în preţuri de vânzare fără TVA;

rmv, Rmv – rata marjei cheltuielilor variabile pe produse sau pe total cifră de afaceri.

Analiza pragului de rentabilitate presupune şi determinarea nivelului de producţie fizice

sau a cifrei de afaceri la care se poate obţine şi un anumit profit previzionat (Pr):

sau

În funcţie de mărimea cifrei de afaceri corespunzătoare punctului critic şi a realizării

profitului previzionat, se poate stabili gradul de utilizare (K) a capacităţii de producţie maximă

(Qmax) care reflectă capacitatea maximă de oferă a firmei, pe baza relaţiei :

sau

În acest caz, cifra de afaceri corespunzătoare coeficientului de utilizare a capacităţii

maxime de ofertă pentru realizarea profitului previzionat va fi: Ca = Qmax x K, iar mărimea

profitului se poate calcula pe baza relaţiei:

Pr = (Qmax x K) x Rmv - Cf

Restricţiile analizei pragului de rentabilitate se referă la unele dezavantaje pe care le

prezintă acesta şi care provin din presupunerile ce se fac în construcţia şi dezvoltarea datelor

cerute de aplicarea analizei.

Metoda grafică Pentru reprezentarea grafică a punctului critic sau a pragului de rentabilitate se

procedează ca în figura 5.1. Costurile şi veniturile exprimate valoric sunt reprezentate pe

ordonată, iar producţia exprimată cantitativ este reprezentată pe abscisă. Funcţia veniturilor

totale (Vt) exprimă veniturile pe care firma le obţine la fiecare nivel al producţiei, considerând că

se foloseşte un preţ constant de vânzare (p) pe unitatea de produs. În mod similar, funcţia

costurilor totale de exploatare (Ct), reprezintă costurile totale pe care firma le va suporta la

fiecare nivel al producţiei. Costurile totale cuprind suma dintre costurile fixe (Cf), care sunt

independente de volumul producţiei şi costurile variabile, care cresc într-o rată constantă pe

unitatea de produs. În ipoteza unui preţ de vânzare constant pe unitatea de produs (p) şi a unui

cost variabil constant pe unitatea de produs (cv) vom obţine relaţii lineare pentru funcţiile

veniturilor totale şi costurilor totale. Aceste relaţii lineare sunt valabile numai pentru o anumită

gamă de niveluri ale producţiei, cum ar fi de la Q 1 la Q2.

Figura 5.1. Reprezentarea grafică a punctului critic

C,V

Vt

zona profitului

zona pierderilor

Cv

135

Cf

Q1 Qcr Q2 Q

Pragul de rentabilitate se află în punctul Qcr din figură, acolo unde se intersectează

funcţiile veniturilor totale şi costurilor totale. Dacă nivelul producţiei unei firme este sub pragul

de rentabilitate, adică veniturile totale sunt mai mici decât costurile totale, atunci firma suportă

pierderi de exploatare (rezultatul exploatării este negativ). Dacă volumul producţiei este

deasupra pragului de rentabilitate, adică veniturile totale sunt mai mari decât costurile totale, ea

realizează profituri de exploatare (rezultatul exploatării este pozitiv).

Determinarea grafică a pragului de rentabilitate al unei firme necesită parcurgerea

următoarelor etape de lucru :

reprezentarea dreptei veniturilor totale, plecând din origine, cu o pantă p;

reprezentarea dreptei costurilor totale, care pleacă de la nivelul dat al costurilor fixe,

cu o pantă cv;

determinarea punctului unde se intersectează veniturile totale şi costurile totale şi

identificarea sa pe abscisă.

În cadrul modelului grafic al analizei pragului de rentabilitate ipoteza unor preţuri unitare

şi costuri variabile unitare constante determină o formă lineară pentru funcţiile veniturilor totale

şi costurilor totale. În practică aceste funcţii au tendinţa de a fi nelineare. În multe cazuri o firmă

poate vinde o cantitate suplimentară de produse numai prin reducerea preţului unitar de vânzare.

Acest lucru determină o evoluţie curbilinie a funcţiei veniturilor totale.

De asemenea, costurile totale ale unei firme pot fi nelineare, deoarece costurile variabile

unitare prezintă mai întâi o scădere şi apoi o creştere (figura 5.2.).

Figura nr. 5.2

Q 1 Q 2 Q 3

Scăderea costurilor variabile unitare se produce, de exemplu, dacă specializarea forţei de

muncă conduce la creşterea productivităţii orare a muncii.

136

Creşterea costurilor variabile unitare se poate produce dacă, de exemplu, o firmă

foloseşte muncă salariată peste programul normal de 8 ore, pe măsură ce producţia tinde să se

apropie de nivelul maxim posibil al capacităţilor existente. Şi aceasta deoarece munca peste

program se plăteşte adesea cu un spor de 50% sau 100% peste ceea se plăteşte pentru munca

prestată în cadrul programului normal de lucru.

Funcţiile veniturilor totale şi costurilor totale de natură nelineară pot face ca o firmă să

aibă mai mult decât un punct de prag de rentabilitate (punct critic), aşa cum rezultă în figura 6.2.,

unde există un punct critic inferior în Q 1 , cât şi un punct critic superior în Q 3.

Firma va înregistra pierderi de exploatare sub nivelul de producţie Q1 şi deasupra lui Q3.

Profiturile de exploatare ale firmei sunt maxime în interiorul ariei Q1 - Q3, în punctul unde

distanţa dintre veniturile totale şi costurile totale este cea mai mare, adică la nivelul Q2 (unde

venitul marginal este egal cu costul marginal).

Ipoteza unui preţ constant de vânzare şi a unui cost variabil unitar constant este adevărată

pentru un anumit segment de niveluri ale producţiei. Totuşi, luarea în considerare a unor niveluri

ale producţiei în afara acestui segment va necesita modificări în graficul pragului de rentabilitate.

Altă ipoteză a analizei pragului de rentabilitate este că nu se poate face distincţia netă a

costurilor în variabile şi fixe. De fapt, atât costurile variabile cât şi costurile fixe depind de

perioada avută în vedere şi de segmentul de niveluri ale producţiei. După cum se ştie, toate

costurile sunt variabile pe termen lung. În plus, unele costuri sunt parţial fixe şi parţial variabile,

iar altele cresc într-o măsură gradată, în trepte - costurile semivariabile -, ele fiind constante

pentru segmente relativ reduse de niveluri ale producţiei.

Modelul pragului de rentabilitate prezintă şi aserţiunea că firma produce şi vinde fie un

singur produs, fie o compoziţie constantă a mai multor produse. Adesea această compoziţie se

modifică în timp şi pot apărea probleme referitor la repartizarea costurilor fixe asupra diferitelor

produse.

Analiza pragului de rentabilitate este operaţională pentru o perioadã previzionalã de un

an sau mai puţin. Totuşi, unele costuri nu vor fi acoperite prin veniturile realizate de activităţile

pe care le implică, decât în viitor. De exemplu, cheltuielile de cercetare - dezvoltare făcute într-o

anumită perioadă vor fi concretizate în produse, noi abia peste câţiva ani. De aceea, pentru a fi

un instrument de previziune, costurile de exploatare ale unei firme trebuie sã fie puse în

concordanþã cu veniturile realizate pe aceeaşi perioadă pentru care se face previziunea.

Desigur, analiza pragului de rentabilitate prezintă multe avantaje incontestabile, dintre

care menţionăm:

permite stabilirea nivelurilor de producţie pentru care nu se mai înregistrează pierderi sau

pentru care se obţine un nivel programat al profitului;

evidenţiază corelaţiile dintre evoluţia producţiei a veniturilor şi a costurilor, grupate în

costuri variabile şi costuri fixe;

permite stabilirea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie în condiţiile obţinerii

unui anumit profit programat şi a căilor sale de creştere;

permite elaborarea de ipoteze şi simulări privind evoluţia profitului firmei;

permite luarea unor decizii privind dimensionarea optimă a capacităţilor de producţie şi

efectuarea unor investiţii pentru dezvoltarea şi modernizarea fiecărei firme.