AMINTIRI DIN COPILARIEImaginarul casei

- imaginea casei este prima care atrage atentia- este un topos sacru- pentru personajul lui Creanga, casa este un centrum mundi, din care se desprind toate celelalte

lucruri si evenimente, in jurul caruia graviteaza locurile, drumurile, intamplarile. - Este factorul care mentine coerenta si coeziunea acestui univers mitizat- Este perceputa ca un cosmos al izolarii si al intimitatii, al spatiului ocrotit, matrice a devenire

fiintei, a inaltarii in lume- Casa “ridicata in slava” devine o imensa scena a jocurilor infantile, luminata de privirea

ocrotitoare a mamei si de atitudinea ingaduitoare a tatalui. - Casa, centrum mundi, dar si axis mundi, devine un spatiu al lumii prelungite in exterior, sub

forma unor tentacule: ea duduie, se cutremura sub rasul gigantic, homeric, al copiilor. - Casa, spatiu explorabil, devine o terra incognita pentru copii, unde aventura apare sub forma

jocului. Jocurile insesi au o dinamica extraordinara, presupunand cele mai neasteptate actiuni, momente de acalmie si de vacarm infernal. Jocurile sunt de o mare diversitate si o neinchipuita inventivitate; mai mult, sunt universale, ale tuturor copiilor lumii.

- Aici, langa “prichiciul vetrei” (axis mundi), element al verticalitatii la care viseaza personajul, se petrec intamplari extraordinare, jocul matelor, jocul de-a mijoarca.

- Casa, ca un fagure de spatiu-timp, mai are “ocnita si cotrute”, pod indestulat cu slanina si faina, camari si oale cu smantana, poloboace si putini harbuite, grinda, stative si roti de tors si multe alte unelte pentru o intreaga industrie. Casa insasi, insufletita ca o fiinta, cu toate aceste tainite, unghere si recipiente animate, puse in miscare epica de jocul copiilor, caci jocul domina acest univers, tinde sa “se ridica in slava.”

- Casa devine si un spatiu expus agresiunilor realului- Amenintarile care tulbura linistea casei constituie in structura textului directii de dezvoltare epica,

deoarece ele il vor determina pe copil sa paraseasca spatiul matrice ocrotitor pentru a le inlatura.

Pupaza din tei- Exemplu este cantecul “cucului arminesc”, care-i “spurca” pe cei surprinsi dimineata inca

adormiti.- Pupaza: e intr-un anume fel chiar monstruoasa, confundabila cu un sarpe cu pene, tulbura cea mai

fericita stare a casei si copilului, somnul, momentul de perfecta armonie si contopire cu lumea de vis a copilariei.

- Eroul intreprinde de aceea o prima calatorie, o prima iesire din mediul sau, una de pedeapsa, de restabilire a ordinii si a armoniei tulburate. Incursiunea la tei, cu toate peripetiile drumului si ale intamplarilor, dobandeste proportiile unei adevarate expeditii, comparabila cu acelea din vechile epopei.

1

- Trezirea “dis-de-dimineata” datorata cantecului arminesc, semnifica un atentat impotriva lumii ideale a copilariei, necesitatea intrarii personajului in randul comunitatii, prin obisnuirea treptata cu rigorile vietii, cu treburile ce nu suporta amanare.

- Pupaza este ceasornicul natural al satului, simbol sui-generis al timpului real, stabilind ritmurile muncii si ale vietii, dupa care se conduc toti humulestenii.

- Somnul copilului devine astfel un punct de rezistenta impotriva acestei invazii a realului in lumea fabuloasa a copilariei. In acelasi timp, actiunea de pedeapsa pe care o intreprinde Nica pentri a-si conserva statutul mitic devine o victorie temporara a lumii copilariei asupra lumii reale.

- Este de obicei un infrant, cautand scapare printr-o fuga sanatoasa. - Deznodamantul este unul fericit, parca prin interventia unui deus ex machina, pentru ca pupaza

se aude iar cantand din tei. Totul se termina, ca la Francois Rabelais, in “Gargantua si Pantagruel”, cu un ospat bine stropit cu vin, alimentat cu pui la frigare si cu placinte cu poalele in brau. Se restituie astfel satului si lumii taranesti aureola ei mitica, evocata mai tarziu si de Mihail Sadoveanu in “Hanu-Ancutei”, in care toti beau, mananca si spun povesti, traind in orizontul varstei de aur, al sarbatoririi perpetue, pe care copilaria o exprima pe deplin.

- Orice plecare din atmosfera de fericire perpetua a copilariei semnifica iesirea din basm, din mit. Exemplu: calatoria la Brosteni. Intr-un astfel de spatiu ostil, necazurile lui Nica si ale lui Dumitru se tin lant, unul atragandu-l pe celalalt.

- De aceea, in Amintiri domina, ca numar si ca intindere in text, nu intamplarile in spatiul inchis, ci aventurile in spatiul deschis, din care, de regula, eroul se intoarce infrant acasa, la acel liman salvator. Toate aceste repetate intoarceri sunt in realitate adevarate fugi inapoi inspre casa: fuga din gradina matusii Marioara, fuga de la scoala, fuga din iarmaroc, fuga catre casa cu “gheata in spinare”, de la Brosteni (o vesnica “regressus ad uterum”). O singura data nu se mai intoarce acasa, cel mai lung drum si ultimul in Amintiri este cel al plecarii la Socola, drumul de la Humulesti la Iasi, cel al instrainarii dureroase si definitive de sat si de lumea lui.

Iesirea din mit- partea a IV-a vizeaza instrainarea definitiva a copilului de lumea mitica, de varsta de aur a

copilariei, pentru a merge la scoli inalte, dupa vointa mamei, care acum se dovedeste a fi apriga si neinduratoare. In simplitatea ei taraneasca, Smaranda intrezarise sensul dezvoltarii lumii moderne si manifestase un adevarat cult pentru stiinta de carte (“Cel invatat sluga-l va avea pe cel neinvatat”).

- Copilul traieste astfel un intens sentiment al dezradacinarii, al instrainarii de sat, de matca, pentru Nica (“trauma placentara”), idealul mamei are o finalitate indoielnica, deloc stralucita (“ia acolo, un popa prost, cu preuteasa si copii”).

- Acest ultim capitol figureaza tocamai iesirea dureroasa din mit, despartirea dramatica de lumea atemporala a copilariei si a satului etern romanesc. Acum, pentru prima data in text, se mentioneaza timpul real, apar precizari temporale: toamna anului 1855, anotimp ce prefigureaza sfarsitul.

2

- Drumul de la Humulesti la Iasi reprezinta itinerariul unei demitizari. Din Humulestiul vesnicei sarbatori, pleca “surghiun, dracului pomana”, in “loc strein si asa departat”.

- Deplasarea de la mit catre realitate, ca si aceea de la sacru la profan, se face tot sub semnul aventurii, insa intr-un registru ironic mai accentuat acum.

- Pana si caii lui mos Luca, numiti de Smaranda, in perimetrul mitic al satului, “doi cai ca niste zmei” din poveste, “se muiese de tot”, devenind ceea ce erau in realitate, “cai ogarjiti ca niste mati de cei lesinati”.

- Lumea in care ajunge este una fara repere, indistincta; singurul reper spatial mentionat in text este un plop mare, in perimetrul caruia apar, din intuneric, personaje bizare, de carnaval parca, cu “barbele cat badanalele de mari, marturisindu-si unul altuia pacatele!” (lume carnavalesca, ironica)

- Inceputul si sfarsitul romanului dobandesc semnificatii de simbol, situand eroul in lumea celor ce se initiaza in stiinta de carte.

Consideratii stilistice si de limbajA. UMORUL

Modalităţi de realizare a umorului

1. Numele, poreclele unor personaje sau felul în care le caracterizează autorul

Ex: moş Chiorpec, Mogorogea, Trăsnea, „moş Vasile era un cărpănos şi un pui de zgârie-brâză”

2. Combinaţii neaşteptate de cuvinte, folosirea unor termeni cu alt sens decât cel propriu

Ex: „cinstită crâşmă”, „cuvioasele muşte şi cuvioşii bondari”

3. Întorsăturile de frază, cu semnificaţii neaşteptate

Ex: „Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul de joi până mai apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă în felul meu.”

4. Autopersiflarea

Ex: „Şi unde nu s-au adunat o mulţime de băieţi dornici de învăţătură, între care eram şi eu, cel mai bun de hârjoană şi slăvit de leneş.”

5. Zeflemisirea

Ex: „Şi-apoi numai asta mi-ar fi lipsit acum cât eram de pricopsit.”

B. ORALITATEA

3

Oralitatea stilului lui Ion Creangă este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în faţa unui auditoriu şi nu pentru cititori.

■ Modalităţi de realizare a oralităţii ■

1. Adresare directă prin care îşi solicită interlocutorii

Ex: „Şi după cum am cinstea de a vă spune...”

2. Folosirea dativului etic (un fapt de limbă care este folosit în plan stilistic cu valoare afectivă; apare la nivelul formelor neaccentuate de dativ, de persoana I şi a II-a, singular, fără funcţii sintactice; persoana I îl indică pe narator, iar persoana a II-a pe cititorul devenit ascultător.)

Ex: „mi ţi-l aducea...”

3. Introducerea tablourilor în mişcare prin repetarea lui „şi” narativ – efect cumulant, dinamizant

Ex: „Şi ne coborâm şi ne tot coborâm cu mare greutate (...) şi caii lunecau şi se duceau de-a rostogolul.”

4. Expresii onomatopeice

Ex: „Şi când să pună mâna pe dânsa, zbrr...”

5. Exclamaţii, interogaţii, interjecţiiEx: „- Pu-pu-pu! Pu-pu-pu! Pu-pu-pu!”

6. Aglomerarea verbelor de acţiune Ex: „şi acum ajung în dreptul teiului, pun demâncarea jos, mă sui încetişor în tei, bag mâna în scorbură, găbuiesc pupăza...”

7. Expresii populareEx: „Pielea rea şi răpănoasă, ori o bate ori o lasă.”

Curentul literar in care se incadreaza: REALISMUL

4

La nivelul stilului: LIMBAJUL POPULAR

„Autorul profund – demiurgos – al operei lui Creangă e poporul; al lui Creangă e numai talentul” (Garabet Ibrăileanu).

- regionalismele : a) lexicale: badana (bidinea) , bulhac (băltoacă), cioflingar (om în straie orăşeneşti), diată

(testament), dupuros (ciufulit), hojmalău (vlăjgan), a se iţi (a se uita), a prociti (a asculta) etc;b) fonetice: băiat, oloi, toşcă etc;

- reproducerea de proverbe şi zicători : „La plăcinte înainte, la război înapoi” etc;- folosirea expresiilor populare : „Se ţine ca râia de om”; a face otrocol (a face dezordine), a o paşli (a o

lua la fugă) etc; - prezenţa anacoluturilor : „Cine tot vorbeşte lucru nu-i sporeşte”.

la nivelul lexicului ONOMASTICA:

- Nică – un diminutiv specific zonei, de la Ion, ca şi Smărăndiţa;- numele prin care se specifică apartenenţa la o familie: Ştefan a Petrei – tipic pentru zonă;

TOPONIME:

- nume de localităţi care se regăsesc pe harta ţării – sporesc realismul operei: Humuleşti, Deleni, Fălticeni, Pipirig, Iaşi, Târgu– Neamţ etc.;

la nivelul conţinutului VESTIMENTAŢIA:

- redă imaginea ţăranului român din zona Moldovei, din acele vremi – costumul specific zonal: oamenii sunt îmbrăcaţi cu „cămeşă, o căciulă, un suman, ciubote”;

IMAGINEA ŞCOLII:

- reprezintă un alt aspect al realismului operei;- şcolile rurale sunt de obicei conduse de biserică;- şcoala se desfăşoare pe un program de lucru simultan; cei mai mari îi ascultă pe cei mici;- învăţătorul şi preotul satului se bucură de un statut special, oamenii le acordă mare respect celor învăţaţi;- materiile principale sunt: cititul, gramatica, socotitul;- învaţă din ceaslov;- regimul şcolii este instabil – învăţătorul Bădiţa Vasile este luat în armată, deşi el este singurul învăţător

din sat şi astfel şcoala este desfiinţată, iar copii sunt duşi în satul vecin, la Broşteni;- la Fălticeni, la şcoala de catiheţi, se învaţă pe de rost, ceea ce generează mari neajunsuri în formarea

elevilor (gramatica este, în felul acesta, o povară, „cumplit meşteşug de tâmpenie”). FAMILIA:

5

- este o familie tradiţională patriarhală, fiecare membru are un rol important: mama se ocupă de educaţia copiilor şi de gospodăria, iar tatălui îi revine sarcina de asigura bunăstarea familiei (munceşte la pădure);

- familia se organizează după un model străvechi: femeia – asigura armonia căminului – forţa pasivă – , iar bărbatul reprezintă energia activă – un cuplu armonios – tot unitar patrarhal;

- copiii mai mari au grijă de fraţii mai mici;

OBICEIURI ŞI TRADIŢII:

- obiceiurile legate de anumite evenimente calendaristice: zilele de sărbătoare: Crăciunul, Anul Nou, Paştele, tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul;

- ritualuri de înmormântare, descântece;- obiceiuri legate de munca de zi de zi: torsul, baterea cânepii, deretecatul, gătitul, munca la câmp etc.;

6