alții

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Alții / Faur Lia (coord.) – Timişoara : Brumar, 2012

ISBN 978-973-602-830-4

821.135.1-1(082)

Editor: Robert ȘerbanCoperta: Loredana TîrzioruTehnoredactare: Alina GuțuleacTipar: BrumaR

Editura BrumaR300050 Timişoara, str. A. Popovici 6tel./fax: + 40 256 203 934; 293 441e‑mail: office@brumar.rowww.brumar.ro

alții

Alex Văsieș • Bogdan Coșa • Dmitri Miticov Krista Szöcs • Andrei Dósa

Cosmina Moroșan • Mihai (Miki) Vieru Ștefan Baghiu • Teodora Coman

Sorin Despot • Sabina Comșa • Radu Nițescu Bogdan Munteanu • Lia Faur

coordonator Lia Faur

Alex Văsieș

Bogdan Coșa

Dmitri Miticov

Krista Szöcs

Andrei Dósa

Cosmina Moroșan

Mihai (Miki) Vieru

Ștefan Baghiu

Teodora Coman

Sorin Despot

Sabina Comșa

Radu Nițescu

Bogdan Munteanu

Lia Faur

11

15

27

33

37

45

51

57

63

67

77

83

89

97

Cuprins

7

Prefață

Din mijloc, despre centru

Nu îmi place să prefaţez antologii. Nu îmi place, în general, să vorbesc despre literatură. Mi se pare că rareori poţi avea cu adevărat intuiţia corectă şi discursul pertinent. Însă cred în importanţa discuţiei literare, deşi ştiu că pentru mulţi voi părea prematur nostalgic. Nostalgic, spun, pentru că ar părea că voi vorbi, probabil, mai departe despre lucruri care par importante, cum e meritul literaturii, aparenta dispariţie a cititorului şi stabilirea canoanelor literare. Voi vorbi, ar putea părea, despre ce se va întâmpla în literatură după ce s‑a terminant cu generaţiile poetice, voi vorbi, în fond, despre lucruri care par măreţe şi despre condiţia poetului. Voi vorbi, de fapt, ţin să precizez, despre mai nimic. Pentru că nu prea am ce să spun despre lucrurile astea importante. Deşi, în criză de idei, mi‑am propus să mă agăţ de concepte, mi‑am dat seama că am datoria (după cum spune un poem celebru) „să încerc să fiu sincer şi/ să nu le‑nfloresc”.

Ne‑am întâlnit la Săvîrşin ştiind că vom sta la distanţă. Şi aşa a şi fost. Ne‑am ţinut, pentru câteva momente, la distanţă. Pentru că nu suntem apropiaţi, decât pe bucăţi şi pentru că nu suntem sociabili, decât pe bucăţi. Trebuie să fie o mare provocare să aduni vreo cinsprezece poeţi foarte tineri şi să te aştepţi să stea toţi împreună şi să se şi placă între ei. Nu, nu a fost aşa. Ne‑am privit ciudat, ne‑am arătat cu toţii doar toleranţi. Ne‑am arătat, în fond, slăbiciunile şi preconcepţiile. Partea bună la Săvîrşin este că nu te lasă aşa, suspendat în prostia ta măruntă. Ne‑a apropiat, totuşi, tot mai mult. Şi ne‑am apropiat într‑un mod bizar, pentru că nu a fost nevoie

8

de mari eforturi, nu a fost nevoie de forţări, concesii sau insistenţe. Ne‑am apropiat firesc, cum se apropie oamenii când trebuie să stea împreună. Desigur, am venit fiecare aşteptând altceva. Unii mai fuseseră şi acum ştiau cum se face, alţii nu mai fuseserăm şi nu am ştiut cum. Însă ne‑am dat seama că nici nu trebuia să ştim. Pentru că apropierea a venit ca unul din lucrurile fireşti, ca unul din lucrurile bune şi inevitabile care se întâmplă în tabăra asta. În anii trecuţi am înţeles că se întâmplau altfel lucrurile. Veneau poeţi deja cunoscuţi, era un spectacol permanent, sau aşa se spune. Noi nu. Noi ne‑am adunat ca să ne cunoaştem, ca să ne cunoască ceilalţi şi ca să îi cunoaştem şi noi pe ei. Ne‑am adunat fără să avem senzaţia de apartenenţă la vreo generaţie poetică, la o anumită direcţie poetică, la un grup literar (şi da, pe cât exagerez, pe atât rămân în realităţile literare imediate). Ne‑am adunat oarecum haotic, deşi tabăra a avut un program. Organizatorii au ştiut ce vor: poezie tânără. Şi, într‑adevăr, poezia a fost cu adevărat tănără: Sorin Despot, Dmitri Miticov, Andrei Dósa, Bogdan Coşa, Radu Niţescu, Alex Văsieş, Krista Szöcs, Teodora Coman, Bogdan Munteanu, Sabina Comşa, Cosmina Moroşan, Ştefan Baghiu. Câţiva debutanţi, alţii nici măcar atât.

Ce se poate spune despre poeţii foarte tineri (şi revista „Steaua” a avut prima iniţiativă de a‑i aduna într‑un număr‑antologie pe douăzeci şi doi dintre ei) este că avem încă toate posibilităţile la îndemână. Niciunul (nici cei care au debutat deja) nu s‑a încadrat definitiv pe o nişă literară. Şi aici mă refer atât la forma textuală cât şi la atitudine. A fost, de fapt, o tabără extrem de eterogenă, în toată unitatea ei. Eterogenă pentru că, „fiind tineri, spunem lucruri interesante” şi, fiind tineri, ne vine mai greu să acceptăm schimbarea dar o suportăm totodată mai uşor. Ce înseamnă, de fapt, contactul ăsta, dincolo de aparenţe? Nu înseamnă că ne‑am poziţionat în generaţie şi că ne‑am pregătit aşteptările, ele sunt încă deformate, ci doar că ne‑am întâlnit într‑o tabără şi ne‑am cunoscut în afara textelor. Îmi vine extraordinar de greu să vorbesc de deasupra lucrurilor, din moment ce am fost în mijlocul lor. Am stat la discuţii, am ascultat poeme, am citit poeme şi fiecare dintre noi s‑a arătat, cu adevărat, dincolo de aparenţe. Pentru că am avut suficient timp cât să ne ghicim slăbiciunile şi să ne şi arătăm partea bună. Poezia a contat cel mai puţin şi ăsta cred că e rolul unei astfel de întâlniri. Să conteze literatura cât mai puţin. Poate părea

9

ciudat, dar asta s‑a întâmplat, de fapt. Pentru că ne‑am cunoscut apucăturile, pentru că am văzut cum funcţionează fiecare şi ne‑a plăcut, în mare parte. Am înţeles mai multe, am acceptat mai uşor şi ne‑am simţit, pentru câteva zile în afara poeziei. La asta e bună tabăra asta. Nivelează aşteptările şi face din firesc, cu toate neajunsurile lui, o regulă clară.

Aşa că etichetele nu au mai funcţionat. Minimalism, mizerabilism, neo‑expresionism, baroc, power‑prose, toate s‑au întâlnit, de fapt, fără să conteze. Cine spune că la Săvîrşin contează poezia greşeşte. Cine spune că la Săvîrşin contează literatura într‑un fel anume minte! Aici a contat întâlnirea de la cabana primarului Ioan Vodicean, unde s‑a vorbit despre literatură fără literatură şi s‑a citit poezie pentru a ne afla, de fapt, gustul pentru poezie. Aici am stat cu toţii, unii în hamac, alţii faţă în faţă, la o masă care cerea discuţie. Ni s‑au alăturat Miki Vieru şi Lia Faur (care a şi organizat anul acesta tabăra) şi ne‑au ascultat şi ei. Şi noi i‑am ascultat pe ei. S‑a întâmplat apoi să stăm o seară cu poeţii bătrâni ai locului şi să ne simţim mai pricepuţi ca ei în poezie, cum adesea se întâmplă să se simtă tinerii. Am făcut baie în piscină şi am intrat în peşteri, lucruri pe care le poţi face cu ceilalţi poeţi fără măşti inutile. Câţiva au fost la Vasile Leac şi le‑a plăcut, se spune că e un om bun, care are ce povesti şi că îi place să trăiască. Au fost, desigur, lucruri plăcute. Mi‑am propus să nu exagerez, să nu le‑nfloresc, şi chiar nu am făcut‑o. Am ales să nu vorbesc „cuvinte care umplu gura”, să nu discut doar de dragul de a discuta.

În antologie veţi găsi scrierile câtorva tineri la fel de ameţiţi ca mine. Scrierile care ne plac şi nu ne ruşinează, scrierile pe care contăm atunci când decidem să ieşim în faţă. Titlul antologiei spune multe, în banalitatea lui. Noi nu am vrut ceva pompos, nu am vrut ceva isteţ, nu am vrut ceva care să spună mai multe decât am putea spune noi, explicând. Şi asta face acest titlu, spune, de fapt, cum ne‑am privit noi înşine şi unii pe alţii. Spune că, deşi tabăra de anul acesta a fost inedită şi experimentală, plină de poeţi încă neexperimentaţi, avem impresia că nu a fost altfel decât în ceilalţi ani. Alţii însă am fost noi. Pentru că literatura română are, iată, un nou moment de lansare şi un nou val de scriitori. Săvîrşin a reuşit să‑i aducă anul acesta pe mulţi dintre ei la un loc. Şi pentru că noi, de fapt, mizăm foarte mult pe linişte şi discreţie, nu o să ne revendicăm nimic în afara bunului simţ şi

10

al firescului. Nu o să exagerăm, nu o să prefacem realităţi, ele au fost aşa cum au fost şi ne‑au plăcut aşa cum au fost. Cu ce scop să vorbim despre măreţia taberei? Cu ce scop să vorbim despre măreţia literaturii noastre? Cu ce scop să căutăm să ne acoperim cu laude inutile? Noi ne‑am purtat cum am simţit, am făcut exact ce am vrut să facem, limitaţi doar de dorinţa de a nu deranja. Şi ne‑a fost bine aşa, unii au arătat ca nişte adevăraţi învingători. Mai toţi, de fapt. Şi pentru asta, pentru că ne‑a dat libertatea totală, pentru asta Săvîrşin a contat. Pentru că e un loc unde te poţi întâlni cu ceilalţi scriitori fără să te simţi inegal. Pentru că, de ce nu, este unul din ultimele locuri în care poţi vedea firescul pe domenii proprii. Şi pentru că ne‑am cunoscut şi avem de gând să facem numai scandal de acum.

Cel mai important lucru care trebuie ştiut despre tabăra de la Săvârşin, spun, este că noi acolo nu am făcut cine ştie ce. Trebuie să se ştie — şi insist asupra acestor lucruri — că noi am ajuns acolo plini de scepticism, vrând doar să ne întâlnim cu cei pe care îi mai cunoşteam. Trebuie să se ştie, de asemenea, că noi am ajuns acolo după ce ne‑am pierdut speranţa în „marea literatură”. Trebuie să se ştie că am plecat cumva dezinteresaţi şi cumva plictisiţi de întâlniri literare ratate, de lumea literară românească, cu toate apucăturile ei obosite. Trebuie să se ştie că ne‑am dat seama, totuşi, de ceva foarte important: ne‑am dat seama că literatura nu e cel mai important lucru între scriitori. Atunci abia îşi face loc viaţa, cu toate neajunsurile ei şi asta ne‑a plăcut. Cu ce scop să minţim? Atunci am realizat cu ce idei prosteşti am venit iniţial. Asta ne‑a arătat Săvîrşin. Că suntem alţii, exact cum alţii au mai fost la rândul lor şi ceilalţi şi vor mai fi şi alţii de acum. Şi cât de frumos e să faci parte dintr‑o dinamică a firescului.

Eu unul, cel puţin, cam asta am păţit.

Ștefan Baghiu

Alex VăsiEȘ

Alex Văsieş s‑a născut la Bistrița, în anul 1993.

A debutat în 2012 la Casa de pariuri literare cu volumul lovitura de cap.

12

contract

pentru săvîrşin

Imă ridic şi în dimineața asta, cu tot ce am învățat să

stăpînesc de curînd.mă tîrăsc spre wc prin balta de peste noaptejumătate de zi în fața oglinziicu toate adunate fără sfială într‑o rezistență a bărbatuluipentru invitațiipentru bucățile de şuncă acoperite vecina care coboară la şi 10, cu treningul strîmtat unde trebuie

IIexistă cîteva greşeli moderne, dar nu pentru eleo plimbare în care aş putea memora un oraş sau o grămadă

de nisipferitbrațul bărbosului se întinde.oricît s‑ar cuveni să alung pe cinevaoricît de pregătit pentru atracțieoricît de valid

în jeep‑ul cu bord mai strălucitor decît mîinile meleîn jurul clădirii ce mă face să închid ochii repede‑repedesă dăm drumul unei găleți pe apă şi să însemne împreunăsă‑ți mai strecor o vreme portocale în geantă

ieri am băut limonadă peste podforțîndu‑mă să cred în remiză

13

ieri peste pod, vrăjit de trupurile cele mai noicăutam o cunoştință

IIImă aşez împăcat în fața ecranului

a devenit suportabil, în primăvară o să ştiu că nu merită iarna ne‑am jucat cu o minge portocalie, apoi ne‑am aşezatde o parte şi de altate‑am avertizat de la început să rămîi umilăbleagă să nu răstălmăceştideşi pînă atunci te plimbai singură prin parcurişi deschideai pumnul după tusenoapte de noapte urcam un radiator în patşi‑am învățat să‑mping de‑adevăratelea exact pe inimă

IVam văzut cîinele spulberat de cobrăînfipt apoi în asfalt ca un steguleț de gabarit depăşitn‑aş cere prea mult să mă legi la gît cineva a lovit un iepure şi l‑a ascuns în portbagajşi nu‑i un semndacă mă întind pe furiş de‑a lungul peluzeilumina să‑mi cadă lîngă cap, într‑o baltă de‑o palmăacolo a stat toată satisfacția

Vmă ridic să plimb cîinele în locul ei.pe măsură ce mă gîndesc e parcă tot mai ritmatmai zgomotos mai controlat.mai tîrziu în lesă se va gîndi la mineşi la toate cîte se vor mai petrececu puțin efort

Bogdan CoȘA

— n. 1989, Codlea, jud. Braşov

— a absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Transilvania din Braşov (2010) şi Masteratul de Teoria Literaturii şi Literatură Comparată din cadrul Facultății de Litere, Universitatea Bucureşti (2012)

— manuscrisul romanului Poker i‑a adus Premiul pentru debut al Editurii Cartea Românească, ediția 2010

— a publicat Poker, Cartea Românească (2011)

— este prezent în antologiile Deranj (2011) şi Miez (2012)

— scrie proză scurtă pentru revista „TABU”, realizează anchete pentru revista „Astra”; ocazional publică eseuri în revistele „observator cultural” şi „Poesis international”

— are în pregătire un volum de poezie, O formă de adăpost primară

16

Săptămâna sincerității

*Am crezut cu adevărat în importanța deciziei pe care

am luat‑o în acel moment abia când m‑am urcat în taxi. Mă întorceam din oraş, unde luasem prânzul cu o tipă

care lucra pentru o celebră revistă pentru bărbați. Trebuia să facem un interviu, în principiu, dar ea a venit echipată, în locul reportofonului obişnuit, cu o cameră de filmat care ne‑a chinuit pe parcursul celor trei ore pe care le‑am petrecut împreună în acea mansardă chic.

Ca întotdeauna, interviul scris avea să fie lucrat de reporter acasă pe baza înregistrărilor, urmând să‑l revăd când avea să fie gata, să‑l stilizez pe alocuri şi să‑i dau oK‑ul, dar de data asta jocul nu s‑a oprit aici. Mi‑a explicat, după ce am întrerupt‑o cu o glumă în plin proces de reglare a aparatelor, că redactorul‑şef îi ceruse să surprindă câteva cadre specifice, nimic complicat, deci să nu‑mi fac griji pentru cameră — trebuia să‑mi sorb uşor zgomotos cafeaua în mijlocul unei întrebări, apoi să las ceaşca pe farfurie, să trag din țigară şi să mă uit tulburat pe fereastră câteva secunde, ca şi când am fi atins un punct nevralgic; altă mişcare implica un apel telefonic pe care trebuia să‑l resping, apoi să‑mi cer scuze şi să‑i zâmbesc degajat — în fine, fel şi fel de alunecări şi de adâncimi tipice din care să poată fi realizat profilul unui bărbat cool, un model de urmat.

Îşi făcuse sârguincios temele, mă gândeam. În cazul ăsta, avantaj eu.

Mai mult: toată lumea îmi vrea binele, eu trebuie doar să zâmbesc şi să fiu spiritual — să petrecem un timp de calitate împreună, să fim profesionişti.

17

Văzusem clar, în ochii ei eram o păpuşă, ea trebuia să mă dezbrace, să surprindă anumite zone şi cicatrice, apoi să mă îmbrace cu hainele lor şi să arate lumii un comportament şi o atitudine în conformitate cu standardele revistei, să mă prezinte ca fiind un alt model interesant, o combinație fatală de vitalitate, inteligență şi agresivitate latentă, inhibată doar de acel context social, pe punctul de a se dezlănțui oricând, adică. Putere de seducție, da, totul numai lapte şi miere, ca‑n viață.

Asta era în mintea ei şi plusa mereu, dornică să scoată de la mine gesturile şi răspunsurile corecte. Era ok, ciocneam pahare şi jucam teatru. Ea mă trăgea de limbă, eu o trăgeam de şireturi. Am văzut cu ce dăruire oarbă lucrează oamenii slabi, în general. Aplicat, mă gândeam cu câtă pasiune mă întreabă K atâtea banalități. Am urmărit‑o mai atent, îmi venise o idee.

Dintr‑o dată, acest interviu nu mai era doar un simplu interviu pentru o revistă care plătea bine şi făcea cinste cu un prânz fancy şi o sticlă de vin. De‑aici puteam scoate mai mult: mai multă distracție, mai multă viață. Ceva electric.

Din acel moment n‑am putut să mă mai concentrez la ce spunea K, deşi îi răspundeam, îi dădeam impresia că sunt atent şi că mă interesează. Nu‑mi doream decât să trecem mai repede la partea în care eu făceam regia iar scenariul era anulat. Planul se contura din ce în ce mai precis, detaliile înfloreau şi eu deveneam la masă, în fața ei şi a camerei, acel bărbat de care avea redacția nevoie în înregistrare — totul, să nu nasc suspiciuni, să nu o pun în gardă.

Chelnerul venise să aprindă lumânările la celelalte mese, se însera. K a avut impulsul de a‑l opri pe bărbat, dar şi‑a retras finuț mâna, apoi s‑a uitat înspre mine.

Eu, intrat cu adevărat în rol, privind‑o în ochi, i‑am întins suportul de lemn acestuia, care, aplecându‑se şi dând afirmativ din cap, a aprins lumânarea şi la masa noastră. După un moment de tăcere, în care am văzut cum K a roşit, s‑a scuzat şi, uşor intimidată, s‑a ridicat fără niciun fel de

18

zgomot — reacție la care, ce‑i drept, nu mă aşteptasem să survină atât de devreme. În definitiv, era o tipesă probabil singură şi supertimidă.

Înțelesese intențiile mele, sau cel puțin aşa credea, şi corpul ei, coafura sau cel puțin expresia feței îi necesitau din nou atenția şi reconstrucția. Decizia trebuia cântărită. Mişcarea mea trebuia cântărită. scena schimbase coordonatele pe care le adusese ea de acasă, seara muta luminile, deschidea un spațiu nou.

După ce m‑am asigurat că a dispărut după uşa din capătul sălii, am verificat camera, să fie oprită, apoi am scos cardul de memorie din aparat şi am mutat sticla de vin lângă el, astfel încât să cadă în plan secund.

o studiasem în ultima jumătate de oră, aşa cum obişnuiam să fac cu toți jurnaliştii. Era o femeie puțin trecută de 30 de ani, simpatică, interesantă chiar, dar destul de inhibată. sesizasem în spatele lentilelor acea rigiditate impusă de gândirea de lut a vreunui şef care o manevra, plimbându‑i morcovul prin față de fiecare dată când îi cerea un material nou. Nu mai aveam răbdare să lungesc întâlnirea asta, chiar dacă îmi gândisem altfel ieşirea. Aveam toate datele, aşa că trebuia să închei aici şi să trecem la planul născocit de mine.

M‑am ridicat, am dat drumul pachetului de țigări în buzunarul sacoului, am săltat geanta de pe scaunul de lângă mine şi am ieşit din încăpere, în jos, pe scări, lăsând doi chelneri cu mâinile duse ritualic la spate şi cu ochii în ceafa mea, mustind de nedumerire.

În stradă, verificând încă o dată buzunarul sacoului, am simțit cardul de memorie unde K avea înregistrarea pentru care ieşise la vânat. Am oprit primul taxi care a trecut liber pe lângă mine. i‑am zis să mă ducă spre Moşilor şi, din spatele şoferului, printre blocuri şi maşini, i‑am scris reporteriței:

Prima regulă: nu‑ţi pierde din vedere prada. Am trimis mesajul, am primit confirmarea de primire. Am aşteptat, am vrut să o ştiu neliniştită, foarte neliniştită.

19

A durat mai mult decât mă aşteptam să verifice camera. Făcusem, deci, impresie bună. Ajunsesem în garsonieră când am primit răspunsul ei uşor ambiguu, nesigur, aşa că am putut trece la treburile serioase: Nu te speria. Îţi propun o afacere: în schimbul cardului şi, în fond, al materialului de care ai nevoie, tu vei filma un interviu adevărat, după regulile mele. În casă, pe stradă, în metrou, ziua sau noaptea, vom trăi şi vom vorbi o săptămână, fără politeţuri, fără scenarii. Zi de zi. Un film, săptămâna sincerității.

**Când a sunat la uşă eram la a treia serie de împingeri.

Am numărat mai departe, apoi am aşezat bara cu greutăți în furcă şi mi‑am întins brațele spre discuri, formând un triunghi isoscel. Cu ochii închişi, îmi calibram respirația. În încăpere clinchetul metalic se dizolvase. inima juca ping‑pong în interiorul maioului. spatele mi se lipise de bancă şi aşteptam ca oxigenul să facă un tur complet. Creierul îl aştepta la pit stop.

Când a sunat a doua oară, hârâitul ciocănelului de plastic a tăiat camera în două. Eu am deschis ochii în tavan, apoi am adus bărbia în piept, fixând vizorul; din unghiul opus bazei, privirea mea — bisectoare, înălțime, mediană şi mediatoare — era dovada geometrică a faptului că mă antrenam în mijlocul camerei, între uşa de la intrare şi cea de la balcon, veşnic deschisă; între canapea şi birou.

A treia oară a fost un sunet prelung şi uşor iritat. Anxietatea celui care aştepta de cealaltă parte a uşii câştigase teren, favorizată de întunericul de pe hol. M‑am ridicat în fund, am întins o mână după prosop şi mi‑am şters sudoarea de pe frunte. Au urmat gâtul şi ceafa, apoi am luat o înghițitură de apă şi mi‑am clătit gura.

Pe hol au început să se audă paşi rari, confuzi, lăsând de înțeles că e vorba de nişte picioare lungi încălțate comod sau, în orice caz, de o talpă uşoară care susține o greutate medie.

M‑am ridicat şi m‑am îndreptat spre uşă. Paşii de dincolo s‑au oprit, respirația s‑a oprit şi lumina din cameră

20

a descris conturul ei. Cu prosopul umed atârnat de gât am poftit‑o înăuntru. Purta o pereche de saboți. Avea glezne frumoase, o rochie dreaptă bej până deasupra genunchilor şi părul într‑un coc prins cu un ac de lemn, o imitație orientală.

A păşit încet; ochii nu reuşeau să se hotărască asupra unui obiect, degetele glisau unele deasupra celorlalte, pe umeri ținea un rucsac de piele. Totul era, din cap până în picioare, o convenție.

Când am ieşit de la duş K mi‑a zâmbit din balcon, apoi s‑a întors cu spatele din politețe, întinzându‑şi gâtul în stradă, încercând parcă să distingă ceva; cu telefonul strâns în pumn, mâinile la spate şi capul uşor înainte, degetele‑i trădau nervozitatea.

Într‑o casă străină, atipică, într‑o cameră de şaizeci de metri pătrați, singura cameră, cu un bărbat pe care‑l cunoaşte doar din interviuri şi cărți, la etajul doi: K se comporta standard, nu era relaxată, nu se simțea confortabil, ca toți oamenii care se întâlnesc cu cineva când în mintea lor s‑au format aşteptări.

Aveam confirmarea, toți se comportă la fel în condițiile date, parcă sunt înscrişi — o altă rasă: oameni care trăiesc singuri.

o priveam uşor amuzat, uşor intrigat, sperând din adâncuri să nu fie doar o jurnalistă la metru. să fie şi altceva. Aici ratase deja; îşi ratase intrarea, mă aşteptam să deschid uşa şi să‑mi bage camera de filmat în ochi. să fie atât de viu, să fie naturalist şi dramatic, dar căutam mai departe.

Mă gândeam: oare ar trebui să‑i propun eu? să aştept? să o las să se mai destindă?

— oK, stai puțin. opreşte‑te o secundă... Hai să pornim camera, i‑am spus.

— Acum?! Nu! Ce ți‑a venit?! m‑a fixat ea brusc trezită din amorțeală.

— Hai, porneşte‑o, şi mi‑am scos mâna de sub materialul elastic.