* Academia Română: Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru”

DESPRE EXISTENŢĂ, FIINŢĂ ŞI REALITATE DINPERSPECTIVA FILOSOFIEI SISTEMATICE

CATEGORIALE

ALEXANDRU SURDU*

ON EX I ST E N CE , BE I N G A N D RE A LI T Y F R O M T HE V I E W P OI N T OF

C AT E G O R I A L -S Y S T E M AT I C P HI L O S OP H Y

ABSTRACT: There is a kind of processuality suggesting an evolutionary relation-ship between the five central categories: Subsistence, Immediate Existence, Being,Reality and Real Existence. Apparently, Subsistence turns into Existence, the latterturns into Being, and then into Reality and Real Existence. Philosophy itself is catego-rially defined as a “shift” from the first one to the last one – which is appropriate,except that “transition” means not transformation. The etymological origin of the fiveconcepts once elucidated, the present essay identifies some adverse consequences of theconfusion between Immediate and Real Existence, and outlines at the same time acritique of Real Existence.KEYWORDS: Subsistence; Immediate Existence; Being; Reality; Real Existence.

În genere, conceptele filosofice provin din limbajul uzual, din această cauză,începând cu primii filosofi greci, dar mai ales cu Platon şi Aristotel, de multe oridiscuţiile porneau de la explicitarea cuvintelor utilizate, cu sau fără referinţe la eti-mologia lor. O face în mod special Platon în dialogul Kratilos şi Aristotel înMetafizica.

Se porneşte de la faptul că fiecare cuvânt, utilizat ca termen filosofic, are maimulte semnificaţii (pollachos legetai ). Dintre acestea numai unele semnificaţii saunumai una interesează în mod special. Nu are prea mare importanţă faptul că sem-nificaţiile sau etimologiile cuvintelor sunt corecte sau nu, ci mai ales ceea ce înţe-lege filosoful prin cuvântul respectiv, adică semnificaţia pe care acesta i-o atribuie.Din această perspectivă pare deosebit de penibilă strădania exegeţilor, mai alesmoderni, de a-i găsi etimologii greşite, de exemplu, lui Platon, care, orice s-ar spu-ne, avea ceva cunoştinţe de limba greacă, poate chiar mai multe decât machedonulAristotel.

Cel mai edificator cuvânt cu etimologie penalizabilă la Platon este aletheia(adevărul), de importanţă capitală pentru filosofie, căci, zice Platon, aletheia în-seamnă ale+theia (via sacra), calea sfântă. Dar „specialiştii” consideră că a- este o

Studii de istorie a filosofiei româneşti, X10

particulă negatoare, fie pentru lethe (=uitare), fie pentru o derivaţie din lanthano(=a ascunde), deci înseamnă „ne-uitare” sau „ne-ascundere”. Ceea ce este foartefrumos, şi Heidegger brodează pe tema ascunderii şi neascunderii din mitul caver-nei (specus). Numai că Platon cunoştea foarte bine şi aceste accepţii ale cuvântuluialetheia, pe care le şi menţionează cu altă ocazie, dar aici îl interesa altceva, semni-ficaţia de theo- (spec-) a cuvântului, adică semnificaţia spec-ulativă (theo-retike) acuvântului, chiar cu riscul unui forceps etimologicum . Căci cuvintele trebuie să fiede multe ori chinuite până când reuşim, cu ajutorul lor, să redăm spiritul adevărului(pneuma tes aletheias ). Aşa au făcut-o grecii cu formele flexionare ale verbuluieimi (a fi). Avantajul lor îl constituia existenţa în limba greacă a trei forme diferiteale articolului hotărât singular (ho, he, to) şi a flexionarităţii diferite a verbelor înfuncţie de substantivarea lor articulată: ho on, he ousia, to on , pentru participiulperfect al verbului eimi, plus to ti esti (prezent persoana a III-a) şi to einai(infinitiv).

Fără alte consideraţiuni, se poate spune că filosofilor de limbă latină (care nuare articol hotărât) nu le-a plăcut maniera grecească de prezentare a termenilor filo-sofici şi au ajuns, în cele din urmă, la traducerea acestora fie cu adaosuri de sufixespecifice terminologiei categoriale, împrumutată tot de la greci, fie prin introduce-rea altor termeni. Făcând abstracţie de ho on (masculinul participiului perfect), careapare şi în versetul biblic: ego eimi ho on, he ousia devine substan-tia , cu înlocui-rea lui ousia, provenit din ousa, cu una dintre semnificaţiile sale, respectiv cea dehypokeimenon (substans) şi adaosul categorial –tia; to on devine res (obiect) sau,mai târziu, ens, inexistent în latina clasică; to ti esti (ce este-le) devine esse-ntia, iarto einai devine esse, „a fi-ul” sau „fiinţa” în româneşte, cu specificarea faptului că„fiinţa” n-ar trebui să aibă plural (fiinţe) şi nici să însemne vieţuitoare, ca în limbaromână. Dificil de tradus în româneşte rămâne însă ens acela fără de semnificaţieetimologică, al cărui plural, entia, ne-a oferit termenul „entitate” (enti-tas), cu omulţime de semnificaţii moderne: obiectuale, corporale, perceptibile senzoriale, in-teligibile, raţionale (conceptibile), imaginare. Dintre toate acestea, dacă reţinemnumai semnificaţiile obiectual-corporale, obţinem termenul existentia, de la e-, ec-,ex- şi sisto, sistere, adică ceea ce se manifestă, se arată, din ceea ce subsistă, de lasub- şi sisto, sistere (subsistentia). Termenul substantia , cu semnificaţia obiectual-corporală, ţine de Existentia. Este vorba de substanţa pe care Aristotel o numeşte„primă” (prote ousia), spre deosebire de „substanţa secundă” ( deutera ousia), carese referă la esenţa obiectelor şi ţine de fiinţa acestora.

Lista cuprinde următorii termeni, pe care îi scriem cu litera iniţială majuscu-lă: Subsistenţa, Existenţa, Fiinţa, Esenţa, Entitatea, la care se adaugă şi Realitatea.

„Realitatea” provine din realitas, expresie categorială (-tas) de la re+aliter.Re este ablativul lui res, iar aliter (altfel) este adverb de la alterus, alius (altul, dife-rit). Re aliter ar însemna „altfel de obiect”, iar realitas ar însemna „ceea ce estealtfel decât obiectul”. Rudolf Eisler îi caută un corespondent grecesc prin exo on,respectiv to exo on, care înseamnă însă „ceea ce este în afara obiectului” şi care,

Alexandru Surdu – Despre Existenţă, Fiinţă şi Realitate 11

aristotelic vorbind, poate să fie şi separat de obiect ( exo on kai choriston ), adică deceea ce există. De genul acesta sunt cele din vorbire ( in voce, en te phone), cele dinminte (in mente, en te psyche), dar şi Ideile platonice (ante rem). Toate sunt exo on,în afara obiectului, dar fără să mai fie altfel de obiecte , adică îşi pierd legătura cuExistenţa. Aceasta înseamnă că cel puţin formularea exo on nu corespunde semni-ficaţiei lat. realitas, iar utilizarea în traducerea textelor greceşti (la Platon şiAristotel) a termenului „realitate”, mai ales pentru simplul to on, nu este corectă.

Un „altfel de obiect”, altfel decât cel care există (adică este perceptibil senzo-rial), poate să fie unul care provine din obiect (ex re, ex tou ontos ), româneşte i-amspune „dintru” obiect sau dintru Existenţa obiectului. Ceea ce nu se poate face de-cât prin ceea ce este obiectul, prin Fiinţa sau esenţa sa (per sua essentia), adică pringândirea lui. Ce este-le obiectului (essentia rei, to ti esti tou ontos ), provenit dintruExistenţa obiectului prin Fiinţa lui, este un „altfel de obiect”, este un real sau o rea-litate, am putea spune, al sau a acestuia. Şi nu numai atât, căci dintru obiect fiind,dar altfel, ceea ce este real tinde spre, către sau întru obiect (ad rem, pros to on ),facilitând Existenţa Reală.

După provenienţă şi semnificaţie, Esenţa, din esse, ţine în mod evident deFiinţă şi este subordonată Acesteia, pe când Entitatea ţine de Existenţă, dar şi deRealitatea care tinde spre Existenţa Reală. Aceasta este un concept filosofic târziu,referitor la entităţile realizate existenţial sau la existenţializarea realităţilor, careîncepe să devină o nouă lume tot mai întinsă. Pe vremea lui Hegel europenii trăiauîncă în cetăţi, ca existenţe reale, foarte restrânse, incomode şi insalubre, înconjuratede zonele nemărginite ale Existenţei Nemijlocite. Astăzi situaţia este inversă. Omultrăieşte aproape pretutindeni în regiunile de uscat ale Pământului, pătrunzând totmai adânc, adesea distructiv, în zonele nelocuite încă, pe care le transformă, dupădorinţa sa, în „rezervaţii naturale” sau în locuri de agrement.

S-ar părea că există un fel de procesualitate, care sugerează, de altfel, con-cepţia evoluţionistă despre raportarea categoriilor. În aparenţă, Subsistenţa setransformă în Existenţă, aceasta în Fiinţă şi apoi în Realitate şi Existenţă Reală,filosofia însăşi putând fi definită categorial ca „procesul de trecere” de la prima laultima, ceea ce este corect, numai că „trecerea” nu înseamnă transformare . AdicăSubsistenţa a fost, este şi va rămâne Subsistenţă, indiferent dacă s-a existenţializatsau nu. Mai mult, întrucât Ea este Unul şi Totul, Ea rămâne aceeaşi cu existen-ţializarea Ei cu tot.

Noi, adică omul în genere, ne găsim, din întâmplare sau nu, în cadrul acesteiprocesualităţi şi, vorba lui Heidegger, ne punem întrebări în legătură cu aceasta,uitând uneori de noi înşine. Cele mai importante „momente” categoriale ale uităriisunt legate de Subsistenţă şi de Existenţă, mai precis, de existenţializare, adică detrecerea de la prima la a doua. Aceasta, pentru faptul că ea, după cunoştinţelenoastre, nu s-ar fi putut petrece fără oameni, adică fără cineva care să o facă posi-bilă, fără cineva pentru care Subsistenţa să existe şi să fie.

Studii de istorie a filosofiei româneşti, X12

Acceptând că Subsistenţa rămâne aceeaşi, indiferent dacă este sau nu estepentru cine să existe, intervine aici o dublă uitare, filogenetică, a momentelor încare specia umană a început procesul existenţializării, dar şi ontogenetică, în carefiecare dintre noi am început să existenţializăm Subsistenţa înconjurătoare. Ambeletipuri de uitări sunt explicabile. Consecinţa lor este însă gravă din perspectivă cate-gorial-filosofică şi conduce la o serie de interpretări greşite ale punctelor de plecareale filosofiei.

Dacă Existenţa este independentă de noi, adică ne precede, ea nu mai presu-pune nici provenienţa Ei din Subsistenţă sau din orice altceva, ceea ce înseamnăpierderea celei mai importante categorii filosofice. Căci Subsistenţa, prin superca-tegoriile sale autologice: Unul, Totul, Infinitul, Eternitatea şi Absolutul, nu ne oferănumai Începutul filosofiei şi al Lumii, ci şi Sfârşitul, şi anume prin componentelesale care preced Existenţa (Protosistenţa) şi care îi succed (Episistenţa). Iar princelelalte trei: Supersistenţa, Transcendenţa şi Transcendentalitatea, ne oferă şi posi-bilitatea abordării dialectico-speculative a legăturilor cu ceea ce subsistă dincolo şidincoace de noi şi care poate să fie sau nu şi mai presus de noi.

Toate acestea sunt domenii filosofice care au fost şi mai sunt încă de mareinteres, dar nu-şi mai găsesc locul în cadrul doctrinelor în care Existenţa este consi-derată independentă de om. Acestea sunt filosofiile de tip pozitivist şi materialist,adoptate mai ales de către filosofii scientişti şi raţionalişti postkantieni.

Aici se mai adaugă o confuzie între Existenţa Nemijlocită şi Existenţa Reală.Când se spune că Dumnezeu a făcut lumea bună, este vorba de Existenţa Nemijlo-cită; când se spune că omul a stricat lumea, este vorba despre Existenţa Reală, ceafăcută de om. Dar astăzi, dacă Existenţa este concepută independent de om, atunciEa este cea rea, în mod special Existenţa socială cu toate orânduirile sale.

În această situaţie era firească şi tendinţa filosofiei contemporane de a reme-dia aceste neajunsuri. Şi nu este de mirare că, într-un fel sau altul, categoria deExistenţă a devenit centrală.

O primă încercare a fost aceea de a porni de la Existenţă spre ceea ce artrebui s-o condiţioneze. Iar încercarea a repus în discuţie rolul sau poziţia omuluifaţă de aceasta. Existenţa actuală, în mod evident, nu este bună pentru om, chiardacă, aparent, câţiva oameni „o duc bine”. S-a şi spus că bogaţii sunt mai îngrijo-raţi decât săracii, mai pervertiţi, mai înstrăinaţi de tot ceea ce este mai elevat pentruom, activitatea creativă.

Într-un anumit sens, ar trebui să trecem dincolo, să transcendem lumea aceas-ta spre originea ei. Tendinţele transcendentaliste sunt inverse faţă de „mersul” nor-mal, categorial firesc al filosofiei. Mersul de la efect la cauză, mai ales când aceas-ta este transcendentă, nu poate să ajungă la ceva determinat, Transcendenţa fiindimaginată uneori ca Supersistenţă divină, creştină sau nu, alteori ca trăire de scurtădurată, extatică, a unei „existenţe autentice”, faţă de cea reală. Trăire individuală decare nu poate să beneficieze oricine.

Alexandru Surdu – Despre Existenţă, Fiinţă şi Realitate 13

Tot în legătură cu omul este şi orientarea de tip revoluţionar, violentă sau nu,de transformare a Existenţei Reale, pentru om şi prin om, într-un fel de „paradisterestru”, în care să trăiască fericite toate rasele de pe toate continentele. Contrarvorbelor înţelepte că binele nu se face cu forţa, „revoluţionarii” moderni ne obligă„să trăim bine”, făcând abstracţie de farseurii care doar ne urează un trai mai bun,fără să ne promită nimic. Oricum, mijloacele tehnice perfecţionate, în speţă celedistructive, le permit celor care le deţin să facă orice, chiar să distrugă întreagaExistenţă, fie Nemijlocită, fie Reală. Consecinţele încep să se vadă şi sunt dezas-truoase.

Tăierea pădurilor, de exemplu, pentru utilizarea lemnului, nu produce numaiinundaţii şi alunecări de teren, care se văd şi pe la noi, ci schimbări climaterice ne-favorabile vieţii pentru popoare întregi, distrugerea florei şi a faunei, deşertizarea,pustiirea. Astfel de fenomene au condus la dispariţia unor populaţii mai ales de pezone izolate (insule oceanice), dar, cu mijloacele moderne, se poate extinde la con-tinente întregi.

Fireşte că aici nu este vorba numai de confuzia între Existenţa Nemijlocită şiExistenţa Reală, marcată uneori prin interdicţii afişate pentru zone de rezervaţiinaturale. Viaţa omului s-a desfăşurat până la începutul secolului trecut în ExistenţaNemijlocită, fără delimitările ei în rezervaţii. Or, astăzi în rezervaţiile naturale suntobligate să trăiască populaţiile considerate primitive, alături de animale şi plante pecale de dispariţie. „Primitivii” aceştia au fost însă „proprietarii” pământurilor de pecare au fost alungaţi, după exterminarea majorităţii lor. În felul acesta însă nu suntmai fericiţi nici ei şi nici ceilalţi care i-au „rezervat”.

Anomaliile care se petrec în domeniul Existenţei Reale sunt motivate de re-gulă, ca şi deficienţele Existenţei Nemijlocite, prin explicaţii referitoare la politicademografică (înmulţirea populaţiei), epuizarea surselor de hrană, acţiuni conspira-tive ale unor grupuri care deţin mijloacele financiare, economice, comerciale, pu-blicitare etc., sau chiar ale unor forţe sataniste sau extraterestre.

Din perspectiva filosofiei sistematice categoriale, toate acestea sunt conse-cinţe – extrem de grave, fireşte, şi care, mai ales împreună, conduc la dezastre pla-netare – a căror origine se găseşte în fundamentul Existenţei Reale, adică înRealitate. „Compartimentele” Acesteia: Frumosul, Adevărul, Binele, Dreptatea şiLibertatea, sunt cele care sunt aplicate diferit de la o epocă la alta sau de la orându-ire la orânduire.

Nici aici nu este corectă perspectiva evoluţionistă, de trecere de la una la cea-laltă, eventual prin „depăşiri” (Aufhebungen) de tip hegelian. Căci nu se poateajunge de la Frumos la Adevăr sau invers. Şi nici perspectiva darwiniană de evolu-ţie a speciilor de realităţi fără trecere de la Frumos la Adevăr, de exemplu, dar prinprogrese în cadrul fiecăreia, nu este corectă. Din această cauză spunea şi Platon căacestea sunt absolute ca Idei sau Idealuri. Relative şi parţiale, iar uneori tocmaicontrare acestora sunt numai transpunerile lor în cadrul Existenţei Reale, care de-pind, într-adevăr, de acţiunile mai mult sau mai puţin conspirative ale grupurilor

Studii de istorie a filosofiei româneşti, X14

conducătoare, Frumosul şi Adevărul fiind însă mereu aceleaşi. Ceea ce diferă însăeste modalitatea în care ele sunt gândite, adică înţelese, raţionate şi speculativate,ceea ce înseamnă că sunt supuse „prelucrării” lor cu ajutorul facultăţilor gândirii:Intelectul, Raţiunea şi Speculaţiunea, prin care devin ceea ce sunt. Dar facultăţilegândirii diferă de la individ la individ, ceea ce face ca şi Fiinţa Adevărului, deexemplu, să fie mai mult sau mai puţin apropiată de Idealul Acestuia. Altfel spus,teoria Realităţii depinde de teoria Fiinţei, practica Realităţii fiind tocmai ExistenţaReală, respectiv modalitatea de aplicare a Realităţii la domeniul Existenţei.

Aici am putea spune că intervine uitarea, necunoaşterea sau ascunderea (dupăHeidegger) Adevărului, El în sine, după Platon, fiind aceeaşi Cale Sacră, pe care artrebui s-o urmeze şi realizarea lui. Aşa se explică de ce Leibniz numeşte cetateaideală Civitas Dei = Existenţa Reală perfectă.

„Ascunderea” Adevărului are diferite grade şi aspecte: ascundere parţială –ascundere totală, înlocuirea Adevărului cu Falsul, ignorarea Lui etc. Dar şi maimulte aspecte are „ascunderea” Frumosului, mai ales că, în legătură cu Acesta, sevorbeşte frecvent şi despre „gust”, adică despre diferenţe individuale de „recep-tare” a Frumosului, dar şi despre „modă”, adică despre anumite preferinţe faţă deaspectele particulare ale obiectelor considerate sau nu că sunt frumoase. Binele, deasemenea, poate suferi numeroase transformări, uneori voluntare, alteori impuse,până la identificarea lui cu răul individual sau colectiv, parţial sau total. Uneori, înfuncţie de împrejurări, este bine să faci ceva, alteori să nu faci. Mult mai dăună-toare pentru individ şi pentru colectivităţile umane pare să fie înlocuirea parţialăsau totală a Dreptăţii cu nedreptatea. Aceasta deoarece, încă de la începuturilecivilizaţiei, au fost instituite legi şi au fost desemnate persoane care să garantezedrepturile celorlalţi. A tolera nedreptatea, mai ales când ţi se face ţie sau celorapropiaţi, este mult mai greu decât a accepta o minciună sau a suporta ceva urât.Libertatea însă a fost identificată adesea cu esenţa omului, privarea de libertatefiind un lucru extrem de grav.

În genere se consideră că toate componentele Realităţii au fost cunoscute de-mult, în Europa cel puţin din Antichitatea greco-romană, dar Existenţa Reală nu s-afăcut niciodată în conformitate cu Realitatea, iar „cetăţile” noastre seamănă tot maipuţin cu Civitas Dei. Tot evoluţioniştii consideră că succesiunea societăţilor arcontribui treptat la existenţializarea tot mai perfecţionată a Realităţii, cu exemplulclasic de progres: sclavul din Antichitate, iobagul din Evul Mediu, proletarul dincapitalism, care ar ilustra progresul pe linia de existenţializare a Libertăţii, uitându-se cumularea unor neajunsuri: sclavii erau ucişi când se răzvrăteau sau când nu maierau buni de muncă, pe când iobagii erau ucişi cu stăpâni cu tot, oricât de bine ar fimuncit, în perioada luptelor nesfârşite dintre feudali, iar proletarii, în plină puterede muncă, sunt condamnaţi la moarte prin şomaj sau exterminaţi cu milioanele înrăzboaiele moderne sau în regimurile totalitare.

Oricum, doar filosofia, cu mijloacele sale teoretice, faţă de situaţia actuală aExistenţei Reale, nu poate să facă altceva decât un fel de critică, privită şi aceasta

Alexandru Surdu – Despre Existenţă, Fiinţă şi Realitate 15

cu mult scepticism pentru lipsa ei de eficienţă, în cazul în care filosofii nu sunt, larândul lor, transformaţi în proletari sau slujitori ai diferitelor grupuri de conducă-tori, adică în apologeţi ai dezastrului. Oricum, critica filosofică a Existenţei Realese dovedeşte atractivă şi pentru diferitele specializări moderne: antropologie, eco-nomie politică, etnologie, psihologie socială şi psihiatrie, medicină ş.a., care com-pletează viziunile filosofice tradiţionale.

Critica Existenţei Reale oferă şi anumite completări la teoriile celor cincicomponente ale Realităţii sau restricţii şi amendamente referitoare la posibilităţilede aplicare existenţială ale acestora. Poate că persoanele umane dovedesc, în decur-sul istoriei şi al diferitelor societăţi, anumite particularităţi, să zicem genetice, ne-cunoscute în trecut, compatibile sau nu cu Idealurile Realităţii. Poate că şi „frica deadevăr”, să zicem, despre care se vorbeşte tot mai des, este printre cauzele careîmpiedică „dezvăluirea” Adevărului, alături de interesul unora de a-l ascunde.Altfel nici nu se explică de ce unele persoane refuză să-l accepte. Teoriile pragma-tiste despre preferinţa pentru falsul util faţă de ceea ce este adevărat ţin şi ele deaceastă presupusă „fobie”. În orice caz, nu este admisibilă corectarea Realităţiipentru justificarea deficienţelor din Existenţa Reală, ci, dimpotrivă, conceperea deexigenţe şi mai stricte. S-a şi constatat, de altfel, că tocmai în perioadele decadenteale culturilor şi ale moravurilor apar sfinţii, asceţii şi filosofii cei mai exigenţi.Ceea ce nu exclude, fireşte, şi apariţia pseudofilosofilor „de curte”, aserviţi grupu-rilor dominante, care se dovedesc chiar mai perverşi decât acestea şi le justificătoate aberaţiile. Astfel se ivesc şi „filosofii comisari”, propagandişti, politruci, cufuncţii ministeriale, formatori mass-media de opinii, bucurându-se de popularitateşi onoruri. Unii scriu cărţi atractive pentru masele dezorientate, apologetice pentruputernicii zilei sau pentru ideologiile acestora, menite adesea să-i discrediteze pegânditorii autentici, care practică filosofia critică şi sunt de regulă ignoraţi.

Mai nou, filosofia în genere, stânjenitoare prin învăţăturile sale, mai ales des-pre Adevăr şi Frumos sau despre Bine, prin care se aseamănă cu religiile tradiţio-nale, dar şi despre Dreptate şi Libertate, prin care devine chiar periculoasă pentrugrupurile conducătoare, este considerată, din perspectiva orientării postmoderniste,ca depăşită. Dacă tot se consideră că „Dumnezeu a murit” şi Creştinismul o să dis-pară în noua eră a vărsătorului, înseamnă că va pieri şi „Duhul Adevărului” ( topneuma tes aletheias ), iar Dreptatea şi Libertatea vor fi înlocuite cu o nouă ordinemondială, în care societatea să fie împărţită în conducători şi executanţi, ultimiialcătuind marea masă care, prin constrângere sau manipulare, nu va mai avea nicidrepturi, nici libertăţi. Până atunci însă filosofia mai are multe de spus.

Departe de a-şi fi epuizat resursele, se dovedeşte că viziunea categorial-sis-tematică oferă filosofiei numeroase probleme referitoare la redefinirea categoriilorşi în mod special a celor fundamentale: Existenţa, Fiinţa şi Realitatea, ca şi la ra-porturile dintre acestea şi celelalte două: Subsistenţa care le precede şi ExistenţaReală care le succede.

Studii de istorie a filosofiei româneşti, X16

Îngrijorarea unora pentru destinul filosofiei se dovedeşte neîntemeiată. Cate-gorial filosofic, Subsistenţa însăşi, care este Infinitul şi Eternitatea, ne garanteazăsursa inepuizabilă de existenţializări, căreia nu-i vom face faţă niciodată. Şi, dinaceastă perspectivă cosmică, s-ar impune, în ciuda vieţilor noastre atât de scurte, săfacem cât mai mult, accelerând şi prescurtând perioada educativă, pentru a prindevârsta maximei creativităţi cu potenţialul de cunoştinţe format pentru a putea sădăm randamentul cel mai bun. Şi, fireşte, să încercăm prelungirea perioadei crea-tive spre vârste cât mai înaintate. Să apelăm la ajutorul confraţilor pentru a fi câtmai bine pregătiţi pentru trecerea finală spre Episistenţa noastră sau a întregiiLumi. Numai pentru catalogarea marilor descoperiri şi invenţii din lumea civilizatăobţinute într-un singur an ne-ar trebui o viaţă, dar este necesară şi înţelegerea lor,raţionarea şi speculativarea asupra acestora, cu mijloace tot mai noi şi mai perfecţi-onate. Domeniului Fiinţei îi corespunde disciplinar logica. Or, dacă se constatăcategorial că sunt trei facultăţi ale gândirii: intelectul, raţiunea şi speculaţiunea, şidouă facultăţi hibride: intelectul raţional şi raţiunea speculativă, înseamnă că suntnecesare cinci discipline logice pentru epuizarea Fiinţei, dintre care abia două suntfuncţionale, cu grave deficienţe şi acestea. Te cuprinde disperarea de câte problemefilosofice mai sunt de soluţionat.

La toate acestea se adaugă Superexistenţa Reală tehnologică, informatică şirobotică, cu toate problemele Sale sociale, care presupune un alt mod (sau alte mo-duri) de gândire, adică extinderea considerabilă a domeniului Fiinţei, un fel deMetafiinţă sau Fiinţă de gradul al II-lea, cu o Realitate (sau Realităţi) corespunză-toare de diferite grade. Dacă la mijloc de secol 20, aborigenii din Pacific consi-derau că avioanele americane erau un fel de zeităţi rele, care nu voiau să coboarepe pârtiile lor, astăzi vor pieri, cu junglele lor cu tot, fără să ştie măcar din cauzacui. Deosebirea dintre omul naturii şi bioroboţii viitorului va fi mai mare decât ceadintre animal şi om. Or, despre lumea viitorului, în toată complexitatea ei, a fost şiva rămâne dătătoare de seamă numai filosofia, şi anume aceea în care sunt prinse în„jocul” categoriilor Existenţa, Fiinţa şi Realitatea.