Mihai Viteazul

Sergiu Nicolaescu, 1970, România

Oprişor Alexandru

SPR III

Prof. coord. Dragoș Petrescu

Mihai Viteazul este un film istoric românesc, regizat în 1971 de Sergiu Nicolaescu după scenariul lui Titus Popovici. El a fost realizat de Studioul Cinematografic București și este format din două părți intitulate Călugăreni și Unirea. Rolul domnitorului Mihai Viteazul este interpretat de actorul Amza Pellea. Filmul Mihai Viteazul a fost propunerea României la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 1972.

Filmul a fost lansat în ţară la începutul anilor ’70 şi au urmat lansări peste tot în lume, participări la festivaluri, toate reacţiile fiind pozitive. Cei de la Columbia Pictures au cumpărat filmul cu 200 000 de dolari, o sumă importantă la acea vreme. Referitor la ceea ce crede că i-ar fi trebuit peliculei pentru a câştiga Oscarul, Nicolaescu răspunde simplu: un om potrivit în juriu. Regizorul a povestit cum filmul a fost prezentat la Festivalul de la Moscova, care era mult mai important pentru ţările din Europa de Est. La proiecţie s-a încercat tăierea unei părţi - aceea cu intrarea lui Mihai Viteazul în Moldova -, Basarabia fiind, atunci, sub ocupaţie rusească. Ambasadorul roman a decis să părăsească sala, însă Sergiu Nicolaescu a urcat în sala de proiecţie şi a reluat partea tăiată.

Pentru a înțelege contextul politic din această peliculă este important să analizăm din două perspective. Prima perspectivă perioada comunistă, perioada în care a fost produs filmul, legatura regizorului cu perioada comunistă și prezentarea filmelor foarte importante regizate de acesta arătând facilitățile de care regizorul a beneficiat pentru filmarea peliculelor implicit și a filmului “ Mihai Viteazul” iar a doua perspectiva este realitatea istorică.

Sergiu Nicolaescu s-a născut la Târgu Jiu. A fost nepotul comisarului de poliție Gheorghe Cambrea, care a fost arestat de regimul comunist în 1952 și condamnat la 15 ani închisoare la Făgăraș, devenind mai târziu modelul pentru căpitanul Moldovan. Tot după mamă a fost și nepotul colonelului Nicolae Cambrea, avansat de Iosif Vissarionovici Stalin la gradul de general, un apropiat al Anei Pauker, numit de NKVD ( Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne) în funcția de comandant al Diviziei de voluntari Tudor Vladimirescu, constituită din prizonieri români care au ales să treacă de partea Armatei Roșii.

A absolvit Universitatea Politehnica București ca inginer mecanic, iar după absolvire a lucrat inițial la Buftea, apoi la filmări combinate în cadrul studioului cinematografic Alexandru Sahia, specializat în filme documentare și jurnale de actualități. Sergiu Nicolaescu a fost un regizor, scenarist, actor și, după 1989, politician român. A devenit cunoscut prin mega-producții istorice ca “Dacii” (1966) și “ Mihai Viteazul” (1970), precum și pentru seria de filme polițiste centrate în jurul personajului fictiv Comisarul Moldovan. Un alt gen predilect al lui Nicolaescu a fost filmul de război, pentru care a folosit adesea efectivele Armatei Române ca figurație.

Scurtmetrajul “ Memoria Trandafirului” i-a atras atenția internațională, fiind un succes la Cannes. Primul său film de lung metraj a fost coproducția româno-franceză ” Dacii” (1966), care a participat la cel de-al cincilea Festival Internațional de Film de la Moscova. Filmul reprezintă debutul parteneriatului artistic dintre Sergiu Nicolaescu (regizor) și Titus Popovici (scenarist). “Cu mâinile curate” (1972) este primul film polițist din seria Comisarului Moldovan, personajul interpretat de Nicolaescu, numit aici încă Miclovan, face tandem cu personajul Comisarul Roman, interpretat de Ilarion Ciobanu. Filmul, realizat cu ajutorul Ministerului de Interne, era

menit să reabiliteze imaginea Securității, care suferise după dezvăluirea implicării ei în abuzurile din perioada instaurării regimului comunist în România.

Filmul “Nemuritorii” (1974) este un film de ficțiune pe fundal istoric, inspirat de scenariul „După furtună” publicat în 1968 de Titus Popovici. Filmul prezintă o ceată de foști ostași ai lui Mihai Viteazul, risipiți prin Europa, se întorc în Țara Românească cu un cufăr misterios, care stârnește interesul ungurilor, austriecilor și turcilor. Filmul conține o scenă memorabilă filmată pe malul mării, în care Sergiu Nicolaescu, Jean Constantin, Amza Pellea și ceilalți „nemuritori” sunt îngropați până la gât în nisip, iar „turcii” pun caii să joace peste capetele lor, în filmarea scenei nu a folosit trucaje vizuale. În 1985, în timpul filmărilor la “Noi, cei din linia întâi” (1986), Nicolaescu a adus distrugeri grave Mănăstirii Văcărești, fiind manevrate tancuri și folosite petarde și aruncătoare de flăcări în incinta mănăstirii. Un raport al Muzeului de Istorie și Artă al Municipiului București menționa „fracturarea crucii din marmură a unuia dintre ctitorii mănăstirii, domnitorul Constantin Mavrocordat; forțarea lacătelor și a drugilor de fier care închideau paraclisul, precum și a ușii altarului Bisericii Mari”.

Ultimul film al lui Nicolaescu din epoca comunistă a fost” Mircea”, filmat în vara lui 1988, după un scenariu de Titus Popovici. Ion Besoiu joacă rolul unui preot intrigant, asemănător rolului Sigismund Bathory din filmul Mihai Viteazul. Nicolaescu îl joacă pe domnitorul Mircea cel Bătrân, care, ajuns la bătrânețe, se confruntă cu intrigile țesute de pretendenții la tronul său și cu imperativele turcilor. Personajul este prezentat într-o lumină tragic-eroică, înțelept și prea bun pentru lumea în care trăiește, delimitat prin opoziție de nevrednicia celor din jurul său. Nepotul său în film, Vlad, viitorul domnitor Vlad Țepeș, rostește replica memorabilă prin umor involuntar „Bunule, tu ești nemuritor?”. În 1994, Nicolaescu a lansat filmul ”Oglinda ”, o reconstituire controversată a evenimentelor legate de demiterea de la conducerea guvernului și arestarea la 23 august 1944 a mareșalului Ion Antonescu. Filmul, despre care Nicolaescu scria pe pagina sa personală de internet că nu ar fi „un film, ci un document” arată execuția mareșalului, abdicarea regelui, moartea lui Iuliu Maniu, omorârea lui Gheorghe Brătianu și a lui Lucrețiu Pătrășcanu.

Pentru producerea acestor filme regizorul Sergiu Nicolaescu a beneficiat de o serie de avatanje pentru regizarea lor cum ar fi: armament din partea armatei, echipament având în vedere regimul comunist în care nu aveai libertatea necesară și cele mai bune condiții în care puteai realiza un film. Criticile la adresa regizorului de lungul timpului sunt împărțite, de exemplu criticul de film Iulia Blaga afirma în urmă cu câțiva ani că Nicolaescu a avut o foarte mare popularitate și filmele sale bucurându-se de viziualizări cinematografice în număr foarte mare, aproximativ zece milioane vizualizări până în anii 1990.

În perioadă comunistă Sergiu Nicolaescu a fost un apropiat al regimului Nicolae Ceaușescu iar acesta având legături cu Securitatea denigrând mai mulți colegi de ai săi din cinematografia românească. Din surse mediatice a reieșit că regizorul apela la Ceaușescu pentru diverse probleme, după 1989 Nicolaescu a început si cariera politică fiind senator din anul 1990 până în anul 2012.

Filmul “ Mihai Viteazul” se află pe locul 3 în topul celor mai vizionate film românești din toate timpurile după cum atestă un comunicat din 2006 al Uniunii Autorilor și Realizatorilor de

Film din România. A fost anunțat în 1966 ca un proiect al cinematografiei românești pentru anul următor, scenariul urma să fie scris de Mihnea Gheorghiu, după drama istorică „Capul”. Viitorul film urma să fie regizat de Mihai Iacob. După succesul internațional al filmului Dacii “1967”, conducătorii cinematografiei românești au decis ca filmul să intre în producție în 1968, în regia lui Sergiu Nicolaescu, după scenariul lui Titus Popovici, S-au purtat negocieri cu unii producători străini pentru realizarea unei coproducții în ianuarie 1969, a existat o intenție de colaborare cu Henry Deutschmeister, producător de film din Franța care colaborase și la “Dacii”, dar aceasta nu s-a finalizat.

În timpul unei consfătuiri care a avut loc la 25 mai 1968 între conducerea Partidului Comunist Român și cineaștii din România, Sergiu Nicolaescu a afirmat că dorea să introducă în filmul Mihai Viteazul o scenă în care domnitorul făcea dragoste cu o femeie. Tânărul regizor a argumentat astfel: „Cinematografia cehoslovacă și cea poloneză prezintă filme... termenul exact al acestor filme, îmi pare rău că-l pronunț aici, este «sexy», adică filme în care sexualitatea este prezentată într-un mod foarte deschis. Nu spun că vreau neapărat să fac ca în următorul meu film unul dintre eroi să apară că face pipi, dar în orice caz, am nevoie ca acest om să iubească. Poate Mihai Viteazul să iubească, sau nu?”. Secretarul general al PCR, Nicolae Ceaușescu, i-a răspuns: „Și eu sunt sensibil, ca și dumneavoastră, și vreau să vă spun cum simt eu. Eu sunt de acord că și Mihai Viteazul a făcut dragoste, dar trebuie să știm ce să redăm, tovarăși! Să redăm și dragostea lui, dar dacă aceasta a avut rolul dominant în activitatea lui. Dacă aceasta este numai ceva lăturalnic, atunci s-o tratăm lăturalnic.”. 

După afirmațiile lui Sergiu Nicolaescu, compania americană Columbia Pictures și-a exprimat interesul de a contribui la realizarea filmului, oferind 4 milioane de dolari și propunând următoarea distribuție: Orson Welles - împăratul Rudolf, Laurence Harvey – sultanul turc, Elisabeth Taylor și Richard Burton – cuplul Bathory, iar Kirk Douglas și Charlton Heston concurau pentru rolul domnitorului român. Regizorul s-a deplasat la sediul Comitetul Central (CC) al Partidului Comunist Român pentru a obține aprobarea conducerii statului, iar secretarul CC Paul Niculescu-Mizil s-a dus la Nicolae Ceaușescu și apoi i-a spus regizorului că s-a rezolvat. După obținerea aprobării, Nicolaescu s-a urcat în avion pentru a merge să semneze contractul cu Columbia Pictures. Avionul a pornit, dar, înainte de decolare, a fost oprit de o mașină. Regizorului i s-a cerut să coboare din avion și a fost dus la sediul Comitetului Central, unde același Niculescu-Mizil i-a spus că Ceaușescu s-a răzgândit și a hotărât ca în film să interpreteze numai actori români.

După discutarea scenariului, filmul a intrat în faza de pregătire în 1969. S-au început elaborarea și confecționarea decorurilor și costumelor (32 decoruri interioare, 37 locuri de filmare amenajate, 11.000 costume pentru figurație, militari austrieci, turci, valahi, moldoveni, transilvăneni, țărani; 15 costume ale personajului principal, prototipuri de armuri pentru oameni și cai, tunuri și armament individual de epocă.) Filmările au avut loc în anii 1969-1970, filmându-se în toate anotimpurile la munte și la mare, în castelele cetățile: Peleș, Bran, Râșnov.

Ultimele cadre filmate au fost cele ale Bătăliei de la Călugăreni, care au fost realizate în august 1970 și multe alte orașe din tară. Pentru realizarea acestui film au fost angajați 240 de actori din 10 teatre românești, circa 7.000 de figuranți furnizați în majoritate de Ministerul

Forțelor Armate, dar și de organele locale de stat și de partid, circa 700 de cai, 200 de căruțe, 100 de îngrijitori de cai din hergheliile statului, mii de kilograme de furaje ,o echipă de filmare de 365 membri.

În prima parte a filmului este prezentată ajungerea domnitorului Mihai Viteazul pe scaunul Țării Românești și cea mai importantă luptă, de la Călugareni. Tot în această parte a filmului încă din primele minute vom cunoaște cele mai importante personaje ale peliculei, Selim Pașa interpretat de Sergiu Nicolaescu, prezentat ca un foarte bun prieten al domnitorului încă din copilărie, care îl ajută să ajungă pe tronul țării, de asemenea acest personaj este un personaj fictiv deoarece în realitatea istorică el nu există. Îi vom întalnii pe frații Buzești care sunt alături de Mihai în toate luptele sale și Popa Stoica, ne este prezentată familia domnitorului și domnitorul Alexandru cel Rău. Apelând la mai multe împrumuturi, acordate printre alții de unchiul său Iani sau de contesa genoveză Rossana Viventini, sora bancherului Carlo Viventini , care-l îndrăgește pentru că nu se umilea cum făceau alții care cereau bani, Mihai ajunge în fața sultanului. Aici, se întâlnește cu contracandidatul său, domnitorul Alexandru cel Rău, supus și blând. Mihai refuză să îngenuncheze în fața sultanului Murad al III-lea. Atitudinea sa demnă îi place sultanului care hotărăște ca fiul lui Pătrașcu cel Bun să devină domnitor al Țării Românești, fostul domnitor fiind ștrangulat. Totuși, ultimele sale cuvinte, venite ca și un blestem pentru moartea sa asupra sultanului, au fost: „Ai să te căiești, Murad! Ai să te căiești!”.

Din perspectiva realității istorice Mihai avea deja o avere considerabilă fiind ajutat doar de unchiul sau Iani sa ajungă domnitor, iar contesa genoveză este prezentată în realitate ca amanta acestuia. În fața sultanului Mihai a avut o oarecare temere cat și umilitate. Ajuns domnitor în Țara Românească, Mihai are o misiune grea. Țara era sărăcită de domnia predecesorului său și trebuia să plătească o sumă mare de bani către Înalta Poartă. În decembrie 1594 izbucnește la București o revoltă antiotomană, iar creditorii sunt strânși în casa fraților Buzescu căreia i se dă foc. Singurul care scapă este Selim Pașa, acesta fiind trimis de domnitor la Istanbul să povestească cele văzute. Uciderea creditorilor este semnalul începerii campaniei antiotomane de la Dunăre,a voievodului român, fiind atacate pe rând garnizoanele turcești din Brăila, Cernavodă, Șerpătești, Giurgiu, Razgrad, Nicopole, Vidin, Rusciuc, Varna și chiar Adrianopole. Preda este trimis la Roma pentru a cere ajutor din partea Sfântului Scaun spre a-i alunga pe turci din Europa. Papa Clement al VII-lea i-a dat bani împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg pentru a organiza o armată condusă de generalul mercenar Gheorghe Basta  și care urma să pornească imediat în ajutorul oastei lui Mihai Viteazul. Dar din cauza faptului că Liga Sfântă credea că victoriile române erau un joc al hazardului, trimiterea armatei lui Basta este amânată, iar Mihai Viteazul dispune întreruperea campaniei antiotomane.

Mai mult, pentru a obține sprijinul Principatului Transilvania, Mihai trebuie să încheie un tratat de vasalitate cu principele Sigismund Báthory  tratat care avea să nu îi aducă nici un beneficiu. Finalul primei părți a filmului îl reprezintă Bătălia de la Călugăreni (13/23 august 1595), purtată într-o zonă mlăștinoasă de pe cursul râului Neajlov. Deși Sigismund îi promisese sprijin militar împotriva turcilor, el îi trimite o mică oaste de 500 de secui condusă de cavalerul Tompa. Principele Transilvaniei invocă faptul că în acea perioadă se căsătorea la Alba Iulia cu arhiducesa Maria Cristina de Graz (Clara Sebők), nepoata împăratului Rudolf. Deși cu o oaste

mică (de doar 14-16.000 de ostași), Mihai Viteazul beneficiază de avantajul terenului mlăștinos și reușește să învingă numeroasa oaste turcească condusă de Sinan Pașa. Lupta se încheie cu victoria oștilor lui Mihai, dar cu pierderi mari de ambele părți. Sinan Pașa cade cu calul de pe pod în mlaștină și este salvat de Selim Pașa.

În percepția istoriei tunurile lovesc în plin în mulţimea celor adunaţi să îşi primească banii. Supravieţuitorii sunt masacraţi de armata domnească. Au urmat circa 2000 de ieniceri, întreaga garnizoană turcească din Bucureşti, în frunte cu emirul. Giurgiul este asediat, dar rezistă în faţa armatei lui Mihai. În schimb, la Hârşova, Silistra şi Târgul de Floci, turcii suferă înfrângeri zdrobitoare. În Moldova, Aron Vodă măcelărea pe toţi otomanii din Iaşi şi dădea semnul unei răscoale generale în cele două ţări române. După primul atac pe râul Neajlov, Mihai regândește planul de atac și primește ajutorul în urma pactului încheiat cu principele Ungariei, Sigismund se hotărește să își părăseasca proaspăta soție și aduce cu el 22.000 de secui, 15.200 de soldati ardeleni si 63 de tunuri. Moldova raspundea si ea chemării domnitorului muntean cu 3000 de oameni şi 22 de tunuri. Lor li se alăturau şi 300 de italieni, experţi în asedii şi arme de artilerie trimişi de ducele din Toscana. Sinan, fără să ştie ce îl aştepta, alege să treacă Dunărea şi să lase la Giurgiu doar ariegarda şi o pradă uriaşă. Un advesar prea mărunt pentru armata creştină. Giurgiul cade în urma unui atac violent, tranformand expediţia de pedepsire ordonată de sultan la stadiul unui eşec răsunător.

În partea a doua ne este prezentat momentul Unirii și moartea domnitorului. Crezând în slăbiciunea armatei turcești, împăratul Rudolf a ordonat începerea mult-așteptatei cruciade antiotomane. Armatele turcești și cele creștine se întâlnesc în Lupta de la Keresteș (24 - 26 octombrie 1596), oștile creștine fiind conduse de Sigismund Báthory, ajutat de generalul Basta. Turcii conduși de Selim Pașa reușesc să obțină victoria, în timp ce Mihai aștepta pe malul Dunării să fie chemat la luptă. Căzut în dizgrație, Sigismund Báthory renunță în 29 martie 1599 la tronul Transilvaniei, iar Dieta Transilvaniei l-a ales principe pe cardinalul Andrei Báthory , care a semnat un act de supunere față de Imperiul Otoman. Turcii, prin același Selim Pașa, îi trimit o solie domnitorului Mihai Viteazul pentru a încheia un tratat de pace între Înalta Poartă și Țara Românească. Mihai refuză oferta tentantă, dorind să unească toate cele trei țări române: Țara Românească, Ardealul și Moldova, unde trăiesc „toți cei care grăiesc limba neamului meu”. Drept urmare, el pornește campania din Transilvania, trecând Munții Carpați. În acest scop, este nevoit să semneze legarea de glie a țăranilor, la insistentele fraților Buzești. Nefiind conștient de pericol, cardinalul Andrei Báthory strânge o oaste formată din nobili. În Bătălia de la Șelimbăr (28 octombrie 1599), oștile lui Mihai Viteazul, la care se adaugaseră 8.000 de secui, înving oștile nobililor transilvăneni. În luptă moare Preda Buzescu. Doi oșteni secui îi taie capul cardinalului Báthory, pe care-l acuzau că a poruncit uciderea comandantului Tompa.

După victoria de la Șelimbăr, Mihai Viteazul intră în cetatea Alba Iulia, fiind primit ca domnitor al Transilvaniei, el se îndreaptă apoi spre Moldova, unde domnea Ieremia Movilă , cu ajutorul polonezilor. În film, lupta dintre armata moldoveană și cea valaho-transilvăneană a lui Mihai nu a mai avut loc, dorința moldovenilor de a se uni cu celelalte două țări determinându-i să

dezerteze. Astfel s-a realizat unirea tuturor celor trei țări române la Alba Iulia, printr-o slujbă condusă de un sobor de preoți din care făcea partea și preotul Stoica, Mihai Viteazul este înscăunat drept „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei". Sultanul otoman Mehmed al III-lea (1595-1603) l-a recunoscut pe Mihai, printr-un document remis de Selim chiar în catedrală, ca domnitor al celor trei țări.

Această unire nu a ținut însă prea mult, nereușind să înăbușe revolta boierilor transilvăneni și trădat de trupele generalului Basta, oastea lui Mihai Viteazul a fost înfrântă în Bătălia de la Mirăslău(18 septembrie 1600). În această luptă au murit printre alții Nicolae Pătrașcu (fiul lui Mihai Viteazul) și popa Stoica. Scăpat cu viață, fostul domnitor a pribegit o perioadă prin Țara Românească, apoi a plecat la Viena și Praga, sperând să obțină o audiență la împăratul Rudolf al II-lea. Acesta amână repetat întâlnirea cu Mihai, între timp, însă, Sigismund Báthory a renunțat la tratatul de vasalitate față de austrieci și a acceptat protecția Imperiului Otoman, și-a repudiat soția și l-a alungat pe generalul Basta. În aceste condiții, Mihai Viteazul este chemat în audiență la palatul imperial. împăratul îi oferă un milion de taleri pentru a-și organiza o armată cu care să restabilească controlul austriac în Transilvania.

Oștile româno-austriece conduse de Mihai Viteazul și de generalul Basta au înfrânt oastea Transilvaniei condusă de Sigismund Báthory în Bătălia de la Guruslău (3 august 1601), Sigismund fugind din țară. La ordinele împăratului Rudolf, influențat de sfetnicul Maximilian, generalul Basta dispune asasinarea domnitorului român. Mihai Viteazul a fost asasinat la 9 august 1601, pe câmpia Turzii. Moartea sa este prefațată de întâlnirea cu mama sa care l-a sfătuit să își întărească paza.

Faptele istorice ne spun că armata sa de mercenari, o inovaţie pentru Valahia, necesita circa 100.000 de forinţi pe lună, sumă pe care, în ciuda jafurilor, domnitorul nu o putea asigura. În Tara Românească izbucneau tot mai des lupte între mercenari şi ţăranii care se vedea jefuiţi chiar de cei care ar fi trebuit să îi apere. Nu rămânea decât o soluţie… pacea cu turcii. Astfel, la 7 ianuarie 1597, Pasa Hasan din Belgrad îi confirma lui Mihai că vasalitatea sa fusese acceptată de sultan "până la sfârşitul zilelor sale", totul în schimbul unui tribut consistent. În schimb, Viteazul de pe tronul Munteniei nu renunţă la ideea luptei antiotomane. În acelaşi timp, el încheie un tratat de alianţă şi cu imperialii lui Rudolf al II-lea, cerând şi primind de la aceştia bani pentru întreţinerea unei armate de 5000 de oameni şi promisiunea unor subsidii pentru încă 5000 de ostaşi în cazul unei lupte cu turcii. Tot în tratatul încheiat cu Rudolf, Mihai acceptă suzeranitatea acestuia şi primea, în cazul în care ar fi vrut să părăsească tronul, un castel în Ungaria sau Transilvania, acolo unde ar fi urmat să trăiască pe banii monarhului conform rangului său.

Între timp, schimbătorul Sigismund Bathory acceptă să predea puterea imperialilor în schimbul a două ducate în Silezia (1598). După doar câteva luni înţelege, însă, că Ardealul îi oferea o situaţie financiară mult mai bună şi, întors pe furiş, se proclamă din nou principe şi arestează oamenii lui Rudolf. Mihai îşi permite de acum să trateze de pe picior de egalitate cu Sigismund. El intervine pe lângă Rudolf al II-lea pentru a-l menţine în funcţie pe principele ardelean, trimiţându-i acestuia din urmă o solie ameninţătoare prin care îi arătă lui Sigismund adevărata sa faţă. Mihai cerea ajutor în veşnicele sale lupte cu turcii altfel, în cazul unei păci

secrete. Mihai Viteazul intenţionase cucerirea Moldovei încă din anul 1597, doar demersurile lui Sigismund Bathory făcând ca această campanie să fie amânată. La motivele iniţiale, care însemnau slăbirea influenţei turceşti şi evitarea unui atac direct asupra Ardealului din Moldova, se adăuga şi ura voievodului faţă de Ieremia Movilă, cel care încercase în repetate rânduri să îl ucidă pe Mihai "cu otravă sau prin trădare", pentru a pune pe tronul Valahiei pe fratele său, Simion Movilă. Era, însă, o decizie grea. Polonia nu dorea ca Moldova să iasă de sub sfera ei de influenţă şi ar fi luptat fără rezervă împotriva lui Mihai.

Valahul îşi asumă, totuşi, riscurile şi pătrunde, în primăvara anului 1600, prin pasul Oituz, în fruntea a 17.600 de oameni la care se adăugă, spre surprinderea lui Ieremia Movilă, un contingent de 2000 de moldoveni. Campania este una fulgerătoare. La 10 mai, Mihai ocupă Bacăul, la 11 mai Romanul, iar polonezii pierd lupta în mod dezastruos. Cetatea Neamţului şi Suceava se predau fără luptă în faţa lui Mihai Viteazul. Urmează bătălia din faţa Cetăţii Hotinului, acolo unde Ieremia Movilă era învins şi scapă cu fugă peste Nistru.

Iar în realitatea istorică Nicolae Pătrașcu nu este omorât în luptă cum ne este prezentat în producția lui Sergiu Nicolaescu ci el a fost trimis, la cererea Sfatului Domnesc, de tatăl său, la conducerea Țării Românești, după cucerirea Transilvaniei de către acesta, lăsându-l în grija fraților Buzești și sub supravegherea mitropolitului Eftimie, dându-i și patru sfetnici maghiari care să-l ajute și să-l apere. Puterea sa era deplină în statul muntean, urmând ca, după moartea tatălui său, să moștenească și celelalte două tronuri, al Transilvaniei și al Moldovei, toate acțiunile întreprinse de Mihai convergând în acest sens. Noul domn a primit învestitura de la sultan, la sfârșitul lui noiembrie 1599, în același timp cu a tatălui său pentru Transilvania. Delegația oficială otomană, trimisă în februarie - martie 1600, a fost primită cu mult fast de către cei doi domni la Brașov. A participat la cucerirea Moldovei de către Mihai, conducând, personal, o armată alcătuită din 10-16.000 de oșteni.

La începutul lui septembrie 1600 trece cu oastea în Transilvania pentru a-și sprijini tatăl, aflat în conflict cu nobilimea răsculată aliată cu generalul imperial Basta. După înfrângerea de la Mirăslău, din 8/18 septembrie 1600, Mihai a pierdut toate stăpânirile, inclusiv Țara Românească. În timp ce tatăl său lupta cu oastea polonă care-l aducea pe pretendentul Simion Movilă, Nicolae Pătrașcu este trimis ca ostatic în tabăra imperială. A rămas ostatic în Transilvania, împreună cu mama și sora sa până în toamna lui 1602, după care a purces spre Viena, unde a ajuns în decembrie 1602. Din 1603 a plecat la Praga, punându-se în slujba împăratului, unde va sta până în 1608, când a încercat să redobândească tronul Țării Românești. A fost arestat, din ordinul voievodului Gabriel Báthory, aliat al împăratului Rudolf II și al lui Radu Șerban, și trimis în Țara Românească, unde, la 2/12 ianuarie 1609, domnul muntean îl crestează la nas pentru a nu mai putea pretinde domnia. Este eliberat după ce a renunțat la orice pretenție de domnie și la titlul de fost voievod. În scurt timp s-a împăcat cu Radu Șerban căruia i-a rămas credincios și pe care l-a însoțit în exil. Moare la Viena, sărac și bolnav de podagră, în a doua parte a anului 1627. A fost înmormântat de doamna Anca, soția sa, în Biserica sârbească ortodoxă din Györ, iar în februarie 1641, rămășițele sale au fost strămutate la mănăstirea Comana.

În ce priveşte filmul istoric românesc realizat în perioada comunistă, se poate vorbi doar într-o mică măsură de acurateţe istorică. Totul este subordonat realităţii politice a momentului.

Astfel, un discurs care punctează unitatea şi continuitatea a prevalat şi de aici orientarea profund naţională a comunismului românesc. Acest lucru a fost vizibil şi în artă, mai ales în accentul pus pe realizarea unor filme istorice grandioase. Anii '60-'70 au reprezentat apogeul producţiilor istorice de anvergură datorită direcţiei politicii româneşti a momentului ("tezele din iulie", depărtarea de linia Moscovei, relaţiile României cu Occidentul şi cu instituţiile mondiale, cultul personalităţii etc.). Este momentul când valorile simbolice ale regimului devin cele naţionale, când istoria este supusă controlului ideologic construindu-se o ideologie naţională: evocarea marilor personalităţi ale trecutului, accent pus pe naţiune ca simbol şi pe aspiraţia la independenţă, totul pentru a legitima regimul faţă de populaţie şi a-i câştiga suportul.

Se poate vorbi despre istorie în diferite moduri: prezentând personajele principale ale unui moment istoric, luând o situaţie reprezentativă dintr-o perioadă, prezentând o epocă din istoria unui popor. Filmul istoric românesc s-a concentrat asupra unor personalităţi şi asupra unor momente relevante pentru istoria oficială a regimului. La nivelul limbajului, pasaje importante din film trădează ideologia politică a vremii: există construcţii şi mesaje ce sunt înţelese. În film liderul este dinamic, măreţ, cu capacităţi strategice şi diplomatice deosebite, implicat în luptă, prezentat în contrast cu inamicii, care sunt îngroziţi, slabi, statici (a se vedea mai ales figura lui Mihai Viteazul şi felul în care este ea conturată).

Se foloseşte teoria conducătorului simbolic: liderul este recunoscut ca un fiu autentic al eroilor, considerat ca şi conducător de poporul său şi de vecini, care luptă pentru binele naţiunii sale, nu pentru glorie personală. De aceea, conducătorul este primul care intră în luptă şi avântul său îi impulsionează pe ceilalţi. Acest lucru se datorează faptului că se doreşte crearea unor imagini simbolice ale conducătorului, ale liderului care nu se teme şi care înfăptuieşte acte măreţe având sprijinul populaţiei. Lucrul este de înţeles dacă se priveşte totul din perspectivă politică: în România se construieşte ideea unui lider măreţ (Ceauşescu) care trebuie sprijinit de întreaga populaţie. Astfel, filmul are o misiune de îndoctrinare: se arată că şi în trecut populaţia era de partea conducătorului strălucit care lupta pentru idealurile naţiunii sale. Aşadar, prin filme despre marii conducători din trecut, se familiarizează audienţa cu nevoia de ascultare şi spunere. Momentele istorice alese sunt unele foarte importante în istoria naţiunii române: este momentul naşterii naţiunii/mitul fondator, momentul înfăptuirii unirii, momentul luptei pentru îndependenţă în faţă atacatorilor străini.

Toate acestea se explică prin prisma protocronismului şi a valorilor naţionale promovate de regimul comunism în anii '60-'70: sublinierea elementului fac în etnogeneza românească (importanţa dacilor în formarea poporului român şi amestecul lor cu romanii), lupta continuă pentru independenţă (în contextul epocii comuniste a se înţelege lupta cu linia moscovită şi explicarea orientării autonome dezvoltate de Ceauşescu în această perioadă).

Din punctul de vedere al limbajului, se folosesc foarte multe cuvinte-simbol: naţiune, popor, norod, patrie, ţară, creştinătate, pavăza creştinătăţii, fiinţa naţională, apărarea fiinţei acestei ţări şi a poporului său, neatârnarea ţării, independenţă, rezistenţă împotriva duşmanilor, primejdie,

credincioşi domnului, unirea celor trei ţări, ţările apusului etc. Trebuie căutate semnificaţiile acestor cuvinte, ceea ce stă în spatele lor şi trebuie analizat cui se adresează acest discurs.

Publicul ţintă al acestor filme este populaţia largă, majoritar necunoscătoare de istorie, care poate fi influenţată de istoria construită pe linie de partid. Limbajul este acelaşi cu cel al istoriei oficiale, al istoriei tari scrise sub îndrumarea partidului, este asemănător cu limbajul folosite în cărţile cu povestiri despre faptele de vitejie din istoria românilor destinate publicului necunoscător. Este un limbaj folosit pentru îndoctrinarea maselor, pentru atragerea lor în supunere faţă de regim. Conceptele simbolice construiesc discursul politic al filmului, sunt cârligul folosit pentru atragerea privitorului într-un univers în care trebuie sprijinit liderul deoarece el luptă pentru binele poporului său. De aceea, trebuie înţelese ramificaţiile acestor cuvinte la nivelul afectiv al privitorului: mentalul său asociază naţiunea prezentului filmului cu naţiunea prezentului său, asociază credinţa faţă de domn cu integrarea în sistemul construit de comunişti.

Prin noţiunile simbolice folosite de film, privitorul este atras in pielea personajelor, are loc un transfer de personalitate pe fondul exacerbării sentimentelor naţionalist-patriotice ale celui care priveste filmul. Important este şi faptul că în toate filmele istorice se face referire la rolul oamenilor obişnuiţi (gloata, sărăcimea, norodul, prostimea etc.) în lupta împotriva cuceritorilor străini şi se sugerează că va veni un timp când poporul va ajunge la putere.

Un aspect important din filmele istorice româneşti este cel al imaginilor şi scenelor simbolice. Este vorba despre anumite imagini încărcate de simbolism sau anumite scene care fac aluzii la momente biblice: imaginile conducătorului puternic, înconjurat de oştenii săi, imaginea unui Mihai Viteazul, scena de la sfârşitul filmului Mihai Viteazul care aminteşte de Cina cea de Taină, scena dacilor pe ziduri înfruntând armatele romane etc. Astfel de scene au rolul de a individualiza domnitorul, de a-i atribui calităţi extraordinare, de a-l personifica pentru a sugera că poporul are nevoie de o figură care să-l conducă; şi în contextul prezentului epocii, discursul politic şi istoric era construit în aşa fel încât sugera că un astfel de conducător era şi Ceauşescu. De asemenea, importante erau şi locaţiile folosite în film, de la munţi, la văi, câmpii şi Marea Neagră. Acest lucru este important pentru că nu se mai ţine cont de veridicitatea istorică, ci se pune accent pe construirea unei legături afective între privitorul epocii prezente şi personajul trecutului evocat, prin proiectarea spaţiului contemporan al ţării în trecut. La nivel simbolic, se pune accent şi pe antinomiile existente: antiteza boierii ţării-ţărănime (relaţie de bază în ideologia comunistă), relaţia conducătorului cu ţărănimea. Filmul istoric românesc a avut două alternative în epocă: să accentueze esteticul în defavoarea politicului sau să abandoneze esteticul în faţa politicului. Majoritatea filmelor au ales a doua cale, lăsând la o parte domeniul de creaţie, de inovaţie, de acurateţe şi veridicitate istorică în favoarea unui discurs politic impregnat de ideologia comunist-naţională a epocii. De aceea, când "lecturam" un film istoric realizat în România anilor '60-'70 de fapt ar trebuii să interpretăm mai întâi ceea ce e în spatele discursului personajelor (înţelegând astfel ideologia epocii) şi doar după aceea istoria prezentată în film (înţelegând istoria oficială a regimului epocii).