Aletheia – Existența ca Istorie– „Prelegeri” și „considerații” de fenomenologia istoriei –

Motto:„<Esența> Dasein-ului rezidă în existența lui.”

(Martin Heidegger)

Sinopsis

I. Preliminarium: plecări cu metodăII. Fenomenologia istoriei la HegelIII. Friedrich Nietzsche și ditirambii istoriei vitalisteIV. Gigantomachia: Hegel vs. NietzscheV. Gigantogenesis – gigantomachia pentru propriul gând

Chiș-Ciure Robert-Andrei

Facultatea de Filosofie, Universitatea BucureștiFilosofie, Anul I, Grupa 350

Filosofia IstorieiTitular curs: prof. univ. Romulus Brâncoveanu

Seminar: asist. univ. dr. Constantin Vică

1

I. Preliminarium: plecări cu metodă

Istoria este cuprinderea lui ceea-ce-a-fost ca reminiscență în ceea-ce-este în sensul înțelegerii

lui ceea-ce-este. Proprietatea fundamentală a lui ceea-ce-a-fost este dăinuirea. Aceasta îl face posibil

pe ceea-ce-este și, totodată, deschide drumul înțelegerii apartenenței lui ceea-ce-a-fost la ceea-ce-este.

Faptul că un lucru durează (aici este inclusă și coordonata spațială, deși verbul trimite la substantivul

durată, care sugerează o curgere temporală) face accesibilă surprinderea devenirii lucrului, devenire

care pentru conștiința cunoscătoare se suspendă în momentul interiorizării ei și este reluată în

momentul imediat următor, făcând astfel cu putință reîntoarcerea la obiect în vederea unei lărgiri a

orizontului înțelegerii.

Definiția pe care am propus-o în debutul eseului se circumscrie câmpului destul de întins al

posibilelor înțelegeri ale fenomenului, neputând fi astfel considerată nucleul sau, într-o exprimare mai

nefericită, „esența” istoriei. În fond, nu există o asemenea esență, iar modul în care voi trata problema

istoriei va împiedica survenirea neînțelegerii, cel puțin sub acest aspect „esențial”. Este vorba despre

modul fenomenologic.

„Cuvântul <fenomenologie> semnifică în primul rând un concept de metodă. El nu

caracterizează ce-ul concret al obiectelor cercetării filozofice, ci cum-ul lor. […] Termenul

<fenomenologie> exprimă o maximă care poate fi formulată astfel: <către lucrurile însele!>.”1

Cuvântul „fenomenologie” este compus din două părți: fenomen și logos, care ambele trimit la termeni

grecești: φαινόμενον și λόγος. Din rațiuni de întindere nu voi expune aici conținutul conceptului de

fenomenologie, ci voi continua în lumina acestei metode urmând accepția pe care o dă Martin

Heidegger în Ființă și timp termenului în discuție. Totuși, voi reda în linii mari structura metodei

fenomenologice de cercetare într-o Addenda pe care o voi anexa lucrării, însă ea îi rămâne exterioară,

neintrând în limita de spațiu stabilită.

II. Fenomenologia istoriei la Hegel

Întrucât pentru Hegel „filozofia este timpul propriu-zis concentrat în gânduri”2, este mai mult

decât evident că „history cannot be consigned to a corner in Hegel's system, relegated to a few

paragraphs near the end of the Encyclopedia or confined to his Lectures on the Philosophy of

History”.3 Istoria ocupă un loc central în concepția hegeliană asupra filozofiei, deoarece filozofia nu

1 Martin Heidegger, Metoda fenomenologică a cercetării, în Ființă și timp, traducere de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă, Ed. Humanitas, 2012, București, p. 37.2 G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, traducere de Ioana Ungurean și Mădălina Lazăr, Ed. Paideia, București, 1998.3 The Cambridge Companion to Hegel, edited by Frederick C. Beiser, Ed. Cambridge University Press, New York, 1993

2

este o reflecție atemporală și a priori asupra formelor eterne, ci dimpotrivă, este conștiința de sine a

unei culturi specifice, articularea, apărarea și criticarea propriului corpus de valori și convingeri.

Filozofia este posibilă abia pe linia istoricității sale, numai atunci când filozoful este conștient de

originea, contextul și dezvoltarea propriilor idei.

Odată făcute aceste observații preliminare, voi continua cu prezentarea sintetică a felurilor de a

trata istoria, prima condiție de posibilitate a ceea ce va constitui conținutul capitolului al IV-lea al

lucrării, și anume gigantomachia a două mari gândiri: Hegel și Nietzsche.

1. Istoria nemijlocită

Având drept obiect de cercetare istoria universală privită filozofic, Hegel face o critică

preliminară a celorlalte modalități de a trata istoria. Istoria nemijlocită presupune internalizarea

fenomenului extern într-o operă a reprezentării, însă trebuie avut în vedere faptul că spiritul autorului și

spiritul vremii sunt unul și același, existând un amestec mai mult sau mai puțin direct al istoricului în

întâmplările narate. Hegel îi oferă drept exemplu pe Herodot, Tucidide, Guicciardini, Xenofon sau

Cezar. Întrucât nu există o desprindere efectivă a spiritului istoricului față de cel al „istoriei”, autorul

de istorii nemijlocite nu supune reflecției faptele narate.

2. Istoria reflectată

A doua modalitate a istoriei este cea care reflectează și al cărei obiect nu este prezentat ca fiind

corelat cu timpul prezent, fiindcă spiritul său „depășește prezentul”.4 În cadrul acestui tip de abordare a

istoriei, există patru subtipuri.

Istoria generală vizează „realizarea în genere a unei priviri de ansamblu asupra întregii istorii a

unui popor, a unei țări sau chiar a lumii”.5 Spre deosebire de istoria nemijlocită, aici există o distincție

clară între spiritul autorului și spiritul timpului evenimentelor tratate. Plierea spiritului istoricului pe

cel al faptelor ce constituie obiectul expunerii sale este în strânsă dependență de setul de principii pe

care autorul și le fixează și de modul în care înțelege să-și conceapă opera. Titus Livius, Diodor din

Sicilia, Johannes von Müller sunt exemplele date de Hegel pentru acest tip de istorie care, întrucât

tratează mari perioade de timp, trebuie să fie abstractizată și esențializată.

Istoria pragmatică încearcă să transmită prin prezentarea faptelor trecutului anumite învățături,

îndeosebi de natură morală. Hegel se arată critic față de un astfel de demers, argumentând că popoarele

4 G.W.F. Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, traducere de Petru Drăghici și Radu Stoichiță, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1968, p. 8.5 Idem.

3

și regimurile n-au acționat conform preceptelor pe care le-ar fi asimilat prin studiul istoriei. „Fiecare

epocă se caracterizează prin împrejurări atât de specifice, constituie o situație atât de unică, încât

reclamă hotărâri care trebuie și nu se pot lua decât din lăuntrul și în limitele sale.” 6 Cu alte cuvinte, nu

există o paideia în disciplina istoriei care, odată însușită, să împiedice eroare să devină manifestă.

Istoria critică implică o istorie a istoriei, adică „o apreciere critică a narațiunilor istorice și o

examinare a adevărului și a verosimilității lor”.7 Ceea ce primează în acest tip de a trata istoria este

modul în care autorul cenzurează faptele narate și substituie idei subiective datelor istorice, procedee

la care Hegel se raportează în mod ironic.

Istoria conceptuală abstractizează și se articulează într-un mod general – ca istorie a artei, a

dreptului sau a religiei – și, astfel, ajunge să fie o treaptă către istoria universală privită filozofic. Însă

rămâne conceptuală în măsura în care caută unitatea întregului obiectului în condițiile exterioare ce l-

au făcut posibil, nefiind conștientă de spiritul intern ce conduce evenimentele și acțiunile.

3. Istoria filozofică

„Singurul, unicul gând ce constituie aportul propriu al filozofiei este aici gândul – primordial în

simplitatea lui – că rațiunea stăpânește lumea și că deci și istoria universală are o desfășurare

rațională.”8 În abordarea istoriei această viziune este o presupoziție, însă în filozofie, afirmă Hegel,

prin cunoașterea speculativă se dovedește faptul că rațiunea își este sieși substanță, putere infinită și

conținut infinit. În continuare, Hegel va presupune ca fiind demonstrată această idee care este

„adevărul, eternul și puterea prin excelență”.9 Din considerarea istoriei universale în esența sa proprie,

trebuie să reiasă că întreaga ei devenire s-a desfășurat sub auspiciile rațiunii. Astfel, orice prezentare a

unui fapt istoric este o hibridizare între respectarea fidelă a desfășurării faptului în expunerea acestuia

și categoriile gândirii proprii autorului, existând un fel de determinare între rațiune și cel ce contemplă

lumea în mod rațional.

Invocându-l pe Anaxagora și făcând apel la adevărul religios conform căruia lumea este

condusă de providență, Hegel înfățișează forme ale convingerii că rațiunea a stăpânit și stăpânește

lumea – prin urmare, și istoria universală. Filozofia trebuie să valorifice anumite conținuturi religioase,

altmineri rațiunea guvernatoare și providența vor rămâne cuvinte lipsite de determinare, al căror

conținut rămâne obscur. Ceea ce are maximă importanță este, după Hegel, a înțelege rațiunea

cârmuitoare în determinarea ei.

6 Ibidem, p. 10.7 Ibid., p. 11.8 Ibid., p. 12.9 Ibid., p. 13.

4

III. Friedrich Nietzsche și ditirambii istoriei vitaliste

Nietzsche a rămas un admirator al valorilor clasice în mijlocul modernismului – Gertrude

Himmelfarb îl consideră chiar apogeul acestuia –, considerând arta modernă un meschin pharmakon al

maselor, care le diminuează forța și le epuizează. Acest fenomen s-a răsfrânt și asupra istoriei, de unde

„se formează pasiunea pentru ruine, pentru monumente și pentru mari personalități ale trecutului”.10

Faptul că modernii se arată atât de interesați de strângerea în tratate a tuturor detaliilor nesemnificative

ale trecului este simbolului vidului de interioritate și al sterilității.

Metoda genealogică, susține Nietzsche, ar trebui să devină principala metodă a științelor

umaniste, îndeosebi a istoriei, pentru că numai prin intermediul ei s-ar putea identifica acele origini

condamnabile și nedemne ale pseudoculturii ce trebuie cu necesitate depășită. Omul „rătăcește în

labirintul interpretativ al lumii”11, neexitând un domeniu accesibil al faptelor pure, iar „istoricul este

dator, și el, să recunoască faptul că evaluează lumea din unghiul său de vedere”. 12 „Istoria efectivă”

(wirkliche Historie) devine posibilă abia printr-un adevărat „simț istoric”, care ar opera discriminările

necesare din interiorul realului și nu ar încerca reducerea la numitor comun a diferențelor

ireconciliabile printr-o tratare supraistorică. În cele ce urmează voi expune succint cele trei forme

tradiționale de scriere a istoriei în accepția lui Nietzsche, forme ce trebuie modificate pentru a deveni

cu putință convergența lor în wirkliche Historie.

1. Istoria monumentalistă – „ființa activă și plină de aspirații”

Pentru omul de acțiune, istoria este sabia lui Damocles peste creștetul resemnării. Porunca lui

sună: „ceea ce odată a putut extinde și împlini mai frumos noțiunea de <om> trebuie să existe și

veșnic, ca să poată face veșnic acest lucru”.13 O asemenea credință în măreția trecutului umanității,

raportat la care prezentul are datoria de a se ridica la un standard similar de excelență, va fi întotdeauna

discriminatoare și ostilă. În istoria monumentalistă, trecutul intră într-un proces de scheletizare, fiind

rupte din el porțiuni întregi și, totodată, cunoaște o cosmetizare, în sensul înfățișării amăgitoare a unor

fapte emblematice prin insolitul lor, prin care „cel curajos” este incitat la săvârșirea de lucruri temerare

și memorabile. Referindu-se la utilitatea istoriei monumentaliste, Nietzsche o consideră ca fiind un

10 George Bondor, Dansul măștilor. Nietzsche și filozofia interpretării, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 165.11 Idem, p. 167.12 Michel Foucault, Nietzsche, genealogia, istoria, în Theatrum philosophicum. Studii, eseuri, interviuri (1963-1984), traducere de Bogdan Ghiu, Ciprian Mihali, Emilian Cioc, Sebastian Blaga, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2001, p. 200.13 Friedrich Nietzsche, Considerații inactuale I-IV, în Opere Complete II, traducere de Simion Dănilă, Ed. Hestia, Timișoara, 1998, p. 172.

5

stimulent și, totodată, un reazem. Adică, privind spre măreția debordantă a trecutului, omul de azi

capătă conștiința posibilității reînvierii ei sau, poate, a generării uneia similare, noi, pusă la același

diapazon cu simfonia vremii. Astfel, el dispersează îndoiala ce-l cuprinde în momentele de precaritate

pe care i le oferă prezentul.

Și totuși, subliniază Nietzsche, „– spre a învăța numaidecât încă un lucru nou pe baza aceluiași

exemplu – cât de elastică și labilă, cât de imprecisă ar fi acea comparație!”.14 Pentru a pune semnul

egalității între două stări de lucruri fundamental diferite, sunt necesare nivelări și uniformizări

succesive, eminamente artificiale, simple artificii conceptuale lipsite de temei ontologic. Istoria

monumentalistă va opera întotdeauna reductiv în raport cu „diversitatea motivelor și cauzelor, pentru a

da drept monumentale, adică exemplare și vrednice de a fi imitate, effectus în detrimentul unor

causae”.15

2. Istoria anticărească – „ființa care conservă și cinstește”

Despre acest tip de istorie, Nietzsche spune că îl vizează pe „omul conservator și proslăvitor, pe

cel ce privește cu fidelitate și iubire îndărăt, într-acolo de unde provine și unde s-a format”. 16 Pentru un

astfel de om, mediul limitat în care trăiește – un oraș, un cartier, poate o stradă – este învestit cu

demnitatea de a rămâne în istorie ca perpetuă reamintire a faptului că acel mediu s-a dovedit prielnic

pentru locuire și persistă în această modalitate de a fi pentru ceilalți oameni, pentru moștenitorii și

pentru cei de după. Prin atributul „anticărească” (metafora anticariatului), Nietzsche evidențiază în

mod original o trăsătură specifică a acestui mod de a face istorie: preocuparea pentru detaliul

nesemnificativ și colecționarea de fleacuri a căror importanță este artificial și patologic hipertrofiată.

Acest tip de istorie este pus în slujba vieții, însă atunci când cunoaște degenerescența conduce la

„patima oarbă de colecționar” și la îmbâcsirea spiritului cu „miros de mucegai”, nu-uri opuse marelui

Da spus vieții.

3. Istoria critică – „ființa care suferă și are nevoie de eliberare”

Când omul, în plină desfășurare a existenței sale și în sensul „protejării” acesteia, simte nevoia

unei destrucții și reconsiderări a valorilor trecutului, el se raportează în mod critic la istorie. Trecutul

este adus pe masa de disecție, unde bisturiul axiologic al legistului prezentului scindează viscerele

nedrept-patogene ale cadavrului și le „formolizează” în categoriile actuale ale judecării, ce-i servesc

14 Ibidem, p. 173.15 Ibid., p. 174.16 Ibid., p. 176.

6

drept recipient de prezervare în vederea biopsiei „rătăcirilor, pasiunilor și greșelilor” generațiilor

anterioare.17 Ceea ce încearcă istoricul critic să facă este să creeze în mod artificial un arbore

genealogic ideal, apartenența la el fiind un prilej de mândrie și, totodată, o consolare prin faptul „de a

ști că și acea primă natură a fost cândva o a doua natură și că oricare a doua natură victorioasă va

deveni odată prima”.18

IV. Gigantomachia: Hegel vs. Nietzsche

Gigantomachia s-ar traduce prin „lupta de giganți”, iar atunci când sunt puse față în față, în

câmpul de conflict al ideilor, gândirea hegeliană și cea nietzscheeană, cu asta avem de-a face: o

încleștare a giganților.

Pentru Hegel, „rațiunea divină, dintr-un principiu imobil, devine mobilă, supusă schimbării; pe

scurt, rațiunea divină ia formă istorică, iar istoria devine sacră.”19 Trecutul capătă astfel forma prescrisă

de rațiune, fiind totodată necesar și îndreptat spre desăvârșire, conditio sine qua non și origine a

prezentului. Din interiorul idealismului, Hegel vedea în Idei metafizice forțele motrice ale istoriei,

așadar în potențe ce transgresează conștiința individului. Spiritul absolut fecundează spiritul individual,

interiorizându-i ideile ce stau la baza actului și prin care este contruită lumea empirică. În această

schemă de gândire individul este insignifiant, Hegel având o perspectivă globală asupra desfășurării

istoriei, pe a cărei tablă de șah piesele sunt popoarele și statele.

Pe de altă parte, Nietzsche afirmă preeminența individului în specificul hiperindividualismului

prin care poate fi caracterizată gândirea sa, omul fiind singurul care contează și pentru a cărui viață

este necesară wirkliche Historie. Istorismul și anistorismul în viziune nietzscheeană, ca structuri

inerente unui modus vivendi, sunt ambele necesare pentru „sănătatea” individului și, astfel, a

popoarelor și culturilor. Dacă la Hegel exista credința în cunoașterea absolută, sprijinită pe un adevăr

universal spre a cărui împlinire se îndreaptă, Nietzsche denunță această credință, susținând că „nu-i

exclus ca însăși constituția fundamental a existenței să implice faptul că deplina cunoaștere atrage după

sine pieirea”.20

17 Ibid., p. 179.18 Ibid.19 Mircea Florian, Introducere în Filosofia Istoriei, Ed. Garamond, București, 1996, p. 80.20 Friedrich Nietzsche, Dincolo de Bine şi de Rău, traducere de L. Grünberg, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 49.

7

V. Gigantogenesis – gigantomachia pentru propriul gând

„Esența este ceea ce a fost” – Hegel. „A fi nu-i decât un neîntrerupt a fi fost” – Nietzsche.

Acest punct al acordului marchează locul unde giganții au îngropat securea războiului. Existența este

concepută ca fiind continua situare în ceea ce este trecut; ea se constituie ca existență abia prin

considerarea caracterului ei încheiat. Existența nu este aici ec-sistență, ci mai degrabă retro-sistență. Ea

nu este înțeleasă ca o ieșire din sine proiectivă, ci mai degrabă ca un compositum de rămâneri-în-sine

revolute. De aceea, fenomenologic vorbind, conceptul de istorie la Hegel și Nietzsche este în chip

ontologic același. Istoria nu-și găsește aici o înțelegere originară.

Prezentul, clipa de față, acum-ul nu este decât tensiunea dintre aducerea-în-prezent a

trecutului prin reactualizare și a proiectării-către a ceva ce este înțeles neexplicit și, astfel, subînțeles,

ca „prezent” – acest ceva (nedeterminarea este intenționată) este aducerea-în-prezent a trecutului ca

temei al proiectării-către. Existența este spontaneitatea jocului dintre ec-sistență și retro-sistență,

deschiderea luminoasă a coliziunii dintre considerarea retrospectivă întemeietoare de proiectări și

proiectarea înseși. Pentru gândire, cel mai greu conceptibilă este instantaneitatea acestui proces,

caracterul simultan al desfășurării ieșirilor din sine alăturate ieșirilor din sine trecute, căci, în fond,

ceea ce se arată ca fiind aducere-în-prezent a fost la rândul lui proiectare-către. Prezentul este, astfel,

atemporal.

Abia în lumina acestor considerente istoria poate fi înțeleasă în mod originar și ontologic,

adică plecând de la existență în vederea reîntoarcerii comprehensive la ea, față de conceperea ei ontică,

de felul celor făcute de Hegel și Nietzsche, care pornesc de la istorie ca fenomen ce-l include pe om

într-o structură „externă” lui, omul devenind, în funcție de cum interiorizează istoria, rațional și

sănătos. Istoria nu este exterioară existenței, ci existența este istorie. În caracterul ei mediu, adică al

facticității, existența este ansamblul de înmănuncheri al microistoriei, de jocuri spontane unice la nivel

individual de ec-sistențe și retro-sistențe. Considerată la nivel de structuri sociale mai ample, existența

este un conglomerat de microistorii, deci o macroistorie, iar înțelesul cuvântului „conglomerat” ca

îmbinare de elemente eterogene trebuie scos în evidență.

Istoria este cuprinderea lui ceea-ce-a-fost ca reminiscență în ceea-ce-este în sensul

înțelegerii lui ceea-ce-este, iar ceea-ce-este este ceea-ce-a-fost ca temei a ceea-ce-se-proiectează-a-fi

într-o reconfigurare neîncetată – adică existență.

8

Bibliografie

1. Martin Heidegger, Metoda fenomenologică a cercetării, în Ființă și timp, traducere de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă, Ed. Humanitas, 2012, București

2. G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, traducere de Ioana Ungurean și Mădălina Lazăr, Ed. Paideia, București, 1998

3. The Cambridge Companion to Hegel, edited by Frederick C. Beiser, Ed. Cambridge University Press, New York, 1993

4. G.W.F. Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, traducere de Petru Drăghici și Radu Stoichiță, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1968

5. George Bondor, Dansul măștilor. Nietzsche și filozofia interpretării, Ed. Humanitas, București, 2008

6. Michel Foucault, Nietzsche, genealogia, istoria, în Theatrum philosophicum. Studii, eseuri, interviuri (1963-1984), traducere de Bogdan Ghiu, Ciprian Mihali, Emilian Cioc, Sebastian Blaga, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2001

7. Friedrich Nietzsche, Considerații inactuale I-IV, în Opere Complete II, traducere de Simion Dănilă, Ed. Hestia, Timișoara, 1998

8. Mircea Florian, Introducere în Filosofia Istoriei, Ed. Garamond, București, 1996

9. Friedrich Nietzsche, Dincolo de Bine şi de Rău, traducere de L. Grünberg, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991

9