ALCHIMIA IUBIRII

Acum când departe de mine eşti ţi-aş cuprinde sufletul micCu buzele-mi uscate de focul mocnit al iubirii şi să-mi ridicDin pământul greu privirea tristă de atât de multă sihăstrieDar dulce nebunie, cu lanţuri încinse tu mă porţi în pustie !

Am luat pietre murdare în mâini aspre să arunc în dragosteDar mai mult de picioarele mele nu au căzut ca o pacosteSunând surd…crispate în propria lor durere nesfârşităDe puritate şi simplitate covărşitoare într-o muchie teşită.

Dar căutând pe jos după o piatră pe măsura idealului umanPrintre mii de firicele de praf milenar, găsit-am bolovan sărman.O sclipire zace ascunsă în tine sub atâta haos profanatDe atingeri seculare peste alte haosuri aruncat.

Te-am privit, în mâini te-am ridicat uimit, nimic deosebitO piatră ca oricare alta pentr-un turn de piatră preaiubit.Dar nu, ar fi păcat să îngropi o comoară atât de adâncDacă ştii că nu o va găsi nimeni nicicând !

Te voi arunca oare în iubire, voi prăbuşi oare turnul înălţatDe atâtea pietre aruncate doar ca să fie la Ceruri ridicatSau te voi duce acasă, să te aşez, piatră mică într-un universDin care lipseşti, să-ţi întâlneşti acolo Cuvântul din vers ?

Oare te voi putea topi, îmbiba cu Iubire şi răci cu umezealăVei accepta tăcută sau te vei sparge la un semn de urzealăDin partea lacrimilor şi durităţii la care te supuneRâul Vieţii care odată te-a adus în Lume…

Ah, Doamne…dă-mi puterea să schimb noroiul în aurPe fruntea-mi însudorată să mi se uşte frunzele de laurDar prima dată topeşte-mă în Iubirea Ta, lipeşte-mă cu pământŞi urna mi-o umple cu Viaţă, tu Duhule Sfânt !