Agregatul monetar reprezinta un ansamblu de active monetare; Sistemul Contabilitatii Nationale (în România) defineste agregatul monetar ca o parte constitutiva a masei monetare, parte autonomizata prin functiile ei specifice, prin agentii specializati care emit instrumentele de schimb si de plata, prin institutiile bancar-financiare care le gestioneaza, prin fluxurile economice pe care le mijloceste. Particularitatea agregatelor monetare este de a se îmbina una în alta, precum papusile rusesti: agregatul mai mic este continut în agregatul de talie imediat superioara si tot asa pâna când agregatul cel mai mare le contine pe toate celelalte.Criteriul dupa care sunt incluse activele în agregatele monetare este cel al lichiditatii, al usurintei transformarii în bani lichizi. Referitor la un activ sau un portofoliu, lichiditatea caracterizeaza gradul de certitudine, de siguranta a celui care detine activul (portofoliul) de a dispune la fiecare moment de o suma cel putin egala cu valoarea sa nominala. Analiza economica distinge trei categorii principale de lichiditati:M1 – lichiditatile primare sau altfel spus activele perfect lichide, care permit efectuarea de plati imediate; acestea sunt: numerarul în circulatie (bancnote, monede divizionare) si depozitele la vedere, în principal cele operabile prin cecuri. M1 reprezinta masa monetara în sens restrâns;M2 – lichiditatile secundare sunt constituite din active care pot fi transformate foarte rapid în lichiditati primare fara riscul de a pierde capital, adica sunt monetizabile. M2 desemneaza masa monetara în sens larg si cuprinde, în plus fata de M1, depozitele la vedere neoperabile prin cecuri, depozitele la casele de economii, depozitele la termen aflate în gestiunea bancilor, actiuni ale fondurilor de ajutor reciproc;M3 – lichiditatile tertiare sunt constituite din active cu un grad mai mic de lichiditate. Transformarea lor în lichiditati primare comporta riscul caderii pretului acestor active. M3 cuprinde, pe lânga M2, valorile mobiliare private (actiuni si obligatiuni) si valori mobiliare publice (împrumuturi ale statului, colectivitati publice sau întreprinderi publice.Stabilirea numarului si continutul agregatelor monetare difera de la o tara la alta. Fondul Monetar International a stabilit câteva linii directoare pentru elaborarea statisticilor financiare internationale.

Orientarile fondului nu tin însa seama de diversitatea sistemelor financiare si monetare ale diverselor tari. De fapt, Fondul Monetar International identifica trei categorii standardizate ale agregatelor monetare, care pot, daca este necesar, sa fie descompuse în categorii nestandardizate, pentru a face distinctie între lichiditati, potrivit fiecarei tari:- money: numerarul în afara sistemului bancar si conturile curente ale agentilor economici deschise la banca;- qvassimoney: depozitele bancare ale agentilor economici;- other ithems: mijloace banesti cu miscare lenta sau fara miscare.

Un agregat monetar reprezinta un ansamblu omogen de active susceptibile de a fi utilizate ca mijloc de plata si cu o lichiditate echivalenta.Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabilite de catre autoritatile monetare, tinind seama de trei criterii principale:- eficacitatea agregatelor monetare – trebuie sa ofere informatii complexe tinind seama de comportamentul agentilor economici si populatiei si de modificarile reglementarilor in vigoare,- caracterul controlabil – ofera posibilitatea autoritatii monetare sa intervina in corijarea agregatelor functie de situatie,- disponibilitate statistica – ofera informatiile necesare, rapide si in masura de a permite autoritatilor o reactie rapida.Se constata ca numarul agregatelor difera in functie de obiectivele politicii monetare.Definirea actuala a agregatelor este consecinta directa a Uniunii Monetare europene. Politica monetara a tarilor BCE implica idea ca tarile member sa dispuna de agregate similare. Indiferent de numarul agregatelor utilizate, componenta M1 a masei monetare este cea mai active, in sensul ca intermediaza cel mai mare numar de acte de vanzare – cumparare din economie.

Economiştii dau diverse accepţiuni conceptului de masă monetară. Ea reprezintă un indicator care desemnează totalitatea mijloacelor de plată existente I n economia unei ţări la un moment dat. Noţiunea de masă monetară are mai multe sinonime: ”masa banilor în circulaţie”; “ masa bănească” . Prima noţiune fiind definită ca o “mărime eterogenă constînd din suma tuturor activelor care pot fi utilizate pe teritoriul unei ţări pentru cumpărarea de bunuri şi sevicii şi pentru achitarea datoriilor”.(Kiriţescu Costin,Dobrescu Emilian “Moneda-mica enciclopedie”- Bucureşti: Ed.Ştiinţifica şi enciclopedică,1998-p.188) Drept măsurătoare al masei monetare sunt agregatele monetare. Ele cuprind atît mijloacele de plată ( maneda efectiva şi depunerile în conturi la vedere) deţinute de agenţii nefinanciari rezidenţi cît şi acele plasamente financiare succesibile de a fi transformate cu uşurinţă şi rapiditate în instrumente de plată fără riscul pierderilor de capital.

Unul din scopurile majore ale analizei monetare îl reprezintă selectarea acelor agregate monetare care să corespundă cel mai bine cerinţelor de reflectare a caracterului şi obiectivelor de politica monetară adoptată de autoritatea monetară a unei ţări pe o anumită perioadă. Deoarece un agregat monetar reprezintă un ansamblu omogen de active susceptibile de a fi utilizate ca mijloc de plată cu o lichiditate echivalentă, atunci autorităţile monetare ce stabilesc agregatele monetare pentru ţara în cauză trebuie să ţină cont de trei criterii principale: -eficacitatea agregatelor monetare- trebuie să ofere informaţii complexe ţinînd seama de comportamentul agenţilor economici şi populaţiei;

-caracterul controlabil- oferă posibilitatea autorităţii monetare să intervină în corijarea agregatelor în funcţie de situaţie;-disponibilitatea statistică-oferă informaţiile necesare,rapide şi în măsura de a permite autorităţilor o reacţie rapidă.

Agregatele monetare pînă în anii 1970 aveau o structură relativ simplă fiind considerate drept monedă mijloace de plată cu plasamente lichide pe termen scurt, incluse în  pasivul instituţiilor bancare. Acestea din urmă aveau obligaţia să le transforme imediat în lichidităţi fără riscul de pierderi de capital şi fără costuri tranzacţionale.Hîrtiile de valoare care constituie un ansamblu omogen de titluri pe termen lung , nu devin lichide decît după negocierea lor pe o piaţă secundară, respectiv la bursa de valori. Acest fapt implică un risc de capital, presupunînd costuri de transformare. În ulimii 10-15 ani sfera financiar-monetară a suferit mutaţii profunde, cea mai mare parte a inovaţiilor vizînd atît o reducere a riscurilor asociate titlurilor pe termen lung negociabile,cît şi crearea de noi produse ale pieţii, negociabile pe termen scurt.

Agregatul mai larg ,cel al lichidităţii, înglobează în general, titluri ale pieţii financiar-monetare pe termen de la cîteva zile la cîţiva ani,emise de instituţiile de credit (certificate de depozit ,bonuri ale instituţiilor bancare) şi agenţii nefinanciari ( bonuri de tezaurîn conturi curente,bilete de tezaur) . Plasamentele financiare definite astfel sunt inventariate nu numai în pasivul instituţiilor financiar-bancare , dar în egală masură şi în cel al agenţilor nefinanciari.