Actul final de la Helsinki

*Actul Final de la Helsinki:Acordurile de la Helsinki, şi Declaraţia de la Helsinki sunt

toate denumirile comune pentru Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare

în Europa-, semnat la Helsinki, Finlanda, la 1 august 1975. Documentul a fost semnat de

către aproape toate statele din Europa (inclusiv Sfântul Scaun, la Vatican, dar cu excepţia

Albaniei şi Andorra), precum şi de Canada, Statele Unite ale Americii (sub Gerald Ford),

şi Uniunea Sovietică (sub Leonid Brejnev) -un total de treizeci şi cinci de ţări.Un

document de lungă durată, care acoperă cincizeci şi opt pagini în copie oficială în limba

engleză. Actul Final de la Helsinki acoperă o gamă largă de subiecte majore politice,

economice şi sociale, fiind concepute de ansamblu pentru a asigura pacea şi stabilitatea în

interiorul şi în afara Europei, în contextul a războiului rece. Negocierile au început în

1972 şi au continuat timp de doi ani în timpul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare

în Europa, care sa deschis în Helsinki în iulie 1973 şi sa mutat la Geneva, Elveţia, în

septembrie 1973. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Pactul de la Varşovia, şi

statele nealiniată au fost reprezentate toate, oferindu-greutate mare act internaţionale şi

semnificaţie.Interesele unui grup de state mediteraneene nonparticipating-Algeria, Egipt,

Israel, Maroc, Siria, Tunisia şi-au recunoscut, de asemenea, în actul, însoţite de o

declaraţie cu privire la importanţa regiunea mediteraneană, în general, pentru realizarea

obiectivelor generale de pace şi securitate .Actul Final de la Helsinki este văzută de

obicei la fel de importantă în două moduri: în primul rând, pentru recunoaşterea control

sovietic peste neamuri prin satelit din Europa de Est (aşa-numitul bloc de Est, care

cuprinde Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Ungaria, Polonia, şi România) şi, al

doilea rând, pentru promovarea standardelor internaţionale pentru drepturile omului şi

libertăţile de care au ajutat în cele din urmă subminează sistemul represiv sovietic în

general.De fapt, documentul nu atât de mult recunoaşte în mod explicit drepturile

sovietice în Europa de Est ca implica doar le-istorici care să permită să ofere interpretări

diferite cu privire la intenţia autorilor şi dinamica negocierilor relevante.Limba de pe

drepturile omului, pe de altă parte, este lipsit de ambiguitate, şi eforturile de a publica şi

pune în aplicare aceste drepturi au contribuit într-adevăr în mod semnificativ la căderea

Uniunii Sovietice.