ACTUALITATACTUALITAT

ACTUALITATACTUALITAT

4 Mihai Stepan - CazazianED I TOR IA LInaugurarea CentruluI Cultural armean dIn Bucureşti

ACTUALITATE

este oficial. S-a deschis centrul cultural Armean din Bucureşti. În spaţiul care a adăpostit, timp de mai bine de 50 de ani, redacţia revistei Nor Ghiank, iar după 1990 şi revista Ararat a fost amenajat un elegant spaţiu pentru activităţi/acţiuni cultu-rale. şi nu întîmplător aici, în str. Armenească nr. 13. În acest loc plin de istorie aveau loc, înainte de 1989, multe întîlniri culturale chiar dacă era sediul redacţiei. Să nu uităm că Biblioteca Du-dian devenise secţia de tineret a unei biblioteci publice iar comunitatea nu avea un spaţiu cultural propriu. Dar aveam acest colţ armenesc unde am putut asculta muzica lui Komi-tas sau Haceaturian şi s-a reci-tat din clasicii poeziei armene. Aici am făcut revelioane şi car-navaluri, aici ne-am cunoscut, unii cu alţii. Altfel spus eram la armeni. Nu mai insist, poate că

Mihai STEPAN CAZAZIANar trebui scrisă o mică istorie a acestui loc la care să-şi aducă contribuţia Sergiu Selian, Nşan Bogdan căuş, Dicran Kundac-cian, Hacik tacvorian, Daniela Margarian, Anahid Andonian, Grig Burdea, Arpiar Sahaghian, Varujan Vosganian, Andi Pa-pazian etc.etc.( să mă ierte cei pe care i-am uitat) revin. Avem acum acest centru pentru a ne întîlni în cadrul unor seri cultu-rale sau pentru dezbateri. şi poate ar trebui să depănăm, într-o seară, amintiri despre perioada aceea în care eram armeni, ne simţeam armeni şi eram la Armeni. Vă aşteptăm pe toţi. !

6

“PeSte GeNo-CIdul armean S-A AşezAt uN StrAt De PulBere, De tăcere”

DIASPORA24 APrilie lA PADoVA14

la armenI

18 Portret SeN-tImental P.c. ArHiM. Dr.zAreH BA-roNiAN

PORTRET

erevan cAPitAlA MoNDiAlă A cărţii

ACTUALITATE

10ACTUALITATE

24 uN MArtor oculAr

DOSAR1915

a

4

INAUGURAREA CENtRUlUI CUltURAl ARmEAN dIN BUCUREştIA

AA

R RT

duminică 13 mai în strada Armenească nr. 13 ! s-a deschis Centrul Cultural

Armean. Fostul sediu al redacţiilor Nor Ghiank şi Ararat a fost rea-menajat pentru a găzdui eveni-mente culturale de la lansări de carte la întîlniri cu personalităţi ale comunităţii dar şi seri de muzică şi film.Am fost onoraţi cu prezenţa unui invitat special, e vorba de dr. Hayk Demoyan, director al Institutu-lui şi Muzeului Genocidului din Erevan aflat la Bucureşti pentru a conferenţia despre Genocidul Armean. Gazda acestei întîln-iri a fost dl. Varujan Vosganian,

preşedinte al Uniunii Arme-

inaugurarea centrului cultural Armean din Bucureşti

a

AA

AR R

T9 - 10 / 2012

ACTUALITATE

nilor din România. A fost prezent Excelenţa Sa dl. Hamlet Gaspar-ian, ambasador al Republicii Ar-menia în România care a felicitat Uniunea Armenilor pentru această iniţiativă de a crea acest spaţiu cultural care se adaugă deja cu-noscutei Biblioteci Dudian aflată în apropiere. Dar pentru că inau-gurarea trebuia să aibă şi un scop, evident, cultural, au fost lansate două cărţi. Este vorba de volumele Genocidul Armean de Nikolay Hovhannisian (traducere de Tacuhi şi Madeleine Karacaşian) şi Patru ani sub semilună de Ra-fael de Nogales ( traducere de Ser-giu Selian). Ziarista Madeleine Karacaşian a vorbit despre primul volum şi recenta vizită în Armenia la Congresul scriitorilor armeni iar Sergiu Selian a trimis un me-saj video care a fost prezentat pe monitoare.La final a fost servită o cupă de şampanie. Centrul Cultural Armean şi-a deschis porţile. De fapt locul unde înainte de 1989 se organi-zau seri culturale sub auspiciile redacţiei Nor Ghiank s-a transfor-mat într-un elegant spaţiu cultural. Să fie într-un ceas bun !

6

AA

AR R

T

6

EREvAN CApItAlA moNdIAlă A CăRţII

desfăşurată între 20 şi 23 aprilie la Erevan, cea

de-a şasea Întrunire panarmeană a scriitorilor a avut loc într-un context politic şi cultural aparte. Ea s-a încheiat practic în ziua comemorării genocidului armean, la 24 aprilie, cu pelerinajul gru-pului de scriitori participanţi, în frunte cu preşedintele Uniunii Scriitorilor din Armenia, Levon Ananian, la complexul memorial de la Ţiţernacaberd din Erevan. Iar în zilele lucrărilor întrunirii, a fost demarată campania electorală a partidelor politice din Armenia în vederea participării la alegerile parlamentare din 6 mai. Dar eveni-mentul cel mai important pe plan internaţional a fost inaugurarea acţiunilor legate de desemnarea Erevanului drept capitală mondială a cărţii.În fiecare an, UNESCO alege o capitală mondială a cărţii, în care, în decurs de un an, au loc manifestări literare şi culturale cu participare locală şi internaţională – conferinţe, simpozioane, expoziţii, spectacole, lansări şi prezentări de cărţi etc – în scopul promovării cărţii ca mijloc de propăşire culturală. Iniţiativa, căreia i s-au alăturat Asociaţia internaţională a editorilor, Federaţia internaţională a asociaţiilor şi

instituţiilor biblioteconomice şi Federaţia internaţională a librar-ilor, s-a concretizat prima dată în 2001, când Madridul a fost ales capitală mondială a cărţii. I-au suc-cedat Alexandria, New Delhi, Ant-werp, Montreal, Torino, Bogota, Amsterdam, Beirut, Ljubljana şi Buenos Aires. Anul acesta, onoa-rea i-a revenit Erevanului, care se aflase în competiţie cu Beijingul şi cu Londra şi a fost ales, probabil, pentru că armenii sărbătoresc 500 de ani de la tipărirea primei cărţi în limba armeană. Semnificaţia acestei opţiuni poate fi speculată într-un chip şi mai captivant: E-revanul devine a 12-a capitală mondială a cărţii în al 12-lea an al secolului nostru şi este, totodată, a 12-a capitală istorică a Armeniei. Aşadar, de trei ori 12, ceea ce face un total de 36, adică numărul litere-lor alfabetului armean originar…Ceremonia inaugurării noului an mondial al cărţii a avut loc în seara zilei de 22 aprilie, când, la poalele Bibliotecii de manuscrise Matena-daran, într-un spaţiu special amena-jat în faţa statuii născocitorului al-fabetului armean, Mesrop Maştoţ, primarul Buenos Airesului, Mauri-cio Macri, a înmânat ştafeta prima-rului Erevanului, Taron Margarian. Au mai rostit cuvântări personalităţi din conducerea UNESCO, pre-

cum şi guvernatorul Bangkokului, următoarea capitală mondială a cărţii, în 2013-2014. Au fost de faţă oficialităţi în frunte cu preşedintele şi cu prim-ministrul Armeniei, pre-cum şi Catolicosul Gareghin II, iar printre invitaţi s-au aflat, printre alţii, Excelenţa Sa doamna Crina Prunariu, Ambasador al României în Armenia, Excelenţa Sa, domnul Hamlet Gasparian, Ambasadorul Armeniei în România Ministrul român al culturii în acel timp, dom-nul Kelemen Hunor, şi Excelenţa Sa domnul Traian Hristea, şeful Reprezentanţei Comisiei Europene în Republica Armenia. Solemni-tatea a fost urmată de un spectacol de cântece şi dansuri din Argen-tina, din Armenia şi din Thailanda, de o proiecţie holografică a istoriei armene pe faţada Matenadaranu-lui şi de o suită de dansuri proprii ţărilor ale căror capitale au fost până acum centre mondiale ale cărţii, interpretate cu vervă de un grup masiv de tineri pe bule-var-dul Maştoţ care duce la Matena-daran. Pe acelaşi bulevard, a fost inaugurată o sculptură a renumitu-lui artist plastic Davit Erevanţi, concepută ca o sinteză de litere din mai multe alfabete.Odată obţinut titlul, Erevanul va fi gazda unor manifestări culturale, dar şi iniţiatoarea unor expoziţii

erevan capitala mondială a cărţii

9 - 10 / 2012A

AA

R RT

ACTUALITATE

EREvAN CApItAlA moNdIAlă A CăRţII

şi târguri de carte organizate în alte oraşe ale lumii, între care este programată o expoziţie de carte armeană, anul viitor,la Muzeul de artă din Bucureşti. De altfel, cu o zi înaintea festivităţii, calendarul anual debutase cu o expoziţie internaţională de carte armeană în complexul cultural Cafesjian din centrul Erevanului, la care, printre editori din alte ţări, a fost prezentă şi editura „Ararat“ a Uniunii Ar-menilor din România, cu o selecţie consistentă de titluri din producţia sa. În acelaşi context sărbătoresc şi în acelaşi centru Cafesjian, în după-amiaza zilei înmânării titlului de capitală mondială a cărţii, a fost organizată lansarea traducerii în limba armeană a volumului Cartea şoaptelor de Varujan Vosganian, editat de Uniunea Scriitorilor din Armenia şi publicat, printr-o fericită coincidenţă, chiar în zilele acelea. Au fost prezente la manifesta-rea lansării cele patru personalităţi oficiale menţionate mai sus şi au luat cuvântul preşedintele Uniunii Scriitorilor din Armenia, Levon Ananyan, scriitorul Davit Muradi-an, fost ministru-adj al Culturii din Armenia, ministrul român al cul-turii, autorul cărţii şi traducătorul ei. Au fost prezenţi şi prof. Agop Arakelian, preşedinte al Asociaţiei de prietenie Armenia-România şi prof. Zadig Mouradian, astrofi-zician francez originar din Româ-nia. În ajunul lansării, apăruseră cu promptitudine recenzii ale cărţii în săptămânalul Uniunii Scriito-rilor, „Gracan tert“, şi în cotidianul „Azg“, semnate de redactorul de carte, Varlen Alexanian.De altfel, revenind la lucrările Întâlnirii panarmene a scriitorilor, Varujan Vosganian şi Sergiu Selian au participat şi la această manife-stare paralelă, la care au mai fost prezenţi, în cadrul delegaţiei din România, Madeleine Karacaşian, Vartan Arachelian şi Zareh Naza-rian. Toţi aceştia au fost de faţă la

prezentarea traducerii armeneşti a volumului Cartea şoaptelor, făcută, după lansarea la Centrul Ca-fesjian, sub auspiciile preşedintelui Levon Ananian în cadrul întâlnirii scriitorilor armeni, la care ediţia în limba armeană s-a bucurat de interesul scriitorilor din diasporă. Consfătuirea, întrunind peste 60 de scriitori din 20 de ţări, inclusiv

Arţakh (în frunte cu preşedintele Uniunii Scriitorilor, Vardan Haco-bian) şi Abhazia, a prilejuit, prin acţiunile din cadrul programu-lui, atât o mai bună cunoaştere a participanţilor între ei, cât şi un fertil contact al acestora cu lumea literară din Armenia, întrucât au luat parte şi scriitori localnici.

(continuare în pag. 8 )

Ambasadorul Hamlet Gasparian, David Muradian, Ambasador crina Prunariu, Varujan Vosganian şi levon Ananyan

Varujan Vosganian, Kelemen Hunor, Sergiu Selian şi levon Ananyan. (fotografii de Madeleine Karacaşian)

-

8

CUvâNtUl tRAdUCătoRUlUI

(continuare din pag. 7 )

Întrunirea a debutat cu o şedinţă inaugurală prezidată de Ministrul armean al diasporei, Hranuş Haco-bian, care a prezentat noi apariţii editoriale de interes comun din Armenia şi din diasporă, şi a con-stat apoi din discuţii informative, prelegeri privind cărţile editate în diasporă, prezentări de noi cărţi, cum ar fi o antologie de tineri poeţi armeni şi o antologie de poezii închinate limbii armene. În cadrul întrunirii, au fost înmânate carnete de membri ai Uniunii Scriitorilor din Armenia unor scriitori nou-primiţi în breaslă, între care Varujan Vosganian, Madeleine Karacaşian şi Sergiu Selian. Lui Varujan Vos-ganian i-a fost conferită, de aseme-nea, Medalia de Aur a Ministerului Culturii. Organizată cu scrupu-lozitate şi cu ospitalitatea specific armenească, cea de-a şasea Întru-nire panarmeană a scriitorilor a reuşit să fie încă o ocazie de apro-piere şi de cooperare pe plan cul-tural între diasporă şi patria-mamă, spre folosul amândurora.

S.S.

Cartea şoaptelor are un destin glorios, dar şi unul particular. Scrisă de un armean, cu o tematică armenească, ea s-ar fi cuvenit să fi fost scrisă în limba maternă şi paternă a autorului şi a persona-jelor sale. N-a fost să fie aşa. Ca şi multe alte cărţi ale diasporanilor armeni, ea aparţine literaturii armene de limbă străină sau pur şi simplu unei literaturi străine, aici - celei române. Deşi tradusă în varii limbi, pentru a fi restituită naţiunii despre care depune mărturie cartea trebuia să capete veşmântul lim-bii acelei naţiuni. De aceea, atun-ci când, cu vreo doi ani în urmă, Varujan Vosganian mi-a propus să-i traduc romanul în armeană, am înţeles importanţa şi necesitatea întreprinderii. După un şoc iniţial, am acceptat provocarea. Şocul venea de acolo că era prima dată când aveam să traduc din română în armeană, şi încă în armeana răsăriteană, familiară mie din con-tactul cu Armenia şi cu literatura ei, dar mai puţin asimilată decât armeana apuseană, proprie cul-turii mele. Tradusesem până atunci scriitori contemporani din Arme-nia, cu limba lor răsăriteană, dar acum eram chemat să fac operaţia în sens opus, mult mai dificilă. Mai înregistram un de-but în cariera mea de traducător: era întâia oară când un autor îmi propunea să-l traduc; îndeobşte, nu traduc comenzi, ci din proprie iniţiativă. Ceea ce trebuia să fac de data asta, însă, era cu adevărat – cum am spus – o provocare, în sensul cel mai autentic pozitiv al cuvântului. N-aveam dreptul să re-fuz. Şi am acceptat. Mi s-a dat un termen labil de un an. Am tradus Cartea şoaptelor în trei luni. Restul a fost munca altora, a unor doamne

originare din Armenia, care mi-au corectat stângăciile inerente în armeana mea răsăriteană şi cărora le-am mulţumit menţionându-le la sfârşitul volumului, apoi truda Excelenţei Sale, Ambasadorul Ar-meniei în România, domnul Ham-let Gasparian, care cu o experienţă de jurnalist şi de editor în spate, a ştiut să şlefuiască şi mai corect frazele, de asemenea intervenţia redactorului de carte, Varlen Alex-anian, care a definitivat o versiune lizibilă şi inteligibilă armenilor răsăriteni. În sfârşit, a fost punctată încă o premieră cu această ocazie: este prima carte tălmăcită direct din română în armeană, întrucât până acum tot ce s-a publicat în Armenia din literatura română s-a tradus aproape exclusiv prin mi-jlocirea limbii ruse. Aş mai preciza că am avut, totuşi, un atu: cel al ortografiei ac-tuale, adoptate şi folosite în Arme-nia. Măcar asta n-a fost un handi-cap, într-o limbă care are două ramuri – răsăriteană şi apuseană – cu ortografii diferite, cu morfologii neasemenea, cu sintaxe alienate, cu fonetici dihotomice şi cu lexi-curi anapoda. Familiarizat cu noua ortografie din anii de şcoală şi din activitatea ziaristică, îmi rămăsese să răzbesc „doar“ celelalte aspecte gramaticale. Nu că n-aş fi scos-o la capăt cu ortografia veche, dar m-am scutit de un efort în plus. De când sunt diasporan într-o comu-nitate care foloseşte ortografia efectiv antică, am fost nevoit să mi-o însuşesc. Scriu, acum, în funcţie de destinatar, în armeana apuseană fie cu ortografia veche, fie cu cea nouă, şi iată - în armea-na răsăriteană cu ortografia nouă. Sper să n-am prilejul vreodată să scriu în armeana răsăriteană cu or-

cuvântul traducătorului

-

9 - 10 / 2012A

AA

R RTCUvâNtUl tRAdUCătoRUlUI

C A L E N D A RUMBRE PE PÎNZA VREMII

Născut la Viena în inima Impe-riului Austriac, Tigran a fost fiul senatoru-lui Ion Pruncu, descendent al familiei nobiliare armeneşti, a ca-valerilor înobilaţi Von Prunkul. Fa-milia sa se repatriază pe plaiurile natale şi astfel Tigran urmează studiile liceale şi Universitateala Cernăuţi. Se pregătea intens (şi datorită relaţiilor şi rangului nobil-iar) si ar fi trebuit să devină amba-sador al Vienei. Un crah financiar şi un faliment răsunător al familiei sale îl sileşte să devină, după un stagiu, notar public în Bucovina,la Solca şi Câmpulung. Nu se resemnează şi nu se plafonează. Va călători mult în Europa, Asia şi Africa. Se va întoarce acasă unde va profesa devenind o autoritate în domeniul său.Scrie articole, fecventează biblio-teci, publică şi fondeaza în 1924 revista „Justiţia”, o publicaţie etalon pentru notarii acelor vre-muri. Promovează ideea şi devine unui dintre membrii fondatori ai Uniunii Generale a Notarilor Pu-blici din România. A fost de ase-menea membru fondator al unei Bănci Populare , a acordat burse de studiu tinerilor săraci de la ţară, i-a apărat pe cei nevoiaşi şi a denunţat falsurile în actele prin care acesto-ra li se cumpăra pământul pe sume derizorii. Promovează românismul, sponsorizează tipărirea de cărţi de istorie a românilor.

În anii ’30 află despre situaţia dezastruoasă a moşiei lui Manuc Bey din Basara-bia, mai exact de-spre degradarea palatului său de la Hînceşti. De atunci, bazându-

se şi pe faptul că tatăl său fusese rudă prin alianţă cu descendenţii lui Manuc Bey îşi face un scop în viaţă şi îşi dedică restul averii sale salvării acestui monument arhitectural. Desigur autorităţile locale au primit sumele donate de el cu sufletul şi buzunarele larg de-schise, dar nu au întreprins nimic. Tigran Pruncu va lua legătura cu „biograful” lui Manuc Bey, Gh. Bezviconi şi chiar cu Nico-lae Iorga pentru a salva palatul. Scormoneşte şi studiază docu-mente, arhive, încearcă să o de-termine pe stranepoata lui Manuc Bey, Marchiza Schedoni, ultimul proprietar al moşiei să-i vândă pa-latul. Se împrumută de la bănci în acest sens, dar nu reuşeşte nimic. Ca ultimă soluţie îi va intenta un proces în instanţă Marchizei pen-tru dreptul de proprietar. Povestea se încheie brusc, odată cu sosirea ruşilor si bombardarea palatului în timpul războiului. Palatul de la Hînceşti a rămas o ruină până astăzi.Tigran Pruncu se va stinge din viaţă neconsolat din această cauză în 1942.

eduard ANtoNiAN

tiGrAN PruNcu (1861-1942)70 de ani de la moartea sa

tografia veche, aşa cum se vântură în cercurile din Armenia ideea nefericită a oficializării ei. Cred că sunt singurul care a citit Cartea şoaptelor de două ori şi niciodată din plăcere, ci din obligaţie. Prima oară, ca şi alţii cărora autorul le-a încredinţat „manuscrisul“ (noţiune improprie şi desuetă, din păcate pe cale de dispariţie în condiţiile tehnologiei moderne), am citit textul înainte ca acesta să fi fost încredinţat tiparului. A doua oară, când am tradus cartea. Evident că am citit a treia oară, din „mers“, traducerea armeană. Iar acum, când noua ver-siune lingvistică a apărut, o citesc din nou ca să-mi fac autocritica. Nu garantez să învăţ cartea pe dinafară. Dar o ştiu ca şi cum mi-ar aparţine. Şi într-un fel chiar îmi aparţine. Traducătorul este me-sagerul autorului într-o altă limbă şi, ca să poată transmite nealterat mesajul, el trebuie să se substituie scriitorului tradus şi să redea o sosie a acestuia nu numai cu fi-delitate, dar şi în chip convingător pentru cititorul noii limbi, încât în cele din urmă, când lucrul e bine făcut, poate lăsa impresia că oferă un text original scris direct în noua limbă. Făcând abstracţie că rândurile acestea sunt scrise de un tălmăcitor, va trebui să admitem că traducătorul este chiar mai impor-tant decât autorul. Evident, el nu poate exista în absenţa scriitoru-lui. Dar prin el autorul – şi odată cu el scrierea sa – iese din matca strâmtă a limbii sale naţionale şi cucereşte tărâmuri la care altfel n-ar fi avut acces, riscând vorbe mari şi corecte - universalitatea. Iar în cazul acestei traduceri în armeană a Cărţii şoaptelor, re-vine la adevărata obârşie. Este o satisfacţie pe care nu mi-o reprim, dincolo de cea pe care mi-a oferit-o simplul(?) act al traducerii.

Sergiu SeliAN

23-24 / 2010A

AA

R RT23-24 / 2010

AA

AR R

T23-24 / 2010A

AA

R RT“pEstE GENoCIdUl ARmEAN s-A AşEzAt UN stRAt dE pUlBERE dE tăCERE”

10

Bunica spre deşertul morţii,1915, Turcia ( lu-crare de Azaduhi Vardu-ca Horenian )

Սուրբերու Աչքեր, im-nul genocidului armean a răsunat în data de 24 aprilie 2012 în cadrul comunităţii armene din România, Filiala Cluj. 97 de ani au trecut de când Junii Turci au dat startul unor atrocităţi de nedescris împo-triva poporului armean din simplul motiv că “Turcia trebuie să fie a turcilor”. Au urmat zile negre pen-tru grupul de oameni care trăiau pe teritoriul Anatoliei: deposedaţi de bunuri, jefuiţi de propria identitate, masacraţi, trimişi către pierire.În fiecare an ne aducem aminte de aceste evenimente şi încercăm să ne facem vocea auzită, încercăm să schimbăm cursul istoriei de acum încolo, pentru ca astfel de fapte să nu se mai întâmple. Vo-cea este arma directă a omului de a se face auzit, intonaţia, ritmul acesteia poate mişca mii de sufle-te. Azaduhi Varduca Horenian a deschis evenimentul prin relatarea unor generalităţi despre fenomenul genocidului, de ce a fost îndreptat către poporul armean şi care sunt rezultatele pe care le-au obţinut urmaşii celor pieriţi între 1915-1923 în vederea recunoaşterii genocidului de către statele lumii. Însă Turcia neagă în continuare întâmplările şi nu acceptă sub nici o formă recunoaşterea genocidului. Au urmat Preşedintele Federaţiei

Comunităţilor Evreieşti, Dr. Schwartz Robert şi a fost recitată o poezie a lui Liviu Zamfirescu „Recunoaştere“ de către Tibad Ju-lia Krisztina. La Gherla evenimen-tul a fost deschis de Preşedintele UAR, Filiala Gherla, domnul Ioan Esztegar, prezentând o scurtă rela-tare a evenimentelor, după care a urmat un scurt metraj de tip docu-mentar, realizat de Riti Marta Au-gusta. De la voce am ajuns la im-agini, nişte imagini care dau glas suferinţelor îndurate de strămoşii noştri. Fondul muzical a documen-tarului a fost piesa “Free at last” ( În sfîrşit liber) a lui Guy Manoukian, o piesă a căror sunete erau ecoul a tot ceea ce s-a întîmplat, trezind în noi starea de nelinişte, oroare dar şi speranţă- bătăile de tobe la sfîrşitul piesei coincid cu bătăile inimii ce-lor care au supravieţuit şi vor duce la bun sfîrşit răzbunarea a 1,5 mil-ioane de suflete nevinovate, însă nu prin calea războiului, ci prin căi paşnice. Armenii erau, sunt şi vor fi oameni înţelepţi, care vor tăia mărul discordiei prin vorbe şi nu prin fapte. Sentimentele au fost şi

mai mult adâncite, când a urmat prezentarea cărţii “Ferma Ciocârliilor” de Antonia Arslan şi viziona-rea filmului ecranizat după aceasta de fraţii Taviani din 2007. Traducătoarea cărţii, Prof. Gabriela Lun-gu a vorbit foarte frumos despre valoarea spirituală a cărţii, emoţionalitatea pe care o transmite fiecărui cititor, veridicitatea înspăimântătoare a eveni-mentelor prezentate, pute-

rea de sacrificare a armenilor şi pu-terea de a merge mai departe, chiar dacă pe umerii lor atârnă o povară de resentimente. “Unde nu ajunge istoria, ajunge literatura”- acestea fiind vorbele de încheiere a dânsei, subliniind faptul că pe când istoria prezintă nişte fapte seci, literatura are acea încărcătură emoţională de a mişca şi pietrele din sufletele ce-lor neîmblânziţi.24 aprilie este cea mai înfiorătoare pagină de istorie, dar să luăm ex-emplu de la strămoşii noştri care au îndurat atâtea şi totuşi au găsit tăria de a se ridica şi de a merge mai de-parte. Ei au sacrificat totul pentru noi, ca noi să putem construi alt-fel viitorul, iar în fiecare cărămidă pe care o folosim pentru a clădi schimbarea, vom şti că sângele lor este ceea ce o să-i ţină împreună şi fiecare amintire, fiecare vis nere-alizat al lor va găsi îndeplinirea în construcţia supremă: recunoaşterea genocidului şi obţinerea dreptăţii.

Vera riti

“Peste genocidul armean s-a aşezat un strat de pulbere, de tăcere”

23-24 / 2010A

AA

R RT23-24 / 2010

AA

AR R

T23-24 / 2010A

AA

R RT

AA

AR R

T9 - 10 / 2012

ACTUALITATEEste mult mai uşor să descrii o crimă decât să îi acorzi un nume.Când, pe 24 aprilie 1915, 250 de intelectuali şi lideri de comunitate armeni din Constantinopol, au fost arestaţi, deţinuţi, apoi deportaţi, ceea ce tocmai se petrecea – parte a unui întreg politico-istoric format din anii 1870 – urma să schimbe complet destinele a două naţiuni : una din ele avea să piardă peste 1 milion din fiii ei, masacraţi de cea de-a doua, aceasta din urmă deloc dornică să-şi recunoască faptele.Dacă autorităţile turce de azi refuză să admită cuvântul “geno-cid” pentru descrierea masacre-lor repetat duse împotriva arme-nilor din anii Primului Război Mondial, este pentru că “genocid” stigmatizează. Învăluit şi rede-

finit de dimensiunile holocaus-tului evreiesc, cuvântul devine o malformaţie civilizaţională. Tur-cia modernă îl evită, cunoscân-du-i preabine sensul, încercând să plaseze masacrul armenilor (atât cât îl recunosc) în rândul strate-giilor dictate de circumstanţe de război. Pentru că Republica de azi refuză altă abordare, întrebarea fundamentală este dacă Imperiul-Califat Otoman al epocii respec-tive era apt să înţeleagă dimen-siunile crimei la care se deda. Sau poate ceea ce se întâmpla era un ultim gest de demenţă şi decădere al Imperiului Otoman, reînnoind

valul de cruzimi (pentru care tur-cii rămăseseră de cruntă memorie în Europa nu doar în secolele de expansiune, XV-XVII, ci şi în anii de criză din deceniul 1870-1880), împotriva căruia se ridicaseră vo-cile indignate ale unui Disraeli sau Gladstone.

Deteriorarea relaţiilor dintre ar-meni şi turci fusese vizibilă de-a lungul secolului XIX. Succesului politico-diplomatic al obţinerii autonomiei de către armeni în cadrul Imperiului, cu promisiuni de reformă viitoare, în 1878, i-a urmat o realitate în care schim-

barea a rămas literă moartă, iar iniţiativa politică armeană a trebuit să treacă în mâinile unor grupări politice mai vehemente. Conflic-tul nu a întârziat să apară, în anii 1890, guvernul otoman recurgând la forţă militară şi cauzând inevita-bile masacre (“masacrele Hamidi-ene”, din domnia lui Abdul Hamid II), pentru a rezolva radical pro-blema, prin exterminarea fizică a ei. Primul deceniu al secolului XX nu a găsit o soluţie pentru cererile naţionale ale armenilor, în pofida preluării puterii de către Junii Turci, grupare reformistă, în 1908; în 1909, o contrarevoluţie scurt-trăită

Metz YeGHerN Marea crimă. o comemorare a Genocidului armean

12

a tradiţionaliştilor a pus în practică un masacru, în Adana, exterminând cca. 15-30 000 de armeni. Ceea ce avea să se dovedească crucial în politica anti-armeană au fost însă pierderile teritoriale din primul război balcanic, 1912-1913, când Turcia va fi aproape scoasă în afara Europei, obligată să asigure protecţie otomanilor expulzaţi din Balcani (muhajirii), dezrădăcinaţi, şi totodată să protejeze ceea ce rămăsese din teritoriul imperiului axat acum pe Asia Mică.Această combinaţie de factori şi ostilitatea ireductibilă faţă de ac-tivitatea politică a armenilor a împins relaţiile dintre turci şi ar-meni peste limita prăpastiei. La în-ceputul Primului Război Mondial, simpatiile elitei armene se îndrep-tau vădit către Antantă, fiind aşadar anti-otomane. La graniţa cu Rusia, pe linia frontului, armenii nu ezitau să spere într-o eliberare creştină, însemnând rusească. Din această perspectivă, pentru turci, elimina-rea unui duşman din interior era un act imperios, la care vor consimţi încă din primul an de conflict. Dar între a dizolva un cuib de “spioni” şi a ajunge la exterminarea a peste 1 milion de armeni, diferenţa este şocantă. Proporţiile date de turci soluţionării problemei armene demonstrau, în fond, alte intenţii. Prima era de a elimina fizic masa unei populaţii creştine cu simpatii pentru Europa anglo-franceză şi rusă ; o populaţie ale cărei de-ziderate naţionale erau permanent manifestate şi care era prezentă în proporţii de 25-50% în jumătatea de est a Asiei Mici. O mişcare de revoltă coordonată ar fi dus la pier-derea unui teritoriu vast şi strategic plasat, deschizând un front intern căruia armatele otomane, luptând în Europa, în Caucaz şi în Ara-bia, nu îi mai puteau face faţă. A decapita elitele active ale naţiunii armene şi apoi a elimina sau dis-truge în mare parte naţiunea în sine

a fost considerat necesar. Armeno-cidul s-a născut astfel în birourile armatei otomane.Promovându-se o legislaţie care îmbina pedeapsa trădării cu con-fiscarea de bunuri, autorităţile militare turce vor aplica ani de zile un întreg arsenal de extermin-are a armenilor. Înfometarea, îne-cul, incendierea, deportările sub supraveghere şi bătaie în centre speciale (cu trenurile sau pe jos), marşurile de sute de kilometri fără alt scop decât epuizarea fizică şi moartea, violurile, biciuirile, tortu-ra, batjocorirea au devenit scopuri în sine, cu mai mult sau mai puţină coordonare, dar permanent avute în vedere. Bărbaţi, femei, copii. Peste 1 milion de vieţi (sau aproape două, conform unor rapoarte) sunt dis-truse. Osuarul acoperă, geografic, estul şi centrul Turciei.Ceea ce turcii nu pot nega ţine de evidenţă: asemenea “politică” nu a fost aplicată decât arme-nilor, naţiune vie, prosperă, educată, creştină, multimilenară în civilizaţia ei. Mărturiile diplomati-ce din anii 1915-1917 sunt zdrobi-tor în favoarea catalogării masacre-lor ca genocid. Orice interpretare i se va fi dând azi de către Ankara (djihad împotriva duşmanului, ma-sacre necoordonate şi necontrolate oficial de guvern, ş.a.), extermina-rea armenilor rămâne expresia unei soluţii aplicate cu ostilă agresivi-tate de politica turcă otomană. Nu este vorba de a acuza un guvern în mod particular, ci de a sublinia înclinaţia către un radicalism de-vastator al sistemului de guvernare otoman, radicalism dus la un nivel impardonabil şi care cere responsa-bilizare. Masacrul grecilor în Chios şi Constantinopol, masacrele din Bulgaria şi Bosnia în secolul XIX, masacrele armene din primele etape se înscriu într-un tipar de ex-ercitare a puterii în care predomină indiferenţa la consecinţe politice şi sociale, la etică, la religie, atât

timp cât imperiul stă în picioare sub o formă sau alta, demonstrând, repetat, eşecul profund de modern-izare a statalităţii otomane. Nota de plată trebuie achitată, chiar dacă vine câteva decenii mai târziu.Peste 1 milion de morţi zac în conştiinţa politică a Tur-ciei de azi, ucişi doar pentru că aparţineau naţiunii armene. Refu-zul recunoaşterii Marii Crime de la 1915-1917 de către Republica actuală ridică o întrebare privind natura adevărată a regimului re-publican şi asupra detaşării obiec-tive faţă de un trecut imperial grevat de tarele excesului şi ale iresponsabilităţii. Subiectul a rămas multă vreme tabu pentru societatea turcă şi este extrem de sensibil pentru sfera politică turcă. Dar cu cât acesta va fi explorat şi admis în dureroasa lui totalitate, cu atât va deveni Republica mai credibilă – iar Turcia va recupera o parte din demnitatea pierdută în cumplitele vremuri de atunci. O parte, doar ; pentru că crima rămâne crimă. De neşters. Cei exterminaţi cu primitivă bestialitate atunci nu şi-au găsit complet odihna şi vor fi căutând, Dincolo, un rost absurdu-lui lor sfârşit inuman. Dar ei se pot odihni într-un paradis al memoriei : pentru că nimeni nu i-a uitat.

radu AlBu-coMăNeScu

Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai

MEtZ YEghERN mAREA CRImă. o ComEmoRARE A GENoCIdUlUI ARmEAN

9 - 10 / 2012A

AA

R RT

ACTUALITATELuni 14 mai la sala Constantin Stoicescu a Facultaţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti a avut loc conferinţa pe tema Geno-cidului Armean susţinută de dl.

Hayk Demoyan, director al Institu-tului şi Muzeului Genocidului din Erevan. Invitaţi au fost Excelenţa Sa dl. Hamlet Gasparian, Am-basador al Republicii Armenia în România, IPS Episcop Datev Hagopian, Întîistătător al Bisericii Armene din România şi senatorul Varujan Vosganian, preşedinte al Uniunii Armenilor din Româ-nia. Au fost prezenţi un impor-tant număr de studenţi din cadrul Universităţii Bucureşti, facultatea de Ştiinţe Politice însoţiţi de conf.dr. Mihai Chioveanu (vezi co-mentariul de mai jos) şi lector dr. Oana Valentina Suciu. Conferinţa susţinută de Hayk Demoyan a abordat Chestiunea Armeană din perspective istorică dar şi politică una din concluzii fiind că bătălia pentru recunoaşterea Genocidu-lui Armean a fost cîştigată, în plan academic dar lupta continuă în plan juridic şi politic. Au fost puse întrebări la care domnul Demoyan a răspuns argumentat, discuţiile fi-ind deosebit de interesante.

MIHAI CHIOVEANU Conferenţiar la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe PoliticeArmenii investesc prea puţin în cinemtografie. Pot să vă spun că Holocaustul evreilor, până în anul 1970, nu era discutat decât în cercurile evreieşti. Dar în anii aceia NBC , care are o audienţă de circa 22 milioane telespectatori, a difuzat , timp de trei luni, un serial având ca temă Holocaustul. Atunci americanii, şi lumea largă a luat cunoştinţă de realităţile pe care le ignoraseră până atunci. Abia după aceia au început să apară filme precum ,,Lista lui Shindler,, sau ,,Pianistul ;, şi altele. Forţa cinematografului şi a televiziunii nu trebuie subestimată. Armenii fac o mare greşeală necheltuind bani pentru asta. Turcii ştiu asta şi acesta a fost motivul pentru care au încercat să intervină ca să nu se producă un film după romanul lui Werfel la Hollywood. El s-a realizat totuşi, într-o altă locaţie privată dar fără a avea audienţa oferită de marile companii cinematografice.

conferinţă despre Genocidul Armean la Bucureşti

24 APRIlIE lA PAdoVA

14

după cum se ştie, în oraşul Padova de mai mulţi ani se comemorează Geno-

cidul Armenilor„Metz Yeghern” („Marele Rău”), început la 24 aprilie 1915.Părintele profesor vartapet Levon Boghos Zekyian a celebrat la 22 aprilie, după Sfânta Liturghie la capela „Sala del Capitolo”, în in-cinta Bazilicii Sfântul Anton, ser-viciul „Baston Hangisdean” (Par-astasul).Domnia sa a amintit că victimele Genocidului armean au fost şi mar-tirii credinţei, pe care n-au părăsit-o. Rugăciunile fierbinţi pe care le facem Bunului Dumnezeu sunt şi pentru noi ca să ne amintim că şi ei sunt membrii „Mystici Corporis” , adică ai Trupului Mistic al lui Hris-tos, care este Biserica.

Pentru un creştin, rugăciunea

pentru morţi, ca şi oricare praznic religios, nu este o simplă comemo-rare a unui eveniment real sau a unei persoane, ci mai degrabă o retrăire a marelui Mister sau mai bine zis, al unui aspect al Misteru-lui din procesul Mântuirii.Nu numai troparul Paştelui „Hris-tos a înviat”, ci şi rugăciunile pentru morţi ne dau certitudinea imortalităţii şi învierii, pomenind personaje ca Ilie şi Enoch care, după tradiţie, au fost conduşi în cer fără să treacă prin moarte, după cum exclamă troparul „I verin Je-rusaghem” (în Ierusalimul cel de sus”), care se cântă în timpul Par-astasului.Comemorarea civilă a avut locla Primărie, unde se poate admira un basorelief care aminteşte de Geno-cid, opera sculptorului Movses Guloyan. Acolo a fost depusă o

coroană de lauri, în timp ce un soldat trompetist a cântat melo-dia „Linişte”, un cântec care se intonează la înmormântările ofi-ciale.Au participat primarul oraşului Padova, domnul Flavio Zanonato, domnul Enrico Pavanetto, consilier provincial, vice prefectul vicar, doamna Francesca Iacontini, pro-rectorul vicar al Universităţii di Padova, prof. Francesco Gnesotto, dr. Vartan Giacomelli, reprezen-tantul comunităţii armeneşti din Padova şi preşedinte al Asociaţiei „Italiaarmenia”.În minunatul palat „Palazzo della Ragione”, numit şi„Il Salone” a luat cuvântul primarul oraşului Pa-dova, domnul Flavio Zanonato.Domnia sa a amintit de telegrama lui Talaat, pe vremuri ministru de Interne al Turciei care, după cum se

24 Aprilie la Padova

AA

AR R

T9 - 10 / 2012

D I A S P O R Aştie, a hotărât să-i extermine pe toţi armenii, ameninţând cu înlăturarea de la administraţia publică a ce-lor care s-ar fi împotrivit hotărârii criminale.„A trecut aproape un secol – a continuat primarul – de la crima groaznică împotriva umanităţii, comisă de către guvernul „Junilor Turci” şi de către toţi cei care nu au găsit puterea de a se împotrivi, ci au respectat „la literă” voinţa celor care au fost la putere.Mai întâi au fost ucişi soldaţii, înrolaţi în armata turcă, apoi in-telectualii, preoţii şi, în sfârşit, femei, bătrâni şi copii, în total aproximativ un milion şi jumătate de persoane.Aceasta a fost prima persecuţie de masă a secolului XX împotri-va unui popor întreg şi chiar prin faptul că a fost negată, ascunsă, justificată, sau redimensionată, a permis ca oroarea să nu rămână unicat, ci să fie imitată de către nazismul lui Hitler cu fanatism împotriva unui alt popor, poporul evreiesc, la aproape trei decenii mai târziu.Pentru prea mult timp doliul unui popor a rămas doar al moştenitorilor acestuia, din cauza celor care au continuat să nege faptele care se dovedeau evidente şi din pricina dezinteresului majorităţii opiniei publice, ca şi când ar fi vorba doar de o crimă care nu-i privea, ca şi cum durerea unui popor n-ar fi du-rerea întregului neam omenesc.Dar armenii sunt un neam tenace, cultivaţi, care au grijă de istoria lor, deschişi spre lume şi spre con-fruntarea cu ceilalţi. Mulţi nu au lăsat uitării trecutul şi au contin-uat să cultive memoria şi s-o facă accesibilă tuturor.În ultimii ani, datorită eforturilor a mai mulţi intelectuali, istorici, scriitori (printre ei, fără îndoială, se distinge padovana Antonia Arslan), dar şi a mulţi oameni de rând, un eveniment istoric neconvertibil a

ieşit din paginile cărţilor devenind un patrimoniu comun, conştiinţă răspândită, durere împărtăşită.Acest lucru este demonstrat prin cuvintele cuprinse în cartea „Pietre pe inimă” (Jurnalul Varvarei, al unei fetiţe scăpată dela Genocid). Putem citi într-un fragment: „De ce Dumnezeu a vrut ca noi copii să supravieţuim? De ce am fost iertaţi de mânia ucigaşilor? Poate am fost răspândiţi prin lume, ca un pumn de seminţe în căutarea unui teren fertil, ca să mărturisim, să amintim şi să arătăm copiilor noştri cărarea de nestrăbătut al iertării”.Domnul Consilier provincial Enrico Pavanetto a observat, printr-altele: „Pentru comunitatea armenească din Padova, ca şi pen-tru armenii din lumea întreagă, 24 aprilie reprezintă o zi de amintire şi de meditaţie. În cel de al 97-lea aniversar al Genocidului poporului armean Administraţia provincială doreşte să se alăture acestei comunităţi ca să comemoreze una din cele mai sinistre pagini ale veacului trecut. O pagină care timp

de aproape un veac cineva a pref-erat să ignore şi care chiar astăzi stârneşte tensiuni şi neînţelegeri de natură politică şi juridică. Acest lucru este confirmat de re-centa hotărâre a Supremei Curţi din Franţa. Hotărârea a socotit drept „un atac împotriva libertăţii de expresie „legea care pedepsea pe oricine ar fi negat genocidul armean”.Pentru prea mulţi ani această in-famie a fost muşamalizată pentru a face plăcere celor care, din mo-tive politice, n-au avut nici un in-teres s-o amintească. Şi este dato-ria noastră de oameni liberi să fie amintită pentru aceleaşi motive.A aminti acest eveniment este o admonestare mai ales pentru generaţiile tinere, pentru a nu crede că primejdia de a repeta o oroare asemănătoare a rămas definitiv în spatele nostru. Armenii deţin pri-matul trist al primului genocid din istoria veacului al XX-lea, însă ceea ce s-a întâmplat în Balcani acum douăzeci de ani este un fapt istoric menit să arate că umanitatea

-

16

nu poate fi considerată definitiv vindecată de anumite rele.La final, domnul Enrico Pavanetto a subliniat:„Dificultăţile economice prin care trece continentul european nu pot întuneca parcursul civilizaţiei care poate şi trebuie să cer-cetezea adevărul, prin deschiderea arhivelor, printr-o lectură a eveni-mentelor libere de prejudecăţi. În ciuda asprimii destinului ei, contribuţia pe care poporul armean a oferit-o civilizaţiei este extraordinară, prin minunata arhitectură a bisericilor sale, prin deosebita Liturghie celebrată, prin miniaturile extrem de rafinate ale manuscriselor şi prin tradiţiile ar-tistice şi literare ale unui popor pe care circumstanţele istorice nu l-au înfrânt şi care constituie un far pentru creştinătatea din lumea întreagă”.A luat cuvântul şi dr. Vartan Gi-acomelli, în calitate de Preşedinte al Asociaţiei „Italiaarmenia” care, printr-altele a observat:”Elevilor din şcolile secundare însoţiţi de către profesorii lor, doresc să le exprim o mulţumire specială: prezenţa lor aici, astăzi, după opinia mea, pune o urgentă întrebare pe care n-o putem ig-nora în aceste ocazii: pentru cine comemorăm noi genocidul armean?Primul meu gând trebuie să se îndrepte spre victimele inocente ale acestei teribile tragedii: lor le trebuie restituită lumina dreaptă, aceea pe care o au martirii, care s-au lăsat destinului morţii fără a pierde propria umanitate şi credinţă. Aceasta este datoria noastră, îm-potriva tăcerii încăpăţinate şi criminale care ar dori să şteargă pomenirea lor. Ştim că lupta îm-potriva logicii negaţioniste nu se termină niciodată; cu o sinceră părere de rău trebuie să amintesc că şi recent a trebuit să asistăm la atitudini de acest tip care ne-au

privit de aproape.Domnul Vartan Giacomelli sublin-iat pe urmă importanţa celor care se numesc „Drepţi”, adică a celor care fără să fie eroi ne arată calea binelui.Două au fost grupurile care au par-ticipat: Terapia, il teatro di figura care este o asociaţie pentru cerce-tarea, organizarea şi divulgarea op-erelor originale sub formă teatrală, în care se împletesc recitarea, muzică, expresia trupurilor, anima-rea, şi aluzia.Partea aceasta a fost îngrijită de către profesoara Teresa Tentori. La spectacol au participat elevii din clasa a II-a A din şcoala „Goffredo Mameli” şi cei din a III-a C de la şcoala „Giovanni Pascoli”. Am-bele instituţii menţionate fac parte din Institutul „Roberto Ardigò” din Padova a cărei directoare este profesoara Marisa De Danieli. În primul institut îşi desfăşoară ac-tivitatea doamna Marina Pasqui, o prietenă a poporului şi a culturii armeneşti.Subiectul tratat a fost despre „Da-toria celui drept”, un fragment din-tr-un spectacol, prezentat de „Tere-pia” din Padova în toamna anului trecut, intitulat „Apologie despre Datorii” al lui Antonio Fogazzaro şi „Datoria celui Drept” al An-tonieiArslan.Textul, citit de Dr. Sergio Provato, este intitulat: Datoria celui drept al Antoniei Arslan, care este o repro-ducere a operei „Volti del Giusto nella cultura armena” (Înfăţişarea celui Drept în cultura armenească”) publicat în cartea Si può sempre dire un sì o un no: i Giusti contro i Gen-ocidi degli Armeni e degli Ebrei, Atti del Convegno Internazionale, Padova 30 novembre-2 dicembre 2000, ed. Cleup, Padova 2001 [Putem să spunem totdeauna „da” sau „nu”: Drepţi împotriva Geno-cidelor Armenilor şi Evreilor].Am observat pe scenă o figură înfăşurată cu o mantie de culoare

gri care reprezintă datoria Dreptu-lui, interpretată de către Beatrice Pellachin. Este vorba de o femeie înspăimântată colindând prin Ana-tolia ca să aducă compasiunea, solidaritatea şi ajutorul.Elevii şcolilor menţionate aveau fiecare o mască. Măştile erau de diferite culori: gri pentru durerea morală, culoarea roşie reprezenta rănile, adică durerea fizică, cele pe jumătate albe şi pe jumătate negre, necesitatea unei alegeri, datoria morală de zice un „da” sau un „nu”, măştile negre reprezentau femeile armene, durerea şi curajul lor.

Elevii au citit numele a 52 de Drepţi (dintre care 9 au luptat îm-potriva Genocidului armenilor), care sunt pomeniţi în Grădina Dreptilor, un spaţiu care se aflăla Padova, în zona Terranegra, unde sunt amintiţi „drepţii” care s-au împotrivit Genocidelor.

Muzica aparţine compozitorului maestru Claudio Fanton, care a cântat la „duduk”, în timp ce So-phie Babetto şi Daniele Trincanato au cântat, respectiv la flaut traver-sier şi la clarinet. Artiştii menţionaţi fac parte din „I Cinque elementi Wind Ensemble”, cunoscuţi pen-tru performanţele lor teatrale de avangardă.

Giuseppe munarInI

Padova

Autorul mulţumeşte Secretariatul Primarului din Padova, domnul Flavio Zanonato, pentru textele şi pozele puse la dispoziţie, domnu-lui Consilier Provincial Enrico Pa-vanetto, domnişoarei Sonia Derde-rian şi profesoarei Marina Pasqui pentru material pus la dispoziţie.

24 APRIlIE lA PAdoVA

-

9 - 10 / 2012A

AA

R RT

A R M E N I A

Duminică 6 mai, alegătorii armeni s-au prezentat la urne pentru a alege o nouă Adunare Naţională. Sistemul electoral armenesc este unul mixt, din cele 131 de locuri ale parla-mentului 90 fiind ocupate prin vot proporţional (pe partide), iar 41 prin vot majoritar (uninominal).În urma scrutinului, distribuţia vo-tului proporţional pe partide este următorul:Partidul Republican al preşedintelui Serj Sarksian – 44,05 %Partidul „Armenia Prosperă”, partid aflat la guvernare şi condus de mi-lionarul Gaghik Ţarukian – 30,20 %Alianţa de opoziţie Congresul Naţional Armean – 7,10 %Partidul „Jarankutiun” (Patrimo-niu) al primului ministru de externe post-sovietic Raffi Hovhannisian – 5,79 %Federaţia Revoluţionară Armeană „Daşnakţutiun” – 5,73 %Partidul „Orinaţ Yerkir” (Ţara Legilor) – 5,49 %Partidul Comunist – 1,06 %Partidul Democrat – 0,37 %Partidul „Armenii Uniţi” – 0,20 %Distribuţia mandatelor pe cele 131 de locuri ale Adunării Naţionale:Partidul Republican – 69 locuri (+5 faţă de precedenta legislatură)Partidul Armenia Prosperă – 36 lo-curi (+11)Congresul Naţional Armean – 7 lo-curi (nou intrat în parlament)Federaţia Revoluţionară Armeană – 6 locuri (–10)Partidul Ţara Legilor – 6 locuri (–3)Partidul „Jarankutiun” – 5 locuri (–2)

Astfel, acced în noua Adunare Naţională cinci partide ce reuşesc să treacă de pragul electoral de 5 %, precum şi Congresul Naţional Armean – blocul alianţei radicale conduse de primul preşedinte, Levon Ter-Petrosian – ce reuşeşte să treacă la limită de pragul de 7 %. Este de re-marcat rezultatului bun al Partidului Republican condus de preşedintele în exerciţiu, Serj Sarksian, care şi-a atins ţinta propusă, şi anume să obţină peste jumătate din sufragii ca să poată guverna singur. Totuşi, primul ministru, Tigran Sarksian, a anunţat că sînt în curs negocieri pentru foarmarea unei noi coaliţii. Al doilea clasat, Partidul „Armenia Prosperă”, condus de milionarul Gaghik Ţarukian, a dus o campanie electorală dură, aflîndu-se într-o ri-valitate acerbă şi nu de puţine ori vilentă cu partenerul său actual de guvernare, Partidul Republican.După tragicele violenţe post-elec-torale din 1-2 martie 2008, alegerile din acest an sînt văzute ca un test pentru Armenia. De unde şi numărul fără precedent al observatorilor locali – 31.000 – şi internaţionali – 647 (258 de la Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului al OSCE, 69 de la Aduna-rea Parlamentară a OSCE, 37 de la Adunarea Parlamentară a Con-siliului Europei, 22 de la Aduna-rea Interparlamentară a CSI, 151 dela Misiunea de Observare a CSI, precum şi observatori ai Fondului Internaţional al Sistemelor Elector-ale IFES şi Iniţiativei de Sprijin pen-tru Libertate şi Democraţie SILBA).Competiţia dură între toate partidele, fie ele de la putere sau din opoziţie, a caracterizat campania electorală, presărată din abundenţă cu mită electorală în special din partea par-tidelor de la putere. Fenomen bine cunoscut şi la noi, în România, unde amploarea lui probabil că nu e mai prejos decît în Armenia (doar vehemenţa protestelor opoziţiei este incomparabil mai blîndă).

Totuşi, în ciuda neregulilor sem-nalate atît la întocmirea listelor, cît şi în timpul votării şi mai apoi a numărării voturilor, rezultatele oficiale finale sînt într-o evidentă concordanţă cu sondajele de opinie pre-electorale şi cu exit-poll-ul or-ganizat de Galupp International (ale cărui rezultate sînt aproape calchiate pe cele finale: Partidul Republican 43,3 %, Partidul Armenia Prosperă 29,3 %, Congresul Naţional Armean 6,4 %). Misiunea de observare a OSCE nu s-a lansat în aprecieri ferme şi a calificat scrutinul drept „mai bun decît precedentul”, în timp ce pen-tru observatorii veniţi din ţările CSI alegerile au fost „libere, deschise şi concurenţiale, în conformitate cu legislaţia electoral actuală şi norme-le democratice universale”.După cum era de aşteptat, opoziţia radicală contestă legitimitatea procesului electoral, Congre-sul Naţional Armean al lui Levon Ter-Petrosian organizînd deja la 8 mai primul miting de protest. Însă analiştii consideră că nu există ris-cul escaladării violente a protestelor, aşa cum s-a întîmplat după alegerile prezidenţiale din 2008.Uniunea Europeană, prin vocea comisarului pentru politică externă, Catherine Ashton, şi a celui pentru extindere, Stefan Füle, a felicitat autorităţile dela Erevan pentru or-ganizarea unor “alegeri legislative mai transparente şi mai competi-tive”. În plus, Uniunea Europeană a îndemnat autorităţile armene să elimine neregulile semnalate de OSCE pînă la alegerile prezidenţiale de la anul pentru a întruni toate standardele democratice acceptate la nivel internaţional. În acelaşi timp, UE a îndemnat partidele armeneşti să se abţină de la “comiterea de acte ilegale” după alegeri: un mesaj clar adresat opoziţiei radicale grupate în Congresul Naţional Armean, care s-a grăbit să acuze Vestul că urmăreşte îngenuncherea Armeniei prin susţinerea regimului “criminal” al preşedintelui Serj Sarksian.

ARMENIA, 6 MAI 2012 – ALEGERI PARLAMENTARE

-Ţ

18

poRtREt sENtImENtAl p.C. ARhIm. dR.zAREh BARoNIAN

După un deceniu de activitate în domeniul criticii muzicale în presa muzicală de specialitate şi mai ales în publicaţiile militare, în pragul primului Festival internaţional George Enescu (1958) am intrat în relaţii de colaborare cu revistele în limbi străine din Bucureşti. Cea mai fructuoasă şi îndelungată, dar totodată colegială legătură sufletească, am stabilit-o cu revista armeană Nor Ghiank care mi-a o-ferit – aproape săptămânal – rubrica muzicală, ţinând seama de intensa activitate artistică a comunităţii armene din Capitală. O pleiadă de cântăreţi la Opera Română şi la corurile academice ale Radiodi-fuziunii Române şi Filarmonicii, îşi desfăşurau o fructuoasă carieră muzicală, fără a mai adăuga prezenţa instrumentiştilor armeni, a corului Coloniei armeneşti din România şi a oaspeţilor armeni care ne vizitau ţara pe baza schim-burilor culturale bilaterale. Eram prezent la toate premierele şi spec-tacolele lirice, unde evoluau David

Ohanesian, Garbis Zobian,

Arax Savagian, Shake Şişmanian, Anahid Kerpician, la concertele şi recitalurile pianistei şi solistei vocale Lisette Georgescu-Manis-salian, violonistul şi profesorul Garabet Avakian, dirijorul Kehan Gerahian, percuţionistul Sergiu Malagamba, solistei şi actriţei Anda Călugăreanu, violonistul Varujan Cozighian, semnând cro-nicile cu pseudonimul „armenesc” Kozanian. Totuşi, omul care m-a marcat în ultimele decenii l-am aflat în cadrul bisericii comunităţii ortodoxe armeneşti: Arhimand-ritul Mitrofor dr. Zareh Baronian. Mare meloman, activ cercetător al mişcării muzicale contemporane, auditor consecvent al concertelor simfonice şi camerale de la At-eneul Român şi Studio-ul Radiodi-fuziunii, nelipsit din aula Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor a Palatului Cantacuzino de pe Calea Victoriei la diferite lansări de cărţi de muzicologie şi discuri, Arhi-mandritul Zareh Baronian se im-pune prin prezenţa sa majestuoasă, sobră, atrăgătoare, oricărei per-

soane aflate în preajma sa. Savant al canoanelor religiilor ortodoxe din răsăritul Europei, posesor strălucit al unui doctorat obţinut la Institutul Teologic din Bucureşti, cu teza „Liturghia Bisericii Armene în cadrul liturghiilor celorlalte ri-turi liturgice răsăritene”, Arhiman-dritul păşeşte sfios printre muz-icieni, răspândind un aer colegial atrăgător care pare să te cheme în preajma sa, spre a discuta – spon-tan – o problemă cultural-artistică majoră, într-un climat bisericesc.L-am cunoscut la 6 ianuarie 1990 personal pe părintele Arhiman-drit Zareh Baronian în casa pri-etenului meu de-o viaţă, regre-tatul bariton David Ohanesian. În locuinţa sa primitoare de la marginea Bucureştilor, nu departe de restaurantul La 2 Cocoşi, de pe strada Câmpiniţa, îl regăseam permanent printre invitaţii de la Opera Română. Participa la toate discuţiile în cunoştinţă de cauză absolută, ca un profesionist de înaltă ţinută artistică. Era echilibrat în aprecieri, de-o impecabilă corec-titudine morală, nu jignea (când avea rezerve) prin observaţiile sale pertinente, acoperite de argumente solide, culese la faţa locului. De-spre cântăreţii de operă, vorbea numai după spectacolele la care a asistat. Cred că nu a lipsit de la nici o premieră, fiindcă îl întâlneam la pauze şi comentam împreună fiecare arie, scenă, costum, ati-tudine. De la reprezentaţiile cu conaţionalii armeni nu concepea să lipsească niciodată. Timp de 30 de ani l-a urmărit pe David Ohane-sian în toate producţiile de Oedipe, fiind un analist subtil, al marelui tragedian liric pe care l-a divinizat.

Portret sentimental P.c. Arhim.Dr. zareh Baronian

Dumitru Avakian, eduard tumageanian şi Arhim. zareh Baronian

-Ţ

9 - 10 / 2012A

AA

R RT

P O R T R E TCând Puiu a ieşit din distribuţie către sfârşitul vieţii şi interpreţii străini au preluat ştafeta eroului enescian (mai ales la Festivalurile internaţionale după 1990), Zareh Baronian făcea analize compara-tive de o migală surprinzătoare, stăpânind în amănunt fiecare sunet al discursului muzical. Era un exe-get al tragediei lirice enesciene mai avizat decât toţi criticii muzicali la un loc, fără a mai aminti de melo-manii devotaţi partiturii lui Enes-cu pe care îi punea la punct, dacă îndrăzneau să-l atace de „Oha”. Îl venera pe acest interpret singular al lui Oedip, deoarece cunoştea în amănunt întregul travaliu al artis-tului, direct din mărturiile sale. După moartea lui Ohanesian, Za-reh Baronian nu a lipsit de la nici o ceremonie funebră (înmormân-tare, parastas), conferinţe de presă, evocări, aniversări, dovedindu-se mai mult decât un prieten şi un duhovnic ireproşabil. Adeseori, cuvântul arhimandritului armean răsuna ca un dangăt de clopot, în-necat în durerea eroului ce şi-a scos ochii, spre a ispăşi pedeapsa Zeilor Eladei pentru nelegiuirea săvârşită fără voia sa în cetatea Thebei.Aş vrea să dezvălui un gest intim, propriu Arhimandritului Zareh Baronian: în semn de preţuire şi respect, faţă de marii interpreţi pe care i-a cunoscut şi le-a urmărit cariera artistică pe scenă, a înţeles să slujească la clipa de pe urmă fie în foayerul Operei Române, fie în holul de marmură al Studio-ului Radiodifuziunii. Nu a lipsit de la momentul de adio al dirijorului Iosif Conta, David Ohanesian, Mircea Chiriac, Ioana Nicola, Elena Cernei, Mariana Stoica, Valentin Teodorian, Elena-Dima Toroiman, Garabet Arutiunian, Luiza Derderian-Marcoci, Vir-ginia Manu. Bineînţeles, că nu a absentat de la recviemul armenilor Cecilia Cerchez, Eliza Chiriac, Garabet Avachian, Şache Stepan,

Anda Călugăreanu, Ştefan Şachim. Ceva mai mult: părintele armean a intrat în cimitirul ortodox Bellu, spre a fi prezent la ceremonialul de înmormântare a lui Ion Voicu, Mir-cea Cristescu şi Lisette Georgescu. Departe de a fi socotite obligaţiile protocolare religioase, prezenţele părintelui Arhimandrit la aceste ceremonii de personalităţi muzi-cale confirmă araşamentul spiritual sincer faţă de slujitorii artei sunete-lor. De peste trei decenii, chipul Arhimandritului armean s-a singu-larizat în peisajul acestor momente de despărţire, unde toţi îl privesc ca pe un credincios frate de breaslă. De la toţi aceşti artişti enumăraţi la întâmplare şi fără a avea pretenţia că nu am uitat pe cineva mai im-portant, prelatul armean poseda o semnătură omagială, o felicitare de anul nou, un program de sală cu autograf, o carte cu dedicaţie – semne de preţuire şi de amintire de la o întâlnire artistică de neuitat.Biografia Arhimandritului mitro-for dr. Zareh Baronian începe din ziua de 2 octombrie 1941, când s-a născut Hagop (pe numele său

de botez) în Bucureşti, dintr-o familie de dascăli, cu strămoşi legaţi profund de biserică (bu-nicul – protopop al Bisericii Armene din Bucureşti – iar ambii unchi, tot preoţi). După absolvirea şcolii primare în Capitală. Hagop a urmat Liceul Pedagogic din E-revan, revenind în ţară în 1959, când a devenit învăţător la Şcoala Armeană din Bucureşti. Paralel tânărul dascăl a luat lecţii particu-lare de canto, cu, solista Operei Române, Arax Săvagian. Dorinţa de a deveni slujitor al bisericii i-a fost împlinită de înaltul ierarh al Eparhiei Armene din Româ-nia, care l-a trimis la Academia Duhovnicească din cadrul Patri-arhiei Armene din Ecimiadzin. După numai 2 ani (1961 – 1963), exact în ziua Înălţării Sfintei Cruci, Hagop Baronian a fost hirotonit di-acon, ca după obţinerea licenţei la Academia Teologică din Zagorsk (Rusia), în 10 ianuarie 1965, să fie hirotonit ieromonah, schimbându-şi prenumele din Hagop în Zareh. Dorinţa de perfecţionare spirituală l-a condus pe tânărul preot să se

lansare de carte la uniunea compozitorilor

17 / 2011A

AA

R RT17 / 2011

AA

AR R

T

-

AA

AR R

T

20

înscrie la Institutul Teologic din Bucureşti, unde a obţinut doctoratul la numai 29 de ani, cu calificativul „excepţional”. A urcat apoi treptele de Arhimandrit, Mitrofor şi vicar, slujind Episcopia Armeană de la Bucureşti din 1973 până în 2001. a colaborat cu studii şi articole teologice la revistele Ortodoxia, Biserica Ortodoxă Română, Studii Teologice, Mitropolia Banatului, Ararat, bucurându-se de preţuirea celor mai înalţi prelaţi ai biseri-cilor din Armenia şi România, şi a preşedintelui României (care i-a acordat în 2004, ordinul Meritul Cultural, în grad de ofiţer).Legăturile părintelui Arhimand-rit cu muzicienii Zenaida Pally, Garbis Zobian, Ion Piso, Elena Cernei, David Ohanesian, Elena Dima-Toroiman, Edy Tumagean-ian (colegul de curs la canto cla-sic) şi dirijorul Egizio Massini au rămas adânc întipărite în memo-ria sa. În repetatele noastre întâl-niri, l-am aflat pe înaltul prelat emoţionat de aceşti slujitori ai teatrului liric românesc. Timp de 11 zile, în primăvara anului 1959, când David Ohanesian a susţinut 8 spectacole în Armenia Sovietică, arhimandritul Zareh Baronian i-a fost translator, fiindcă baritonul nu cunoştea limba armeană! Aproape toţi interpreţii români, când au fost primiţi la Ecimiadzin de către Patriarhul Vazken Balgian al Ar-meniei, s-au bucurat de acelaşi translator bucureştean. Tenorul Ion Piso, pomeneşte în cartea sa de amintiri Antifonar-epistolar de întâlnirea cu „părintele Baronian” în pauza neuitatului spectacol cu Rigoletto de Verdi, când a reluat de trei ori – la cererea publicului – celebra arie La donna e mobile.Întâlnirile mele cu părintele Arhi-mandrit Zareh Baronian din ultimul deceniu (2000 – 2010) au căpătat o încărcătură specială, nemai fiind doar simple contacte pasagere în sălile de concerte şi spectacole,

lansări de cărţi şi de discuri, eveni-mente aniversare la Uniunea Com-pozitorilor şi Muzicologilor. L-am invitat şi m-a onorat cu prezenţa la numeroasele lansări de volume şi lexicoane. De la cărţile dedicate lui George Enescu şi lexicoanele Muzicieni din România până la monografia Dirijorul Marin Con-stantin şi volumul memorialistic Portrete sentimentale, părintele Baronian s-a aflat aproape perma-nent lângă mine. Ceva mai mult: l-am rugat să participe direct în aula Palatului Cantacuzino de pe Calea Victoriei, luând cuvântul, la lan-sarea volumului al X-lea din lexi-conul „Muzicienii din România”.Privesc cu emoţie, fotografia din decembrie 1999: directorul Edi-turii Muzicale, Marius Vasileanu, muzicologul Octavian Lazăr Cos-ma, compozitorul Theodor Grigor-iu şi arhimandritul Zareh Baronian

– ascultă de pe podium, cuvântul meu de mulţumire adresat celor patru vorbitori, transformaţi din oratori în prieteni ai cărţii muzicale româneşti. Apoi, greu voi putea uita şi gestul colegial, petrecut într-un moment de apăsătoare cumpănă „locativă” (evacuarea din apartamentul unde am trăit timp de 51 de ani, prin restituirea proprietăţii unui urmaş „cana-dian”) când părintele a intervenit pe lângă un prieten armean, spre a mă accepta ca simplu chiriaş în cartierul Foişorul de Foc. S-a spus, pe bună dreptate, că faptele mici, îi caracterizează pe oamenii mari. Arhimandritul dr. Zareh Baronian a devenit prietenul zecilor de mu-zicieni care i-a onorat cu prezenţa sa în cabinele de machiaj de la Operă, în fotoliul de orchestră la recitaluri şi concerte simfonice, în foaierele sălilor de spectacole unde şi-a exprimat opinia autorizată la un reportaj de televiziune. Ceva mai mult: pe tenorul Garbis Zobian l-a găzduit în locuinţa sa din Casa Parohială a Bisericii Armene, cu ocazia revenirii în România după plecarea definitivă din ţară. Era în 1973, când marele tenor a cântat la Bucureşti, în Carmen, Tosca, Paiaţe, Aida şi Trubadurul. Gest umanitar, gest colegial, gest comu-nitar? – ne-am putea întreba după patru decenii. Pentru părintele Ba-ronian însă, a rămas bucuria cli-pelor înălţătoare de muzică pe care le-a împărţit cu miile de ascultători la reîntâlnirea de pe urmă cu vocea de aur a nefericitului compatriot armean. La cei 70 de ani (împliniţi anul trecut, 2011), Arhimandritul Zareh Baronian participă – cu acelaşi nedezminţit entuziasm – la clocotul vieţii muzicale contempo-rane.

prof. univ. Viorel coSMAîn cadrul emisiunii

“Portrete sentimentale” la Radio România Cultural

poRtREt sENtImENtAl p.C. ARhIm. dR.zAREh BARoNIAN

17 / 2011A

AA

R RT17 / 2011

AA

AR R

T

-

9 - 10 / 2012A

AA

R RT

C R E D I N Ţ Ă De mai bine de 30 de ani, tradiţiile noastre strămoşeşti nu au mai putut fi respectate întocmai, pentru că nu am mai avut preot, ceea ce i-a făcut pe enoriaşii noştri să se îndrepte către bisericile în a cărei parohie locuiesc. La cea mai mare sărbătoare creştină, care este începutul tuturor sărbătorilor şi praznicelor creştine, comunitatea armeană din Botoşani a trăit bucuria Învierii Domnului Iisus Christos. Când Părintele Kricor Holca a anunţat că va sluji la Botoşani în toată Săptămâna mare, bucuria micii noastre comunităţi armene a fost de neînchipuit. Enoriaşii s-au adunat în fiecare seară la slujbele din Săptămâna mare, într-o mobili-zare generală. Era bucuria regăsirii în biserică a familiei comunităţii

armene din Botoşani. Mai mult,la Sf. Liturghie au venit şi enoriaşi din Suceava, care au fost impresionaţi de căldura, de relaţiile de prietenie şi familiaritate dintre armenii din Botoşani.Foarte unita noastră familie s-a bucurat de ritualul din Joia mare de „spălare a picioarelor” când, cu lacrimi în ochi, mulţi enoriaşi mai vîrstnici şi-au retrăit, după aproape 40 de ani, copilăria.Impresionaţi au fost copiii care au stat „ca sfinţii” când Părintele Kricor le-a spălat picioruşele. Enoriaşii au plecat acasă cu untul sfinţit de preot, pentru lustruirea ouălor roşii. A doua zi am asistat la slujba de prohod, de la care am plecat acasă cu florile sfinţite. Momentul emoţionant a fost în seara Învierii, când părintele a rostit „Hristos a Înviat” în lim-ba armeană şi câţiva enoriaşi au răspuns la fel, apoi a citit Pastorala

trimisă de Sanctitatea Sa Karekin II, Patriarh Suprem şi Catolicos al tuturor armenilor.Şi duminică dimineaţă, când părintele Kricor a săvârşit Sf. Liturghie, biserica era plină din nou de enoriaşi, foarte sensibili la faptul că în biserică au auzit Tatăl Nostru în limba lor şi o parte din ei au spus rugăciunea împreună cu părintele, după care părintele ne-a citit Pastorala de Paşti trimisă de I.P.S. Episcopul Datev Hagopian, Întâistătorul Bisericii Armene din România.După terminarea slujbei, toţi mem-brii ai comunităţii au ciocnit câte un ou roşu şi au mâncat cozonac sfinţit de părintele Kricor, eveni-ment pentru care se cade a mulţumi Uniunii Armenilor din România – filiala Botoşani.Nu putem încheia fără a menţiona faptul că părintele Kricor a fost felicitat de toţi membri parohiei

noastre pentru slujbele deosebit de frumoase făcute de acesta, cât şi a felului în care a pregătit bi-serica pentru Marea sărbătoare, deşi restaurarea ei nu a fost încă finalizată.Aşa cum este obiceiul la armeni ne-am gândit şi la strămoşii noştri care-şi dorm somnul de veci în cimitirul Eternitatea, a căror mor-minte au fost sfinţite de părintele Kricor.Pe această cale îi mulţumim părintelui, urându-i sănătate şi putere de muncă pentru marea bu-curie făcute comunităţii noastre în Sărbătorile Pascale.

Viorica PoPA

consiliul Parohial Botoşani

Sfintele Paşti la Botoşani reînvierea unei tradiţii de mult uitată

-c

AA

AR R

T

22

FloRIN KEvoRKIAN lA CoNstANţA

Ca în fiecare lună, noi armenii din Constanţa iar ne-am pregătit pen-tru a avea o seară minunată, altfel decât cum o aveam de obicei. De astă dată în compania unei familii minunate de regizori, şi anume fa-milia Florin Kevorkian. După cum bine se ştie, atât Florin Kevorki-an cât şi soţia sa, Izabela Bostan Kevorkian sunt cunoscuţi nu nu-mai în Romania dar şi în afara ei, prin participările multiple la fes-tivaluri internaţionale în Statele Unite, Canada, Cehia, Ungaria şi lista poate continua, iar zilele tre-cute, între 11 şi 13 mai, noi am avut plăcerea să îi avem oaspeţi. După ce ne-am făcut tema cum trebuie, i-am primit aşa cum se cuvine, ca atât ei cât şi noi , să ne bucurăm de şederea lor aici. Programul stabilit de comun acord a cuprins o lansare de carte, marca Florin Kevorkian, bineînţeles. Este vorba de romanul « Dragostea mea… Izabela » cât şi vizionarea a patru filme de scurt metraj şi metraj mediu. Cele patru filme au fost : « Alogic 11 », « 9 Minute », « Iubire de-o noapte » şi « Tango- Pasion », primele trei în regia lui Florin Kevorkian iar al

patrulea în regia şi coregrafia Izabe-lei Bostan Kevorkian, cameraman Florin Kevorkian. Ar trebui să mai adaug aici, că filmul « Alogic 11 » a fost creat dupa piesele « Alogic 14 » şi « Visurile » ale dramatur-gului Nicolae Cajal. Astfel am avut plăcerea de a-l avea oaspete şi pe şeful comunitătii evreiesti din Constanţa, Dr. Carol Fried-man, care a ţinut şi un discurs fru-mos adresat invitaţilor de onoare bineinţeles, dar şi nouă tuturor ce-lor prezenţi. De fapt, noi am lansat invitaţii şi autorităţilor locale, tutu-ror comunităţilor interetnice dobro-gene, studenţilor de la Facultatea de actorie din cadrul Universitaţii “ Ovidius “ din Constanţa, mass media şi nu în ultimul rând, compatrioţilor noştrii şi ne-am bu-curat de o audienţa considerabilă. A fost prezent şi Dl. Subprefect Ai-dun Curtmola care a adresat câteva cuvinte de deschidere tuturor celor din sală.. Ne-au onorat cu prezenţa şi reprezentanţi ai comunităţii ger-mane, bulgare, studenţi, mass me-dia. Toţi au declarat că întâlnirea cu Florin şi Izabela Kevorkian a fost “ altceva “ decât am fost noi

Florin Kevorkian la constanţaobişnuiţi, subiectele alese atât în carte cât şi în filme, fiind lu-ate din viata reală. Mesajul cărţii şi al filmelor vizionate se referă la sentimentul care ar trebui să ne călăuzescă viaţa, şi anume cel de dragoste, care ar trebui să ne însoţească pretutindeni. Am fost încântaţi şi pentru că Rafaela Ca-zazian a reuşit să îi ia şi un interviu invitatului nostru.Li s-au oferit cărţi invitaţilor, câteva, câte au avut la dispoziţie oaspeţii, cu promisiunea că ele se mai pot comanda, la cerere.A fost frumos totul, inclusiv încheierea care a avut o notă optimistă. Aşa cum am spus şi în cadrul întâlnirilor noastre, ce au urmat, nouă constanţenilor, ne pare bine că am avut plăcerea de a cu-noste o astfel de familie minunată, fam. Florin Kevorkian.

carmen DroPol

-c

AA

AR R

T9 - 10 / 2012

COMUNITATE Miercuri, 25 aprilie a.c. în Sala Polivalentă a Muzeului Judeţean Botoşani a fost deschisă expoziţia fotodocumentară „Ochii din spatele ferestrelor”.Acţiunea a fost organizată de muzeograful Gheorghe Median, Şef Secţie Istorie-Arheologie şi surprinde o parte dintre clădirile reprezentative din oraş dar şi personalităţile care şi-au pus am-prenta asupra acestor imobile. Dintre „Ochii din spatele ferestre-lor” sunt prezenţi în expoziţie fraţii Ciomac – Christian şi Emanoil, descendenţi ai uneia din cele mai vechi familii de armeni din Româ-nia.Christian Ciomac a fost avocat şi om politic, primar al Botoşanilor (1908), senator de Botoşani, direc-tor politic al ziarului „Ştirea”, care a apărut în anii interbelici.

Emanoil Ciomac a fost muzicolog, critic muzical şi scrii-tor, Profesor de istoria muzicii la Conservatorul„Pro Arte” din Bucureşti (1930-1939), director la Filarmonica „George Enescu” (1945-1947).Grigore Cerchez este arhitectul armean care a proiectat clădirea Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani.Profesorul Ariton Iacobeanu, de origine armeană, a fost unul dintre cei mai selecţi profesori

din Botoşani. Profesor de liceu la Liceul „A. T. Laurian”. Bun cunoscător al limbilor franceză, greacă şi latină. A avut preocupări literare şi de traducător. A tipărit manuale, cărţi de gramatică ş.a.În expoziţia fotodocumentară sunt: Casa Familiei Ciomac (foto dreapta jos) în care era găzduit George Enescu ori de câte ori ve-nea la Botoşani să dea concerte, Teatrul „Mihai Eminescu”, Liceul „A. T. Laurian”, Primăria, Camera de Comerţ.Înfiinţarea Camerei de Comerţ din Botoşani, Camera de Comerciu, una din primele din ţară, a avut loc la 18 august 1868.Armeanul Chris-tea Manu (Manea) a fost secretarul-casier al Camerei de Comerţ din Botoşani. Funcţia de preşedinte al Camerei i-a reven-

„ochii din spatele ferestrelor” – o expoziţie inedită la Botoşani

it lui Cristea Marinovici care făcea parte din comunitatea armenilor botoşăneni.Carol Ankele, de asemenea de origine armeană, proprietarul celui mai mare magazin din Botoşani, magazin care-i purta numele, a fost vicepreşedintele Camerei în perio-ada 1918-1922.

elena Florica şuSteR

-R

AA

AR R

T

24

UN MARtoR ocUlAR

negarea grozăviilor petre-cute în anii Primului Război Mondial şi disi-

parea responsabilităţilor capătă di-mensiuni pe zi ce trece mai mari. O agresivă propagandă ar vrea să şteargă cu buretele ceea ce chiar s-a întîmplat. Cum să explici/povesteşti zecilor de mii de fani de la Galatasaray sau a telespectato-rilor care exultă la Eurovision că în 1915 n-a fost decît un trist spec-tacol şi prea puţină veselie? Din fericire memoria omenirii este mai puternică decît dorinţa de a uita . Sau a mistifica trecutul. Aşa cum a fost.O bună sursă de informaţii şi mărturii directe legate de genocidul armean din 1915 se dovedeşte cartea lui Rafael de Nogales “Patru ani sub semilună” ( Editu-

un martor ocularra Ararat, 2012, traducerea Sergiu Selian şi cu o bine articulată postfaţă semnată de Ar-piar Sahaghian). Volumul mai este însoţit de in cu-vînt înainte al unui diplomat american – prieten cu auto-rul – text semnat în 1926, la care se adaugă o notă a traducătorului în limba engleză Muna Lee, cu utile precizări biobibli-ografice. La aces-tea se mai adaugă şi o altă notă a traducătorului de astăzi, însoţită de o binevenită microbiografie a

lui Nogales Toate aceste texte ne fac să avem o privire de ansam-blu asupra autorului. Un personaj exotic, din spiţa marilor aventu-rieri ai lumii. Rafael de Nogales (n.1879-m.1936) este un cetăţean venezuelean cu o existenţă extrem de incitantă. Nu ştim exact ce şcoli sau universităţi a urmat – faptul că vorbea multe limbi străine i-a în-lesnit cariera, dacă se poate vorbi de carieră, la un om care caută doar aventura şi nu banii sau poziţii ad-ministrative - în afara unor studii militate în Germania şi Belgia. A fost implicat în mai multe conflicte militare şi confruntări politice din America de Sud şi Europa. Este practic un necunoscut al marelui public – nu doar din România, ci din toată lumea.Cu totă biogra-fia lui şi cele cîteva cărţi rămase

După masacrele din Diyarbakır, valul de carnaj şi de persecuţii s-a tăvălit peste provincia Adana şi peste nordul Siriei (Zeytun, Urfa, Maraş etc), aglomerate în acea vreme cu deportaţi din Anato-lia centrală şi de nord. Excepţie făceau Smyrna şi Constantinopol, unde, la cererea Germaniei şi a Austriei, deportările au fost sus-pendate. Provinciile Van, Bitlis, Diyarbakır şi în parte Mamuret ul-Aziz au fost singurele care au suferit masacre în adevăratul sens al cuvântului. În celelalte vilayete din Imperiu, persecuţia a luat forma deportării care a avut aproape acelaşi rezultat ca şi masacrele. Miile şi zecile de mii de deportaţi care au fost mânaţi din regiunile de coastă ale Mării Negre şi din centrul şi din ves-tul Anatoliei spre deşerturile Mesopotamiei şi ale Siriei au pierdut pe parcurs treisferturi din numărul lor – iar în unele cazuri, poate chiar nouăzeci şi nouăzecişicinci la sută – prin în-fometare şi prin tifos. Cei care nu au pierit de foame au căzut vic-time bandiţilor kurzi şi circasieni şi, în mod frecvent, jandarmilor din propria lor escortă, care, după o vreme, obosiţi să se războiască întruna cu neferic-itele creaturi, le doborau ori le obligau sub ameninţarea armelor să se arunce în râurile repezi, iar apele înghiţeau caravane întregi de schelete umblătoare, înecân-du-le pentru a nu le mai scoate niciodată la suprafaţă. De-a lungul malurilor Eufratului, am văzut cadavre devorate de viermi ale hoardelor de armeni, femei şi copii, oferite ca festin vulturilor şi şacalilor.

-R

AA

AR R

T

DOSAR1915

9 - 10 / 2012

în urma lui. Un autor care scrie surprizător de bine pentru un ne-profesionist. Dar nu calităţile lit-erare – excelente altminteri, îl fac interesant pentru noi, aici şi acum. Nogales dă dovadă de multe calităţi şi înzestrări/ însuşiri. Are spirit de observaţie, în primul rînd.Apoi povesteşte cursiv, natural şi firesc, - lucru nu foarte la îndemîna oricui, ceea ce il face un foarte bun story teller, realmente un bun pov-estitor. Sau ofiţer de informaţii, de ce nu. Are şi o vastă cultură, mai ales istorică, aşa că unele analize istorico-politice sunt dintre cele mai judicioase etc. Între 1915 şi 1919, Nogales slujeşte în armata otomană. Ocupă diverse funcţii, avînd mereu protecţia unor lideri ai Junilor Turci şi participă la diverse campanii militare. De la asediul oraşului Van, pînă la încleştările din Caucaz cu ruşii sau cele din Palestina şi Siria cu englezii. Încă odată, mărturiile lui Nogales se dovedesc importante pentru că sunt la prima mînă. ( Ca şi memoriile ambasadorului Morgenthau, oricît l-ar defăima propaganda turcă de astăzi pe diplomatul american de ieri). Nogales consemnează tot ce a făcut, trăit, auzit şi văzut. La care adaugă şi consideraţii person-ale, legate de personajele politice şi militare ale epocii care apar în carte. Sau detaliază întîmplări din-tre cele mai dramatice la care asistă şi le este martor. Ce putem extrage din toate aceste evenimente la care Nogales este martor sau participant direct.1. Crimele, cu premeditare, între-prinse de administraţia otomană la adresa armenilor. Deportarea, masacrarea spolierea de avuţii şi barbaria metodelor utilizate de otomani în acest episod teribil al istoriei.Sunt multe afirmaţii şi consemnări ale unor discuţii cu înalţi funcţionari otomani ( guver-natori, primari) sau militari ( Ge-nerali, colonei etc) de rang înalt de

unde reise premeditarea deportării şi lichidării armenilor din Imperiul Otoman. Totul a fost la ordin venit de la centru. De la Constantinopol. Idee că masacrele au fost doar ex-cese locale nu se susţine deloc prin mărturiile lui Nogales.2. Rolul important jucat de ofiţerii germani în organizarea armatei otomane şi conducerea operativă a teatrelor de operaţii militare. Prezenţa militară germană la nive-lul corpului ofiţeresc este masivă şi acoperă multe niveluri. Fără acest sprijin militar,logistic şi uman, istoria ar fi luat alt curs. Cu toate că Nogales neagă rolul său în contribuţia armatei la masacre, tot ceea ce povesteşte devin capete de acuzare.3. Aflăm extrem de multe detalii despre oraşe şi sate armeneşti la acea dată. Biserici şi monumente de care, cumva straniu pentru un militar – dar este Nogales un sim-plu militar de carieră? Am mari îndoieli. Un om extrem de cultivat care are multiple cunoştinţe de artă veche, istorie,arheologie, religie. El depune mărturie despre tot ce vede şi-i iese în cale. Că este vorba de Van sau Erzerum , de Dyabe-kir sau Alep, unde ajung cei care supravieţuiesc deportării. Pagini de coşmar.4. De remarcat rolul jucat de evreii islamizaţi sau de masonerie în tot ce s-a întimplat în Imperiul Oto-man. Sunt probabil încă multe as-pecte neelucidate complet.5. Corupţia masivă a administraţiei otomane şi jaful la care s-a dedat ea vizavi de armenii deportaţi. Spo-lierea bunurilor şi proprietăţilor personale dar şi cele colective. Şcoli, biserici, magazine, depozite, spitale. Mărturiile lui Nogales sunt greu de contestat.

6. Nogales înceracă să fie obiectiv şi ia atitudine cînd şi cum poate. Chiar dacă are uniformă otomană, nu se mînjeşte pe mîini de sînge armenesc. Este opţiunea unui creştin ce luptă alături de maho-medani. Din contra. Cele cîteva observaţii legate de şmecheria negusorilor armeni sau de gîndul lor de a schimba regimul din Im-periul Otoman sunt ale unui om care ar vrea să fie obiectiv. Unele observaţii sunt amendabile. Şi au fost taxate corect de Arpiar Sa-haghian.7. Nu doar armenii au fost prigoniţi, ci şi asirienii, nestorienii,copţii din Egipt,grecii,în general toţi creştinii din Imperiul Otoman. Dar şi ara-bii şi evreii din Imperiul Otoman. ( Ne vom ocupa cît de curînd de cartea unui istoric britanic de la Cambridge de unde vom desluşi multe amănunte legate de Ieru-salim şi armenii supravieţuitori ai axor-ului. Dar şi de portretul teribil făcut de istoricul englez lui Djemal Paşa, un personaj de prim rang al acestui sîngeros început de secol XX.) Sunt aspecte care vor trebui detaliate în acest punct. Şi care dau o altă dimensiune trage-diei armene. Cartea lui Rafael de Nogales se poate citi ca o mărturie istorică de prim rang, dar şi ca un incitant roman de aventuri.Un ma-terial iconografic din coada cărţii ne oferă cîteva imagini despre oa-meni şi întîmplări altfel greu de imaginat. Păcat că Nogales nu a avut şi un aparat de filmat cu el. Nu mai era nevoie de prea multe explicaţii.

Bedros HorASANGiAN

-

26

La data de 6 mai s-a organizat petrecerea de Paşte la care au participat aproximativ 300 de oa-meni. Programul a cuprins dansuri sportive şi dansuri traditionale armeneşti. Evenimentul a fost sponsorizat de Uniunii Armenilor din Romania iar domnul Gilbert Kechmanian s-a ocupat de organi-zarea petrecerii. Mulţumim în spe-cial complexului Hotelier Arca lui Noe care a asigurat catering-ul cu specific armenesc.

Grand Ballroom Armenesc !

O vorbă de duh cu temei real zice că de sub orice piatră pe care o ridici apare un armean. Am avut ocazia să verific adevărul aserţiunii în…Antarctica, dar cu un amendament de specific local: armeanul a apărut de sub gheaţă. În cursul unei croaziere de zece zile cu un vas argentinian, „Ush-uaia“, purtând numele localităţii de îmbarcare din extremitatea sudică a continentului american, am avut surpriza să constat că medicul vasului era armean. Doctorul Konstantin Petrosyan este originar din Armenia şi s-a stabilit în Argentina, mai precis la Buenos Aires, unde profesează cei doi fii ai săi gemeni, hispanofoni. Din 2008, el lucrează pe „Ush-uaia“ şi prin natura destinaţiei vasului face periodic călătorii în Antarctica, având responsa-bilitatea sănătăţii atât a echipa-jului, cât şi a călătorilor. Într-o fotografie care ilustra un articol despre el într-un ziar din Erevan, apare cu actriţa franceză Juliette Binoche, care deci a făcut şi ea croaziera. Ne aflam într-o com-panie selectă… Din acelaşi articol pe care mi l-a pus la dispoziţie doctorul, aflu că odată vasul a avut o avarie lovindu-se de o stâncă submarină şi a trebuit ca pasagerii să fie transbordaţi pe un alt vas, iar cei 35 membri ai echipajului, inclusiv medicul armean, au mai rămas o săptămână până când au fost evacuaţi. Din fericire, croa-ziera noastră s-a desfăşurat fără incidente şi în condiţii perfecte

de comoditate şi de ospitalitate. Cât despre cunoştinţa cu Antarc-tica, asta-i altă poveste, o feerie… Iar doctorul nostru n-a prea avut de lucru, dacă nu pun la socoteală că a examinat-o şi a declarat-o validă pe soţia mea care avusese o căzătură uşoară în cabină în timpul unui tangaj. Doctorul Petrosyan mai avea o misiune pe vas: de câte ori, cel puţin o dată pe zi, părăseam „Ush-uaia“ ca să ne îmbarcăm în bărcile de cauciuc cu care apoi debarcam

un armean în Antarctica

-

Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL

(Constanţa). Tiberiu COSOVAN

(Suceava)Corespondenţi din străinătate :

Edvard JEAMGOCIAN (New York),

Anton Lanis ŞAHAZIZIAN (Toronto),

Giuseppe MUNARINI (Padova)

Cristina POPA (Karabagh)

Sergiu SELIAN(Australia)

Tehnoredactare : Ovidiu PANIGHIANŢ

Pagină web : www.araratonline.com

e-mail : redactia@araratonline.com

Adresa redacţiei: Bd Carol I Nr. 43, Bucureşti – 2

Tel. / Fax: (4021) 314.67.83I.S.S.N.1220-9678

Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

ARA

RA

T9 - 10 / 2012

REDACŢIA ARARAT

Foto coperta I: Christian KOSTYAK

pe o insulă sau în peninsula An-tarcticii, el stătea în capul scării cu lista pasagerilor şi ne bifa pe fiecare pe măsură ce coboram, iar la înapoiere, când urcam pe vas, re-peta operaţia ca nu cumva să fi cerut careva azil politic în Antarc-tica…Dar cea mai spectaculoasă faptă a lui Konstantin Petrosyan a fost aceea pe care ne-a povestit-o şi a ilustrat-o cu o fotografie făcută la faţa locului. În una din-tre deplasările sale în Antarc-

tica, însoţit fiind de feciorii săi, a coborât pe o insulă de dincolo de Cercul Polar, pe care aveam să descindem şi noi, şi a desfăşurat acolo, ajutat de unul dintre băieţi, drapelul armenesc. De altfel, tri-colorul îl însoţeşte în permanenţă pe vas, la scară redusă, instalat pe măsuţa din cabinetul său medical. Şi, după cum mărturiseşte el, când îi apar în zare munţii Antarcticii, are în faţa ochilor minţii piscurile Armeniei…

Sergiu SeliAN