Introducere

Relaţiile sociale nu se pot desfăşura în mod haotic sau necontrolat ori

reglementate parţial sau neunitar întrucât convieţuirea dintre membri societăţii ar deveni

imposibilă. Relaţiile sociale trebuie reglementate prin norme sociale, inclusiv norme juridice.

Relaţiile omului cu lumea obiectelor pot avea implicaţii juridice prin ceea ce afectează interesele

sociale derivând din aceste relaţii, dar ele nu sunt ca atare relaţii juridice ci, relaţii sociale.

Norma socială este o regulă care stabileşte cum trebuie să acţioneze sau să se comporte

un individ în condiţii determinate pentru ca intervenţia să fie eficientă şi să se bucure de o

calificare sau apreciere favorabilă din partea societăţii.

Normele sociale se caracterizează printr-o mare diversitate dată de multitudinea relaţiilor

sociale care se stabilesc între membrii unei societăţi determinate. În funcţiile de domeniile de

activitate şi acţiunile sociale impuse de evoluţia societăţii, normele sociale dobândesc o anumită

specialitate. Normele sociale reglementează raporturi sociale, adică acele legături care se

stabilesc între membrii unei societăţi determinate. În măsura în care normele sociale sunt

instituite sau recunoscute de stat, ca putere publică, acestea dobândesc caracterele şi structura

normelor juridice.

Prin sistemul dreptului, se înţelege un ansamblu, un tot unitar rezultat din unirea

elementelor de acelaşi gen, dependente între ele şi care formează un întreg organizat. Sistemul

dreptului, ca orice sistem, cuprinde un ansamblu de elemente proprii acestuia- normele juridice.

Dreptul unui stat nu este o sumă aritmetică dată de totalitatea normelor juridice. Normele

juridice, ca elemente ale sistemului dreptului se află în interrelaţie şi interdependenţă şi sunt

structurate şi organizate pe baza unor principii care asigură unitatea sistemului dreptului. Orice

sistem de drept implică atât unitatea cât şi diversitatea normelor juridice care este dată de marea

varietate a relaţiilor sociale supuse reglementării şi de necesitatea folosirii unor forme

diferenţiate de realizare a voinţei legiuitorului.

În contextul celor arătate, sistemul dreptului poate fi definit ca fiind un ansamblu de

norme structurate în mod coerent şi logic, prin care se realizează unitatea în diversitatea

normelor juridice, divizate sau grupate în părţi interdependente denumite ramuri şi instituţii

juridice.

1

Studierea sistemului dreptului are o mare importanţă teoretică şi practică. Cunoaşterea lui

ajută organele de stat în procesul de elaborare şi perfecţionare a dreptului pentru a descoperi şi

completa anumite lacune, pentru eliminarea reglementărilor perimate şi asigurarea concordanţei

şi armoniei între normele juridice.

În ceea ce priveşte norma juridică, în această lucrare am încercat să detaliem cât mai bine

condiţiile în care aceasta acţionează în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor. Astfel, norma

juridică are o perioadă de timp determinată sau nu, în funcţie de obiectul reglementării, în care îşi

desfăşoară activitatea, are un spaţiu deterrminat de limitele teritoriale ale fiecărui stat şi pe

întinderea căruia prevederile ei se aplică, iar în cele din urma norma juridică se aplică şi

persoanelor care locuiesc pe un anumit teritoriu şi desfăşoară activităţi într-o anumită perioadă

de timp. Ea se aplică ţinând cont de Legea fundamentală a fiecărui stat, fără a-i încălca

prevederile.

Capitolul I reprezintă cadrul de analiză al normei juridice, noţiunea, definiţia acesteia

precum şi o scurtă istorie despre cum s-a dezvoltat norma juridică pe parcursul secolelor. Ceea ce

este dreptul într-un stat şi de către cine se aplică acesta dar şi trăsăturile normei juridice care

reies într-un fel din definiţia acesteia.

În capitolul II este prezentată structura normei juridice, necesară pentru a înţelege modul

în care iau naştere normele juridice, ceea ce cuprind, dar şi cum se aplică acestea în timp, precum

şi modul în care îşi produc efectele (de exemplu sancţiunile normelor juridice).

Capitolul III cuprinde acţiunea în timp a normei juridice pe care am încercat să o detaliez

cât mai mult. Aici putem înţelege cum o lege intră în vigoare, principiile sub care acţionează

precum şi modul în care aceasta se stinge. Timpul în care acţionează norma reprezintă acea

perioadă în care o persoană este obligată la o anumită conduită pentru respectarea valorilor

sociale, morale etc. Dar, după cum vom vedea, norma va acţiona diferit o dată cu trecerea

timpului datorită schimbărilor care au loc în societate şi în mentalitatea oamenilor.

În cele din urmă, capitolul IV reprezintă o detaliere a spaţiului şi persoanelor asupra

cărora acţionează normele. În fiecare stat există reguli proprii, legi care nu se regăsesc şi în alte

ţări. Fără un teritoriu bine determinat, o normă nu se poate impune asupra persoanelor, deoarece

persoanele migrează de la un stat la altul, fie din interes de serviciu (diplomaţii), fie au fost

obligaţi (expulzaţi), fie din proprie iniţiativă. Persoanele care se stabilesc pe un alt teritoriu, fie

temporar sau permanent sunt obligate să respecte legea statului respectiv, deoarece ei pot deveni

2

cetăţeni ai ţării, în caz contrar fiind aspru pedepsiţi conform legii în vigoare, iar de exemplu dacă

fac parte dintr-o misiune diplomatică (consuli sau diplomaţi) pot beneficia chiar de tratament

preferenţial.

3

Capitolul I. Consideraţii generale privind norma juridică

1.1Noţiunea normei juridice

Ceea ce numim „Dreptul” unui anumit popor este întotdeauna o totalitate de reguli, de

norme, înăuntrul cărora activitatea, conduita omenească ne apare ca trebuind să se limiteze.

Realizarea dreptului, a prevederilor actelor normative, înseamnă aducerea la îndeplinire a

normelor juridice prin respectarea şi executarea acestora de către persoanele fizice şi subiectele

colective de drept precum şi aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente.

Aplicarea dreptului reprezintă forma juridică prin intermediul căreia se realizează dreptul

cu ajutorul organelor de stat competente, formă cu implicaţii juridice deosebit de variate, cu

multiple aspecte teoretice şi tehnice. „Aplicarea dreptului” se referă la activităţile de realizare a

dreptului, anumite activităţi care au diverse forme juridice şi necesită o anumită procedură1.

Statul este cel care desfăşoară o activitate specifică, jucând un rol foarte important în

asigurarea realizării prevederilor dreptului. Organele statului îndeplinesc prevederile normative

şi asigură îndeplinirea şi respectarea normelor juridice de către cetăţeni şi organizaţiile sociale,

de toate subiectele de drept, aplicând la nevoie sancţiuni juridice2.

Această „aplicare a dreptului” poate fi caracterizată ca activitatea de practică în cursul

căreia organele de stat înfăptuiesc prevederile normelor juridice, acţionând ca titulari ai

autorităţii de stat; constituie un aspect, o formă a activităţii statale care se desfăşoară în fome

juridice oficiale, stabilite prin acte normative.

Cuvântul „normă” poate avea mai multe semnificaţii şi sinonime parţiale precum

„regulă”, „model”, „reglementare”, „standard”, „lege”. Etimologic vorbind, conceptul de

„normă” face referire la regulile care reglementează comportamentul uman, de unde rezultă că

este o normă socială. Sistemul normelor sociale are în conţinutul său un ansamblu de norme

format din normele sociale, normele de drept, normele morale, normele religioase şi normele

politice, în funcţie de relaţiile sociale vizate.

1 Momcilo Luburici, Teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2006, p. 1852 Idem, p.186

4

Norma juridică poate fi considerată astfel un fenomen natural şi obligatoriu în orice grup

sau comunitate în care indivizii participă pe baza unor legături de solidaritate dar îşi şi

coordonează acţiunile către un scop social specific. Evoluţia societăţii umane a confirmat

dictonul latin – “ubi societas ibi ius” (unde este societate este şi drept). Orice societate are nevoie

de reguli de drept pentru a se putea constitui şi funcţiona deoarece cetăţenii au obligaţia de a

convieţui într-un mediu responsabil pentru buna dezvoltare a comunităţii respective.

În statul antic şi feudal, voinţa de stat care a fost ridicată la rangul de lege, a fost asigurată

prin folosirea unor mijloace deosebit de drastice iar nesocotirea acestor legi era reprimată crunt.

Principiul legalităţii a luat naştere în perioada luptei pentru putere, când burghezia revoluţionară

a proclamat şi instaurarea domniei legilor, a respectării ierarhiei actelor normative. Apoi, acest

principiu a fost consfiinţit prin constituţii ca parte componentă a democraţiei cu aceleaşi caracter

progresist.

Norma juridică este elementul de bază al ordinii de drept, cele două noţiuni aflându-se

într-o relaţie sistematică de la parte la întreg iar din acest motiv definirea normei juridice este

legată de definirea dreptului obiectv. Normele juridice reglementează raporturile juridice,

categoriile relaţiilor sociale care cuprind drepturi şi obligaţii normate juridic, şi a căror

manifestare nu se produce întâmplător; reprezintă acea categorie a normelor sociale instituite sau

recunoscute de stat, obligatorii în raporturile dintre subiectele de drept şi aplicate sub garanţia

forţei publice în cazul încălcării lor. Norma juridică ca normă socială presupune o atitudine

conştientă şi activă, concretizată prin alegerea unui anumit tip de comportament. Ordinea socială

nu se rezumă doar la ordinea de drept fiind mai mult decât guvernarea legii, privind activităţile şi

relaţiile fără contingenţă cu ordinea de drept. După cum afirma profesorul francez Burdeau,

“dreptul al avea virtuţi pietrificante care paralizează actele sau relaţiile la care se aplică; ordinea

pe care o instaurează paralizează progresul şi contrapune oricărui elan novator”3

Ca regulă de conduită socială, norma juridică vizează exclusiv relaţiile dintre oameni,

fără a se putea manifesta relaţii juridice în cadrul regnului animal sau între om şi obiecte.

Relaţiile oamenilor cu lumea obiectelor pot avea implicaţii juridice prin ceea ce afectează

interesele sociale care derivă din aceste relaţii, dar nu pot fi ca atare relaţii juridice şi implicit,

relaţii sociale.

3 Georges Burdeau, Traité de science politique, Ed. II, 1966, p. 168

5

Deşi există diversitate de puncte de vedere în formularea definiţiilor date normei juridice,

se observă că acestea conţin totuşi aceleaşi elemente şi anume: sunt specie a normelor sociale,

sunt reguli de conduită şi reprezintă un element constitutiv al dreptului, sunt instituite de puterea

publică sau recunoscută de aceasta, respectarea lor este asigurată prin conştiinţă juridică, iar la

nevoie, prin forţa de constrângere a statului. Norma juridică poate fi definită ca fiind o regulă

socială de comportament, caracterizată prin generalitate, impersonalitate şi obligativitate,

instituită sau recunoscută de autoritatea publică iar nerespectarea ei este sancţionată de către

forţa de constrângere specializată a statului. În general, cuvântul “normă” este echivalent cu cel

de regulă, definiţia normei fiind făcută prin referire la regula de conduită. Utilizăm formularea

de “regulă de conduită” atunci când ne referim la conţinutul normei de drept, deşi norma juridică

are un conţinut mult mai bogat decât regula de conduită propriu-zisă. Este vorba, deci, de o

regulă de conduită care stabileşte comportamentul care trebuie urmat în raporturile dintre oameni

sau între raporturile dintre oameni şi societate.

Norma juridică este o formă de manifestare generală a ideii de drept încadrată în

totalitatea structurală pe care o reprezintă dreptul. Definiţia normei juridice este deci una

explicativă şi porneşte de la trăsăturile sale esenţiale, iar nu de la esenţă: norma juridică este o

regulă de conduită cu caracter general şi obligatoriu, elaborată sau recunoscută de puterea de

stat, în scopul asigurării ordinii sociale, ce poate fi adusă la îndeplinire , la nevoie, prin forţa de

constrângere a statului.

Normele juridice sunt edictate în vederea aplicării lor. Legiuitorul are în vedere, în

procesul elaborării normative, interese sociale majore, urmăreşte să ofere garanţia bunei

dezvoltări a raporturilor interumane, să protejeze valorile sociale. Coordonatele fundamentale ale

acţiunii normelor de drept sunt: timpul, spaţiul şi persoana. În principiu, norma juridică

acţionează pe timp nedeterminat, într-un spaţiu dominat de noţiunea de teritoriu şi asupra unor

subiecte care participă la circuitul juridic în cadrul acestui spaţiu. Analiza acţiunii normei de

drept va viza aceste trei coordonate4.

4 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 159

6

1.2 Trăsăturile normei juridice

În ceea ce priveşte normele sociale, puteam spune că normele juridice au anumite

trăsături specifice care nu se regăsesc în caracteristicile celorlalte categorii de norme, trăsături

care individualizează şi permit identificarea normei juridice în cadrul normei sociale. Cum am

menţionat mai sus, norma juridică este o regulă de conduită generală şi impersonală care este

stabilită şi recunoscută de stat, exprimă voinţa de stat şi a cărei respectare obligatorie este

garantată de forţa coercitivă a statului. Este o regulă de conduită, de comportament a unui individ

ce se manifestă în raportul sau relaţia acestuia cu altcineva (cu un individ, o instituţie, o

colectivitate, etc).

Scopul normei juridice constă în a asigura convieţuirea socială pentru a promova şi

consolida relaţiile sociale potrivit idealurilor şi valorilor care guvernează o societate; cu ajutorul

normelor se reglementeză în forme specifice dreptului, relaţiile interumane.

Norma juridică este elementul constitutiv al dreptului sau elementul primar, instituită de

autoritatea publică sau recunoscută de aceasta si este considerată „celula de bază”, etalonul de

conduită, modelul de comportament impus individului de către drept. Dicţionarul Explicativ al

Limbii Române defineşte termenul de „normă” ca fiind o „regulă, dispoziţie obligatorie, fixată

prin lege sau prin uz; ordine recunoscută ca obligatorie sau recomandabila”.

O normă juridică poate cuprinde în afara regulilor de conduită, si alte prevederi

reglementate în conţinutul acestora care fixează mesajul ce se doreşte a fi transmis de către

legiuitor; normele conţin, deci, principii generale de drept, explicaţii ale unor termeni utilizaţi,

definiţii ale unor concepte şi instituţii (ca proprietate, contract, infracţiune, contravenţie etc.). În

mod obişnuit, norma este echivalenta regulă, deoarece majoritatea normelor cuprind reguli de

comportament, sancţiuni pentru cei care le neglijează sau ignoră, dar şi anumite obligaţii

corelative drepturilor subiective garantate. Norma de drept conţine ceea ce trebuie să

îndeplinească un anumit subiect, ceea ce este îndreptăţit să facă (ce intră în competenţa lui

legală), sau ceea ce i se recomandă sau este stipulat să facă. Esenţa normei juridice, potrivit

dreptului roman constă, in a ordona, a interzice, a ordona, a permite, a pedepsi: imperare, vetare,

permitere, punire.

Norma juridică este considerată a fi un fenomen natural şi obligatoriu în orice comunitate

sau instituţie umană după cum afirmă J. Masquelin. După Georgio del Vecchio şi Alex Weill,

7

trăsăturile normei juridice sunt bilateralitatea şi generalitatea, impersonalitatea şi permanenţa şi

are un caracter coercitiv, statal şi abstract.

a) Norma juridică are un caracter general şi impersonal

Conform teoriei contractualiste, statul a luat naştere şi s-a dezvoltat pe baza unui acord al

voinţelor particulare care cedează din libertatea lor absolută din starea de natură, în schimbul

protecţiei oferite de corpul social astfel organizat; fiecare cedează părţi egale de libertate şi se

bucură în aceeaşi măsura de protecţie. Este vorba de o egalitate formală, nu una materială. Nu

trebuie să se facă abstracţie de diferenţe, să fie privit doar generalul comportamentelor, să fie

instituit un comportament ideal, abstract, normal; trebuie să fie aplicat tuturor, indiferent faţă de

nevoia individuală a fiecăruia. Nu putem spune că generalitatea impune mediocritate, ea este

neapărat legitimă şi necesară. Norma juridică este generală deoarece se adresează tuturor

oamenilor, şterge diferenţele reale construind cetatea ideală. Nu sunt impuse grade în cazul

generalităţii normei 5.

În cazul regulei de conduită prescrise de norma juridică, aceasta este una tipică, un

model, un standard al unui tip generic de conduită în care dispoziţiile, drepturile şi obligaţiile

prescrise de normă au aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de persoane şi pentru toate

situaţiile de acelaşi gen. În modul acesta, norma juridică devine un etalon, un criteriu unic de

îndrumare şi apreciere a conduitei cetăţenilor, în funcţie de care o anumită conduită este

considerată licită sau ilicită.

Normele sunt cele care exprimă concepţiile despre justiţie, dreptate, ordine, disciplină,

formulate printr-un sistem de valori. Deoarece normele protejează valorile care reprezintă o

anumită evoluţie, este absolut necesar ca ele să-şi modifice conţinutul în funcţie de dinamica

sistemului axiologic; normele se raportează la valori, nu la persoane individuale, la

comportamente şi atitudini şi abia prin acestea la persoane care săvârşesc fapte. Conduita

prescrisă de norma juridcă trebuie urmată şi respectată ori de câte ori sunt prezente condiţiile şi

împrejurările pe care le are în vedere, iar dacă asemenea condiţii nu apar, ea nu se aplică.

5 Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria Generală a Dreptului, Ediţia a II-a, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 237.

8

Norma juridcă conţine un model abstract pentru un agent posibil al acţiunii sociale, ceea

ce îi impune acestuia o variantă de comportament, în condiţiile în care aceasta are la dispoziţie

mai multe variante.

Normele juridice se aplică, în mod repetat, la un număr nelimitat de cazuri de acelaşi gen.

De exemplu: orice faptă ce întruneşte caractersiticile infracţiunii de furt, va fi incriminată de art.

208 Cod Penal, ca furt simplu: „luarea unui bun din posesia sau deţinerea altuia, fără

consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept” 6; în alineatul final al art. 208 Cod

Penal, se precizează că „tot în furtul simplu intră şi luarea, în condiţiile alin. 1 al textului, a unui

vehicul, în scopul de a-l folosi pe nedrept”7, faptă ce se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 12

ani.

Norma juridică se va extinde asupra subiecţilor care săvârşesc această faptă în condiţiile

prevăzute de Codul Penal. Prevederile normei juridice se aplică atâta timp cât norma respectivă

este în vigoare.

Norma juridcă nu se adresează doar anumitor persoane fizice sau organizaţii

nominalizate, ci şi unui cerc nedeterminat de persoane, ea fiind deci o normă impersonală. Din

acest caracter general al normei, nu trebuie să concluzionăm că toate normele juridice s-ar adresa

în mod global tuturor oamenilor, deoarece există grade diferite de generalitate ale normei de

drept.

Norma juridică poate avea un grad maxim de generalitate care vizează toate subiectele

sau toate situaţiile. O astfel de normă poate consta, de exemplu, în obligativitatea respectării

legilor de către toţi cetăţenii: „Nimeni nu este mai presus de lege” 8.

Există şi un grad minim de generalitate al normei care vizează o situaţie unică sau

specifică; de exemplu, poate fi o normă de drept vamal, şi anume art. 109 alin. 6 din

Regulamentul Vamal, ce stabileşte modalitatea de determinare a valorii în vamă pentru

autovehiculele folosite, introduse în ţară de persoane fizice sau juridice.

Normele juridice se pot adresa tuturor locuitorilor dintr-un stat anume, chiar dacă nu sunt

cetăţeni ai statului respectiv, indiferent de funcţie, domiciliu, stare civilă etc. Aceste norme civile

sunt edictate de organele centrale ale puterii sau administraţiei de stat, fiind cuprinse în legi,

6 Cod Penal, art. 2087 Idem8 Constituţia României, art. 16, alin. 2

9

decrete, hotărâri ale Guvernului etc. Normele care se adresează tuturor cetăţenilor, cum ar fi

obligaţia de a respecta constituţia şi legile ţării 9, sunt cuprinse mai ales în constituţii.

Constatăm că exista norme juridice care se referă la părţi determinate ale teritoriului

(zona de frontieră, domeniul silvic, zone defavorizate, regimul juridic al apelor, zone calamitate

etc) dar există şi norme juridice care se adresează anumitor categorii de persoane (militari şi

funcţionari publici, magistraţi, poliţişti, avocaţi, notari, elevi, studenţi, cadre didactice, părinţi,

copii, pensionari, handicapaţi, proprietari, chiriaşi etc). De exemplu, în Capitolul III din Codul

familiei, sunt norme care îi privesc doar pe cei căsătoriţi. În Codul Penal, interzicerea şi

incriminarea mituirii, prevăzute în art. 254 se referă la funcţionari, calitatea de funcţionar fiind

unul din elementele constitutive ale infracţiunii de mită. Normele de reglementare a dreptului la

pensie vizează numai persoanele care îndeplinesc condiţiile cerute pentru a primi pensie (trebuie

o anumită vârstă şi vechime în serviciu, caz de boală, urmaş). Există şi norme juridice ce privesc

anumite organe sau organizaţii (de exemplu, dispoziţiile art. 159 al Codului familiei, care

reglementează competenţa autorităţii tutulare). Nu se poate afirma că o normă juridică este mai

mult sau mai puţin generală sau impersonală pentru că are sau nu o sferă de aplicare ce coincide

cu întreg teritoriul sau cu întreaga populaţie.

De asemenea, mai există şi norme juridice care se adresează unor organe unipersonale, ca

Preşedintele României 10, Procurorul General, Avocatul Poporului 11, Ministrul Justiţiei, dar deşi

ele privesc o singură persoană, nu-şi pierd caracterul general, deoarece nu se referă la persoana

fizică care ocupă aceste funcţii, ci la instituţia respectivă.

Trebuie precizat că limitările în spaţiu şi asupra persoanelor a efectelor normei juridice

nu contrazic caracterul general şi impersonal al acestora. Norma juridică nu poate fi agreată de

toţi cetăţenii deoarece ea nu poate mulţumi pe fiecare individ. Contează ca norma juridică să fie

aceeptată de majoritatea oamenilor, în numele căreia forţa publică poate interveni dacă aceasta

este încalcată.

Norma juridică elimină concretul, particularul, ea fiind abstractă şi abstractizând 12.

Fiecare normă juridică este abstractizarea unor relaţii şi model pentru alte relaţii.

9 „În România respectarea Constituţiei României, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”, art. 1 alin. 5 al Constituţiei României10 Vezi Constituţia României, art. 80- 10011 Vezi Constituţia României, art. 55- 5712 Traian Gânju, Lumea morală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 116

10

Caracterul general al normei nu poate fi înfrânt nici pe motive de autonomie de locală.

Autonomia locală este un principiu constituţional reglementat în art. 119 al Constituţiei şi

prevăzut şi în documente internaţionale ca în Carta europeană a exerciţiului autonom al puterii

locale, 1995, care implică descentralizarea şi deconcentrarea exerciţiului puterii administrative la

nivelul colectivităţilor locale. Autonomia locală se va manifesta în limitele impuse de lege, ca

măsură generală, şi nu împotriva intereselor societăţii sau prin nesocotirea caracterului unitar şi

naţional al Statului. Colectivităţie locale, în virtutea descentralizării, exercită de fapt o co-

administrare, prefectul exercitând dreptul de control de legalitate ca reprezentant local al

Guvernului 13.

Din caracterul general al normei juridice, deducem că aceasta este o determinare

universală care trebuie aplicată la cazul concret 14.

b) Norma juridică are un caracter obligatoriu

Deoarece scopul normei juridice constă în asigurarea ordinii sociale, stabilitatea şi

dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele societăţii, este necesar un caracter

obligatoriu din partea normei, astfel încât să fie recunoscută de majoritatea destinatarilor. Însă

obligativitatea nu rezultă din posibilitatea constrângerii, ci din legitimarea ei la nivelul

conştiinţelor particulare înălţate la universalitatea ei. Pentru îndeplinirea scopului, este necesar ca

norma juridică să îndeplinească unele condiţii: să corespundă structurii şi necesităţilor superioare

ale societăţii, să fie recunoscută ca fiind obligatorie de majoritatea cetăţenilor, în temeiul

conştiinţei caracterului necesar 15.

Ordinea juridică este considerată o ordine de constrângere, dar nu este neapărat adevărată

în toate cazurile. În cazul constrângerii, se distinge forma de conţinut, de unde constatăm că

justiţia aparţine în întregime conţinutului dar, recunoaştem şi caracterul juridic al reglementării

prin simpla sa formă 16, deci constrângerea trebuie să aibă un anumit conţinut pentru a fi juridică.

Finalitatea normei este elementul decisiv de delimitare a constrângerii juridice; trebuie ca

obligativitatea şi exigibilitatea normei (garanţii exterioare, statale, de asigurare a traducerii în

viaţă- eventual prin constrângere) să rezulte din legitimitatea ei, din conformarea sa faţă de ideea

13 Nicolae Popa, op. cit., p.141- 14214 Idem15 Mircea Djuvara, Drept rational, izvoare şi drept pozitiv, Biblioteca Universitară de Drept, Bucureşti, 1935, p. 4516 Otfried Hoffe, La justice qui définit le droit, Droits nr. 10/ 1990, p. 35

11

de justiţie, deoarece nu este suficientă doar forţa pe care o impune sau eficienţa pentru a fi în

prezenţa juridicului; această forţă trebuie să fie eficace şi legitimă.

Normele sunt prescripitive şi nu descriptive, asigură trecerea de la indicativ la imperativ,

de la „sein”, adică de la ceea ce este, la „sollen”, adică la ceea ce trebuie să fie. Dacă nu ar avea

acest caracter obligatoriu, norma juridică si-ar pierde sensul existenţei sale ca norma distinctă,

printre celelalte norme sociale.

Obligativitatea comandamentului juridic urcă până la imperativ în domeniul dreptului

public (penal, administrativ) şi coboară până la permisiv în dreptul privat (civil, comercial, etc)

sau manieră prohibitivă 17.

Exigenţele vieţii în comun implică şi o subordonare necondiţioantă a indivizilor faţă de

conţinutul perceptiv al normelor de drept. Caracterul de injoncţiune, sau de poruncă statală al

normelor juridice, face din acestea nişte norme irefragabile, ceea ce înseamnă că norma se va

aplica imediat, adică din moemntul intrării în vigoare, continuu şi necondiţionat 18. Norma

juridică poate fi doar aplicată în termeni exacţi, deci acţiunea ei efectivă începe la o dată exactă

şi este continuă, permanentă, până când norma juridică iese din vigoare.

Norma este necondiţionată prin faptul că dreptul nu acceptă condiţii pentru a fi pus în

aplicare, deoarece el este cel care pune condiţiile. Toate condiţiile care nu sunt menţionate expres

în norma juridică sunt ilegale şi nu influenţează aplicarea dreptului.

Obligativitatea este trăsătura esenţială a normelor juridice, indiferent dacă acţionează în

domeniul public sau privat, dar depinde şi de forţa juridică a actului normativ în care este

inclusă. Afirmăm deci, că nu pot exista norme juridice obligatorii şi altele mai puţin obligatorii.

De exemplu, o normă juridică cuprinsă într-o lege organică (Legea de organizare judecătorească,

Legea privind proprietatea publică) este obligatorie ca şi norma cuprinsă într-o hotărâre a

Guvernului sau într-o decizie elaborată de un organ al administraţiei publice (minister,

prefectură).

O normă nu este mai obligatorie decât alte norme în funcţie de frecvenţa aplicării lor.

Există norme care se aplică în fiecare zi, datorită caracterului complex şi dinamic al domeniului

reglementat (norme juridice din domeniul circulaţiei rutiere, din domeniul dreptului muncii,

dreptului civil) precum şi norme juridice care sunt aplicate mai rar (din domeniul stării civile,

acordarea cetăţeniei române).

17 Costică Voicu, Teoria Generală a Dreptului, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 14318 Nicolae Popa, op. cit., p. 144

12

Absolut toate normele juridice au caracter obligatoriu, indiferent de frecvenţa aplicării

lor, se aplică în folosul convieţuirii umane, nu doar pentru interesul unei singure persoane.

Formele de manifestare a obligativităţii normelor sunt diferite în raport cu obiectul şi

metoda reglementării prin drept, a varietăţii relaţiilor sociale, varietate ce nu afectează caracterul

potenţial, intrinsec, obligatoriu al normei.

Prin caracaterul ei obligatoriu, norma impune subiectelor de drept o conduită

reglementată după anumite cerinţe, reclamate de societate la un moment dat. Acest caracter

retultă din valoarea intrinsecă a normei, din conştientizarea ei ca fiind necesară, şi nu din

sancţioanare ei de către puterea publică.

c) Norma juridică are un caracter tipic

Această trăsătură descinde din caracterul general al normei de drept care urmăreşte o

reducere, o egalizare a însuşirilor semnificative ale relaţiilor sociale şi izolarea, neconsiderarea

diferenţelor individuale care sunt nesemnificative. Pentru a forma un model de conduită pentru

acceptarea şi impunerea normei în relaţiile sociale (dintre persoanele fizice, în colectivităţile

umane, instituţii), se realizează un raport cu interesele esenţiale ale societăţii care trebuie

protejate.

Ca legiuitorul să poată formula identicul, repetabilul într-o normă juridică, trebuie să

analizeze atent fiecare set de relaţii sociale, extrage doar ceea ce este general şi universal, ce este

dominant, apoi construieşte tipul de conduită, de comportament pentru indivizii care acţionează

în acel set de relaţii.

Există o subordonare faţă de conduita-tip a prevăzută în norma juridică prin care se

încearcă desăvârşirea procesului de socializare a indivizilor, de învăţare a modului social de

existenţă. Norma juridică este cea care învaţă omul cum să trăiască în societate tocmai prin faptul

că îi impune acest tip de conduită. Legiuitorul trebuie să aibă în vedere totuşi, elementele faptice,

concrete, ale realităţilor existente la un moment respectiv pentru a realiza tipul de conduită în

construcţia normei juridice.

Trebuie luate în considerare tipul de conduită, mecanismele psiho-sociale complexe

implicate în procesul devenirii social-umane a individului, cooperarea lui în societate pentru

stabilirea cu exactitate şi eficacitatea principiilor formalizate ale convieţuirii sociale.

13

Trebuie luate în considerare şi alte elemente: înclinaţia spre dependenţă a individului

(care este explicabilă şi determinată de eforturile individului spre integrare) şi nevoia sa de

supunere faţă de norme (care creează tendinţe de conformism- conformitatea cu legile dar şi

conformitatea cu ceilalţi- legea imitaţiei).

Este vorba de acceptarea existenţei tendinţei organice a fiinţei umane spre independenţă

în gândire şi acţiune, în capacitatea sa de a-şi proiecta şi realiza propria personalitate, în

înclinaţia de a se opune unor norme ce îi îngrădesc libertatea de acţiune. Se urmăreşte creşterea

gradului de complexitate şi dinamism a realităţii sociale precum şi modificările importante care

se produc în esenţa societăţii la nivel macrosocial, dar şi în universul de acţiune şi gândire al

individului, influenţa pe care o exercită factorii externi, internaţionali şi regionali ai societăţii 19.

Legiuitorul trebuie să plece şi de la realitatea concretă în care este evidenţiată dependenţa

individului faţă de cadrul social, nevoia intimă a acestuia de a se supune unor norme, efortul lui

pentru integrare şi de a se conforma legilor. Pot apărea şi fenomene care se consolidează în

societate şi trebuie luate în considerare cele precum fenomenele de înstrăinare a individului,

proliferarea violenţelor, birocratizarea excesivă a unor instituţii ale statului, manifestarea

elementelor de criză intrafamilială, criza educaţională, expansiunea terorismului şi a

criminalităţii organizate etc.

Norma juridică are un caracter tipic întrucât prescrie un comportament propriu acesteia,

un model de conduită pentru subiectele de drept în asumarea obligaţiilor şi dobândirea

drepturilor lor. Conduita tipică, cu valoare de model, prescrisă de norma juridică stabileşte

drepturile şi obligaţiile participanţilor la viaţa juridică în calitatea lor de subiecte ale raportului

juridic în mod generic.

Este vorba de o acţiune de valorizare a modelelor de societate posibile şi de o orientare a

comportamentelor individuale şi de grup către realizarea unu anumit tip de coexistenţă.

Caracterul tipic al normei juridice înseamnă mai degrabă a impune un tipar societăţii, decât a

impune un tipar individului. Conduita tipică impusă cetăţeanului trebuie judecată şi aleasă

pornind de la finalitatea sistemului juridic în ansambul său, deoarece „norma nu este o

semnificaţie ca atare, ci un act a cărui semnificaţie specifică a fost dată prin intermediul ordinii

juridice” 20. Finalitatea ordinii juridice ca atare tipizează conduitele prescrise.

19 Costică Voicu, op. cit., p. 14420 Laurent Habib, L’ impur objet de la science du droit, Droits nr. 11/ 1990, p. 101

14

d) Norma juridică implică un raport intersubiectiv

Norma juridică beneficiază de trăsături caracteristice bine definite, nu este doar o

prescripţie general-abstractă şi tipică; are deci un conţinut complex, iar prin esenţa sa,

imaginează omul în raporturi complexe cu semenii săi, cu statul şi instituţiile acestuia,

reglementează comerţul juridic. Dacă nu ar exista aceste legături sociale multiple, contactul

social continuu, norma juridică nu ar avea raţiunea suficientă de a exista, de a-şi produce efectele

sale, de a fi respectată.

Norma juridică are în conţinutul său pe omul real care se află într-o continuă legătură

socială cu celelalte persoane, omul care are drepturi şi obligaţii, omul participant activ la

circuitul juridic pe care societatea îl generează 21. Are, deci, un caracter bilateral care implică

ideea de reciprocitate, prezent şi cândse nasc acte juridice unilaterale, ca testamentul de exemplu,

deorece şi într-un astfel de caz sunt evidenţiate relaţiile sau legăturile. Când un individ participă

la circuitul juridic, acesta se raportează în mod permanent şi constant la ceilalţi indivizi.

Este vorba şi de o limitare a acţiunilor indivizilor în obligaţia unui subiect de drept asupra

unui alt subiect de drept, fiind favorizată libertatea care întreţine comunicarea umană şi

convieţuirea indivizilor în societate.

Caracterul bilateral al normei juridice este legat de ideea de alteritate a normei

(transformarea subiectivului în obiectiv) şi de cea de reciprocitate. Când o persoană se afirmă în

planul comerţului juridic, apare astfel o permanentă limitare reciprocă faţă de celelalte subiecte

(afirmarea limitei proprii are loc prin conectarea la limita altui individ 22). Conform afirmaţiei lui

T. Gânju, „omul se petrece în limită”23.

Uneori, viaţa publică solicită fiecărui individ să fie concesiv, să nu absolutizăm drepturile

noastre sau să dorim ştergerea obligaţiilor noastre, dar alteori, această conduită concesivă este

impusă, sub sancţiunea pedepsei de către norma juridică, deoarece astfel, ciocnirea conduitelor ar

conduce la anarhie şi dezechilibru. De exemplu, legiuitorul ne poate cere printr-o lege, să fim

înţelegători, şi să acceptăm ca o obligaţie, să plătim un anumir procent din drepturile noastre

salariale pentru ajutorarea unor categorii de persoane defavorizate. Un alt exemplu poate fi

considerat actele normative ca legi, hotărâri de Guvern, elaborate în România privind drepturile

21 Costică Voicu, op. cit., p.14522 Nicolae Popa, op. cit., p. 14323 Traian Gânju, op. cit., p. 112

15

acordate participanţilor al Revoluţia din Decembrie 1989, a răniţilor, urmaşilor celor ucişi etc.

Normele juridice adoptate aici au creat o sumă de drepturi pentru acele persoane dar şi obligaţii

pentru statul român. 24.

În unele situaţii sunt create de către stat, dezechilibre între participanţii la viaţa juridică,

ca de exemplu, reglementările privind restituirea proprietăţilor naţionalizate, regimul chiriaşilor,

facilităţile acordate investitorilor străini în România etc.

Se observă faptul că alteritatea şi reciprocitatea normei de drept sun determinate de

alteritatea individului, distanţa calitativă care separă existenţa de subiectivitate, proces prin care

are loc plierea subiectivului pe obiectivitatea vieţii în comun.

Baza oricărei normări este tendinţa individului de a-şi exterioriza comportamentul în

relaţie cu ceilalţi indivizi, norma juridică având în vedere doar raporturile intersubiective. Doar

relaţia interesează dreptul, doar ea este normată. Norma juridică poate reprezenta un model de

abstract de coordonare intersubiectivă în vederea obţinerii maximului de libertate în relaţie, de

libertate prin limitare, prin împlinirea datoriei. Ea este o reciprocitate în limitare, o trecere în

limită 25.

*

Pentru a putea înţelege mai bine trăsăturile caracteristice ale normelor juridice, trebuie

precizate şi nuanţele specifice ale unor norme-principii, norme-cadru, norme-definiţii sau norme-

sarcini, dar şi nevoia de a delimita norma juridică de norma individuală. Trebuie cercetată şi

situaţia în care reglementarea normativă îmbracă aceste forme, precum şi a unor prevederi prin

care se aprobă şi se adoptă bugetul de stat pe o perioadă determinată (limitată de timp).

Trăsăturile normei juridice pe care le-am analizat mai sus, mai ales caracterul ei general

şi obligativitatea, cunosc diferite forme şi grade de manifestare în funcţie de categoria actelor

normative care încadrează şi reglementarea juridică concretă.

În sistemul nostru de drept sunt identificate norme juridice care conţin şi unele prevederi

cu caracter de principiu care vizează întregul sistem de drept sau o anumită ramură a dreptului,

dar care nu fixează un comportament punctual, concret; pot fi prevederi cu caracter de principiu

prin care se consfiinţesc unele relaţii social-politice, se stabilesc unele scopuri ale legislaţiei sau

24 Costică Voicu, op. cit., p. 14525 Traian Gânju, Lumea morală, p. 112 în Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, All Beck, Bucureşti, 2002, op. cit., p. 156

16

activităţii de stat (de exemplu, poate fi vorba de principiul separaţiei puterilor, de principiul

suveranităţii, democratismul statului etc.).

Aceste prevederi ale actelor normative care formulează principii generale dar şi principii

valabile într-o singură ramură de drept, sau care cuprind definiţii şi caracterizări nu pot fi exculse

din sfera noţiunii normei juridice. Ele au caracter reglementativ, sunt partea inseparabilă a

normelor juridice stând la baza înţelegerii şi interpretării lor concrete (social-politice şi juridice)

şi se integrează în textele normative. De exemplu, Constituţia României, conţine norme de

principii prin care sunt reglementate realităţi concrete ale vieţii social- politice sau prin care sunt

stabilite unele finalităţi ale activităţii statale. În titul I al Constituţiei României, intitulat

„Principii generale”, sunt definite caracteristicile şi principiile fundamentale ale statului Român:

România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, stat de drept, social şi

democratic 26. Aceste prevederi nu sunt doar norme obligatorii, ele sunt norme-principii deoarece

fixează în conţinutul lor principii ccare călăuzesc întregul nostru sistem de drept.

Nu se poate concepe sensul reglementării dat de o normă juridică din partea specială a

Codului penal, fără prevederile părţii generale, care conţin o serie de principii şi definiţii, precum

şi fără prevederile constituţionale prin care se consfinţeşte caracterul sistemului social-politic, al

valorilor apărate prin normele penale care sancţionează infracţiunile îndreptate împotriva

orânduirii sociale şi de stat 27. Şi alte domenii sunt reglementate de acte normative ce conţin

asemenea norme-principii: codul civil, codul de procedură penală etc; toate celelalte norme

juridice cuprinse în aceste coduri sunt interpretate şi puse în aplicare conform principiilor care le

guvernează.

În alte acte normative sunt definite, prin intermediul normelor juridice, anumite concepte.

De exemplu, în Codul muncii, în Capitolul I, art. 3-9, sunt reglementate principiile fundamentale

ale relaţiilor de muncă. Alte acte normative conţin o serie de definiţii, caracterizări ale actului

respectiv, indicând scopul şi rolul său. Codul Familiei, defineşte rudenia într-o manieră clară, ce

nu dă posibilitatea vreunei interpretări (art. 45), definirea contravenţiei dată de Legea nr. 32/

1968 (art. 1), lămurirea înţelesului unor termeni în Codul Penal (art. 140-154), consfiinţirea

scopului recunoaşterii drepturilor civile (art. 1-3 din Decretul nr. 13/1954). Există, totodată,

norme juridice care definesc concepte, instituţii juridice sau care reglementează atribuţii pentru

26 Vezi Constituţia României, art. I27 Momcilo Luburici, op. cit., p. 52-53

17

un anumit subiect de drept determinat, nominalizat (organ al statului, instanţa de judecată, organ

administrativ).

Ştiinţa juridică modernă consideră că normele juridice nu pot fi analizate şi interpretate

corect dacă ele sunt izolate unele de altele, ci doar în ansamblul lor, din care nu pot fi excluse

tocmai acele prevederi prinicpale şi definitorii care le dau substanţă socială şi politică,

lămurindu-le scopul şi finalitatea. Dreptul nu poate fi conceput în acest fel ca o îngrămadire de

piese detaşate, fără legătură între ele 28.

Dreptul nu este o simplă înlănţuire a normelor ca a unor verigi. Dreptul poate fi asemănat

cu un arbore din a cărui simplă tulpină se desprind numeroase ramuri ce se ramifică la rândul lor,

toate trăgându-şi seva din aceeaşi tulpină şi rădăcină de care nu se poate detaşa 29.

Ţinând cont de faptul că normele juridice sunt grupate în entităţi, sistem, ramuri,

instituţii, ele se exprimă în diferite izvoare (legi, decrete, hotărâri, instrucţiuni etc) care se

completează şi se dezvoltă unul pe celălalt. Reglementarea conduitei oamenilor este o problemă

complexă care nu se poate reduce la doar simpla juxtapunere a unor reguli izolate de conduită

care să prevadă că, în anumite situaţii, oamenii vor trebui să aibă o anumită comportare, în caz

contrar, fiind pasibili de o anumită sancţiune.

Trăsăturile normei juridice de a avea caracter reglementativ, normativ, general, reprezintă

o situaţie deosebită în cazul normelor referitoare la buget, norme-sarcini.

Bugetul de stat este considerat cel mai important act financiar al statului. Normele

cuprinse în legile bugetare au aceleaşi trăsături: de a stabili unele sarcini concrete pentru

organele de stat, sarcini care se realizează în cursul anului bugetar respectiv, fie printr-un singur

act, fie prin acte continue sau repetate 30.

Prin natura lor, legile pentru adoptarea bugetului de stat trebuie să îndeplinescă sarcini şi

prevederi concrete, exprimate în cifre, cu privire la toate elementele bugetului de stat: venituri,

cheltuieli, provenienţa unora şi celorlalte, volumul bugetelor organelor locale ale puterii de stat

etc. Normele juridice cuprinse in aceste legi bugetare au caracterul unor sarcini prin stabilirea

unui cadru precis în limitele căruia se desfăşoară activitatea financiară a statului, a organelor sale

şi, într-o anumită măsură, a cetăţenilor 31.

28 Jean Dabin, Théorie générale du Droit, Bruxelles, Ed. Emile Bruylant, 1953, p. 7629 Momcilo Luburici, op. cit., p. 5230 Idem, p. 5331 Momcilo Luburici, op. cit., p. 53

18

Capitolul II. Structura normei juridice

19

Norma juridică reprezintă vectorul prin intermediul căruia legiuitorul poate comunica cu

subiectul de drept. Conţinutul normei juridice şi conceptul său fac parte din ansamblul de noţiuni

şi categorii ale gândirii juridice prin intermediul cărora este aplicată şi explicată realitatea

juridică. Pentru ca mesajul transmis să poată fi cât mai repede şi mai uşor receptat, este necesar

ca norma juridică să răspundă unor cerinţe de organizare interioară- logica internă a normei.

Logica normei trebuie să ţină cont de logica acţiunii.

Legiuitorul va descrie în norma juridică o anumită conduită cerută subiectului în

circumstanţe date şi în legătură cu care este fixată şi o anumită formă de reacţie (sancţiune).

Cunoscând astfel norma, subiectul va acţiona în conformitate cu conduita prevăzută de

aceasta, va refuza un scop interzis de o prescripţie normativă, abţinându-se de la o acţiune sau,

dimpotrivă, îşi va asuma riscul sancţiunii, eludând prescripţia sau încălcând-o. Toate acestea-

condiţiile, conduita, sancţiunea- alcătuiesc elementele normei juridice denumite şi structura

normei juridice32. Structura normei juridice apare ca o lege a legăturii dintre elemente. Această

structură apare atât într-o formă statică, dar şi într-una dinamică, internă sau externă.

Norma juridică, corespunde funcţional, unei comenzi, comportă o finalitate valorică şi

este saturată ideologic, fiind purtătoare de convingeri sociale33.

Norma juridică, expresie sintetică a unei reglementări, are atât o alcătuire logico-internă,

cât şi o formă exterioară prin care îşi obiectivează existenţa şi conţinutul pe care-l exprimă- le

face verificabile. De aceea, structura normei juridice poate fi identificată în două planuri de

analiză: intern şi extern. Conţinutul normei juridice are o structură logico-juridică constând din

elemente reciproc dependente, indiferent de formularea ei tehnico-legislativă, care are în vedere

tocmai forma exterioară de exprimare a conţinutului său şi încadrarea în textele legislative.

2.1 Structura internă sau logico-juridică a normei juridice

Structura logică sau internă reprezintă partea statică, internă şi stabilă a normei juridice şi

are în componenţa sa următoarele trei elemente: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune, în conţinutul

32 Ioan Ceterchi, Despre structura internă a normei juridice, R.R.D, 1969, nr.7; Gheorghe Boboş, op. cit., p. 199; Octavian Ionescu, Consideraţiuni asupra normei juridice, Iaşi, 1933, p. 88; Eugeniu Speranţa, op. cit., p. 327; Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op. cit., p. 57-6133 Michel Villey, Philosophie du droit. Definitions et fins du droit, Dalloz, Paris, 1975, p. 14

20

cărora se prevăd condiţiile de aplicare, tipul de conduită şi urmările neresepctării şi încălcării

normei, deci, o structură trihotomică.

În analiza structurii logice a normei juridice se pleacă de la premisa că norma de drept nu

trebuie să se contrazică prin inadvertenţe logice, pentru a putea răspunde cerinţelor bunei

organizări a relaţiilor din societate.

2.1.1 Ipoteza

Ipoteza descrie împrejurările în care devine aplicabilă regula de drept ce formează

conţinutul normei juridice. Ipoteza prefigurează abstract acele activităţi umane care, intrând în

tiparul normei juridice devin fapte juridice (Codul familiei descrie în secţiunea a treia, în legătură

cu situaţia legală, ipoteza copilului din căsătorie, precum şi ipoteza copilului din afara

căsătoriei).

Ipoteza normei de drept descrie împrejurările în care intră în acţiune dispoziţia sau

sancţiunea normei. Poate fi definită calitatea subiectului (cetăţean, părinte, copil, soţ/soţie,

gestionar) sau poate fi caracterizat subiectul în mod generic (persoană fizică, persoană juridică).

Împrejurările în care intră în acţiune norma pot fi determinate sau relativ-determinate prin

ipoteza normei. În acest sens vorbim despre ipoteze determinate şi ipoteze relativ-determinate

sau subînţelese.

Ipotezele determinate stabilesc exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei normei juridice şi

are următoarele forme: ipoteza determinata simplă şi ipoteza determinată complexă. Ipoteza

determinată simplă se realizează atunci când norma juridică are în vedere o singură condiţie sau

împrejurare în care se aplică dispoziţia (ex. art. 1815 din Codul Civil: „ Împrumutătorul nu poate,

mai înainte de termen să ceară bunul împrumutat”). Ipoteza determinată complexă se realizează

atunci când sunt formulate mai multe condiţii şi împrejurări pentru a se aplica dispoziţia normei

juridice. În situaţia în care o conduită (o dispoziţie) poate preconiza mai multe multe ipoteze (in

funcţie de care se califică gravitatea faptei respective), acestea se constituie în circumstanţe

agravante sau alternative.

Ipoteza relativ-determinată este aceea în care condiţiile şi împrejurările de aplicare a

sispoziţiei, prin natura lor, nu pot fi formulate în mod direct. Ea lipseşte din textul normativ, se

21

deduce din contextul mai larg al acelei reglementări. Ipoteza normei juridice poate fi determinată

de legiuitor sau urmează a fi determinată de către cel care aplică legea.

În cazul ipotezei relativ-determinate, cel care aplică norma juridică are posibilitatea să

aprecieze dacă în cazul concret intră sau nu o anumită împrejurare.

2.1.2 Dispoziţia

Dispoziţia este definită ca fiind acel element al structurii logice a normei juridice care

prevede conduita ce trebuie urmată în cazul ipotezei formulate. Ea este acea parte componentă a

normei juridice în care sunt formulate drepturile şi obligaţiile subiectelor nominalizate sau vizate

generic de norma juridică respectivă.

Dipoziţia reprezintă partea cea mai importantă a normei juridice întrucât conţine

prescripţia care a impus apariţia normei. Această prescripţie este justificată de premisa-situaţie

conţinută în ipoteză. Este reflectată una dintre cele mai importante trăsături ale normei juridice şi

anume trecerea de la ceea ce este (indicativ) la ceea ce trebuie să fie (imperativ). Dipoziţia

cuprinde prin urmare, drepturile şi dispoziţiile subiectelor de drept.

În dispoziţia normei juridice poate fi formulată o conduită obligatorie (un ordin, o

comandă a legiuitorului), ca de exemplu: obligaţia proprietarului de imobil de a plăti impozitul

până la un anumit termen; obligaţia instanţei de judecată de a dispune citare părţilor la primirea

acţiunii; obligaţia băncilor străine de a notifica Banca Naţională a României pentru deschiderea

de reprezentanţe în România, în conformitate cu reglementările date de aceasta etc.

Dispoziţia normei juridice poate să formuleze obligaţia pentru un subiect de a se abţine

de la săvârşirea unei fapte. Dispoziţia normei juridice poate să formuleze, de asemenea, anumite

permisiuni. Ţinând seama de caracterul conduitei prescrise, dispoziţia poate să fie determinată,

stabilind categoric şi fără nici o posibilitate de derogare drepturile şi obligaţiile subiectelor

vizate, sau relativ-determinată, atunci când norma prevede mai multe variante posibile de

conduită, urmând ca subiectele să aleagă una din ele, sau când fixează anumite limite, în cadrul

cărora se pot stabili drepturile şi obligaţiile. Există patru tipuri de dispoziţii:

1. Dispoziţia poate ordona o anumită conduită a subiectului de drept, conţine deci obligaţia

de a săvârşi anumite acţiuni.

22

2. Dispoziţia poate fi de natură prohibitivă prevăzînd obligaţia de abţinere de la săvârşirea

unor anumite fapte.

3. Dispoziţia poate cuprinde mai multe prmisiuni, prin care nici nu se impune şi nici nu se

interzice săvârşirea numitor sancţiuni. În această situaţie, subiectele de drept au

posibilitatea de a alege conduita pe care doresc să o urmeze.

4. Dispoziţia poate avea un caracter supletiv, lăsând la latitudinea subiectului de drept

alegerea unei conduite de urmat; lipsa unei unei opţiuni penru o anumită conduită este

însă suplinită de dispoziţia normei juridice.

Primele două sunt dispoziţii determinate iar acestea din urmă sunt dispoziţii relativ determinate.

O altă clasificare ar fi:

a. Dispoziţii onerative: sunt acele dispoziţii care prevăd obligaţia de a săvârşi anumite

sancţiuni. Sunt formulate prin utilizarea unor termeni sau expresii de tipul: „trebuie”,

„este obligat”, „este dator să...”, „este necesar”, „este ţinut să” etc.

b. Dispoziţii prohibitive: sunt cele care interzic săvârşirea unei acţiuni.

c. Dispoziţii pemisive: sunt acele dispoziţii care se bazează pe voinţa subiecţilor de a alege

conduita dorită; ele nici nu impun obligaţia de a executa, nici nu interzic săvârşirea unei

acţiuni.

d. Dispoziţiile de recomandare: prevăd de regulă, o anumită conduită pe care statul o

recomandă persoanelor fizice sau juridice. Ele nu se impun ca obligatorii. Cele mai multe

au fost de drept cooperatist, iar în prezent sunt de drept administrativ.

e. Dispoziţii de stimulare: sunt cele care prevăd recompensarea unor activităţi sau conduite

deosebite, fiind întâlnite mai frecvent în dreptul muncii, dreptul administrativ sau dreptul

financiar, dreptul proprietăţii intelectuale. Şi prevăd recompense băneşti, gratificaţii,

gradaţii de salarizare cu reducerea vechimii prevăzute de lege, recompense materiale şi

morale.

f. Dispoziţii generale, speciale şi de excepţie: în această triplă categorie de dispoziţii se

realizează gruparea în funcţie de criteriul gradului de generalitate şi al sferei lor de

aplicare. Dispoziţiile generale au specia cea mai largă de generalitate, reglementând o

anumită ramură a dreptului. Ele sunt formulate, de regulă, în partea introductivă a unei

legi sau altui act normativ mai amplu. Dispoziţiile de excepţie: reprezintă o completare,

fie a dispoziţiilor generale, fie a celor speciale. Acestea mai sunt numite şi dispoziţii

23

derogatorii întrucât prevăd o exceptare sau o derogare de la dispoziţiile generale sau

speciale.

2.1.3 Sancţiunea

Sancţiunea este al treilea element structural al normei juridice, care precizează urmările,

consecinţele ce apar în cazul nerespectării dispoziţiei normei juridice34, adică măsurile ce se pot

lua împotriva celor care au încălcat dispoziţia şi care se aduc la îndeplinire prin forţa de

constrângere a statului.

Sancţiunea materializează răspunderea juridică a autorului încălcării normei de drept,

aplicarea eficientă a dreptului şi actului de justiţie.

Sancţiunea reprezintă modul de reacţie, răspunsul juridic al societăţii faţă de conduita

neconformă cu dispoziţia normei de drept, măsurile concrete luate împotriva persoanelor care au

încălcat legea (sancţiune pozitivă sau sancţiune negativă). Aceste măsuri sunt aduse la

îndeplinire, la nevoie, prin acţiunea organelor specializate ale statului.

Sancţiunile pozitive sunt acele sancţiuni sau măsuri de stimulare, de cointeresare a

subiectului, în vederea promovării conduitei dorite, iar cele negative reprezintă urmările

nefavorabile care survin în condiţiile nerespectării dispoziţiei sau a ipotezei.

În general, se are în vedere aspectul negativ al sancţiunii, considerându-se că sancţiunea

asigură eficienţa normei; dacă ipoteza şi dispoziţia prescriu acţiuni, sancţiunea reprezintă modul

de reacţie, răspunsul social-statal faţă de conduita neconformă. Sancţiunea are rolul de a

descuraja, în mod deliberat, comportarea particulară nelegală. Toate normele sociale sunt

asigurate, într-un fel sau altul, printr-o sancţiune. În acest sens, de altfel, sancţiunile sunt definite

în sociologie ca reacţii ale grupului faţă de comportările membrilor săi, reacţii ce dirijează aceste

comportări35.

Sancţiunile pot fi formale şi neformale36. Dreptul se caracterizează prin sancţiuni

formalizate, prin reacţia organizată, statală, faţă de comportamentul care lezează ordinea socială.

Alte sancţiuni- morale, satirice, religioase etc. – sunt neformale; ele sunt rezultatul unei reacţii

34 Costică Voicu, op. cit, p. 14835 Nicolae Popa, op. cit., p. 14936 Idem, vezi J. Szczepanski, op. cit., p. 182

24

spontane şi care se concretizează în manifestări de blam public, de dezaprobare (a unei conduite

imorale, spre exemplu), de batjocură, de ironie, penitenţe etc.

Există o corelaţie între diferitele forme de sancţiuni; ele acţionează în mai multe

împrejurări împreună, de exemplu condamnarea penală a unei persoane pentru furt sau pentru

omor este, paralel, supusă şi unei sancţiuni morale sau religioase (publicarea în presă a faptei, a

fotografiei infractorului, are rolul să răscolească şi conştiinţa morală, să pună în mişcare şi

sancţiunea morală).

Sancţiunile, pentru a fi eficace, trebuie să se bazeze pe un sistem armonizat de valori şi

criterii. Sancţiunea juridică nu trebuie să fie în discordanţă cu sancţiunea morală sau reliogioasă.

Sancţiunea juridciă apare, astfel, ca un complex de urmări nefavorabile: lipsirea unor acte

de efectele urmărite, confiscarea unor bunuri, amenzi, privarea de libertate, urmări care sunt

expresia autoapărării sociale faţă de comportamentul deviant al membrilor săi. Aceste urmări

sunt prevăzute în partea finală a normei juridice, denumită aşa cum s-a văzut, sancţiunea. Acest

element are rolul de a crea o stare de frică în conştiinţa agenţilor sociali dispuşi să nesocotească

comandamentul normei37.

Fixarea urmărilor nefavorabile în conţinutul normei juridice, are rolul de a sigura

legalitatea tragerii la răspundere. În acest fel, constrângerile, pedepsele juridice, apar nu ca un

scop în sine, ci strâns legate de acestea. Sancţiunea, este deci, o prelungire a ipotezei şi a

dispoziţiei, iar mijloacele de constrângere apar ca auxiliare ce garantează existernţa şi

respectarea normelor juridice. Sancţiunea este un element potenţial al normei juridice.

Recepţionând comandamentul juridic şi apreciindu-l ca pe o măsură justă, majoritatea oamenilor

se supun acestuia, îl respectă, fără să fie nevoie deci, de aplicarea sancţiunii. Transformarea

posibilităţii constrângerii exterioare, în realitate, rămâne o trăsătură ce ţine de esenţa normei

juridice, în comparaţie cu alte norme sociale38.

Aplicarea efectivă a constrângerii atestă faptul că norma nu a fost respectată, cu toată

garanţia pe care i-o conferă sancţiunea. Aşa cum notează Eugeniu Speranţia, când doar frica de

pedeapsă constituie termeiul aplicării legilor, se poate distinge în viaţa societăţilor un fel de flux

şi reflux.

37 Nicolae Popa, op. cit., p. 15038 Idem

25

„Legiuitorul, trebuie să reglementeze nu doar spiritul de supunere, ci şi spiritul de

libertate care există în oameni”39. Ca o condiţie a ordinii sociale, dreptul implică sancţiunea

(constrângerea ca element potenţial), dar nu o implică exclusiv şi nici pentru fiecare caz în parte;

o implică doar ca unul din mijloacele posibile de presiune40.

În funcţie de natura raporturilor sociale reglementate, de importanţa intereselor şi a

valorilor protejate, de pericolul social pe care îl reprezintă actele de încălcare, sancţiunile cunosc

mai multe clasificări.

După natura lor, sancţiunile sunt:

1. Sancţiuni civile: constau în dispoziţiile impuse celui care răspunde de producerea

unui prejudiciu, în vederea repunerii celui păgubit în drepturile iniţiale. Aceste

reparaţii pot fi executate în natură sau în echivalent; pot consta şi în anularea actului

juridic. Sunt sancţiuni referitoare la actele private (anularea actului ilegal şi

restabilirea situaţiei anterioare), sancţiuni referitoare la drepturile personale

nepatrimoniale (publicarea hotărârii judecătoreşti în presă).

2. Sancţiuni penale: sunt specifice dreptului penal, pot fi sancţiuni privative de libertate

(inchisoare), pecuniare (amenda penală), accesorii (decăderea din anumite drepturi).

3. Sancţiuni administrative: se aplică pentru săvârşirea unor fapte cu pericol social mai

redus decât infracţiunile; se numesc contravenţii iar cea mai frecventă sancţiune este

amenda. Pot fi privative de libertate (închisoarea contravenţională), pecuniare

(amenda administrativă) sau de altă natură (mustrare, avertisment, etc.).

4. Sancţiuni disciplinare: se aplică în cazul abaterilor de la disciplina muncii, stabilită

prin Codul muncii, statute, regulamente de funcţionare a persoanelor juridice. Sunt

diverse şi pot avea caracter patrimonial sau nepatrimonial.

După gradul de determinare, sancţiunile se clasifică în:

1. Sancţiuni absolut determinate: sunt formulate precis şi nu pot fi modificate.

2. Sancţiuni relativ determinate: sunt acele sancţiuni care se pot stabili în mod concret dintr-

un cadru mai larg, în funcţie de gravitatea actului de încălcare a legii; sunt stabilite între

limite minime şi maxime de pedeapsă, urmând ca organul de aplicare să stabilească

cuantumul exact (prin individualizare). Aici intră majoritatea sancţiunilor penale, care

prevăd pedeapsa între o limită minimă şi maximă a ei.

39 Lucian Blaga, Elanul insulei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 17440 Nicolae Popa, op. cit, p. 150-151

26

3. Sancţiuni alternative: aplicarea acestora este lăsată la latitudinea organului competent

(pentru o serie de infracţiuni prevăzute în partea specială a Codului Penal se prevede

detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani).

4. Sancţiuni cumulative: se constituie prin însumarea mai multor sancţiuni care se aplică în

mod obligatoriu pentru aceeaşi faptă (închisoare de... la.. şi interzicerea unor drepturi).

Sancţiunea are rolul de a descuraja, în mod deliberat, comportarea particulară nelegală.

Toate normele sociale sunt asigurate, într-un fel sau altul, printr-o sancţiune.

Sancţiunea normei juridice se caracterizează prin legalitate, adică se aplică numai

conform legilor în vigoare şi reprezintă atributul exclusiv al organelor competente, prevăzute de

actele normative.

Sintetic vorbind, orice normă juridică prescrie în mod necesar o conduită (dispoziţia) care

trebuie să arate în acelaşi timp împrejurarea (ipoteza) în care se aplică acea conduită precum şi

consecinţele nerespectării acestei conduite (sancţiunea).

2.2 Structura tehnico-juridică sau tehnico-legislativă a normei juridice

Spre deosebire de structura logică a normei juridice unde cele trei elemente componente

(ipoteza, dispoziţia, sancţiunea) alcătuiesc partea statică, internă şi stabilă a normei juridice,

structura tehnico-legislativă a normei juridice are în vedere forma exterioară de exprimare a

conţinutului, la redactarea ei, care trebuie să fie concretă, concisă şi clară41, modul de aşezare a

normei juridice în articole, paragrafe, aliniate şi teze. Articolele la rândul lor sunt grupate în

secţiuni, capitole şi titluri.

Structura tehnico-legislativă poate fi identificată în constituirea codurilor normative care

alcătuiesc de regulă sediul principal al materiei într-o ramură de drept. Codificarea şi

sistematizarea normelor juridice sunt operaţiuni proprii tehnice elaborării actelor normative.

Norma juridică este redată în articole cuprinse într-un act normativ. Prin urmare, din

punct de vedere al structurii externe, articolul reprezintă elementul de bază şi forma în care apare

exprimată norma juridică. Un articol poate cuprinde o singură normă juridică, însă norma

41 Costică Voicu, op. cit, p. 149

27

juridică este cuprinsă în mai multe articole, ceea ce conduce la concluzia că norma juridică nu se

poate identifica cu articolul actului normativ.

Alineatul reprezintă un segment, o parte dintr-un articol şi poate fi format, după caz,

dintr-o proproziţie, o frază sau mai multe fraze.

Potrivit cerinţelor tehnicilor legislative, articolele cuprinse într-un act normativ trebuie să

fie structurate într-o ordine de expunere logică, ceea ce se realizează prin intermediul tehnicii de

sistematizare a actelor normative. Necesitatea de sistematizare a actelor normative este cerută de

următorii factori:

1. Structura dinamică şi complexă a actelor normative, determinată de faptul că actul

normativ înregistrează şi redă orice schimbare în realitatea căreia i se adresează.

2. Corecta aplicare a dispoziţiilor cuprinse într-un act normativ implică o cât mai bună

cunoaştere a acestora.

3. Evitarea supraaglomerării cadrului legislativ şi a apariţiei redundanţei între

dispoziţiile cuprinse în diversele acte normative.

O bună tehnică de sistematizare a actelor normative se regăseşte ca impact în gradul de

claritate şi gradul de coerenţă a sistemului de acte normative. Sunt recunoscute două tipuri de

sistematizare a actelor normative: încorporarea şi codificarea. Încorporarea este o formă

inferioară de sistematizare deoarece nu presupune operaţiuni de modificare şi prelucrare a

substanţei materialului actului normativ. Încorporarea se găseşte sub forma unor culegeri,

colecţii de acte normative, realizate fie de organele de stat (încorporare oficială), fie de persoane

particulare (încorporare neoficială), fiind realizată potrivit unor criterii alfabetice, cronologice

sau pe ramuri de drept.

Codificarea reprezintă o formă evoluată de sistematizare, care are ca scop redactarea,

potrivit unei concepţii unitare, a principiilor şi a celor mai importante reglementări într-o anumită

ramură de drept. Codificarea are ca rezultat apariţia marilor coduri de legi, care nu pot

reglementa însă exhaustiv relaţiile sociale care fac obiectul lor. Ca atare, activitatea de codificare

implică elaborarea unor acte normative ce redau strucuta internă şi principiile de organizare

proprii unei ramuri de drept.

Fără îndoială că toate normele juridice există şi acţionează în anumite condiţii, prevăzând

o comportare a cărei nerespectare atrage după sine aplicarea unor sancţiuni.dar caracterul

complex al normelor, îmbinarea lor în cadrul diferitelor instituţii, ramuri de drept, precum şi

28

formularea lor în multitudinea de izvoare care se subordonează şi în acelaşi timp se completează

unul pe altul, cu alte cuvinte, interdependenţa normelor juridice, organizarea lor sistematică

determină ea însăşi ca ca sensul celor trei elemente- ipoteza, dispoziţia, sancţiunea- să se

schimbe în funcţie de unghiul din care este analizată norma42.

Este important de subliniat faptul, sesizat de Jean Dabin, că sancţiunea nu este o

alternativă a conduitei stabilită în normă, pe care oamenii pot să o aleagă în cazul în care nu sunt

de acord cu dispoziţia43. Norma juridică trebuie să se realizeze prin respectarea dispoziţiei, numai

în felul acesta fiind asigurată ordinea de drept în societate.

Analizând structura tehnică a normelor de drept, rezultă că statul asigură traducerea în

viaţă a tuturor normelor juridice, numai că această asigurare reprezintă un proces complex ce nu

poate fi redus la o practică care concepe fiecare normă cu sancţiunea ei proprie. Structura

tehnico-legislativă are în vedere modul în care sunt enunţate, formulate normele juridice în

cadrul actelor normative.

Construcţia tehnico-legislativă a normei nu se suprapune întotdeauna structurii logice a

acesteia. Există şi autori44 care consideră că normele de drept penal au o structură dihotomică şi

anume ele conţin doar dispoziţia şi sancţiunea. Acest punct de vedere nu ţine cont de cele două

perspective ale analizei structurii normei juridice, structura sa logică şi structura tehnico-

legislativă. În cazul acestor norme juridice, se verifică cel mai bine afirmaţia că structura logico-

juridică nu corespunde, nu se suprapune structurii tehnico-legislative45.

Din motive care ţin de exigenţe tehnico-legislative (redacţionale), legiuitorul nu a

considerat necesar să revină cu precizarea expresă a preceptului pentru fiecare reglementare în

parte. Legiuitorul defineşte direct furtul, stipulează condiţiile săvârşirii sale şi sancţiunea pe care

instanţa de judecată o va aplica46.

Dacă împărţirea trihotomică (ipoteză, dispoziţie, sancţiune) alcătuieşte structura internă şi

stabilă a normei juridice, construcţia sa tehnico-legislativă formează structura externă şi

dinamică a acesteia. Ea este corelată cerinţelor de celeritate (rapiditate) pe care le înfăţişează

42 Momcilo Luburici, op. cit, p. 5843 Jean Dabin, op. cit, p. 67, 72-7344 Vezi: Vintilă Dongorez, Explicaţii teoretice şi practice ale Codului penal român vol. I, Ed. Academiei, 1969, p. 8; Costică Bulai, Drept penal. Partea Generală, Ed. All, 1997, p. 77; Constantin Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Şansa, Bucureşti, 1995, p. 4545 Nicolae Popa, op. cit, p. 15246 Idem, p. 152

29

elaborarea legislativă într-un stat, în diferite etape ale dezvoltării sale, precum şi principiilor

generale de tehnică juridică47.

Capitolul IV. Acţiunea în timp a normei juridice

47 Ibidem, p. 153

30

Timpul normei juridice defineşte durata acesteia, rezistenţa sa. Istoria dreptului

consemnează norme juridice cu efecte îndelungate în timp: „Legea celor XII Table”, a rezistat de

exemplu peste zece secole iar dreptul islamic cuprinde norme juridice de aum 1 300 de ani. În

vechime, ritmul transformărilor legislative era lent. Oligarhia locriană a Grecii antice a imaginat,

de altfel, obiceiul că acela care se încumeta să propună o lege nouă trebuia să se înfăţişeze

poporului cu ştreangul de gât, ceea ce însemna că dacă legea respectivă cădea, acesta era

spânzurat pe loc.

Romanii spuneau „tempus regit actum”, adică „timpul guvernează actul juridic”, în

sensul duratei normei juridice, durata delimitată între două borne exacte: data de la care intră în

vigoare şi data până la care este în vigoare.

Lenta elaborare a unor norme juridice se explică prin ritmul greoi al transformărilor

economico-sociale. Accelerarea acestui ritm în societăţile moderne a adus cu sine şi schimbări

importante în dinamica creaţiei normelor de drept.

Cu o durată mai îndelugată sau mai restrânsă de timp, normele juridice exercită un rol

moderator şi conservator, în sensul apărării valorilor sociale majore, dar, la un moment dat,

normele juridice încetează să mai răspundă nevoilor sociale şi trebuie înlocuite. Uzura,

deformarea sau moartea normelor juridice se prezintă ca un proces firesc care ţine chiar de natura

lor şi care pune la ordinea zilei problema creaţiei unor norme noi.

Sporirea complexităţii raporturilor dintre oameni amplifică volumul acestei creaţii,

punând în discuţie aspecte legate de coexistenţa normelor juridice într-un spaţiu determinat, de

relaţiile acestora, de găsirea unor soluţii de tehnică juridică pentru rezolvarea conflictelor care

pot apărea în procesul concret de aplicare a normelor. Succesiunea în timp a normelor juridice,

precum şi coexistenţa lor în spaţiu, au impus anumite reguli care prezidează acţiunea lor.

Oricât de bine construite, de moderne şi limpezi ar fi normele juridice, acestea ajung să

nu mai poată răspundă nevoilor societăţii şi să se transforme în piedică în calea progresului

social şi juridic.

Norma juridică, ca celulă fundamentală a dreptului, are ciclul ei propriu de viaţă: este

creată (se naşte), produce efecte (trăieşte) şi moare (nu mai poate reglementa domeniul respectiv)

pentru că au dispărut realităţile şi nevoile care au creat-o.

Într-un interval de timp şi într-un spaţiu determinat coexistă normele juridice anacronice,

alături de normele juridice noi, moderne, între care pot să apară conflicte în procesul de aplicare

31

concretă a conţinutului acestuia. Succesiunea în timp a normelor juridice, precum şi coexistenţa

lor în spaţiu au obligat legiuitorul să impună reguli care să ţină sub control această situaţie.

Pentru explicare în manieră didactică a acţiunii în timp a normei juridice se au în vedere

trei momente: intrarea în vigoare a normei juridice, acţiunea în timp a normei juridice şi ieşirea

din vigoare a normei juridice.

4.1 Intrarea în vigoare a normei juridice

Intrarea în vigoare a normei juridice se referă la data concretă la care actul normativ care

conţine norma juridică începe să acţioneze şi devine opozabil subiecţilor de drept. Pentru

aceasta, legiuitorul trebuie să aducă la cunoştiinţa publică a cetăţenilor, a instituţiilor şi organelor

de stat, precum şi a tuturor celor chemaţi să respecte legea, conţinutul actului normativ elaborat,

prin publicarea actelor normative, a legilor, a hotărârilor şi ordonanţelor guvernamentale precum

şi a celor emise de organele centrale de stat, într-o publicaţie oficială, în Monitorul Oficial al

României.

Regula privind intrarea în vigoare a normei juridice este stabilită în Constituţia României

în art. 78: „legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la

data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Termenul de 3 zile se calculează pe

zile calendaristice.

O excepţie de la această regulă o reprezintă dispoziţia art. 115 alin.5 din Constituţie şi

anume: „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în

procedură de urgenţă la camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul

Oficial al României”. Această excepţie este justificată de existenţa unei situaţii a cărei

reglementare nu poate fi amânată. Art. 11 al Legii nr. 24/2004 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative stabileşte că actele normative prevăzute la art. 10

alin. (1), cu excepţia legilor şi a ordonanţelor, intră în vigoare la data publicării în Monitorul

Oficial al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Aceste

dispoziţii ale Legii nr. 24/2004 sunt criticabile, deoarece admit aplicarea dispoziţiilor

32

constituţionale doar în cazul legilor şi ordonanţelor emise de Guvern în baza unei legi de

abilitare, execeptând de la această regulă celelalte acte normative.

Data intrării în vigoare a actelor normative nu trebuie confundată cu data la care actul

normativ a fost adoptat de Parlament şi apoi promulgat de preşedintele ţării.

În momentul intrării sale în vigoare norma juridică guvernează relaţiile sociale. Intrarea

în vigoare a normei juridice este nemijlocit legată de împrejurarea că orice nouă reglementare,

adresându-se oamenilor trebuie să fie cunoscută de către aceştia. Există în drept principiul „nemo

consetur ignorare legem (jus)” care spune că nimeni nu se poate scuza invocând necunoasşterea

legii. Funcţionează prezumţia absolută a cunoaşterii legii, prezumţie ce nu poate fi răsturnată

prin probă contrarie. Pentru ca acest principiu să nu fie o simplă ficţiune, trebuie asigurate

condiţiile cunoaşterii normei de drept. De aceea, este de principiu că normele juridice intră în

vigoare de la data aducerii lor la cunoştinţa publicului iar din momentul intrării sale în vigoare,

aceasta guvernează deplin relaţiile sociale. Această regulă se explică prin aceea că autoritatea

normei juridice, obligativitatea sa, ar fi puse sub semnul îndoielii dacă s-ar admite scuza

ignoranţei. În baza acestei prezumţii, toţi cetăţenii trebuie să cunoască legile. Necunoaşterea

dreptului vătamă („igonaratia juris nocet”)48.

Necunoaşterea dreptului nu conduce decât la vătămarea intereselor individului. Cu privire

la acest aspect, profesorul Ioan Vida formulează următoarele opinii: „deşi aducerea la cunoştinţă

publică a legii şi a altor acte normative se face prin publicaţiile oficiale ale statului, principiul

„nemo censetur ignorare legem” rămâne un deziderat în lumea de azi, caracterizată printr-o

adevărată inflaţie legislativă, devenind o simplă ficţiune juridică. Intrarea în vigoare a legii

cunoaşte în practică şi alte moduri de manifestare. Astfel, există legi care stabilesc intrarea

progresivă a acestora în vigoare (la 90 de zile, la un an de zile etc.), situaţii justificate de

necesitatea asigurării mai întâi a măsurilor organizatorice pentru ca legea să poată intra în

vigoare. Normele juridice cuprinse în deciziile Curţii Consituţionale sau ale Înaltei Curţi de

Casaţie si Justiţie, intră în vigoare la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial al

României”49.

În dreptul comunitar, actele de întindere generală intră în vigoare la data pe care o fixează

sau în a 20-a zi după publicare.

48 Nicolae Popa, op. cit, p. 16049Revista „Dreptul”, nr. 12/2004, p. 85-86

33

În teoria dreptului, se admit totuşi două excepţii de la această regulă şi anume: prima,

atunci când o parte din teritoriul ţării rămâne izolat, printr-o cauza de forţă majoră, de restul ţării,

situaţie în care necunoaşterea legii poate fi obiectivă; ea nu se datorează unei cauze particulare,

unei ignoranţe personale, iar a doua excepţie, în materie de convenţii (în dreptul civil sau

comercial), atunci când o persoană încheie un contract necunoscând consecinţele pe care norma

juridică le face să decurgă din contract. Ea poate cere anularea contractului invocând faptul că s-

a aflat în „eroare de drept”, care viciază voinţa. Este de esenţa acestor raporturi juridice ca voinţa

părţilor contractante să nu fie viciată, să fie pe deplin valabilă50.

Există state în care intrarea are loc la data publicării în actul oficial al statului sau la o

dată ulterioară valabilă pentru toate actele normative sau numai pentru anumite tipuri de asemena

acte sau la o dată expres prevăzută în actul normativ care poate fi doar posterioară publicării sale.

Ex.: în Franţa, legea intră în vigoare după o zi efectivă înţeleasă ca termen ce curge între orele

00-24 (Paris), termen care se măreşte în funcţie de distanţa la care urmează să ajungă publicaţia

oficială în provincii. Legea intră în vigoare după o zi efectivă de la primirea jurnalului la sediul

arondismentului. În Italia, legile şi regulamentele fiecăruia dintre palatele parlamantului intră în

vigoare a 15-a zi după publicarea lor oficială, dacă nu este stabilit în ele un alt termen. Cât

priveşte majoritatea actelor normative, ele intră în vigoare a doua zi după publicarea lor.

Până la 29 octombrie 2003, în România, intrarea în vigoare a normelor juridice existente

într-un anumit act normativ avea loc la data publicării acestuia în Monitorul Oficial, Partea I sau

la o dată ulterioară cuprinsă în textul actului normativ. După această dată, ca urmare a

modificării Constituţiei, în art. 78 s-a prevăzut o regulă nouă potrivit căreia, Legea se publică în

Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată

ulterioară prevăzută în textul legii.

Prevederile art. 78 se coroborează cu cele ale art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit

cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai

favorabile. Pe un plan general, este evident că actul dat în executarea legii nu poate avea un alt

termen de intrare în vigoare decât actul pe care se bazează. Pe de altă parte, este evident că atunci

când legiuitorul face referire la legea contravenţională mai favorabilă, are în vedere nu numai

legea emisă de Parlament, prin care se stabilesc contravenţii, ci orice act normativ de stabilire şi

sancţionare a contravenţiilor (ordonanţe, hotărâri ale Guvernului etc.).

50 Nicolae Popa, op. cit, p. 161

34

În aceste condiţii, acolo unde există identitate de motive, soluţiile juridice nu pot fi

diferite. Nu se poate accepta ca legea adoptată de Parlament, prin care se stabilesc şi se

sancţionează contravenţii, intră în vigoare la 3 zile de la publicare, iar hotărârea Guvernului cu

acelaşi obiect de reglementare devine validă chiar din ziua publicării.

Cu toate acestea, aplicarea dispoziţiilor art. 78 din Constituţie şi în cazul ordonanţelor de

urgenţă nu este posibilă, deoarece ordonanţele de urgenţă sunt justificate pe plan constituţional

de existenţa unei situaţii a cărei reglementare nu poate fi amânată.

Această justificare este de natură să ne ducă la concluzia că dispoziţiile art. 78 din

Constituţie nu sunt aplicabile în cazul ordonanţei de urgenţă, a cărei intrare în vigoare este

derogatorie, în sensul că ea operează de la data publicării în Monitorul Oficial al României, după

ce aceasta a fost depusă la Camera Parlamentului, care este prima competentă să examineze

ordonanţa de urgenţă.

Intrarea în vigoare a legii cunoaşte în practică şi alte moduri de manifestare. Astfel, există

legi care stabilesc intrarea progresivă a acestora în vigoare. Un exemplu îl constituie Legea nr.

7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, care stabileşte că intrarea sa în vigoare are loc la

90 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României. Cu toate acestea, doar unele

dispoziţii care au caracter organizatoric ale acestei legi intră în vigoare la această dată,

dispoziţiile de conţinut ale legii urmând a intra în vigoare la data finalizării lucrărilor cadastrale

şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al unui judeţ, dată la

care se abrogă, pentru acel judeţ dispoziţiile în vigoare. Este o soluţie greu de acceptat sub

aspectul rigorii termenelor de intrare şi ieşire din vigoare a legii, care în lipsa unei date certe,

devin incontrolabile.

În cazul normelor juridice a căror validitate se află într-un alt izvor de drept, acestea intră

în vigoare în condiţi specifice. De exemplu, norma juridică prin care se declară neconstituţional

un text dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, cuprinsă într-o decizie a Curţii Constituţionale, intră în

vigoare la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar textul normativ

respectiv iese din vigoare la 45 zile de la această dată, pe această perioadă aplicarea acestuia

fiind suspendată.

De asemenea, o normă juridică insituită pe calea unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, în cazul unui recurs în interesul legii, intră în vigoare la data publicării acestei decizii în

Monitorul Oficial al României Partea I.

35

4.2Principiile acţiunii în timp a normei juridice

Din momentul intrării sale în vigoare norma juridică este activă. Ea acţionează pentru

viitor. Norma juridică nici nu retroactivează (nu-şi întinde efectele asupra raporturilor născute

înaintea intrării sale în vigoare), nici nu ultraactivează (nu-şi extinde efectele după ieşirea sa din

vigoare).

Norma juridică apare astfel ca o adevărată servitute a viitorului. În art. 15, alin. (2) din

Constituţia României se precizează că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii

penale sau contravenţionale mai favorabile”.

Rezultă deci, principiul neretroactivităţii normei juridice şi principiul neultraactivităţii

normei juridice.

4.2.1 Principiul neretroactivităţii

Principiul neretroactivităţii normei juridice îşi găseşte consacrarea legislativă, fiind

stipulat expres în Constituţii sau în coduri. Constituţia României consacră acest principiu în art.

1551. De semenea, Codul civil român proclamă chiar în primul său articol principiul

neretroactivităţii normei juridice civile. „Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere

retroactivă”52. Tot astfel dispune şi art. 11 din Codul penal, statuând că legea penală nu se aplică

faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni53.

Codul civil francez de la 1804, elaborat pe baza codificării cutumelor juridice, a dreptului

canonic şi a principiului justiţiei, a înscris în cuprinsul său acest principiu al neretroactivităţii

legii civile. Preluarea de către legiuitorul român a majorităţii textelor napoleoniene în Codul civil

român a dus la reiterarea în art. 1 al acestui cod a următoarei dispoziţii normative: „Legea

dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”54.

51 Vezi Constituţia României. art. 15 alin. 252 Vezi Codul civil, art. 153 Vezi Codul penal, art. 1154 Codul civil francez, art. 2

36

În art. 10 al Codului penal se stipulează că „Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite

în timpul cât ea se află în vigoare”.

Principiul neretroactivităţii legii se referă la faptul că o lege când intră în vigoare are

drept scop de a reglementa viitorul, adică se aplică numai faptele petrecute după intrarea ei în

vigoare, din momentul publicării în Monitorul Oficial sau de la o dată ulterioară publicării, dată

prevăzută în textul legii în discuţie.

Acest principiu decurge din împrejurarea firească potrivit căreia legea reglementează

pentru viitor, fiind aplicabilă conduitei şi relaţiilor sociale de la data intrării sale în vigoare, statul

neputând pretinde cetăţenilor să se supună unei legi a cărei reglementări nu se cunosc întrucât

legea nu există. Legea nu are astfel putere retroactivă.

Argumentele care impun principiul neretroactivităţii normei juridice ţin de stabilitatea

ordinii de drept, de echitatea şi legalitatea aplicării normei dar şi de raţiunea prezenţei normei în

viaţa socială.

În primul rând, este vorba de argumentul care vizează stabilitatea ordinii de drept şi,

implicit, a ordinii sociale. O lege sau orice act normativ care s-ar aplica retroactiv ar produce un

evident dezechilibru în ordinea de drept. Organele puterii de stat, însărcinate cu aplicarea legii,

nu se vor ocupa de prezentul juridic, de ordinea de drept ce trebuie asigurată, ci de zone ale

trecutului care nu mai prezintă interes imediat, concret pentru ordinea generală în societate.

Legiuitorul nu poate obliga subiectul să aibă o anumită conduită atâta timp cât această conduită

nu este prescrisă într-o normă juridică.

În al doilea rând, nu este echitabil, nu este just şi nu este legal ca o lege să-şi extindă

efectele asupra unor stări de fapt şi raporturi consumate sau născute înaintea intrării sale în

vigoare. Anumite raporturi care s-au derulat în trecut, pe baza unei legi în vigoare atunci, nu pot

fi desfiinţate pentru motivul că legiuitorul înţelege să dea o reglementare juridică nouă acestor

relaţii. În caz contrar, s-ar produce serioase perturbări, s-ar deschide calea arbitrariului, ar

dispărea orice siguranţă şi deci s-ar zdruncina încrederea subiectului în drept, cu consecinţele

păgubitoare pentru ordinea socială. „A da legilor libertatea să modifice situaţii definitv stabilite

şi acte definitiv terminate, ar însemna a instaura arbitrariul şi a nesocoti principiile de echitate

cele mai elementare”55.

55 Constantin Hamangiu, Ion Rosetti Bălănescu, Alexandru Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. Naţională, Bucureşti, 1928, p. 66

37

În al treilea rând, norma juridică odată intrată în vigoare are ca rol principal să modeleze

conduitele prezente şi viitoare şi nicidecum cele trecute. Trecutul nu încape în substanţa normei

juridice. Dreptul are suficiente nelinişti pe care i le produce prezentul, are prea multe lucruri de

făcut pentru viitorul imediat şi de perspectivă, ca să-şi stabilească drept principiu retroactivitatea

normei juridice.

În al patrulea rând, stabilind şi respectând principiul neretroactivităţii normei juridice,

dreptul îşi reafirmă şi probează idealul de motor al progresului, de factor fundamental al

echilibrului social şi al ordinii de drept.

Dar dacă ne referim la raporturile juridice, la stările de fapt concrete care, în momentul

intrării în vigoare a unei norme juridice noi, sunt în desfăşurare sub imperiul, sub reglementarea

altei norme juridice sau a altui act normativ, observăm că:

În primul rând, asemenea raporturi juridice şi stări de fapt nu pot fi desfiinţate pentru

motivul că legiuitorul doreşte să dea o nouă reglementare juridică acestor relaţii. Desfiinţarea

acestor raporturi şi situaţii juridice ar genera perturbări sociale, s-ar promova arbitrariul, ar fi

compromisă însăşi noţiunea de justiţie, de echitate şi de respect al drepturilor omului, ar produce

o vădită neîncredere a oamenilor în sistemul de drept, cu efecte imediate asupra ordinii de drept.

În al doilea rând, în asemenea situaţii operează principiul drepturilor câştigate, fiind

vorba de situaţii juridice individuale caracteristice dreptului privat, în special a dreptului civil.

Caracterul activ (neretroactiv) al normei juridice ridică interesante aspecte practice în

domeniul dreptului privat. În acest domeniu, aplicarea imediată a normei noi este posibilă în

condiţiile în care actele şi raporturile juridice desfăşurate sub imperiul normei vechi s-au

finalizat. Pentru actele şi raporturile juridice care produc efecte succesive, de lungă durată,

lucrurile devin mult mai complicate. Practica judecătorească se confruntă deseori cu aspecte de

retroactivitate a normei noi sau de supravieţuire a normei vechi. În teoria clasică s-a operat

distincţia dintre drepturile câştigate şi drepturile viitoare. S-a afirmat că atâta timp cât norma

nouă ar vizita drepturile câştigate sub norma veche, ea ar deroga de la principiul neretroactivităţii

(ar fi retroactivă).

Cât priveşte drepturile viitoare, reglementarea nouă nu echivalează cu o reglementare

retroactivă, faţă de acestea, noua normă nu are caracter retroactiv; în realitate este foarte greu de

a face deosebire între drepturile câştigate (drepturi definitive) şi drepturi viitoare

38

A fost inovată, pe cale teoretică, noţiunea de „situaţie juridică” (Leon Duguit, G. Jeze,

Bonnecasse etc.), făcându-se distincţie între situaţia juridică legală şi situaţia juridică individuală.

În primul caz, situaţia este creată de norma nouă, ca atare impersonală şi generală, caz în care nu

putem fi în prezenţa normei juridice. În al doilea caz, situaţia este creată de subiect în baza

normei vechi, iar norma nouă nu o poate atinge, fără a avea caracter retroactiv56.

În privinţa dreptului public (drept constituţional, drept penal), problema conflictului în

timp de norme juridice este aşezată pe alte coordonate, în sensul că normele juridice se aplică

imediat, înlăturând vechile reglementări (ex: Constituţia României care, odată intrată în vigoare,

a înlăturat vechea Constituţie şi orice alte reglementări contrare dipoziţiilor sale). Tot astfel se

prezintă şi cazul dispoziţiilor imperative din domeniul dreptului privat (care interesează ordinea

publică), cum ar fi normele care reglementează organizarea proprietăţii funciare, normele privind

starea şi capacitatea persoanelor etc.

În domeniul dreptului public este de principiu că aplicarea imediată a normei noi este de

strictă necesitate. Aici, problema conflictului în timp de norme se pune în alţi termeni. Profesorul

universitar dr. Ioan Leş, precizează: „faptele ori situaţiile juridice născute sub imperiul legii

continuă să existe şi sub imperiul legii noi. Moartea legii vechi nu determină şi moartea

drepturilor, faptelor sau situaţiilor năascute sub vechea lege. În cele mai multe situaţii, legiuitorul

se implică direct în soluţionarea unor astfel de conflicte de legi în timp, stabilind în cadrul

dispoziţiilor tranzitorii ale legii ce se va întâmpla cu drepturile sau situaţiile juridice născute sub

imperiul legii vechi. Norma tranzitorie instituită de legea nouă înlătură orice conflict al legilor în

timp. Se pune problema stabilirii normei juridice care se aplică într-o situaţie dată, cu privire la

care poate exista un conflict între două legi. Într-o astfel de situaţie există trei soluţii posibile:

În primul caz, norma juridică ieşită din vigoare continuă să se aplice situaţiilor, faptelor

sau drepturilor care s-au născut sub incidenţa acesteia.

În al doilea caz, norma juridică nouă, intrată în vigoare, produce efecte juridice pentru

trecut.

În ultimul caz, suprimarea celor două ipoteze anterioare, prin admiterea efectului

obligatoriu imediat al noii norme juridice.

56 Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românescă, Bucureşti, 1921, p. 27-28; Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Adagii şi locuţiuni latine în dreptul românesc, I, Ed. Chemarea, Iaşi, 1993, p. 167

39

Fiecare dintre cele trei soluţii are avantaje şi dezavantaje”57. Prima soluţie vizează

ultraactivitatea normei juridice ieşite din vigoare, ceea ce este de natură să imortalizeze

raporturile juridice, în pofida transformărilor care au loc în relaţiile sociale, inclusiv în cele

politice.

În cea de-a doua ipoteză, lucrurile sunt şi mai complicate, deoarece actele, faptele sau

situaţiile juridice născute sub imperiul legii vechi pot fi anihilate de prevederile legii noi, care au

caracter retroactiv, excepţiile privitoare la dreptul penal sau la cel contravenţional fiind

justificate de alte cauze.

În sfârşit, aplicarea imediată a legii noi nu este nici ea lipsită de inconveniente, deoarece

poate şi ea afecta drepturile născute sub imperiul vechii legi.

Cu alte cuvinte, diversitatea situaţiilor supuse celor două legi, care se succed în timp,

naşte posibilitatea unor conflicte între normele juridice care consacră drepturi subiective sau

stabilesc, la date diferite, situaţii juridice specifice ori fac ca unele situaţii juridice născute sub

imperiul legii vechi să nu se încheie până la abrogarea acesteia şi intrarea în vigoare a celei noi.

Exemplul clasic pe care îl oferă literatura de specialitate are în vedere ipoteza ridicării,

printr-o lege nouă, a vârstei la care minorul devine major, de la 18 ani la 20 de ani.

4.2.2 Principiul neultraactivităţii

O altă problemă ce priveşte aplicarea normei juridice în timp sau conflictul legilor în timp

o reprezintă ultraactivitatea sau supravieţuirea legii vechi.

Unul dintre marii civilişti români , Mihail Eliescu, definea supravieţuirea legii vechi ca o

excepţie de la principiul aplicării imediate a legii. Astfel, „supravieţuirea legii vechi înseamnă o

limitare vremelnică a abrogării ei, ea rămânând în vigoare cu titlu tranzitoriu privitor la situaţiile

juridice pendente la data când legea nouă intră în vigoare, iar acţiunea acesteia din urmă oprindu-

se în mod corespunzător, la hotarele domeniului de aplicare al legii supravieţuitoare, atâta timp

cât acest domeniu care se restrânge progresiv, nu va fi încetat să existe o dată cu situaţiile

juridice pe care continuă să le guverneze”. În opinia acestuia, supravieţuirea legii vechi poate

avea loc în virtutea voinţei exprese sau tacite a legiuitorului.

57 Revista „Dreptul”, nr. 12/2004, p. 92-93

40

Supravieţuirea legii vechi intervine atunci când legiuitorul, printr-o dispoziţie expresă a

legii noi, menţine în vigoare, pentru anumite situaţii juridice constituite şi pentru o anumită

perioadă de timp, dispoziţiile legii vechi, lege care a fost abrogată în mod expres.

Exemplul dat de autor în acest sens, îl constituie art. 25 din Decretul nr. 168/ 1958, „act

normativ care scurtează termenele prescripţiei, dispune că drepturile la acţiune în curs de

prescriere la data intrării în vigoare a acestui decret se vor stinge prin împlinirea după această

dată a termenului prevăzut de vechea lege, dacă aceasta se împlineşte înainte de termenul mai

scurt prevăzut de Decretul 167/ 1968, termen care, potrivit efectului imediat al legii noi, a

început să curgă de la data intrării în vigoare a acestuia. Sub această condiţie, prescripţia

începută sub legea veche continuă să curgă şi după intrarea îm vigoare a legii noi, împlinindu-se

în termenul prevăzut de legea anterioară; în această măsură, legea veche supravieţuieşte după

abrogarea ei în puterea unei dispoziţii legale exprese”.

Supravieţuirea legii vechi, în virtutea unei dispoziţii exprese a legii noi, nu reprezintă o

excepţie de la principiul aplicării imediate a legii noi, ci o confirmare a acestui principiu.

Sub aspectul tehnicii legislative, legiuitorul poate abroga expres o lege condiţionat sau

necondiţionat. Atunci când legiuitorul, deşi a abrogat expres legea veche, dar printr-o normă

tranzitorie menţine în vigoare, în tot sau în parte, dispoziţiile acesteia cu privire la anumite

situaţii apărute sub imperiul vechii legi, dar care continuă să existe, să evolueze, să se dezvolte

sau să piară, nu ne aflăm în faţa supravieţuirii legii vechi, ci a unei dispoziţii legale noi care

menţine în vigoare vechea reglementare, ceea ce echivalează cu o abrogare parţială sau

necondiţionată a legii vechi.

Atunci când legiuitorul stabileşte că o lege se abrogă la o anumită dată, dar într-un alt

articol neagă această dispoziţie printr-o altă normă juridică arătând că legea abrogată rămâne în

vigoare pentru anumite situaţii, considerăm că nu este vorba de supravieţuirea sau ultraactivitatea

legii vechi, ci de menţinerea ei în vigoare pentru acele situaţii, respectiv de abrogarea acesteia

numai în privinţa situaţiilor noi ce urmează să ia naştere după intrarea ei în vigoare. Pentru acele

situaţii cărora urmează să li se aplice vechea lege, legiuitorul a înţeles să nu abroge legea, ci să o

menţină în vigoare printr-o normă juridică nouă, care este şi ea de aplicare imediată.

Avem astfel două norme aparent contradictorii, autentice antinomii juridice: o normă

abrogă legea, alta o menţine în vigoare. În ambele situaţii însă, este vorba de situaţii juridice

diferite: prima normă abrogă legea cu privire la situaţii juridice ce urmează să se nască de la data

41

intrării în vigoare a legii noi; cea de a doua normă ordonă ca legea veche să se aplice în

continuare cu privire la anumite situaţii juridice până la epuizarea acestora.

Aceste două norme nu sunt decât aparent contradictorii, deoarece prima se aplică unor

situaţii, iar cea de a doua, altor situaţii juridice.

Pentru definrea efectelor acestora se pune problema de prioritate: dăm prioritate aplicării în

continuare a legii vechi sau abrogării acesteia pe vitor. Considerăm că ambele norme au aceeaşi

importanţă, iar efectul lor este unul singur, adică abrogarea legii vechi la două date diferite. Este

mai realist în acest mod să vorbim de o abrogare parţială şi condiţionată a legii, care va fi

definitivă la o dată ulterioară. În tot acest timp, legea este activă, ea nu supravieţuieşte.

Privind a doua situaţie, cea a supravieţuirii legii vechi în temeiul voinţei tacite a

legiuitorului, „de a face ca o lege să supravieţuiască şi după abrogare. În beneficiul unor situaţii

pendinte”, ea poate „reieşi nu numai din scopul, dar şi din obiectul legii noi, în funcţie de natura

situaţiile pendinte, de aceea a intereselor ocrotite prin normele legale în conflict, precum şi de

caracterul imperativ sau supletiv al acestor norme”.

Această formă de supravieţuire a legii vechi are o tendinţă de restrângere continuă, astăzi

acest gen de ultraactivitate a legii vechi fiind recunoscut doar în măsura în care legiuitorul, în

virtutea unor interese generale sau a unor principii de drept este obligat ca în viitoarele sale

reglementări juridice să nu afecteze efectele viitoare ale drepturilor sau a situaţiilor născute sub

imperiul legii vechi abrogate, şi care au intrat în patrimoniul persoanei.

Ultraactivitatea legii preprezintă astfel un mijloc de a păstra drepturile subiective pe care

legea nouă nu le mai recunoaşte. Un bun exemplu ar fi contractele în curs de executare. Acestea

s-au născut sub imperiul vechii legi, prin voinţa părţilor care au avut în vedere efectele acelei

legi. Datorită ultraactivităţii legii vechi, efectele contractelor rămân dominate de prevederile legii

abrogate, pe întreaga perioadă a producerii acestora. Dar nici măcar aceste efecte nu sunt

recunoscute întotdeauna şi pentru totdeauna. În doctrină se arată deseori că legile imperative pot

sacrifica interesele particulare în favoarea interesului general, chiar în materie contractuală.

Un alt argument potrivit restrângerii ultraactivităţii legii este de ordin tehnic. Se face

astfel distincţie între între drepturile contractuale şi drepturile reale. Primele rămân supuse legii

de la data încheierii contractului, deoarece au caracter personal, în timp ce drepturile reale, odată

născute, dobândesc o existenţă independentă de izvorul lor. De aici se trage concluzia că legea

42

sub imperiul căreia s-a născut contractul, suptavieţuieşte abrogării sale, în schimb regimul

drepturilor reale cade imediat sub imperiul legii noi.

De exemplu, art. 155, alin (1) din Constituţie, constituie o abrogare parţială şi

condiţionată atunci când stabileşte că „ Proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de

legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare

a legii de revizuire”.

Această dispoziţie tranzitorie a Legii fundamentale urmează a fi înţeleasă în sensul că, de

la data intrării în vigoare a legii de revizuire, toate proiectele de legi şi propunerile legislative

depuse la Parlament după această dată vor fi dezbătute după noile proceduri ale Constituţiei, ceea

ce înseamnă că cele anterioare şi contrare acestora au fost abrogate. Dar această abrogare nu este

totală, deoarece în virtutea dispoziţiilor art. 155, alin (1) din Constituţie, regulile anterioare ale

procedurii legislative continuă să se păstrze în vigoare până la adoptarea proiectelor de legi şi a

propunerilor legislative aflate pe rolul Parlamentului la data intrării în vigoare a legii de

revizuire.

Atunci când observăm problema ultraactivităţii legii, trebuie să observăm că, din punct de

vedere constituţional, nici o dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice în mod expres

supravieţuirea legii vechi astfel cum a fost reglementat principiul neretroactivităţii legii; uneori,

legiuitorul este doar obligat să recurgă la ultraactivitatea legii pentru a evita retroactivitatea legii

noi sau din alte motive.

În ceea ce priveşte ultraactivitatea normei juridice, în speţă excepţii de la ultraactivitate,

când prevederile normei juridice abrogate sau ajunse la termen, prin efectele pe care le produc

sau continuă să fie aplicate şi după data ieşirii lor din vigoare se au în vedere:

a) norme juridice anterioare, ale căror situaţii de aplicare, durata sau data până la

care acţionează sunt prevăzute de norma juridică nouă, care le recunoaşte şi

efectele juridice concomitent cu noua reglementare.

b) normele juridice temporare sau cu termen, care se aplică situaţiilor ivite sub

acţiunea lor, inclusiv celor nesoluţionate şi peste termenul de aplicare, deci după

ce au încetat să mai fie în vigoare; în acest sens, art. 16 din Codul penal prevede

că „legea temporară se aplică infracţiunii săvârşite cât era în vigoare, chiar dacă

fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp”.

43

c) norma penală mai favorabilă care se aplică şi după înlocuirea ei cu o normă mai

aspră, petru faptele săvârşite sub imperiul ei, dacă sancţiunile nu au fost aplicate

sau, deşi aplicate, nu au fost executate din aceleaşi motive umanitare pentru care

se admite retroactivitatea normei penale mai favorabile.

d) norme procesuale anterioare privind competenţa instanţelor de judecată sesizate

cu rezolvarea unor cauze aflate pe rol, termene procesuale etc., când norma

juridică nouă prevede expres că, pentru situaţiile în curs de soluţionare, se aplică

dispoziţiile normei juridice vechi, rămânând deci a fi rezolvate de instanţele la

care se găsesc aceste cauze în momentul apariţiei legii.

4.3 Execepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice

Principiul neretroactivităţii legii, înscris în Codul civil român şi în Codul penal român, a

reprezentat doar o parţială soluţionare a problemelor pe care le ridică neretroactivitatea legii,

deoarece el constituia doar o piedică pentru instanţele judecătoreşti, în calea aplicării retroactive

a legii. Această oprelişte nu acţiona şi în cazul legiuitorului, care avea posibilitatea să adopte legi

cu efecte retroactive.

Există deci unele excepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice. Asemenea

excepţii care admit aplicarea retroactivă a legii şi altor acte normative se regăsesc mai jos.

4.3.1 Norma cu caracter interpretativ

Normele juridice cu caracter interpretativ, au caracter retroactiv, întrucât norma juridică

de interpretare se referă la norme juridice deja existente, necesită a fi interpretate de către

legiuitor, pentru o corectă şi unitară aplicare a acestora58. Legea interpretativă retroactivează în

sensul că aceasta intră în vigoare o dată cu legea pe care o clarifică.

Legea interpretativă nu creează reguli noi în raport cu legea pe care o interpretează, ci

doar explică sensul unor prevederi ori clarifică aria de aplicare a legii interpretative.

58 Costică Voicu, op. cit., p. 157

44

Interpretarea legii este o condiţie obligatorie a înfăptuirii actului de justiţie, atunci când legea

este obscură sau ambiguă. Dar uneori, chiar justiţia constituţională poate genera necesitatea

interpretării legii. Acest imperativ este generat, cel mai des, de conflictul dintre puterea

legislativă şi puterea judecătorească, în virtutea căruia obiectivele urmărite de legiuitor în

procesul de legiferare sunt contrazise de soluţiile instanţelor judecătoreşti. Alteori, soluţiile

preconizate de legiuitor nu sunt consonante cu hotărârile izvorâte din practica judiciară, la

diferite nivele. În astfel de situaţii, legiuitorul, pentru a-şi reimpune voinţa, poate recurge la

elaborarea unei legi noi, în virtutea căreia va determina aplicarea unitară a legii vechi şi va

determina eliminarea din practica instanţelor judecătoreşti a soluţiilor neconforme cu textul

iniţial al legii.

În concepţia autorilor care şi-au construit soluţiile teoretice pe baza legislaţiei anterioare

Constituţiei României din anul 1991, legile interpretative, în lipsa unui obstacol constituţional,

făceau parte integrantă din textul legii interpretate, ceea ce le conferea un evident caracter

retroactiv.

În lumina noilor prevederi a Legii fundamentale, caracterul retroactiv al legilor

interpretative a fost abolit, deoarece singura excepţie de la principiul aplicării retroactive a legii

are în vedere doar legea penală sau contravenţională mai favorabilă.

4.3.2 Legea penală mai favorabilă sau mai blândă

Legea penală mai favorabilă sau mai blândă, se localizează în domeniul dreptului penal şi

se referă la normele juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte şi normele penale

contravenţionale mai favorabile.

Art. 12 din Codul Penal prevede expres că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub

legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. De asemenea, în art. 13 alin. (1) din

Codul penal este stabilită o regulă de retroactivitate a normei juridice penale: „dacă de la

săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei intervin mai multe reglementări, se

va aplica norma care stabileşte un regim sancţionar mai blând” (legea penală mai favorabilă sau

mai blândă). În acest caz, norma juridică penală mai favorabilă se va aplica retroactiv, deşi la

data săvârşirii faptei de către infractor era în vigoare.

45

Principiul dreptului penal al aplicării legii mai favorabile (art. 13, 14, 15 din Codul penal

român) conţine o concepţie umanitară, care permite ca persoana ce a comis infracţiunea în trecut,

sub imperiul unei legi vechi, înlocuită cu o lege nouă, să i se aplice, dintre cele două

reglementări, aceea care stabileşte, pentru fapta comisă o pedeapsă mai blândă. În cazul în care

legea nouă este mai favorabilă, se va aplica aceasta în mod retroactiv deşi fapta a fost săvârşită

înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

4.3.3 Retroactivitatea legii

Retroactivitatea expresă se referă la situaţia în care legiuitorul prevede în mod expres că

norma juridică se va aplica retroactiv.

În practică, asemenea situaţii nu sunt frecvente, ele constituie excepţii, tocmai datorită

grijii pe care legiuitorul o are pentru a nu tulbura desfăşurarea normală a relaţiilor sociale, mai

ales atunci când printr-o anume reglementare pot fi lezate drepturile şi interesele legitime ale

cetăţenilor (dreptul de proprietate, dreptul la educaţie etc.)59. În practică, această excepţie este

inaplicabilă întrucât potrivit Constituţiei, legile adoptate pot dispune numai pentru viitor60.

Legile care proclamă expres retroactivitatea lor pot fi, în principiu, legi nedrepte, întrucât

ele pot aduce atingere unor drepturi, unor situaţii juridice sau pot afecta drepturi cuprinse în acte

apărute sub legea veche, ceea ce le lipseşte dă legitimitate, ele încălcând principiul „drepturilor

câştigate”, principiu care are în vedere legea în vigoare din momentul în care subiectul de drept a

inclus un anumit drept în patrimoniul său.

În vechiul regim, legiuitorul a recurs adeseori la legi retroactive, prin care a modificat sau

anulat acte juridice încheiate sub imperiul vechilor reglementări juridice ori chiar a desfiinaţat

situaţii juridice create în baza unor reglementări juridice anterioare.

Pentru a pune capăt unor astfel de situaţii injuste, noua Constituţie a României, intrată în

vigoare la 8 Decembrie 1991, republicată apoi în 2003, a consacrat în mod expres, principiul

neretroactivităţii legii, ca o dublă excepţie: aplicarea retroactivă a legii penale şi a legii

contravenţionale mai favorabile.

Cu alte cuvinte, posibilitatea legiuitorului de a emite legi, de orice fel, cu caracter

retroactiv a fost suprimată.

59 Costică Voicu, op. cit, p. 15760 Constituţia României, art. 15, alin. (1)

46

4.3.4 Legile confirmative sau legile declarative de drepturi

Legile confirmative sau legile declarative de drepturi sunt recunoscute în literatura de

specialitate, în categoria legilor retroactive, în virtutea simplului fapt că ele recunosc valabilitatea

unui act constitutiv de drepturi, pe care trecutul l-a ignorat ori l-a negat.

Prin legi confirmative se înţeleg acele legi care recunosc anumite drepturi care au fost

negate de o lege ulterioară sau au fost desfiinţate în mod abuziv de-a lungul vremii. Legea

confimativă are o unică posibilitate: anumite drepturi, pe care o anumită persoană le-a dobândit

într-o perioadă de timp anterioară unei „interpretări juridice” care le-a negat, redevin vocaţii

revendicative. Cu alte cuvinte, de exemplu, un cetăţean român a dobândit un drept de proprietate

printr-un act juridic încheiat înainte de 1947, dar dreptul său de proprietate a fost neantizat printr-

un act de expropriere al puterii comuniste. În cazul în care legiuitorul conferă validitate acestor

acte, el redă forţă juridică anterioară sau le constituie într-o premisă a acordării unor drepturi

viitoare (prin reconstituire), ceea ce face ca aceste legi declarative de drepturi sau confirmative

să înlăture în totalitate sau în parte iregularităţile care au stat în faţa recunoaşterii valabilităţii

acestora pe cale administrativă sau juridică.

Problema legilor confirmative este de o deosebită actualitate în România şi în fostele ţări

comuniste, unde retrocedarea vechilor proprietăţi celor care au deţinut un titlu asupra acestora

este doar o chestiune de timp.

În România, legile privitoare la retrocedarea sau reconstituirea dreptului de proprietate

sunt astfel de legi confirmative, al căror caracter retroactiv izvorăşte din natura lucrurilor, dar

este justificat de actul de putere, legea, prin care dreptul de proprietate de care a fost deposedat

titularul său în folosul statului sau al altei persoane juridice este reconstituit, recunoscut sau

retrocedat proprietarului iniţial prin intermediul voinţei organului reprezentativ al statului,

Parlamentul României. Acestor legi, de exemplu Legea nr. 18 /1991, Legea nr. 10/2001, sunt legi

confirmative în măsura în care permit foştilor proprietari deposedaţi prin acte de naţionalizare,

expropriere etc., să invoce preexistenţa dreptului lor de proprietate actelor statale de deposedare.

Aceste legi dau dreptul la retrocedare sau la reconstituirea dreptului de proprietate numai în

măsura în care acest drept nu s-a pierdut pe o altă cale decât cea a preluării abuzive şi a

preexistat anterior, născut în virtutea unei reglementări legale, în vigoare la data naşterii sale.

47

Ceea ce este de reţinut în cazul legilor confirmative este faptul că, în opinia Curţii

Constituţionale, acestea nu sunt legi retroactive, deoarece ele intervin doar pentru viitor, în

sensul că dobândirea sau redobândirea dreptului de proprietate nu produce efecte pentru trecut,

ci doar pentru viitor. Titlul de proprietate anterior este doar o probă pentru retrocedarea sau

reconstituirea unui drept de proprietate. Dreptul de proprietate pierdut prin efectul actelor de

putere ale regimului comunist constituie un fapt juridic ce justifică naşterea unui nou drept de

proprietate. În acest context, se face deosebirea între proprietarii deposedaţi abuziv şi cei

deposedaţi în baza unui act cu putere de lege. În ambele cazuri însă, temeiul retrocedării sau al

reconstituirii dreptului de proprietate îl constituie titlul anterior, neantizat o perioadă de timp, şi

renăscut în virtutea noii legi.

4.4 Ieşirea din vigoare a normei juridice

În general, legea şi celelalte acte normative se adoptă pe o perioadă nedeterminată,

urmând ca ulterior să se decidă asupra încetării acţiunii lor; de la aceasta fac excepţie

reglementările temporare (legile temporare).

Ieşirea din vigoare a normei juridice aduce în prim plan ideea limitelor în timp a acţiunii

normelor de drept. Deşi legiuitorul elaborează normele de obicei pentru un termen nedeterminat,

rezultatele activităţii de creaţie juridică se află sub semnul perisabilităţii. Nu există un legiuitor

universal şi nu există o legislaţie deasupra sau în afara timpului. Schimbările sociale, economice,

culturale îşi cer oglindire adecvată în norme juridice. Ele determină un proces de tranzienţă a

normelor juridice61.

4.4.1 Ajungerea la termen

Atunci când există norme juridice cu termen (temporare) sau norme juridice edictate

pentru o cauza excepţională, este evident că ajungerea la termen sau încetarea stării determină şi

61 Nicolae Popa, op. cit, p. 164-165

48

încetarea acţiunii normelor juridice respective. Exemplu de normă juridică cu termen găsim în

Decretul-Lege nr. 60 din 7 februarie 1990, privind pensionarea cu reducere de vârstă a unor

salariaţi, care, în art. 8 prevede: „Prezentul Decret- Lege intră în vigoare la data de 1 martie 1990

şi se aplică pe o durată de 6 luni”.

Un alt exemplu îl constituie legile bugetare, care se adoptă anual, precum, şi cele privind

salarizarea personalului diosponibilizat în anumite condiţii. Legile bugetare au o durată anuală,

excepţie făcând cazul în care noua lege bugetară nu este adoptată înainte de 31 decembrie a

anului bugetar. În astfel de cazuri, caracterul temporar al normei juridice se prorogă, ea fiind

menţinută în vigoare în virtutea unei norme constituţionale care stabileşte că dacă bugetul de stat

şi bugetul asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptate prin lege, cu cel puţin 3 zile înainte de

expirarea exerciţiului bugetar, bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale din anul precedent se

aplică în continuare, până la adoptarea noilor legi bugetare. Şi în acest caz, Consituţia se exprimă

inadecvat, deoarece aceste prevederi legale nu au în vedere momentul adoptării legii, ci intrarea

acesteia în vigoare. În sfârşit, există şi situaţii în care caracterul temporar al normei juridice

rezultă din conţinutul actului normativ, acesta vizând evenimente care se epuizează la anumite

intervale de timp (de exemplu actul normativ se aplică salariaţilor disponibilizaţi în anumite

condiţii).

Ajungerea la termen rezultă din însuşi textul actului normtiv. Reglementările temporare

ies din vigoare prin ajungerea la termen, fără a mai fi nevoie de vreo constatare sau hotărâre

specială în acest scop.

4.4.2 Desuetitudinea

Desuetitudinea este definită în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ca „ieşire din

uz”, „a nu se mai folosi”, „a nu mai fi obişnuit”, „a se perima”. O normă juridică este căzută în

desuetitudine atunci când, deşi ea este în vigoare nefiind abrogată şi neajungând la termen, nu se

mai aplică datorită schimbării condiţiilor social-economice şi politice care au impus iniţial

elaborarea ei.

Această modalitate intervine atunci când ipoteza normei juridice a încetat să se mai

raporteze la relaţii sociale vii. Atunci când relaţiile sociale ce cad sub incidenţa normei juridice

încetează să mai existe, norma juridică rămâne fără obiect şi îşi încetează aplicabilitatea.

49

Este caracteristică perioadelor de tranziţie în viaţa unei societăţi, a etapelor ce marchează

trecerea de la un anumit regim politic la altul, când dreptul nu are răgazul de a inventaria

totalitatea normelor juridice care, deşi nu au fost expres abrogate, nu mai corespund etapei noi,

ele devenind perimate, învechite.

Încetând temeiul normei (ratio legis), încetează de fapt şi acţiunea sa (cesante ratione

legis, cessat lex ipsa). Spre exemplu, dupa evenimentele după decembrie 1989, formal, mai

există norme juridice care reglementau relaţii sociale specifice societăţii româneşti pre-

revoluţionare; ele însă au încetat să se mai aplice, au căzut în desuetitudine (ubi cessat ratio legis,

ibi cessat lex)62. De asemenea, normele privitoare la relaţiile dintre unităţile socialiste au căzut în

desuetitudine o dată cu privatizarea acestora, cu introducerea economiei de piaţă şi cu apariţia

unor noi relaţii economice. La fel, şi din perioada 1990-2000, există încă acte normative căzute

în desuetitudine care nu au fost expres abrogate: Legea nr. 18/1968 privind controlul averilor

dobândite ilicit; Legea nr. 22/1969 privind regimul gestiunilor şi gestionarilor.

4.4.3 Abrogarea

Abrogarea este considerată cea mai importantă modalitate de ieşire din vigoare a normei

jurdice; este definită ca actul prin care se exprimă încetarea acţiunii actului normativ.

Abrogarea înseamnă, în cele din urmă, încetarea acţiunii unei norme juridice, datorită

intrării în vigoare a unei norme juridice noi, ca expresie a voinţei legiuitorului.

Este operaţiunea de asanare a sistemului legislativ de „ramurile uscate” ale acestuia. Prin

abrogare, sunt scoase din sistemul legislaţiei acele reglementări juridice care au căzut în

desuetitudine sau pentru că în locul lor apar noi norme juridice, cu un conţinut diferit faţă de cele

anterioare. Romanii spuneau, în acest sens: „cujus est condere legem ejus est abrogare” şi „lex

posterior derogar priori”. În virtutea acestui principiu, numai cel care face legea o poate abroga.

De aceea, în multe din metodologiile de elaborare a normelor juridice sunt inserate

dispoziţii privind necesitatea ca scoaterea din vigoare a normei de drept să se facă prin abrogare.

Această modalitate de încetare a activităţii normei juridice prezintă şi incontesatabile virtuţi în

privinţa asigurării principiului respectării normei în viaţa socială şi al aplicării sale de către

organele de stat. Atât cetăţeanul, cât şi organul de stat trebuie să cunoscă norma după care se

62 Nicolae Popa, op .cit, p. 165

50

conduc şi gradul actualităţii sale, pentru a se evita conflicte de legi în timp şi situaţii

contradictorii. În legătură cu caracterul activ al reglementărilor, este necesară utilizarea de către

legiuitor a abrogării, ca modalitate de încetare a efectelor unei norme juridice63.

Nu trebuie confundată abrogarea normei juridice, prin apariţia unei noi norme juridice

(actus contrarius), cu republicarea unei norme juridice, caz în care nu se întâlnesc, decât cu titlu

de excepţie, reglementări noi. În acest caz, nu există abrogare.

Totodată, trebuie reţinută şi situaţia suspendării acţiunii în timp a unei norme juridice,

pentru cauze determinate. De obicei, în situaţii excepţionale, se procedează la restrângerea sau la

suspendarea garanţiilor constituţionale pe perioada aplicării măsurilor excepţionale (legea

marţială, legi pentru situaţii excepţionale).

Cu privire la funcţiile abrogării, în literatura noastră de specialitate au fost exprimate

două opinii, de către I. Mrejeru şi V. D. Zlătescu, care nu se deosebesc decât prin modul lor de

formulare. Astfel, în ambele cazuri, se consideră că rolul instituţiei abrogării este de a contribui

la armonizarea legislaţiei. Pe acest fond, abrogarea îndeplineşte următoarele funcţii: înlătură

textele de coflict între actul nou şi vechea reglementare, înlătură eventualele paralelisme în

legislaţie, înlătură discrepanţele şi necorelările, ajută la degrevarea fondului legislativ de anumite

acte devenite desuete, prin lipsa unei cerinţe de aplicare, ca urmare a transformărilor petrecute în

societate.

Funcţiile abrogării rezidă în:

a) eliminarea antinomiilior în drept;

b) suprimarea redundanţelor din reglementările juridice;

c) trecerea în fondul pasiv al legislaţiei a unor acte normative care au fost înlocuite cu noi

reglementări juridice sau care au căzut în desuetitudine.

Abrogarea îşi realizează prima din funcţiile sale (eliminarea antinomiilor în drept) prin

scoaterea din vigoare a unor dispoziţii normative care se află în contradicţie cu altele.

Legiuitorul, atunci când introduce în sistemul dreptului o nouă reglementare juridică, este dator

să asigure corelarea acesteia cu restul elementelor ce compun sistemul de drept. Pentru a

îndeplini această funcţie, legiuitorul va suprima din reglementările juridice existente pe cele care

intră în contradicţie cu noua reglementare juridică.

63 Idem, p. 166

51

Abrogarea, ca principală modalitate de scoatere din vigoare a normei juridice, cunoaşte

două forme: abrogarea expresă şi abrogarea tacită. Abrogarea expresă poate fi directă sau

indirectă.

Abrogarea expresă directă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme juridice prin

precizarea în detaliu, în conţinutul noului act normativ, a actelor normative scoase din vigoare.

De exemplu, în art. 94 din Legea Bancară (nr. 58/1998) se stipulează: „pe data intrării în vigoare

a prezentei legi se abrogă Legea nr. 33/1991 prvind activitatea bancară, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 3 aprilie 1991, Legea nr. 36/1997 pentru abrogarea

Ordonanţei Guvernului nr. 40/1996”.

Legiuitorul declară că se abrogă anumite categorii de acte normative identificate prin

titlu, număr şi an al adoptării, data publicării şi numărul Monitorului Oficial în care au fost

publicate. În cadrul enumerării actelor normative abrogate sau a unor părţi constitutive ale

acestora, se trec în ordine legile organice, legile ordinare, ordonaţele de urgenţă, ordonanţele

emise în temeiul unei legi de abilitare şi hotărârile Guvernului. În cazul abrogărilor care se fac

prin lege, enumerarea sau abrogarea expresă directă se opreşte la nivelul hotărârilor emise de

Guvern, urmând ca actele normative subordonate acestora să fie abrogate prin acte ale organelor

emitente, având în vedere încetarea efectelor actului ierarhic superior în baza căruia au fost

emise.

În ceea ce priveşte ierarhia actelor normative, un act normativ ierarhic inferior nu poate

abroga un act normativ ierarhic superior. Astfel, printr-o hotărâre a Guvernului nu pot fi abrogate

ordonanţe sau legi ori dispoziţii ale acestora, după cum printr-o ordonanţă emisă în baza unei legi

de abilitare nu pot fi abrogate ordonanţe de urgenţă care reglementează materii rezervate legilor

organice şi nici legi organice. În schimb, prin legea de aprobare a unei ordonanţe a Guvernului

pot fi acoperite viciile de neconstituţionalitate ale acesteia sau pot fi introduse reglementări noi,

care ţin de domeniul rezervat legilor organice cu condiţia ca legea respectivă să fie votată cu

respectarea regulilor privitoare la majoritatea absolută. Această soluţie este justificată chiar de

delegarea legislativă şi mai ales de controlul parlamentar asupra legislaţiei delegate. În această

activitate, Parlamentul este suveran în a aproba, cu sau fără modificări, ordonanţele

guvernamentale ori de a le respinge, pur şi simplu.

Dispoziţiile unei legi organice care cuprind reglementări ce nu ţin de domeniul legii

organice nu pot fi abrogate printr-o lege ordinară sau printr-o ordonanţă a Guvernului emisă în

52

temeiul unei legi de abilitare. Această soluţie, care nu a fost agreată de Curtea Constituţională,

are în vedere faptul că, în materie legislativă, dispoziţiile de conţinut ale legii nu pot anihila

imperativele procedurale cerute de Constituţie. Astfel, dacă o lege organică cuprinde şi norme de

natura legii ordinare, ea extinde exigenţele legii organice şi asupra acestor dispoziţii legale,

deoarece votul final al legii nu face nici o distincţie între normele specifice legii organice şi cele

aparţinătoare legii ordinare.

Această regulă este valabilă şi în cazul modificării, completării, suspendării sau abrogării

unor dispoziţii dintr-o lege organică, chiar dacă este vorba de dispoziţii care ţin de domeniul legii

ordinare.

Abrogarea expresă indirectă realizează şi ea funcţia de eliminare a antinomiilor juridice.

Se utilizează formula „pe data intrării în vigoare a prezentului act normativ se abrogă orice

dispoziţie legală contrară”.

Dacă în cazul abrogării exprese directe, legiuitorul identifică şi individualizează

reglementările juridice care pot intra în contradicţie cu noua reglementare juridică, scoţându-le

din vigoare printr-o decizie nemijlocită, în cazul abrogării exprese indirecte, el se mulţumeşte să

înscrie la sfârşitul noului act normativ formula de mai sus. În cazul abrogării exprese indirecte,

legiuitorul nu mai identifică actele pe care intenţionează să le abroge expres, ci lasă această

operaţiune, adeseori extrem de complicată, la îndemâna organului de stat abilitat să aplice legea.

Abrogarea tacită mai poartă şi denumirea de abrogare implicită. Este tacită sau implicită

deoarece în noul act normativ nu se prevede nimic (nici direct, nici indirect) în legătură cu

acţiunea vechilor norme juridice. Întrucât însă norma juridică nouă dă o reglementare diferită în

comparaţie cu vechea reglementare, organul de aplicare înţelege implicit că în mod tacit,

legiuitorul a dorit să scoată din vigoare vechea reglementare (vechea normă fiind considerată ca

abrogată tacit)64.

Într-o bună tehnică legislativă şi pentru favorizarea transpunerii în practică a principiului

legalităţii este de recomandat folosirea modalităţii abrogării exprese directe, dată fiind exactitatea

acesteia, absenţa oricărui dubiu, precum şi multitudinea de acte normative care sunt elaborate şi

înlocuiesc, scot din vigoare tot atâtea reglementări vechi65.

Această abogare este foarte apropiată de abrogarea expresă indirectă, în sensul că, şi în

acest caz, constatarea abrogării unor reglementări juridice se face de către autoritatea care aplică

64 Ibidem, p. 16665 Costică Voicu, op. cit., 2010, p. 159

53

legea, în virtutea contradictorialităţii a două texte legislative, apărute la date diferite sau la nivele

ierarhice diferite.

În lipsa unei manifestări exprese de voinţă a legiuitorului, organul de aplicare a legii este

dator să elimine această antinomie juridică, pentru a putea identifica textul legal ce urmează a fi

aplicat într-un caz dat.

Uneori, abrogarea expresă directă este însoţită de abrogarea exprsă indirectă. În astfel de

cazuri, legiuitorul nu reuşeşte să identifice toate textele care pot intra în contradicţie cu noua

reglementare juridică, iar pe cele pe care le identifică le scoate din vigoare printr-o abrogare

expresă directă, mulţumindu-se, cu privire la celelalte, să atragă atenţia celor interesaţi că ele

există şi sunt abrogate în măsura în care pot fi identificate. În astfel de cazuri, în cadrul formulei

de abrogare se enumeră actele supuse abrogării exprese directe, iar după epuizarea enumerării se

adaugă „precum şi orice alte dipoziţii contrare”.

În activitatea de legiferare este preferabilă, în toate cazurile, abrogarea expresă directă.

Numai pe această cale se face o delimitare clară între normele jurdice care sunt în vigoare şi cele

cares sunt abrogate prin voinţa legiuitorului, evitându-se orice neclaritate sau confuzie în această

materie.

Realizarea funcţiei de eliminare a redundanţelor din reglementările juridice se realizează

în exclusivitate prin abrogarea expresă directă. Există numeroase cazuri în care legiuitorul se

vede obligat să preia în noua reglementare o serie de dispoziţii care sunt deja în vigoare. Această

preluare se impune fie pentru a se asigura caracterul complet al noii reglementări juridice, fie

pentru a se articula organic diferitele prevederi ale noului act normativ, fie din alte motive.

Pentru a se evita ca astfel de dispoziţii să figureze, în acelaşi timp, în noua reglementare şi în acte

normative anterioare, legiuitorul va recurge la abrogarea elementelor redundante şi ale altor texte

care fără a fi identificate îndeplinesc aceleaşi funcţii juridice atât în vechiul act normativ, cât şi în

cel nou.

În sfârşit, funcţia de trecere în fondul pasiv al legislaţiei a unor acte normative care au

fost înlocuite cu noi reglementări juridice sau care au căzut în desuetitudine se realizează numai

prin intermediul abrogării exprese directe. Prin această operaţiune se trec, din fondul activ al

legislaţiei în fondul pasiv al acesteia, actele normative care şi-au încetat aplicabilitatea fie ca

urmare a înlocuirii lor, fie datorită căderii lor în desuetitudine. Îndeplinirea acestei funcţii intră,

cu precădere, în sarcina Consiliului Legislativ, care în temeiul art. 154 alin. (2) din Constituţia

54

României, „în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sale de organizare, va

examina conformitatea legislaţiei cu prezenta Constituţie şi va face Parlamentului sau, după caz,

Guvernului, propuneri corespunzătoare”.

Caracterul permanent al acestei sarcini a Consiliului Legislativ derivă şi din faptul că el

este o autoritate publică responsabilă de sistematizarea şi unificarea întregii legislaţii a României,

ceea ce îl obligă la operarea unei delimitări clare între legislaţia în vigoare şi cea aflată în fondul

pasiv. În acest sens, art. 63 alin (2) al Legii privind normele de tehnică legisaltivă, stabileşte că

„în cadrul operaţiunilor de sistematizare şi unificare a legislaţiei se pot elabora şi adopta acte

normative de abrogare distincte, având ca obict exclusiv abrogarea mai multor acte normative”.

În activitatea desfăşurată de Consiliul Legislativ în acest sens, au fost elaborate mai multe

proiecte de acte normative abrogate tacit, prin contrarietatea lor cu Constituţia sau cu alte legi ori

care au căzut în desuetitudine.

Consacrarea Constituţiei a temenului de 12 luni pentru asanarea legislaţiei de actele

normative abrogate tacit, ajunse la termen, căzute în desuetitudine ori declarate neconstituţionale

de către Curtea Constituţională, este desigur o problemă care a devenit caducă în anii care au

trecut de la adoptarea Constituţiei până la prima sa revizuire. Cu acest prilej, dispoziţiile art. 150

alin (2) din Consituţie, devenit prin renumerotare şi republicare art. 154 alin (2), ar fi trebuit

modificate, prin instituirea sarcinii permanente a Consiliului Legislativ de a examina

conformitatea legislaţiei cu Constituţia, această modificare fiind reclamată de orice revizuire a

Constituţiei.

4.4.4 Ca urmare a unei decizii a Curţii Constituţionle

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în

vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest

interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu

dipoziţiile Constituţiei. Acelaşi alineat precizează că pe durata acestui termen de 45 de zile,

dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

Aceste dispoziţii constituţionale ale alin. (1) al art. 147 se cer a fi corelate cu cele ale alin.

(4) al aceluişi articol, în virtutea căruia „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul

55

Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai

pentru viitor”.

Prin consacrarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, în

materie de constituţionalitate a legilor, ordonanţelor şi regulamentelor, se elimină confuziile

anterioare în virtutea cărora deciziile Curţii Constituţionale ar fi avut forţă obligatorie doar cu

privire la părţile aflate într-un litigiu (inter partes litigantes) în care s-a ridicat excepţia de

neconstituţionalitate.

Deciziile acestor noi texte constituţionale au în vedre faptul că deciziile Curţii

Constituţionale, luate în cadrul controlului exercitat asupra legilor înainte de promulgarea

acestora, nu mai pot fi invalidate de Parlament.

Proclamarea de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii unor dipoziţii din

legi, ordonanţe sau regulamente parlamentare, are ca efect încetarea imediată a aplicării acestora,

respectiv de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial. Termenul de 45 de zile, prevăzut de

art. 147 alin (1) din Consituţie, care stabileşte că aceste decizii îşi încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, nu are nici o relevanţă asupra datei de

ieşire din vigoare a dispoziţiilor legale, ale unei ordonanţe sau ale unui regulament, declarate

neconstituţionale, deoarece acest termen este opozabil doar Parlamentului sau Guvernului. În

acest interval de 45 de zile, aplicarea dispoziţiilor declarate neconstituţionale este interzisă.

Termenul de 45 de zile obligă aceste autorităţi publice să-şi modifice textele declarate

neconstituţionale. Ele pot adopta un text constituţional în locul celui declarat de către Curte ca

fiind neconstituţional. În cazul în care nu operează aceste modificări, vidul legislativ creat

operează de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.

Aspecte de drept internaţional66

Şi în dreptul internaţional public abrogarea tratatelor poate fi expresă sau tacită.

Abrogarea expresă este rezultatul manifestării de voinţă a părţilor care se pronunţă pentru

încetarea efectelor unui tratat. Oricare ar fi prevederile unui tratat privind încetarea sa, este

totdeauna posibil ca toate părţile să cadă de acord spre a-i pune capăt. Statele care sunt părţi într-

un tratat sunt oricând libere să aleagă forma în care să ajungă la un acord abrogativ. În faţa

66 Vezi: Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol II, E.D.P., Bucureşti, 1983, p. 175 şi urm.; Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, op. cit, p. 25-39; Raluca Miga Beşteliu, op. cit., p. 85-289

56

acordului tuturor părţilor, un singur stat poate retrage, cu consultarea celorlalte, punând capăt

efectelor tratatului în ceea ce-l priveşte. Abrogarea tacită vizează, în principal, situaţiile

decurgând din succesiunea în timp a tratatelor, în sensul că, o asemenea abrogare poate fi

consecinţa încheierii unui nou tratat, din care rezultă o altă intenţie a părţilor, sau, dacă

dispoziţiile tratatului posterior sunt incompatibile cu cele ale tratatului anterior.

În cazul tratatelor multilaterale (Pactul de la Varşovia, CAER, NATO, Piaţa Comună

Europeană, ASEAN, NAFTA, CEFTA etc.) statele care sunt părţi sunt libere să aleagă forma şi

procedura prin care se retrag ca părţi din astfel de tratate, dispoziţiile normative fiind abrogate

expres.

De regulă, majoritatea tratatelor internaţionale cuprind dispoziţii clare cu privire la

abrogarea acestora, precum şi în ce priveşte termenul la care tratatul încetează.

Abrogarea tacită a tratatelor se referă la cazurile în care se încheie un nou tratat care

cuprinde norme juridice noi, implicit, vechiul tratat fiind considerat abrogat.

Există şi sitauţii în care tratatele cad în deusetitudine, în sensul că, deşi nu au fost

abrogate expres sau tacit, continuă să fie în vigoare deşi condiţiile politice care au stat la baza

încheierii lor au dispărut. Este cazul Tratatului Militar de la Varşovia şi Tratatul CAER care su

fost semnate de ţările socialiste europene şi URSS, tratate care, după anul 1990 nu au mai

funcţionat ca urmare a prăbuşirii sistemului socialist şi a destrămării URSS.

În doctrina de drept internaţional, se face distincţie între abrogare şi suspendare, în

materia tratatelor. Se subliniază faptul că doar încetarea unui tratat reclamă consimţământul

tuturor părţilor. Un acord de suspendare temporară a efectelor unui tratat multilateral poate

inteveni, între anumite părţi, dacă suspendarea este admisă în tratat sau dacă tratatul nu o

interzice.

Suspendarea aplicării unei norme juridice, pe termen nedeterminat, este posibilă şi în

dreptul intern, în temeiul art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă. În

jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat faptul că instanţa de judecată, în scopul aplicării

unei dispoziţii legale anterioare intrării în vigoare a Constituţiei, este obligată ca, în prealabil,

pentru a stabili dacă această prevedere mai este în vigoare sau a fost abrogată, să determine

măsura în care prevederea respectivă contravine Constituţiei. În cazul în care dispoziţia legală

contravine Consituţiei, ea este abrogată, în conformitate cu art. 150 alin (1) din Constituţie şi

principiul general de soluţionare a conflictului legilor în timp, potrivit căruia legea posterioară

57

abrogă dispoziţiile contrare ale legii anterioare (de exemplu: Decizia nr. 2/1993, Monitorul

Oficial nr. 35/1993, Decizia nr. 7/1993, Monitorul Oficial nr. 179/1993 etc.)67.

Capitolul V. Acţiunea în spaţiu şi asupra persoanelor a normei

juridice

Realizarea dreptului prin traducerea în viaţă a normelor juridice este condiţionată de

durata menţinerii în vigoare a actelor normative, de raza teritorială în care ele îşi produc efectele

şi de sfera persoanelor asupra cărora ele acţionează. Este de principiu faptul că norma juridică

este teritorială şi personală, în sensul că ea acţionează asupra teritoriului şi asupra cetăţenilor săi.

Deosebit de complexă este acţiunea actelor normative în spaţiu şi cu privire la persoane

sub aspect internaţional. Locul încheierii unui act sau locul săvârşirii unei infracţiuni, calitatea

67 Nicolae Popa, op. cit, p. 167

58

persoanei (străin, reprezentant diplomatic etc.) ridică probleme în legătură cu stabilirea legii care

se aplică: română sau străină.

5.1 Acţiunea în spaţiu a normei juridice

Actele normative au o acţiune bine determinată nu numai în timp, dar şi în spaţiu, adică

pe un anumit teritoriu, deoarece ele sunt produsul activităţii statului şi organelor sale, care au o

anumită competenţă teritorială. Desigur, această acţiune priveşte persoanele care se află pe un

anumit teritoriu, deoarece obiectul reglementării juridice îl reprezintă întotdeauna oamenii68.

În cercetarea acţiunii actelor normative în spaţiu se disting, de regulă, două aspecte, unul

intern şi unul internaţional.

Pornindu-se de la principiul supremaţiei puterii în stat, latura internă a suveranităţii

statului, se ajunge la concluzia obiectivităţii legilor şi altor acte normative pentru toţi cetăţenii

statului respectiv şi pentru toate organismele şi organizaţiile sociale care se află pe tritoriul său.

Dar, existând o varietate de organe de stat competente pentru elaborarea actelor normative şi, în

mod corespunzător, o varietate de acte normative, se pune problema limitelor teritoriale ale

acţiunii acelor normative. De asemenea, este important a ştii cum se rezolvă eventualele conflicte

dintre aceste acte, sub aspectul acţiunii lor în spaţiu69.

Acţiunea normelor juridice în spaţiu are în vedere teritoriul asupra căruia norma juridică

este validă.

Constituţia României stipulează în art. 17 faptul că: „cetăţenii români se bucură în

străinătate de protecţia statului străin”, iar în art. 19 alin. (1) si (2) faptul că: „cetăţeanul român

nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Prin derogare de la această prevedere, cetăţenii

români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în

condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate”.

Acţiunea normei juridice în spaţiu este condiţionată de componenta teritorială a organului

de stat emitent. Astfel, în România, legile şi actele normative ale organelor centrale ale

administraţiei de stat acţionează, în principiu, pe întreg teritoriul statului. Actele normative ale

68 Momcilo Luburici, op.cit., p. 7269 Idem, p. 72-73

59

autorităţilor locale au o acţiune limitată la unitatea administrativ-teritorială, respectiv judeţ,

municipiu, oraş, comună.

5.1.1 Principiul teritorialităţii şi excepţii de la acest principiu

În aplicarea dreptului în spaţiu şi asupra persoanelor, principiul fundamental este cel al

teritorialităţii, dreptul aplicându-se pe teritoriul statului în cauză. De la acest principiu există însă

şi excepţii.

În general, o normă juridică, în virtutea suveranităţii statului, se aplică şi acţionează

asupra întregului teritoriu al ţării care a emis-o.

Teritoriul statului desemnează întinderile de uscat şi apă, ca şi subsolul şi spaţiul aerian

aflate în teritoriul graniţelor statului respectiv, suprafaţa navelor şi aeronavelor. Teritoriul şi

frontierele sunt inviolabile şi regimul lor juridic este stabilit prin tratate internaţionale şi norme

interne.

Teritorialitatea determină atât procesul de creare a dreptului, cât şi limitele obligativităţii

dreptului naţional. Dreptul creat de către stat este izvorât din realităţile naţionale, din datele

esenţiale ale fenomenelor economice, sociale şi politice care se desfăşoară în limitele teritoriului

naţional.

Sub aspectul obligativităţii, dreptul naţional vizează persoanele, bunurile, actele, situaţiile

juridice care se petrec pe teritoriul naţional.

Acţiunea actelor normative în spaţiu fiind condiţionată de competenţa teritorială a

organului de stat emitent, în ţara noastră, ca şi în alte state unitare, există un singur rând de

organe legislative şi ale administraţiei de stat, iar actele normative acţionează pe întregul teritoriu

al statului nostru. Actele normative adoptate de organele locale de stat au o acţiune limitată la

unitatea-administrativ teritorială asupra căreia se extinde autoritatea organului de stat respectiv.

Desigur, organele centrale pot limita, dacă este necesar, acţiunea actelor normative ale lor la o

anumită parte a teritoriului statului (zona de frontieră, anumite zone delimitate în cazul

calamităţilor naturale etc.).

Problema este diferită în cazul unor acte cu structură federală unde trebuie elucidate, pe

de o parte, raporturile dintre competenţa teritorială a organelor federale şi cea a organelor statelor

60

membre ale federaţiei, pe de altă parte, raporturile dintre competenţa teritorială a statelor care

compun federaţia.

Deosebit de complexă este problema acţiunii actelor normative în spaţiu, sub aspect

internaţional, deoarece ea constituie obiectul studiului unor discipline de ramură, dreptul

internaţional privat, dreptul internaţional penal, dreptul internaţional comercial etc. Doctrina

juridică porneşte în rezolvarea efectelor actelor normative în spaţiu, sub aspectul ei internaţional,

de la principiul respectării suveranităţii statului asupra teritoriului şi populaţiei şi în domeniul

activităţii normative. Aceasta înseamnă că pe teritoriul unui stat acţionează legile şi celelalte acte

normative ale sale, determinând conduita tuturor persoanelor aflate pe acest teritoriu. În mod

firesc, aceasta presupune excluderea acţiunii în acest teritoriu şi asupra persoanelor afalte pe el, a

legilor şi a altor acte normative ale unor state străine.

Principiul teritorailităţii normelor juridice este consacrat în Noul Cod penal (adoptat prin

Legea nr. 286/2009, care, în art. 3 stipulează: „Legea penală română se aplică infracţiunilor

săvârşite pe teritoriul României”. Potrivit acestui principiu, legea penală se aplică pe întreg

teritoriul ţării şi tuturor infracţiunilor săvârşite pe acest teritoriu, oricare ar fi calitatea

făptuitorului: cetăţean român sau străin, persoană fără cetăţenie, domiciliat în România sau în

afara teritoriului ei.

Aplicarea legii penale în baza principiului teritorialităţii, cunoaşte anumite restângeri, în

sensul că ea nu se aplică cu privire la infracţiunile săvârşite pe teritoriul României de persoane

care se bucură de imunitate de jurisdicţie sau de personalul armatelor străine aflate în trecere sau

staţionate pe teritoriul ţării. Aceste excepţii de la jurisdicţia statului român nu prezintă o

încălcare, o lezare a suveranităţii, deoarece ele operează pretutindeni în lume şi sunt consecinţa

unor convenţii internaţionale care prevăd concesii reciproce între state70.

Privind excepţiile, cea mai importantă dintre acestea o constituie extrateritorialitatea, în

virtutea căreia norma de drept a unui stat se poate aplica şi în afara teritoriului său.

Astfel, potrivit legi române, dispoziţiile Codului civil cu privire la bunuri imobile se

aplică tuturor imobilelor aflate în cuprinsul teritoriului României chiar dacă ele se posedă de

români. Ca o excepţie de la principiul teritorialităţii, art. 2 alin (1) al Codului civil, stabileşte că

dispoziţiile legii române privitoare la starea civilă şi la capacitatea civilă a românilor se aplică

70 Costică Voicu, op. cit, p.161

61

acestora oriunde s-ar afla. Această regulă este valabilă şi pentru cetăţenii români aflaţi în

străinătate.

De asemena, hotărârile judecătoreşti, pronunţate în conformitate cu legea română, se pot

aplica şi pe teritoriul altor state.

O ală execpţie de la aplicarea în spaţiu a normei juridice o constituie aplicarea legii

naţionale aflate pe nave sau pe aeronave, acestea fiind considerate părţi din teritoriul statului

căruia aparţin. Această excepţie, admisă în general pentru navele militare, a fost admisă în

doctrina franceză, italiană şi germană, la navele private, comerciale nu doar când se află în largul

mării, dar şi când se găsesc în apele teritoriale ale altui stat, pentru tot ceea ce priveşte ordinea

interioară a vasului71. Regimul juridic al navelor militare diferă de cel al nvelor comerciale72, dar

doar dacă se află pe teritoriul altui stat. Navele militare ale unui stat, deoarece poartă armata

acelui stat, când se află în apele teritoriale sau în porturile altui stat, se bucură de imunitate de

jurisdicţie penală, ceea ce înseamnă că, pe baza acesteia, infracţiunile pe care le comit între ei

membrii echipajului, pe bord sunt supuse legii naţionale.

Problema spaţiului aerian ridică de asemenea probleme, iar de aceea, spaţiul făcând parte

din teritoriul statului, acesta poate interzice în mod absolut zborul avioanelor pe acest teritoriu.

Regimul de zbor al avioanelor străine în spaţiul nostru aerian este stabilit de Ministerul Apărării

Naţionale.

Din cele expuse, se poate constata că legea română este în acelaşi timp teritorială şi

extrateritorială.

Efectele de extrateritorialitate pot fi soluţionate în zilele noastre de către dreptul

internaţional. Tratatele internaţionale pot permite ca pe teritoriul unui stat să se poată aplica

legea altui stat, datorită unor raţiuni legate de eficienţa luptei împotriva criminalităţii

internaţionale, în special a crimei organizate, a spălării banilor murdari, a traficului de carne vie,

stupefiante etc.

În mod cert, într-o lume divizată într-o multitudine de sisteme de drept naţional, apare în

mod necesar problema coordonării acestor sisteme, a eliminării contradicţiilor dintre acestea şi

reglementarea conflictelor de legi.

Rolul esenţial în realizarea acestei funcţii integratoare a sistemelor de drept naţionale îl

constituie dreptul comparat şi dreptul internaţional.

71 Vintilă Dongoroz, Drept Penal, Bucureşti, 1939, p. 145-14672 Grigore Geamănu, Drept internaţional contemporan, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1965, p. 315-317

62

Analiza diferitelor sisteme contemporane de drept pune în lumină elementele care le

diferenţiază şi pe cele comune, avantajele şi dezavantajele pe care le prezintă reglementările

jurdice din diferite state. Pe baza studiilor de drept comparat au fost puse în evidenţă anumite

constante ale sistemelor de drept naţionale, care constituie un fel de drept comun al ţărilor

civilizate, aflat în continuă expansiune. Pe de altă parte, anumite reglementări internaţionale

contribuie la generalizarea unor principii generale de drept şi a unor instituţii juridice în diferite

sisteme naţionale de drept.

Un exemplu edificator îl constituie Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care a

înscris în cuprinsul ei şi drepturile esenţiale a ale omului (dreptul la viaţă, dreptul la libertate,

libertatea de gândire, a conştiinţei, a religiei etc.), care au luat forma unei declaraţii regionale,

Convenţia americană privind drepturile omului, Pactul de la San José din 1969, Carta africană a

drepturilor omului şi popoarelor de la Nairobi din 1981, Declaraţia îndatoririlor fundamentale ale

popoarelor şi statelor asiatice de la Djakarta din 1983, Declaraţia islamică universală a

drepturilor omului din 1981.

Apoi principiile Declaraţiei Universale ale Drepturilor Omului au devenit surse ale unor

tratate regionale sau chiar ale dreptului intern.

În acest sens, Constituţia României stabileşte că Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului, Pactele drepturilor omului şi alte tratate din acest domeniu constituie surse de

interpretare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Dreptul internaţional îşi aduce contribuţia sa la coordonarea sistemelor de drept naţional

şi prin acţiunea de unificare a legislaţiilor şi prin sistemul de reglementare a conflictelor de legi.

Unificarea legislaţiilor statelor naţionale situate într-un anumit cadru geografic şi legate

între ele prin anumite afinităţi culturale se realizează în anumite limite sub mai multe forme. O

primă modalitate de unificare legislativă a constituit-o preluarea Codului lui Napoleon ori a

Codului civil german de către alte state. Astfel, Codul civil român are drept sursă de inspiraţie

Codul civil francez de la 1804, prin filiera bulgară a compilări acestuia.

Unificarea legislaţiilor statelor naţionale are loc prin intermediul unor organisme

profesionale internaţionale, influenţa acestora generând reglementări juridice uniforme în dreptul

maritim, dreptul cosmic etc., mijlocul cel mai frecvent utilizat în acest domeniu îl constituie

tratatele internaţionale, care introduc pentru statele-părţi reglementări juridice unitare în diferite

domenii de activitate. Constituţia României prevede în mod expres că tratatele internaţionale

63

ratificate de către Parlament face parte din dreptul intern, dând expresie concepţiei dualiste, în

virtutea căreia ordinea juridică internă recepţionează prin lege dreptul internaţional în sistemul

dreptului naţional.

O contribuţie deosebită la unificarea legislaţiilor statelor naţionale o au tratatele

internaţionale prin care se instituie organisme supranaţionale, cum ar fi Uniunea Europeană, ale

cărei reglementări devin obligatorii pentru statele membre. Tratatele care stau la baza Uniunii

promovează transferul de competenţă şi de suveranitate naţională către organismele comunitare

şi de preluare în dreptul intern a acquis-ului comunitar. Consiliul şi Comisia europeană pot emite

regulamente, directive, pot formula recomandări şi avize. Regulemantele sunt texte generale,

obligatorii şi aplicabile direct în statele membre. Directivele ţin statele membre în ceea ce

priveşte rezultatul ce urmează a fi atins, lăsând instanţelor naţionale competenţa privitoare la

forme şi mijloace de aplicare a reglementărilor internaţionale.

În ceea ce priveşte reglementarea conflictelor de legi, un conflict de legi spunem că apare

atunci când două sau mai multe state, prin legi proprii, reglementează aceeaşi problemă.

Conflictele de legi pot avea în vedere competenţa instanţelor judecătoreşti sau procedura

aplicabilă în soluţionarea unor conflicte internaţionale. Ele ţin de raporturile juridice care au un

element de extraneitate (de exemplu persoane cu cetăţenii diferite, actul sau faptul juridic care

priveşte un străin sau se produce pe un alt teritoriu).

Soluţionarea unor asemenea conflicte de legi ţine de dreptul internaţional privat. Regulile

acestuia în fiecare stat naţional stabilesc, în lipsa convenţiilor internaţionale, modul de

soluţionare a conflictelor de legi.

Dreptul şi spaţiul geografic

Multitudinea sistemelor naţionale de drept permite nu numai observarea diferenţierilor

dintre acestea, ci şi a elementelor comune, ca şi fruparea lor în bazine de civilizaţie juridică. Din

acest punct de vedere, la nivel global, René David a identificat dreptul romano-germanic,

sistemul anglo-saxon şi sistemele religioase şi tradiţionale. Acestora le-a fost alăturată familia

dreptului socialist, caracteristică pentru URSS şi regimurile comuniste ale Europei Centrale şi de

Est. Această ultimă categorie a dispărut o dată cu URSS-ul, iar ţările respective au revenit la

dreptul tradiţional.

64

Familia dreptului romano-germanic cuprinde statele Europei Occidentale, Europei

Continentale şi Americi Latine; are la bază Codul Civil francez (Codul lui Napoleon) şi Codul

Civil german, codificarea dreptului civil, preluarea dreptului roman, dreptului canonic, a moralei

creştine şi a ideii de justiţie. Din acest drept se trage şi dreptul românesc.

Sistemul anglo-saxon are la bază „case law”, adic precedentul judiciar de unde derivă şi

denumirea sa de „common law”. Are la bază un fond cutumiar şi principiul echităţii, dreptul

scris, statute law, un fel de sursă care îl apropie de dreptul romano-germanic şi cuprinde Anglia,

dreptul irlandez, dreptul american numindu-se şi sistemul anglo-american.

Sistemele religioase şi tradiţionale sunt caracteristice pentru lumea musulmană, Africa,

India şi Extremul Orient. Dreptul musulman are la bază Coranul, doctrina, cutuma. Acestor surse

trandiţionale li se adaugă legea scrisă, izvorul preluat din dreptul romano-germanic, dreptul

hindus (are la bază surse cutumiare şi religioase) şi dreptul chinez care îmbină legea scrisă cu

cutuma şi obiceiurile tradiţionale şi alte ritualuri specifice.

5.1.2 Efectele normei jurdice străine în România73

Privind normele juridice străine în România, am ales să detaliez principalele efecte ale

hotărârilor judecătoreşti care se referă la: forţa probantă egală actului autentic, autoritatea de

lucru judecat, efectul declarativ, de principiu, puterea executorie, naşterea dreptului de a cere

executarea silită a hotărârii supus unui termen de prescripţie şi dezînvestirea instanţei de proces.

În principiu, o hotărâre străină nu poate avea de plin drept forţă executorie şi autoritate de

lucru judecat, deoarece se opune suveranitatea statului pe al cărui teritoriu se invocă acea

hotărâre.

            În general, în cazul în care cel care a pierdut procesul nu execută de bună voie obligaţia,

hotărârea judecătorească este învestită cu formulă executorie şi se procedează la executarea

silită. Formula executorie este ordinul dat de instanţa judecătorească organelor de executare

silită, de a duce la îndeplinire dispozitivul hotărârii. În acest fel este pusă în mişcare forţa de

73Vezi www.just.ro - Ministerul Justiţiei, 17.06.2012, 19:35

65

constrângere a statului pentru realizarea justiţiei. Forţa de constrângere nu se poate desfăşura

decât pe teritoriul statului care o exercită, iar organele de executare ale unui stat nu se pot supune

ordinului dat de instanţa altui stat, deoarece statele sunt suverane şi egale. De aceea, forţa

executorie a unei hotărâri judecătoreşti are un caracter strict teritorial, neputând opera de plin

drept pe teritoriul altui stat decât acela a cărui instanţă a învestit hotărârea cu formulă executorie.

Aşadar, hotărârea judecătorească străină dobândeşte, în general, forţă executorie, întocmai ca şi o

hotărâre proprie a statului pe teritoriul căruia se cere executarea, prin procedura denumită

„exequatur”.

            Hotărârea judecătorească străină produce efecte în altă ţară dacă se îndeplinesc cerinţele

stabilite de legea statutului unde se invocă acele efecte. Aceste cerinţe legale constau, de regulă,

în recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine sau în obţinerea exequatur-ului pentru acea

hotărâre.

            În anumite condiţii, o hotărâre judecătorească străină poate să producă unele efecte şi

independent de îndeplinirea cerinţelor legale menţionate.

            De asemenea, prin convenţie internaţională se pot stabili alte condiţii în care o hotărâre

judecătorească străină produce efecte în alte ţări.

            Potrivit art. 165 din Legea nr. 105/1992, termenul de hotărâre străină se referă la actele de

jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un

stat.

Legea nr. 105/1992 deosebeşte între recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine şi

executarea acestora, iar pe de altă parte, există două feluri de recunoaştere: de plin drept şi prin

hotărâre judecătorească a instanţei române.

Prin recunoaştere, hotărârea judecătorească străină beneficiază în România de autoritate

de lucru judecat, întocmai ca o hotărâre judecătorească română. În acest sens, art. 167 din legea

nr. 105/1992 prevede că hotărârile judecătoreşti străine pot fi recunoscute în România, spre a

beneficia de putere de lucru judecat. În acest caz este vorba de recunoaşterea prin hotărâre

judecătorească română, dar acelaşi efect îl produce şi recunoaşterea de plin drept.

  Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine intervine de plin drept dacă se referă la

statutul civil al cetăţenilor statutului unde au fost pronunţate sau al cetăţenilor statutului de

cetăţenie, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al

fiecărei părţi.

66

Condiţiile recunoaşterii prin hotărâre judecătorească sunt: hotărârea este definitivă

potrivit legii statului unde a fost pronunţată; instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii ţării

sale, competenţa să judece procesul (atât de dreptul internaţional privat, cât şi de drept intern);

există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei

care a pronunţat hotărârea; dacă hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul,

trebuie să se constate, de asemenea, că i-a fost înmânată în timp util citaţia pentru termenul de

dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de

a exercita calea de atac împotriva hotărârii. Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând

din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei străine, poate fi

invocat numai de către acea persoană.

În ceea ce priveşte refuzul recunoaşterii, hotărârea este rezultatul unei fraude comisă în

procedura urmată în străinătate; hotărârea străină încalcă ordinea publică de drept internaţional

privat român (inclusiv dispoziţiile legale referitoare la competenţa exclusivă a jurisdicţiei

române); procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a

instanţelor române sau se află în curs de judecată în faţa acestora la data sesizării instanţei

străine.

Instanţa română trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor de recunoaştere şi de refuz, dar

nu poate să procedeze la examinarea în fond a hotărârii străine şi nici la modificarea ei.

„Exequatur-ul” este procedura judiciară în cadrul căreia, în urma controlului exercitat

asupra hotărârii judecătoreşti străine de instanţele statului pe teritoriul căreia se cere executarea,

hotărârea judecătorească străină este declarată executorie. Legea nr. 105/1992 face vorbire (art.

173 alin.1) de executarea hotărârii străine pe teritoriul român, pe baza încuviinţării dat de

instanţa judecătorească română competentă. Această încuviinţare (exequatur-ul) intervine dacă

hotărârea străină nu se execută de cei obligaţi în acest sens de bună voie.

Obiectul exequatur-ului constă în acordarea în statul solicitat a forţei executorii şi a

autorităţii de lucru judecat unei hotărâri judecătoreşti străine.

            Condiţiile cerute pentru obţinerea exequatur-ului sunt stabilite de legea locului unde

urmează să intervină executarea hotărârii judecătoreşti străine. Potrivit art. 174 din Legea nr.

105/1992 condiţiile pentru acordarea forţei executorii unei hotărâri judecătoreşti străine în

România sunt: hotărârea este pronunţată de o instanţă judecătorească competentă determinată

conform dreptului internaţional privat, dreptului intern sau conform normelor juridice din

67

convenţiile internaţionale încheiate de România; hotărârea judecătorească este executorie,

potrivit legii care se aplică pe teritoriul unde a fost pronunţată; hotărârea judecătorească a fost

pronunţată cu aplicarea legii materiale competente potrivit normelor dreptului internaţional

privat; hotărârea judecătorească să nu aducă atingere ordinii publice în dreptul internaţional

privat român, fie prin dispoziţiile ei, fie prin executarea ei (art. 174 şi art. 168 din Legea nr.

105/1992); între România şi statul a cărui instanţă a pronunţat hotărârea să existe reciprocitate de

executare; dreptul de a cere executarea silită să nu fie prescris potrivit legii române (art. 174);

hotărârea judecătorească străină să nu fie rezultatul unei fraude comisă în procedura de urmat (în

străinătate) (art. 174 şi art. 168 din legea nr. 105/1992); să nu existe o hotărâre judecătorească

română în acea materie, anterioară hotărârii străine, ori o sesizare anterioară a unei instanţe

române (art. 174 şi art. 168); să nu fie vorba de o hotărâre în materie de stare civilă şi capacitate

privind pe un cetăţean român, iar soluţia pronunţată potrivit legii determinate de dreptul

internaţional privat al statului unde s-a pronunţat hotărârea diferă de cea la care s-ar fi ajuns

potrivit legii române (art. 174 şi art. 168). Dacă soluţia nu diferă de aceea potrivit legii române,

hotărârea judecătorească străină se poate executa în România.

Cererea de „exequatur” se adresează tribunalului în circumscripţia căruia urmează a se

efectua executarea silită. Cererea pentru obţinerea exequatur-ului se face de către partea

interesată. Instanţa va examina cererea după citarea părţilor. Pentru obţinerea exequatur-ului se

aplică procedura de drept comun.

Împotriva hotărârii pronunţate asupra cererii de exequatur se pot exercita căile de atac.

Instanţa română verifică cerinţele legale de regularitate internaţională, fără a putea examina

hotărârea străină în fond sau a o modifica (art. 174 şi art. 169 din Legea nr. 105/1992).

Din punct de vedere procedural cererea de încuviinţare a executării se soluţionează prin

hotărâre, după citarea părţilor (art. 176 din Legea nr. 105/1992). Cererea de încuviinţare a

executării va fi însoţită şi de dovada caracterului executoriu al hotărârii eliberată de instanţa care

a pronunţat-o (art. 175).

Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a executării se emite titlu executoriu, în

condiţiile legii române, menţionându-se în titlu şi hotărârea de încuviinţare.

*

Pentru a putea recunoaşte normele de drept străine, trebuie să le acordăm eficienţă şi să

ţinem seama de reglementările pe care le conţin. Unele state pot recunoaşte anumite efecte

68

legilor străine, iar după cum este arătat în dreptul penal, conform lui V. Dongorez, „în acest caz,

legea penală naţională îşi apropie normele din legea penală străină, recunoscându-le o oarecare

eficienţă juridică”.

Unele state şi-au extins eficienţa legilor lor persoanelor străine şi fapelelor acestora,

scopul fiind satisfacerea ideii de dreptate prin care infractorii să se afle în imposibilitatea de a

găsi loc de azil, ţinându-se seama astfel de legea străină prin care statele încearcă să-şi impună

acţiunile represive.

În unele cazuri, legea străină a fost lăsată la aprecierea instanţei, dar aceasta este

de fapt o chestiune de drept74. Potrivit principiului fundamental al egalităţii suverane al statelor,

precum şi din caracterul imperativ al normelor de drept penal, legea română trebuie să acorde

aceeaşi atenţie şi legii străine. Dar, privind stabilirea conţinutului legii străine nu este încă destul

de clar dacă judecătorii sunt obligaţi sau nu să cunoască şi legea străină, ceea ce înseamnă că

sarcina dovezii conţinutului legii străine revine în totalitate procurorului, instanţa trebuind doar

să verifice acest lucru.

Apare totuşi o contradicţie: în dreptul civil, se va aplica legea noastră deoarece

judecătorul ar săvârşi altfel o denegrare de dreptate, pe când în dreptul penal situaţia este alta,

deoarece lipseşte una din condiţiile de pornire a acţiunii penale şi aceasta nu poate fi pusă în

mişcare, iar când se va întâmăpla asta, va trebui să înceteze conform art. 10, lit. F din Codul de

procedură penală.

5.2. Acţiunea asupra persoanelor a normei juridice

În ceea ce priveşte mărginirea în spaţiu şi asupra persoanelor a normei de drept, s-au ivit

destule probleme în îndelungata istorie a dreptului. Personalitatea dreptului a fost considerată ca

o regulă încă de acum două mii de ani. Fiecare popor este cârmuit de dreptul său (jure suo vivit).

Francii, de exemplu, erau cârmuiţi de legea salică, alemanii de dreptul alleman iar romanii de

dreptul roman. Apoi, această regulă a personalităţii a fost completată cu regula teritorialităţii

normei de drept, dominant în Evul Mediu. Extinderea raporturilor civile şi comerciale în plan

internaţional a dat naştere unui proces de întâlnire a reglementărilor naţionale dar şi a unor

74 Tudor Radu Popescu, Probleme juridice în relaţiile comerciale internaţionale ale R.P.R, Ed. De Stat, Bucureşti, 1995, Ion Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Proarcadia, Bucureşti 1964

69

conflicte de legi, apărând dreptul internaţional privat. Apare astfel necesitatea reglementării

statutului real (regimul juridic al bunurilor) şi statutul personal (regimul juridic al persoanelor).

Acestea sunt dezvoltate în dreptul internaţional privat şi în dreptul comerţului internaţional iar

atunci când există un element de extraneitate, se apelează la normele conflictuale75.

Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor nu poate fi disociată de acţiunea acestora

în spaţiu, deoarece persoana se află întotdeauna într-un mediu geografic, pe un anumit teritoriu.

Localizarea persoanei într-un anumit spaţiu determină anumite consecinţe privitoare la statutul

său, la drepturile civile şi politice, în special drepturile electorale. Statutul persoanelor diferă,

după cum aceştia sunt cetăţeni ai statului respectiv, străini sau apatrizi.

Se distinge astfel regimul naţional acordat cetăţenilor statului respectiv de regimul

străinilor.

Regimul naţional porneşte de la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi de la recunoaşterea

drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru toţi membrii statului respectiv.

Regimul străinilor poate fi identic cu cel al cetăţenilor sau poate fi diferit. În unele state,

străinii au acelaşi regim ca şi cetăţenii statului respectiv, cu excepţia drepturilor politice care se

acordă doar în anumite limite. În România, potrivit Constituţiei, străinii, în privinţa protecţiei

generale a averilor şi persoanelor se bucură de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii români, fiind

exceptate drepturile electorale, dreptul de a ocupa funcţii publice şi dreptul de a face parte din

partidele politice.

În perspectiva aderării României la U.E, Constituţia permite şi cetăţenilor europeni să

ocupe funcţii publice în România şi să participe la vot la alegerile locale.

Un regim mai direct pentru străini este regimul naţiunii celei mai favorizate, în virtutea

căruia într-un stat, străinii se bucură de aceleaşi drepturi ca şi confraţii lor cei mai favorizaţi.

Aceste drepturi recunoscute străinilor pot privi libertăţile economice, comerciale, exercitarea

drepturilor civile etc.

Pe teritoriul unui stat, statutul cetăţenilor este nedisciminator; este posibil totuşi ca unii

cetăţeni să se bucure de anumite imunităţi şi privilegii care izvorăsc din garantarea exerciţiului

liber al profesiunii, funcţiei sau mandatului încredinţat. Aici pot intra demnitarii, persoanele

alese în funcţii publice, judecătorii etc.

75 Nicoale Popa, op. cit., p. 168-169

70

O altă situaţie are în vedere imunităţile şi privilegiile din dreptul internaţional: se bucură

de privilegii şi imunităţi şefii de stat, diplomaţii şi funcţionarii publici internaţionali. Imunitatea

lor se poate referi la imunitatea de jurisidicţie ori la acordarea unor facilităţi de ordin economic

în materie comercială.

Au fost puse în evidenţă două categorii de destinatari: destinatarii de primă linie, adică

persoanele cărora norma juridică le stabileşte drepturi şi obligaţii şi destinatarii de a doua linie,

autorităţile însărcinate să vegheze la respectarea legii sau chiar să o aplice.

În dreptul nostru, legile şi alte acte normative se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor,

fără deosebire de rasă, naţionalitate sau sex. Asta nu înseamnă că legile şi alte acte normative ale

statului nu pornesc, în conţinutul reglementării lor, de la existenţa unor categorii de cetăţeni, cu o

capacitate juridică diferită, rezultată din diferenţele de profesie, funcţie, retibuţie etc., astfel,

există acte normative care care se adresează studenţilor, părinţilor etc. În studiul actelor

normtaive şi în aplicarea lor, aceste diferenţieri ale reglementărilor juridice potrivit acţiunii lor

asupra persoanelor prezintă interes incontestabil76.

Art. 9 din Codul penal consacră faptul că „legea penală română se aplică infracţiunilor

săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română,

dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de

10 ani”.

În cazul celorlate categorii de infracţiuni, legea penală română se aplică infracţiunilor

săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română,

dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită ori dacă a

fost comisă într-un loc care nu este supus jusridicţiei niciunui stat.

Conform dispoziţiilor noului Cod civil, art. 7, „actele normative adoptate de autorităţile şi

de instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede

altfel. Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei

publice se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială”.

Principiul personalităţii legii penale, conform art. 4 din Codul penal, consacră faptul că

legea penală română se aplică şi în cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă

făptuitorul este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România.

76 Momcilo Luburici, op. cit., 2006, p. 75

71

Privind excepţiile de neaplicare a normelor juridice ale unui stat înăuntrul graniţelor sale

asupra unor categorii de persoane care se află pe teritoriul său, este imunitatea diplomatică.

Aceasta presupune inviolabilitatea personală a reprezentanţilor diplomatici şi inviolabilitatea

clădirilor ocupate de reprezentanţa diplomatică. Inviolabilitatea se extinde şi asupra mijloacelor

de transport aparţinând personalului diplomatic şi asupra corespondenţei acestuia.

Agenţii diplomatici sunt exceptaţi de la jurisdicţia penală, civilă şi administrativă a ţării

de reşedinţă. În situaţia în care o persoană cu statut diplomatic săvârşeşte infracţiuni ori

nesocoteşte legile statului de reşedinţă, aceasta poate fi declarată „persoana non grata” şi are

statut acreditat ori expulzarea. Soluţionarea cazului şi angajarea răspunderii juridice se vor

realiza potrivit legilor statului căruia îi aparţine persoana în cauză.

5.2.1 Forme de tratament pentru străini

După cum am arătat, teritorialitatea normei juridice nu este absolută. De-a lungul istoriei,

statele au dezvoltat un sistem de relaţii politico-diplomatice, sistem care a impus o seamă de

instituţii de profil, care să servească scopul menţinerii climatului de recunoaştere reciprocă a

statelor, de respect şi bună conlucrare.

Înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente se realizează prin consimţământul a două

state care stabilesc relaţii diplomatice, consimţământ exprimat în acordul prin care se înfiinţează

misiunea şi prin care se stabileşte şi rangul său (ambasadă, legaţie)77. Misiunea diplomatică are

sediu şi personal, asupra cărora normele juridice naţionale nu au incidenţă.

Pesoanele aflate în misiune diplomatică sunt scutite de impozite şi taxe personale, taxe

vamale, prestaţii personale, etc. Personalul tehnic administrativ beneficiază de privilegiile şi

imunităţile de care se bucură agenţii diplomatici, mai puţin imunitatea jurisdicţională, dar numai

pentru actele săvârşite în exercitarea funcţiilor lor.

77 Mircea Maliţa, Diplomaţie. Şcoli şi instituţii, Ed. Didactică şi .Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 189 şi următ, Grigore Geamănu, p. 20 şi următ.

72

În afara reprezentanţelor diplomatice a statelor există şi alte forme de reprezentare, cum

ar fi reprezentarea pe lângă organizaţiile cu caracter universal, forme de reprezentare economică

permanentă78.

În ceea ce priveşte mărginirea în spaţiu şi asupra persoanelor a acţiunii normei juridice,

ne mai interesează şi regimul juridic al consulilor79.

Misiunile consulare au sarcina de a ocroti interesele economice, juridice şi culturale ale

statului care le numeşte, ale cetăţenilor acestuia aflaţi în ţara de reşedinţă. Ele exercită şi anumite

atribuţii administrative şi chiar juridice. Deoarece misiunile consulare nu îndeplinesc funcţii la

nivel guvernamental, funcţionarii consulari stabilesc legături directe numai cu autorităţile locale

şi nu cu Guvernul. Funcţionarii consulari se bucură de privilegii şi imunităţi mai restrânse decât

cele ale agenţilor diplomatici. Statutul consular include înlesniri, privilegii şi imunităţi privind

postul consular (folosirea drapelelor şi a stemelor naţionale, inviolabilitatea localurilor, scutirea

fiscală a acestora, inviolabilitatea arhivelor şi a documentelor, corespendenţei etc.)80.

Clasele şefilor de oficii consulare sunt: consuli generali, consuli, vice- consuli, agenţi

consulari, principala lor însărcinare fiind aceea de a reprezenta şi ocroti interesele statului şi

conaţionalilor lor, de a coopera cu statul acreditar.

Statutul juridic al refugiaţilor este reglement în prezent de Convenţia referitoare la

statutul refugiaţilor, adoptată în 1951 sub egida O.N.U şi intrată în vigoare în anul 1954,

completată cu Protocolul adiţional din octombrie 1967. Refugiatul, potrivit art. 12 din Convenţie,

este „persoana care în urma unei temeri justificate de a fi persecutată, pe motive de rasă, religie,

naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie publică se găseşte în afara ţării sale

de origine şi nu poate sau nu doreşte să revină în această ţară”.

Statutul personal al refugiatului este cel guvernat de legea statului unde îşi are domiciliul, sau

dacă nu are domiciliu, legea statului unde îşi are reşedinţa. În ce priveşte celelalte drepturi, li se

aplică regimul acordat străinilor.

Instituţia azilului cunoaşte două forme: azilul teritorial şi azilul diplomatic. Azilul

teritorial se acordă de statul în cauză, acordarea sau neacordarea fiind un drept suveran, o

manifestare unilaterală de voinţă. Dreptul de azil este prevăzut în Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului (art. 14). Persoanele care solicită azil nu pot fi supuse unor măsuri de

78 Pe larg despre aceasta la disciplina Drept internaţional public79Ion M. Anghel, Drept consular, Ed. Ştiinţă şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, Grigore Geamănu, vol. cit., p.47 80 Nicolae Popa, op. cit., p. 171

73

respingere la frontieră, de expulzare ori de silire în vederea întoarcerii în statul unde poate fi

supus persecuţiei. Azilul diplomatic nu se bucură de sprijin instituţional: art. 14 din Convenţia de

la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice prevede expres că localurile misiunii nu vor

fi utilizate într-un mod incompatibil cu funcţiile misiunii. Neexistând o reglementare a regimului

juridic al azilului diplomatic şi statutul juridic al celui care cere azil este incert. În perioada

azilului, acesta nu poate să dobândească drepturile acordate în mod obişnuit străinilor aflaţi pe

teritoriul statului căruia îi aparţine misiunea diplomatică, dar, pe teritoriul statului al cărui

cetăţean este, îşi păstrează drepturile şi obligaţiile decurgând din această calitate81.

O ultimă problemă care priveşte acţiunea asupra persoanelor a normei juridice se referă la

regimul juridic al străinilor82. Noţiunea de străin desemnează persoana care, aflată pe teritoriul

unui stat, are cetăţenia altui stat sau este lipsită de cetăţenie (apatrid). Statele consacră regimuri

juridice diferite străinilor. Aflat pe teritoriul unui stat străin, persoana este supusă regimului ce

rezultă din situaţia sa ca străin, ea neîncetând legătura cu statul al cărui cetăţean este. Sunt

cunoscute trei forme de reglementare, de către state, a regimului juridic al străinilor şi anume:

regimul naţional constând din faptul că străinii au aceleaşi drepturi civile ca şi cetăţenii statului

de reşedinţă; regimul special, potrivit căruia drepturile străinilor sunt stabilite în mod special prin

legi sau tratate internaţionale şi regimul ce rezultă din clauza naţiunii celei mai favorizate,

potrivit căruia statul de reşedinţă acordă cetăţenilor unui alt stat, dar aflaţi pe teritoriul lui,

anumite drepturi, care nu pot fi mai restânse decât drepturile acordate cetăţenilor oricărui stat

terţ. Clauza are o natură contractuală, ea neexistând în lipsa convenţiei dintre părţi. Domeniile

care pot face obiectul clauzei sunt diverse: exporturi, importuri, tranzit, tarife vamale; regimul

persoanelor fizice şi juridice; regimul misiunilor diplomatice şi consulare; drepturi de creaţie

intelectuală; administrarea justiţiei; aceesul la instanţe etc.83.

Insistenţa statelor de a obţine clauza, în raporturile cu statele dezvoltate, este explicabilă

având în vedere faptul că acordarea clauzei implică înlăturarea discriminărilor precum şi facilităţi

în relaţiile politice şi economice.

5.2.2 Modalităţi de încetare a prezenţei unor străini pe teritoriul unui stat

81 Iuliana Savu, Introducere în drept, ediţia a II-a, Ed. Fundaţia „România de mâine”, Bucureşti, 2007, p. 167-16882 Vezi Gheorghe Moca, Drept internaţional public, TUB, 1989, p. 21583 Gigore Geamănu, Diplomaţie. Şcoli şi instituţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 329

74

Constituţia României stipulează în art. 18 alin. (1) că „cetăţenii care locuiesc în România

se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi alte legi”, iar

în art. 19, „pe timpul şederii în România străinii sunt obligaţi să respecte legislaţia română, în

care sens ei nu pot organiza sau înfiinţa pe teritoriul României partide politice sau alte organizaţii

sau grupări similare acestora şi nu pot face parte din acestea”; nu pot ocupa funcţii şi demnităţi

publice, civile sau militare; nu pot iniţia, organiza sau participa la manifestaţii ori întruniri care

aduc atingere ordinii publice sau siguranţei naţionale.

Dreptul de şedere în România poate fi limitat sau întrerupt străinului care a desfăşurat,

desfăşoară sau există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună

în pericol siguranţa naţională, ordinea publică, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. De asemenea,

împotriva străinului care a săvârşit o infracţiune poate fi dispusă măsura expulzării, în condiţiile

prevăzute de legislaţia penală română.

Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi din România numai în baza unei convenţii

internaţionale sau în condiţii de reciprocitate, conform alin. 3 din Constituţie.

În România, regimul juridic al străinilor este reglementat de Ordonanţa de urgenţă nr.

194/ 2002, modificată şi completată prin Legea nr. 482 din 10 noiembrie 2004, care prevăd

următoarele: „prin străin se înţelege persoana fără cetăţenie română; străinii se bucură, în

România, de protecţia generală a persoanei şi a averii, precum şi de drepturile prevăzute în

tratatele internaţionale la care România este parte”.

Cetăţenii care au săvârşit în afara teritoriului unei ţări infracţiuni deosebit de periculoase

(contra securităţii statului, contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii unui cetăţean), vor fi

sancţionaţi potrivit legislaţiei în vigoare.

În legătură cu aspectele internaţionale ale aplicării normelor juridice în spaţiu şi, în

special cele privind exceptarea aplicării lor asupra unor categorii de persoane în anumite condiţii,

precum şi cele privind aplicarea lor extrateritorială în anumite condiţii are o mare importanţă

respectarea principiilor democratice ale dreptului internaţional, în special a egalităţii şi

reciprocităţii84. De exemplu,în cazul în care un agent diplomatic săvârşeşte fapte incompatibile

cu statutul său şi lezează grav ordinea de drept, statul acreditar poate cere retragerea sa sau poate

să-l declare persoana non-grata, situaţie în care este expulzat.

84 Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Cristian Jurca, Drept internaţional public, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 48

75

Expulzarea este o măsură care se ia în baza unui act prin care un stat constrânge unul sau

mai mulţi străini care se află pe teritoriul său să-l părăsească în cel mai scurt timp. În general, se

expulzează doar străinii, dar se pot expulza şi naţionalii. Această măsură se ia pentru ocrotirea

ordinii juridice a statului sau din consideraţii economice, politice etc.

Extrădarea este un act de asistenţă juridică interstatală în materie penală care urmăreşte

transferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranităţii judiciare a unui

stat în domeniul celuilalt stat. Extrădarea, fiind un atribut suveran al statului, acesta poate admite

sau refuza predarea persoanei a cărei extrădare se cere. Se poate acorda sau poate fi solicitată pe

bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate sau în temeiul legii.

5.2.3 Aplicarea şi luarea în considerare a legii străine

Fiecare stat aplică într-o anumită măsură legea străină, unele într-o măsură mai mare,

altele într-o măsură mai mică, dar fiecare sistem de drept admite aplicarea legii străine ca o

necesitate85 pentru existenţa relaţiilor economice între state, de exemplu. Este imposibil ca un stat

să aibă relaţii economice internaţionale şi să aplice propria lege, trebuie să aplice neapărat şi

legea străină.

Necesitatea aplicării legii străine decurge, pe de altă parte şi din interesul reciprocităţii pe

care îl are fiecare stat de a i se aplica propriile legi, de către alte sisteme de drept deoarece, dacă

un stat nu ar aplica pe teritoriul său legi străine, atunci nici el nu ar putea pretinde altor state ca

legile lui să fie aplicate pe teritoriul acestora. Aplicarea legii străine într-un anumit stat se face

ţinând seama de normele de drept internaţional privat. Putem spune că „prestigiul aplicării legii

străine este conferit de către norma conflictuală a forului care o determină”.

Art. 6 din Legea nr. 105/1992 prevede că „aplicarea legii străine este independentă de

condiţia reciprocităţii, afară numai dacă dispoziţii speciale nu prevăd altfel. În cazul în care se

cere condiţia reciprocităţii de fapt, îndeplinirea ei este prezumată până la dovada contrară.

Dovada se solicită Ministerului de Justiţie, care stabileşte situaţia reală, prin consultare cu

Ministerul Afacerilor Externe”.

Cât priveşte starea civilă şi capacitatea persoanelor, se aplică legea personală, în sensul că

persoana română aflată în străinătate rămâne supusă legii române. Art. 2 alin. (2) din Codul civil

85 Ion P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Procordia, Bucureşti, 1993, p. 42-43

76

dispune că „Legile relative la starea civilă şi capacitatea persoanelor urmăresc pe români chiar

când ei îşi au reşedinţa în străinătate”.

Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat,

prevede faptul că starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de

legea sa naţională, afară numai dacă prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel (art. 11). Legea

naţională este legea statului a cărei cetăţenie o are persoana în cauză. Determinarea şi proba

cetăţeniei se fac în conformitate cu legea statului a cărui cetăţenie se invocă. Începutul şi

încetarea personalităţii sunt determinate de legea naţională a fiecărei persoane. Numele persoanei

este, de asemenea cârmuit de legea naţională.

În privinţa persoanelor juridice, acestea au naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a

stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social. Dacă există sedii în mai multe state,

determinant este sediul real, prin care se înţelege locul unde se află centrul principal de

conducere şi de gestiune a activităţii statuare86.

Constituţia României, prevede în art. 11, intitulat „Dreptul internaţional şi dreptul intern”

că statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din

tratatele la care este parte, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern iar, în

cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare

Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.

În art. 18, intitulat „Integrarea în Uniunea Europeană” se stipulează: „ca urmare a

aderării, prevederile tratatelor Constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte

reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din

legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

Prima constatare ce se degajă din textele citate se referă la faptul că numai tratatele

ratificate ale Parlamentului României, prin lege distinctă fac parte din dreptul intern, având forţă

juridică specifică legii. Reglementările comunitare cu caracter obligatoriu adoptate de instituţiile

Uniunii Europene au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din dreptul intern.

Drept urmare, România are obligaţia de a transpune în dreptul intern directivele, deciziile

şi regulamentele comunitare. Acest lucru este stipulat în art. 249C din Tratatul de la Lisabona

care prevede: „statele membre iau toate măsurile de drept intern necesare pentru a pune în

aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic al Uniunii”.

86 Nicolae Popa, op. cit., p. 169

77

Luare în considerare a legii străine înseamnă situaţia în care legea străină este numai o

condiţie pentru aplicarea legii proprii, ţinându-se seama de fapt de legea străină doar pentru a se

defini un raport juridic.

Concluzii

Din cele prezentate în aceste 5 capitole putem trage concluzia că este în natura fiecărei

acţiuni umane ca ea să fie normată. Întrucât viaţa socială presupune norme, rezultă că aceste

norme au rol de forţe organizatoare şi coordonatoare ale interacţiunilor umane. Normele juridice

nu sunt izolate, ele se alătură altor categorii de norme (morale, sociale, religioase etc.), coexistă

cu acestea, acţiunea lor se întrepătrunde cu acţiunea celorlalte norme. De exemplu, şi normele

morale sau religioase conţin percepte legate de viaţa în comun, cum ar fi: să nu furi, să nu omori

etc.

După cum am arătat, normele sociale sunt obligatorii, generale şi abstrate. Fiecare normă

răspunde în mod necesar unei nevoi sociale, unui imperativ de a cărui realizare poate depinde

soarta colectivităţii sociale care a dat naştere acelei norme, ele dictează sau impun o anumită

conduită în anumite împrejurări date, ele cer oamenilor să facă, să se abţină sau să nu facă un

anumit lucru considerat just. Intervine aici comportamentul juridic pentru a apăra în mod efectiv

societatea şi pentru a combate comportamentul considerat deviant.

78

Persoanele care pretind că nu cunosc nici o regulă de drept pot fi considerate excluse din

orice grup, deoarece doar dacă se acţionează în baza unor reguli preconstituţionale, oamenii îşi

organizează astfel acţiunile cunoscând eventualele consecinţe ale faptelor lor; astfel este

contracarată concepţia libertăţii absolute, dar cu toate acestea, omul îşi înfrânează această dorinţă

a libertăţii absolute în momentul în care a înţeles că o anume regulă este justă şi că aceasta

satisface şi nevoia de securitate dar şi pe cea de justiţie.

Pentru a rezolva problema raportului dintre limbă şi gândire, dintre conţinutul normei şi

formularea verbală a acesteia, norma juridică, ca formă de manifestare lingvistică a conţinutului

poate exprima clar ceea ce a dorit să expună organul de stat al actului normativ emis. Rolul

interpretării este acela al descoperirii şi explicării conţinutului real al regulii pe care organul de

stat a dorit să o formuleze87.

După cum am afirmat, norma juridică constituie structura internă a dreptului privit în

ansamblu, elementele sale constitutive. Normele juridice organizate în sistem alcătuiesc dreptul,

iar aceste norme, indiferent de conţinutul reglementării pe care o prevede şi de ramura de drept

căruia îi aparţine, cuprinde unele trăsături comune a căror cercetare este necesară pentru studiul

fenomenului juridic.

În primul rând, trebuie să amintim că norma juridică are un caracter general, impersonal

dar cu toate acestea ea nu poate cuprinde chiar toate situaţiile posibile care pot apărea în viaţă, ea

trebuind aplicată situaţiilor concrete. În momentul intrării ei în acţiune, norma juridică se

confruntă cu viaţa socială aflată în continuă dezvoltare iar, pentru a vedea în ce măsură cadrul

concret este cuprins în ipoteza avută în vedere de norma juridică, este necesară o cunoaştere

completă şi exactă a prevederilor ei.

Mai departe, trebuie menţionat că, pentru a fi pe deplin cunoscută şi corect aplicată, ea

trebuie să fie coroborată cu celelalte norme, să fie înţeleasă ca o parte a unui sistem al

reglementării. Deci, o reglementare din partea specială a unui cod (penal, civil etc.) sau o

sancţiune penală dintr-o lege specială, nu pot fi pe deplin înţelese doar dacă sunt privite în

strânsă legătură cu reglementările de principiu din partea generală a codului respectiv.

Norma juridică este considerată ca o măsură generală care se aplică în toate cazurile ce se

ivesc sub imperiul ei, pe timp nedeterminat sau în intervalul de timp prevăzut în cuprinsul ei,

într-un anumit spaţiu sau teritoriu şi unor subiecte care participă la circuitul juridic în acest

87 Momcilo Luburici, op. cit., p. 191

79

spaţiu. Prin urmare, acţiunea normelor juridice conţine trei coordonate necesare în ceea ce

priveşte validitatea şi eficacitatea: timpul, spaţiul şi persoanele. În principal, norma juridică

acţionează pe timp nedeterminat, este condiţionată de durata menţinerii în vigoare a actelor

normative, într-un spaţiu dominat de noţiunea de teritoriu statal şi asupra unor subiecte angrenate

în circuitul civil (persoanelor asupra căruia acţionează), în cadrul acestui teritoriu.

Norma juridică mai este considerată o premisă generală şi fundamentală a raportului

juridic, caracterizat ca fiind o normă juridică în acţiune. Norma juridică îşi găseşte în acest raport

juridic principalul său mijloc de realizare. Practic, norma prefigurează în abstract posibilitatea

existenţei unei relaţii ce antrenează consecinţe juridice. Naşterea, modificarea sau stingerea

oricărui raport juridic se încadrează în timp şi spaţiu. Din punct de vedere al timpului, normele

juridice se succed, iar din punct de vedere al spaţiului, ele coexistă. Între legi şi alte situaţii

juridice există mereu raporturi de concomitenţă sau de anterioritate, în ceea ce priveşte vectorul

timp şi raporturi interne, dacă facem referire la spaţiu.

După cum s-a desprins din analiza anterioară, norma juridică este celula de bază a

dreptului, este sistemul juridic elementar, este considerată un etalon, un model de comportament,

un „program”. Scopul normei juridice este acela de a asigura relaţiilor sociale securitatea

esenţială precum şi armonia în temeiul unei idei de valoare avute în vedere de legiuitor. Norma

juridică îşi va realiza astfel scopul în măsura în care răspunde inteligibil şi tehnic interesului pe

care-l reprezintă88. Este important să înţelegem rolul ordinii juridice în procesul afirmării şi al

menţinerii ordinii sociale, al echilibrului social în condiţiile în care în societate sunt prezente

numeroase interese contradictorii. Aceste norme juridice sunt considerate a fi adevărate mijloace

de realizare a idealului de justiţie în conformitate cu voinţa socială ce se exprimă în conţinutul

prevederilor sale.

Respectarea normelor de drept constituie o condiţie necesară pentru realizarea

prevederilor dreptului, pentru crearea ordinii de drept. Nici un sistem de drept nu se poate lipsi

de respectarea prevederilor care exprimă voinţa de stat, fixează măsurile principale ale statului în

conducerea vieţii economice, politice, culturale, sociale etc. Respectarea normelor de drept

exprimă întocmai atitudinea cetăţenilor, a organelor de stat şi organizaţiilor sociale faţă de actele

normative în vigoare, faţă de normele juridice, iar tocmai această atitudine este în directă

legătură cu natura socială şi regimul politic al statului89.

88 Nicolae Popa, op. cit., p. 14589 Momcilo Luburici, op. cit, p. 199

80

Analiza normelor juridice degajă concluzia că acestea pot cuprinde, pe lângă regulile de

conduită, şi alte prevederi. ca principii generale de drept, definiţii, explicarea unor termeni legali,

descrierea capacităţii juridice etc., subordonate scopului eficientizării acţiunii juridice care nu

poate exista fără un timp definit, un spaţiu şi persoane asupra cărora norma juridică se va aplica.

Studiu de caz: Retroactivitatea legii bugetare:

81