Actiunea Civila in Procesul Penal

5/17/2018 Actiunea Civila in Procesul Penal - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/actiunea-civila-in-procesul-penal-55ab5a3481954 1/24

Introducere

Când prin comiterea infracţiunii se produc şi anumite pagube materiale sau morale, se dă naştereşi unui raport juridic de drept civil, în baza căruia persoana care a suferit daune poate pretinde repararea

pagubei. Asemenea pretenţii se realizează tot pe calea unei acţiuni judiciare, care are ca obiect, sub aspectsubstanţial, exercitarea dreptului de a reclama tragerea la răspundere civilă. Această acţiune nu estespecifică procesului penal, ci procesului civil. în anumite cazuri determinate, ea poate fi alăturată acţiunii

penale şi se exercită deodată în cadrul procesului penal. Nu toate faptele prevăzute de legea penală potavea ca urmare producerea unor pagube materiale sau morale, dar sunt unele care, de regulă, producasemenea urmări, întrucât activitatea fizică, materială a făptuitorului se îndreaptă tocmai împotriva unor

bunuri, lezând relaţiile sociale cu privire la acestea.Pagubele materiale produse prin fapte, altele decât cele prevăzute de legea penală, sunt, de

asemenea, recuperabile pe calea unei acţiuni civile, dar această acţiune civilă nu poate fi adusă în faţainstanţelor penale. în consecinţă, în procesul penal, după legislaţia noastră procesual penală în vigoare,

poate fi exercitată numai acţiunea civilă prin care se tinde să se recupereze pagubele produse prinsăvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Persoana care a suferit daune în urma săvârşirii uneiinfracţiuni poate să-şi aleagă desigur calea unei acţiuni separate, nefiind ţinută să-şi alăture acţiunea sa

civilă celei penale.Pentru toate situaţiile în care pagubele au la bază alte cauze decât o faptă prevăzută de legea penală, persoana care a suferit daune este obligată să urmeze calea acţiunii civile separate, exercitată încadrul unui proces civil. Aşadar, acţiunea civilă este specifică procesului civil, dar în anumite situaţiideterminate ea poate fi exercitată şi în cadrul procesului penal, deodată cu acţiunea penală.

în timp ce acţiunea penală este indispensabilă procesului penal, acţiunea civilă este facultativă pentru acelaşi proces.



1. Noţiunea de acţiune civilă în procesul penal

Dreptul de a accede la justiţie reprezintă un aspect al dreptului general la petiţionare, aşa cum esteconsacrat de art. 21 din „Constituţia României": „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea

drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime".în acest sens, acţiunea în justiţie înscrie, printre alte garanţii juridice ale drepturilor subiective, principalul mijloc de protejare a unor asemenea drepturi şi, în general, a ordinii juridice.

Termenul de acţiune este utilizat în mai multe accepţiuni facilitat chiar de către limbajul juridic.Astfel, într-un prim sens consacrat mai ales de practicieni - acţiunea înseamnă un drept sau interes legal.în alte cazuri, semnificaţia este de „exercitare a unei puteri". Adeseori, în limbajul juridic curent, celedouă noţiuni se folosesc cu o semnificaţie similară ca valoare.

în domeniul penal, acţiunea se foloseşte şi pentru desemnarea unui fapt penal dar, în limbajul procesual penal, termenul de acţiune este utilizat şi pentru determinarea diferitelor categorii de acţiuni: penale, civile, comerciale, administrative etc.

Acţiunea nu poate fi redusă însă la actul de sesizare a organului judiciar, ea constituind un mijloc

procedural care întreţine şi justifică întreaga activitate a organului judiciar sesizat.Drepturile civile subiective sunt recunoscute prin lege oamenilor, individual sau colectiv,respectiv persoanelor juridice pentru satisfacerea anumitor nevoi materiale sau social culturale. Nu estesuficient însă ca legiuitorul să dispună asupra recunoaşterii drepturilor civile subiective, ci să asiguremijloacele prin care aceste drepturi, în caz de nevoie, să poată fi apărate.

Apărarea drepturilor civile subiective se realizează prin intermediul unor mijloace multiple şivariate; în cadrul acestor mijloace, acţiunea civilă reprezintă însă mijlocul cel mai eficace pentru apărareaacestor drepturi.

A şti deci ce este acţiunea în justiţie, care sunt condiţiile sale de exercitare, ce forme poateîmbrăca etc., este o completare din punct de vedere teoretic la studiul despre drepturile civile subiective şiîn acelaşi timp o introducere indispensabilă în studiul activităţii procesuale de judecată a jurisdicţiei

civile. Etimologia cuvântului acţiune vine din dreptul roman; jurisconsultul Celsus definea acţiuneaca dreptul de a urmări înaintea judecătorului, ceea ce ni se datorează, afirmaţie înscrisă în „Instituţiile luiJustinian", Cartea a III-a, Titlul IV.

Atât în vorbirea curentă, cât şi în unele texte ale legii, cuvântului „acţiune" i se dau mai multeînţelesuri:

-exprimarea ideii că, în principiu, calea justiţiei organizate a statului (via juris) este directivatuturor celor ce simt nevoia de a apela la ea şi că, totodată, această cale este opusă căii spontane,individuale de apărare a drepturilor civile subiective (via facti);

-facultatea pe care orice persoană interesată o are de a apela la organele jurisdicţionalecompetente, atunci când consideră că i s-a făcut o nedreptate, pentru a cere ca legea să fie aplicată în

favoarea sa; astfel concepută acţiunea reprezintă calea justiţiei obiective pentru soluţionarea unui conflictconcret, dreptul sau prerogativa a cărui exercitare este lăsată la latitudinea celui în favoarea căruia a fostrecunoscută;

-un echivalent al cuvântului drept (în interes subiectiv), o formă de manifestare sau de viaţă aacestuia; astfel în loc de a vorbi despre dreptul ce se valorifică prin acţiune se vorbeşte numai despreexistenţa acţiunii ca mod de manifestare sau ca un atribut al acesteia;

-apărarea dreptului nu numai pe cale de acţiune, dar şi pe cale de excepţie; astfel sub primulaspect, acţiunea se consideră a fi exercitată pentru apărarea dreptului reclamantului, iar sub cel de aldoilea pentru apărarea dreptului pârâtului;

-cererea de chemare în judecată - actul procesual prin care este făcută sesizarea şi în care suntconcretizate elementele acţiunii.

în doctrina din ţara noastră se arată, într-o opinie, că „acţiunea e dreptul acordat oricărei persoanede a cere organelor judiciare ca, prin mijloacele organizate de lege şi aplicând legea, să dea satisfacţiileintereselor care nu se pot realiza direct, nici prin alte mijloace practice".



într-o altă formulare a aceluiaşi autor se arată că „acţiunea" e calea justiţiei, e aptitudinea,facilitatea, puterea legală, recunoscută oricui de a obţine, cu formele şi în condiţiile determinate de lege,recunoaşterea şi redresarea unui drept subiectiv, e deci protecţiunea socială a acestuia în forma ei cea maiexpresivă şi cea mai eficace".

Un alt autor o defineşte ca fiind „dreptul oricărei persoane de a reclama sau apăra în faţaorganelor de jurisdicţie drepturi sau interese aflate în stare de conflict ori alte situaţii subiective, care,

pentru clarificarea lor juridică necesită intervenţia justiţiei, pentru ca prin aplicarea legii să se dispunăasupra realizării sau executării lor, în condiţiile sau formele ce vor fi stabilite prin actul final de

jurisdicţie".

Într-o altă definiţie se arată că „acţiunea civilă este mijlocul de exercitare a dreptului de a se pretinde şi obţine concursul organelor de judecată, în vederea recunoaşterii sau realizării unor drepturisubiective încălcate sau nerecunoscute ori apărării unor situaţii juridice ocrotite delege".

Alţi autori definesc acţiunea civilă ca fiind conflictul legal prin care o persoană cere instanţei de judecată fie recunoaşterea dreptului, fie realizarea acestui drept prin încetarea piedicilor puse în calea sade o altă persoană sau printr-o despăgubire corespunzătoare. Ca un rezumat la această definiţie, acţiunea

civilă constă în dreptul de a urmări în justiţie ceea ce ţi se datorează (juspersequendi judicio quodsibidebetur )1 § .Într-o altă accepţie, acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în

cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil prin recunoaşterea sau realizarea luiîn cazul în care este încălcat sau contestat, ori a unor situaţii juridice ocrotite de lege2§.

În sfârşit, redăm definiţia potrivit căreia acţiunea este „mijlocul legal prin care o persoană cereinstanţei judecătoreşti fie recunoaşterea dreptului sau fie realizarea acestui drept, prin încetarea piedicilor

puse în exercitarea sa de o altă persoană sau printr-o despăgubire corespunzătoare".Astfel, în doctrina franceză se observă o diversitate de formulări. În literatura mai veche acţiunea

este definită ca posibilitatea de a merge la puterea judecătorească pentru a cere să i se recunoască dreptulcontestat sau a face să fie respectat dreptul vizat şi ca puterea de a obţine în justiţie recunoaşterea sau

protecţia unui drept dacă el este contestat, ameninţat ori vizat sau, altfel spus, ca facultatea de a te adresaautorităţii judiciare pentru a face să înceteze valoarea unui drept sau dacă este cazul, de a obţine reparareadaunelor cauzate.

Un alt autor defineşte acţiunea ca o putere recunoscută particularilor de a se adresa justiţiei, pentru a obţine respectul drepturilor şi intereselor lor legitime.

Acţiunea este dreptul pentru autorul unei pretenţii de a fi ascultat asupra fondului acesteia, astfelca judecătorul să spună dacă este sau nufondată. Pentru adversar, acţiunea este dreptul de a discutatemeinicia unei pretenţii.

În altă ordine de idei, acţiunea civilă reprezintă mijlocul legal cel mai important de proteguire prin constrângere a drepturilor civile încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Pe calea acţiunii civile s-

a stabilit dreptul (persoanei fizice sau juridice) de a cere organului de jurisdicţie, instanţei de judecată orialtui organ de stat cu atribuţii jurisdicţionale, fie recunoaşterea unui drept subiectiv preexistent, oriconstituirea unei situaţii juridice noi, fie încetarea piedicilor puse în exercitarea drepturilor sau în ceea ce

priveşte drepturile la plata unor despăgubiri atunci când încălcarea şi executarea unor asemenea obligaţiieste necesară în vederea realizării dreptului

42

respectiv .Din cele analizate până în prezent am putea concluziona că: dreptul subiectiv este posibilitatea

recunoscută de legea civilă subiectului activ -persoana fizică sau persoana juridică în virtutea căreiaacesta poate în limitele dreptului şi moralei să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită

1Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein - Tratat de drept procesual civil. Teoria generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1983, pg. 229.

2 Viorel M. Ciobanu - Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura „Naţional", Bucureşti, 1997, pg. 248.- 71 -



corespunzătoare, să dea, să facă ori să nu facă ceva - de la subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei deconstrângere a statului, în caz de nevoie.

Din această definiţie, ca şi din altele asemănătoare, rezultă, de regulă, explicit, dar uneori şinumai implicit, că unul dintre elementele dreptului subiectiv civil îl constituie posibilitatea de a recurge,în caz de nevoie, la forţa de constrângere a statului.

De asemenea, prin dreptul la acţiune, în sens procesual, se înţelege posibilitatea unei persoane de

a se adresa organului jurisdicţional, iar în sens material, posibilitatea pe care o are reclamantul de a obţinerecunoaşterea sau realizarea dreptului său contestat prin constrângerea juridică a pârâtului3§.

În cazul în care dreptul subiectiv civil este contestat sau încălcat, titularul său are posibilitatea dea recurge la forţa de constrângere a statului, adică la activitatea special reglementată a organelor salecompetente -organele de jurisdicţie - desfăşurată în vederea realizării scopului pentru care drepturileîncălcate sau nesocotite au fost recunoscute titularilor lor sau în cadrul procesului civil care, ca formăspecială a influenţei sociale şi aconstrângerii judiciare serveşte la valorificarea în concret a dreptuluisubiectiv încălcat.

Putem concluziona faptul că, acţiunea civilă în procesul penal este mijlocul juridic prin

intermediul căruia se realizează în justiţie tragerea la răspundere civilă a inculpatului sau a

persoanei responsabile civilmente. Este mijlocul legal prin care persoana păgubită material sau moralcere să-i fie reparat prejudiciul cauzat4. Acţiunea civilă este definită ca fiind mijlocul legal cel maiimportant de proteguire prin constrângere judiciară a drepturilor civile încălcate sau a intereselor ocrotitede lege. Pe calea acţiunii civile, un subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică) cere organuluide jurisdicţie fie recunoaşterea unui drept subiectiv preexistent ori constituirea unei situaţii juridice noi,fie încetarea piedicilor puse în exercitarea dreptului său de către o altă persoană, sau plata uneidespăgubiri, atunci când instituirea şi executarea unor asemenea obligaţii este necesară în vederearealizării dreptului respectiv.

Acţiunea civilă, fiind alăturată acţiunii penale şi având un caracter accesoriu, poate fi exercitată încadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală. Caracterulaccesoriu al acţiunii civile în procesul penal face ca aceasta să poată fi exercitată numai împotriva

inculpatului sau părţii responsabile civilmente, precum şi faţă de succesorii acestora.

2. Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal

Pentru exercitarea acţiunii civile, în procesul penal sunt necesare a fi îndeplinite cumulativurmătoarele condiţii:

a) infracţiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;b) între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe

o legătură de cauzalitate;c) prejudiciul trebuie să fie cert;d) prejudiciul să nu fi fost reparat;

e) în cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de exerciţiu, săexiste cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal (când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cucapacitate restrânsă, acţiunea civilă se exercită din oficiu, nefiind necesarăcererea de constituire ca parte civilă - art. 17 Cod procedură penală).

a) Infracţiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau moral. Această condiţie faceca nu în orice proces penal să poată fi exercitată şi acţiunea civilă, deoarece anumite infracţiuni, prinnatura urmărilor lor, nu pot genera prejudicii materiale sau morale, şi în consecinţă, exclud, de plano,

posibilitatea exercitării acţiunii civile. Săvârşirea infracţiunilor de pericol nu constituie prin ele însele unsuport pentru o constituire de parte civilă, oferind numai posibilitatea despăgubirii pe cale civilă separată,

3 Alexandru Balaci - Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Cluj-Napoca, 1983, pg.104- 72 -

4 M. Costin, M. Minea, D. Radu - Dicţionar de Drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 15.- 73 -



pentru celelalte eventuale fapte păgubitoare, fără caracter penal, care au avut legătură cu infracţiunea de pericol. În acest sens s-a decis de pildă, că dacă inculpatul a fost judecat în procesul penal pentruinfracţiunea de fals intelectual (art. 289 din vechiul Cod penal), obligarea acestuia la despăgubiri nu este

posibilă, pentru că instanţa penală nu a fost sesizată cu judecarea unei fapte penale producătoare de pagube materiale5§. La fel s-a hotărât că, întrucât infracţiunea de conducere a unui autovehicul fără permisul corespunzător categoriei respective, nu generează prin obiectul ei daune materiale, constituirea

de parte civilă nu este posibilă, eventualele prejudicii putând fi recuperate de cel vătămat numai pe caleaunei acţiuni în faţa instanţei civile6.

b) Intre infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de

cauzalitate.

Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur şi simplu, o faptăilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, dar este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie unraport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.

Deseori, raportul de cauzalitate privitor la prejudicierea unor persoane poate fi stabilit cu uşurinţă.Alteori, raportul de cauzalitate este mai greu de stabilit, mai ales când efectul a fost precedat de omultitudine de acţiuni umane sau de alte împrejurări. Spre exemplu, un autovehicul, care a fost procuratnou şi care avea deficienţe ale frânei, dar care la prima vedere nu au putut fi depistate. După parcurgerea

unei oarecare distanţe, conducătorul autovehiculului a produs un accident rutier din cauza sistemului defrânare ce nu a putut fi pus în funcţiune în acel moment. În urma accidentului a rezultat decesulconducătorului auto şi alte două persoane au suferit leziuni corporale grave, iar autovehiculul a fostavariat.

La prima vedere este greu de stabilit cauza accidentului: calitatea necorespunzătoare aautovehiculului sau neîndemânarea conducătoruluiauto. Tocmai de aceea, în practica judiciară se dispuneefectuarea unor constatări tehnico-ştiinţifice, a unor expertize tehnice, chimice, medicale sau de altănatură. Asemenea expertize, desigur necesare, nu sunt întotdeauna suficiente pentru lămurirea participării

persoanei la producerea efectului, fiind obligatoriu de administrat o serie de alte probe. Trebuie precizatcă este necesar să se stabilească nu un raport de cauzalitate, în general, ci raportul de cauzalitate specificdintre acţiunea sau inacţiunea omenească cu caracter ilicit şi prejudiciul, fără a ignora ori subaprecia

cauzele de ordin fizic, biologic, medical, tehnic etc.Deşi orice acţiune umană constituie o acţiune unitară, de ordin psiho-fizic, ea exprimând nunumai o exteriorizare obiectivă, dar deopotrivă, şi o atitudine de conştiinţă, afectivitate şi voinţă, totuşiatunci când analizăm raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, facem abstracţie deatitudinea subiectivă. Aspectele de ordin psihic alcătuiesc un element important pentru stabilirearăspunderii - vinovăţia.

O persoană poate fi trasă la răspundere juridică, în general, şi la o răspundere civilă, în special,numai dacă între fapta sa şi efectul produs există, în mod obiectiv, un raport de cauzalitate. Inexistenţaacestui raport înlătură existenţa temeiului tragerii la răspundere juridică a persoanei care a săvârşit fapta.

Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice se dobândeşte de la data înfiinţării lor şi sfârşeşteodată cu încetarea persoanei juridice. Persoana juridică este limitată de principiul specializării, neputândsă exercite drepturi şi să şi asume obligaţii care nu sunt conforme cu scopul pentru care a fost creată.

Titulara capacităţii de exerciţiu este însăşi persoana juridică, dar drepturile acesteia sunt exercitatede organele sale prin îndeplinirea obligaţiilor ce le revin. Actele întocmite de aceste organe în numele

persoanei juridice sunt actele persoanei juridice însăşi, dacă sunt întocmite în limitele puterilor ce le-aufost conferite.

În activitatea procesuală, persoana juridică participă, de regulă, prin jurisconsult.Organele judiciare, în cazul răspunderii civile, pot obliga la despăgubiri civile o anumită

persoană, numai în cazul în care se constată producerea unui prejudiciu ca urmare a faptei săvârşite.

5Tj. Timiş - Decizia penală, nr. 438/1975, în R.R.D., nr. 1/1976, pag. 50. CSJ - Secţia penală, Decizia nr. 1264/1983, în Culegerede decizii, Bucureşti, 1983, pag. 260.

6- 74 -



c) Prejudiciul trebuie să fie cert. Această condiţie impune ca acţiunea civilă să fie exercitată pentru recuperarea unui prejudiciu sigur, atât sub aspectul existenţei sale, cât şi sub aspectul posibilităţilor de evaluare7§.

Prejudiciul este cert în cazul în care este constatat şi este deci actual. Prejudiciul actual este certtotdeauna întrucât s-a produs deja, dar poate fi cert şi un prejudiciu viitor, dacă este sigur şi susceptibil deevaluare. Instanţa de judecată a refuzat obligarea inculpatului la plata unei despăgubiri întemeiate pe un

fapt viitor şi nesigur; în speţă, se solicitau daune în favoarea victimei minore, legate de faptul că prinaccidentarea acesteia i se prelungeşte ciclul total de şcolarizare, până la obţinerea unei calificărisuperioare, şi deci o întârziere a dobândirii unui câştig decurgând din încadrarea în muncă8§.

d) Prejudiciul să nu fi fost reparat. Este cerută această condiţie, deoarece există posibilitatea ca,înainte de exercitarea acţiunii civile în procesul penal, prejudiciul cauzat prin infracţiune să fi fostacoperit, total sau parţial, de către alte persoane decât inculpatul. Asemenea situaţii pot decurge din faptulcă persoana vătămată primeşte: pensie din sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale;despăgubiri în baza unui contract de asigurare; despăgubiri de la o terţă persoană, care nu are obligaţia dea plăti aceste reparaţii.

Repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune nu exclude, de plano, posibilitatea exercitării

acţiunii civile în procesul penal, deoarece trebuie avut în vedere dacă prejudiciul a fost acoperit integralsau parţial şi, de asemenea, trebuie văzut titlul cu care prejudiciul a fost acoperit. Astfel, în cazuldespăgubirilor plătite de o societate de asigurări, dacă se apreciază că suma nu este îndestulătoare şi nuasigură o reparaţie justă şi integrală a daunei suferite, instanţa poate admite exercitarea acţiunii civile încadrul procesului penal, pentru completa acoperire a prejudiciului cauzat prin infracţiune9§.

În situaţia în care paguba cauzată de inculpaţi a fost acoperită de către o societate de asigurări, prin plata valorii bunurilor sustrase, despăgubire acordată în baza unui contract de asigurare încheiat întresocietatea de asigurări şi unitatea păgubită, societatea de asigurări se subrogă în drepturile celui

prejudiciat şi se poate constitui parte civilă în procesul penal împotriva inculpaţilor 10§.În cazul în care prejudiciul a fost reparat integral sau parţial de către terţe persoane cărora nu le

revenea această obligaţie, acţiunea civilă poate fi exercitată sau nu poate fi exercitată în procesul penal, în

funcţie de titlul cu care a fost acoperit prejudiciul. Astfel, în cazul în care terţe persoane aucontribuit laacoperirea prejudiciului din dorinţa de a ajuta victima infracţiunii şi nu pentru a degreva pe inculpat,

partea civilă poate exercita acţiunea în procesul penal şi poate pretinde acoperirea integrală a prejudiciuluicauzat prin infracţiune11§. În cazul în care terţii au acoperit prejudiciul cauzat prin infracţiune din dorinţade a ajuta pe inculpat, partea civilă nu mai poate exercita acţiunea civilă în procesul penal decât, eventual,

pentru partea de prejudiciu neacoperită prin liberalitatea făcută de terţi.

e) Să existe manifestarea de voinţă din partea persoanei fizice cu capacitate deplină de

exerciţiu de a fi despăgubită.

Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în capacitatea de a sta în judecată şi, este aptitudinea persoanei care are folosinţa unui drept subiectiv de a şi-l apăra în proces, personal sau prin mandatar.

Aceasta se determină în funcţie de întinderea capacităţii civile de exerciţiu: minorul, până la împlinireavârstei de 14 ani, precum şi interzisul judecătoresc sunt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu; minorul cuvârsta între 14 şi 18 ani are o capacitate de exerciţiu restrânsă; cel care a împlinit vârsta de 18 ani sau,atunci când legea prevede, chiar înainte, are capacitate de exerciţiu deplină.

În procesul penal această condiţie se realizează prin constituirea de parte civilă. Îndeplinireacondiţiei nu este necesară în cazurile când acţiunea penală se exercită din oficiu, întrucât legea prevede că

7Ion Neagu - Tratat de procedură penală, Editura „PRO", Bucureşti, 1997, pag. 189.- 75 -

8TJ. Bihor - Dec. pen. nr. 186/1981, pag. 68.

9CSJ - Secţia penală, Dec. nr. 1187/1984, în R.R.D., nr. 9/1995, pag. 77. CSJ - Secţia penală, Decizia nr. 1712/1983, în R.R.D., nr.7/1993, pag. 72.

10- 76 -

11TJ. Suceava - dec. pen. nr. 466/1980, în R.R.D., nr. 5/1981, pag. 67: „Astfel, urmează a fi obligat la plata cheltuielilor deînmormântare chiar dacă acestea au fost suportate de colegii victimei cu titlu de ajutor pentru partea civilă ".- 77 -



instanţa este obligată să se pronunţe asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă nu s-a făcutconstituire de parte civilă (art. 17 alin. 3 Cod procedură penală).

Constituirea de parte civilă reprezintă opţiunea cea mai frecventă a persoanei vătămate carealătură acţiunii penale şi acţiunea civilă. În acest fel, acţiunea civilă devine o importantă instituţie adreptului procesual penal.

3. Elementele acţiunii civile

•Obiectul acţiunii civile. Potrivit dispoziţiilor articolului 14 alin. 1 Cod procedură penală,acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere materială a inculpatului, precum şi a părţiiresponsabile civilmente. În aplicarea dispoziţiilor art. 14 şi următoarele din Codul de procedură penală,instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la limiteleînvestirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile, alăturată celei penale prin constituirea persoaneivătămate ca parte civilă, în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şide vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice.

Unele instanţe au considerat că în astfel de cazuri acţiunea civilă alăturată celei penale poate fiadmisă numai cu privire la pretenţiile formulate pentru prejudiciile cauzate prin infracţiunea cu care a fost

sesizată instanţa, iar nu şi pentru cele produse prin efectele secundare sau colaterale ale faptei, care nu aufăcut obiectul unei încadrări juridice distincte cu caracter penal.S-a apreciat că acest mod de a proceda se impune, deoarece acţiunea civilă nu poate exceda

limitelor cu care este învestită instanţa prin acţiunea penală, cât timp ea este chemată să se pronunţe, subaspect penal, numai cu privire la infracţiunea ce face obiectul trimiterii în judecată.

De asemenea, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămarecorporală din culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, este învestită să judece acţiuneacivilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la

pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privirela pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate, ca urmare a aceleiaşi fapte.

Aceste instanţe din urmă au procedat corect.Potrivit art. 14 alin. 1-3 din Codul de procedură penală, „acţiunea civilă are ca obiect tragerea la

răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente"; ea „poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă", iar „repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile".

Din această ultimă dispoziţie a textului de lege menţionat rezultă că repararea pagubei produse prin infracţiune, în cadrul soluţionării acţiunii civile alăturate celei penale, se face în conformitate cu prevederile din legea civilă.

Ori, prin dispoziţiile articolului 998 din Codul civil, care constituie temeiul răspunderii civiledelictuale, se prevede că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a căruigreşeală s-a ocazionat, a-l repara".

Tot astfel, potrivit art. 999 din Codul civil, prin care este reglementată răspunderea civilă în cazde cvasidelicte, „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela cea cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa".

În raport cu aceste reglementări neechivoce, a căror aplicare nu este limitată prin vreo dispoziţie aCodului de procedură penală referitoare la repararea pagubei în cadrul acţiunii civile alăturate celei

penale, este evident că legiuitorul nu a urmărit să îngrădească în vreun fel posibilitatea persoaneivătămate, constituită parte civilă, de a obţine o justă şi integrală reparare a pagubei.

De aceea, prin limitarea obiectului acţiunii civile la daunele cauzate numai de efectele ce suntconsecinţa la care se face referire neechivocă prin textul legii penale incriminator al faptei deduse

judecăţii instanţei penale, s-ar deturna însuşi sensul şi scopul unei astfel de acţiuni, care constă în

asigurarea unei juste şi integrale reparări a prejudiciului cauzat.Imperativul bunei administrări a justiţiei, care impune exercitarea concomitentă a celor două

acţiuni, nu poate permite fragmentarea pretenţiilor civile în funcţie de caracterul direct sau indirect al



pagubelor produse, ca urmare a particularităţilor legăturii de cauzalitate dintre actul incriminat şi efecteleacestuia. O astfel de soluţie ar contraveni însuşi spiritului legii române aplicabile şi reglementărilor art. 6

paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea, în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, decătre o instanţă care să hotărască nu numai cu privire la temeinicia acuzaţiei penale, ci şi asupra încălcăriidrepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.

În raport cu aceste cerinţe, chiar dacă în art. 14 din Codul de procedură penală se are în vederecazul tipic în care urmarea păgubitoare este unică şi decurge, în întregul ei, din acţiunea sau inacţiunea ceconstituie infracţiunea dedusă judecăţii, aceasta nu înseamnă că nu ar putea fi adoptată o altă soluţie

pentru unele situaţii cu urmări păgubitoare multiple, la care legea nu se referă în mod expres, cum suntcele create prin accidentele de circulaţie, când prin aceeaşi faptă, de conducere culpabilă aautovehiculului, sunt lezate, de regulă, atât integritatea corporală a victimei, cât şi bunurile acesteia.

Cum în asemenea cazuri toate urmările păgubitoare decurg din aceeaşi faptă, unică, ainculpatului, deşi aceasta constituie infracţiune numaiîn raport cu unul dintre efectele produse, cum ar fi moartea sau vătămarea integrităţii corporale a victimei,

este raţional şi echitabil ca toate pretenţiile de despăgubiri să fie soluţionate în cadrul acţiunii civilealăturate celei penale.

În astfel de situaţii este nu numai în interesul societăţii de a se înfăptui actul de justiţie în modcomplet şi cât mai prompt posibil, dar şi în interesul părţilor ca judecarea acţiunii civile să fie realizată, înîntregul ei, în faţa instanţei penale.

Sub acest aspect, persoana vătămată este vădit interesată să fie despăgubită pentru întregul prejudiciu suferit, în cadrul aceluiaşi proces, de către instanţa penală, unde acţiunea sa civilă poate fisoluţionată în condiţii de mai mare celeritate şi cu garanţii de administrare mai lesnicioasă şi completă a

probelor.Tot astfel, posibilităţile de a administra mai lesnicios probele, ca şi de a-şi concentra apărările îl

fac şi pe inculpat să fie interesat în soluţionarea acţiunii civile şi a celei penale în faţa aceleiaşi instanţe.Este de subliniat că prin soluţionarea de către aceeaşi instanţă a celor două acţiuni, determinate de

săvârşirea aceleiaşi fapte, se asigură o mai promptă, temeinică şi completă aflare a adevărului, prinaprecierea unitară a probelor, precum şi evitarea pronunţării de hotărâri contradictorii.

Aşa fiind, nu se poate considera că ar exista raţiuni ca prejudiciul unic suferit de victimă prinsăvârşirea unei fapte penale, de asemenea, unică, să fie fragmentat, iar competenţa de soluţionare aacţiunii civile să fie împărţită între două instanţe - penală şi civilă - cu toate inconvenientele ce decurg dinaceasta.

O atare concluzie se impune a fi acceptată nu numai în cazul faptelor de ucidere din culpă şi devătămare corporală din culpă, săvârşite de conducători auto cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, cişi în orice alte situaţii de comitere a unei fapte complexe, cu mai multe consecinţe păgubitoare pentruaceeaşi victimă, cum ar fi în cazul infracţiunilor de omor intenţionat şi de vătămare corporală intenţionată,care au avut ca urmare şi degradarea îmbrăcămintei victimei, sau în cazul unei tâlhării, prin săvârşirea

căreia au fost degradate şi unele bunuri ale persoanei vătămate, ce nu au fost sustrase.În aplicarea art. 14 din Codul de procedură penală şi a art. 998 din Codul civil, instanţa penalăînvestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucideredin culpă şi de- 80 vătămare corporală din culpă săvârşite de un conducător auto, este învestită să judece acţiunea civilă,

alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiileformulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la

pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte12§.Prin acţiunea civilă din cadrul procesului penal, inculpatul sau partea responsabilă civilmente pot

fi acţionaţi numai în raport de nerespectarea obligaţiilor civile care decurg din repararea prejudiciuluicauzat prin infracţiune - aşa-numitul delict civil. De aceea, obiectul acţiunii civile este tragerea larăspundere civilă delictuală. Răspunderea civilă delictuală are o funcţie reparatorie relativă, deoarece ease realizează numai în raporturile dintre subiecţii activi şi pasivi ai acţiunii şi chiar în aceste raporturi,

12 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite - dec. pen. nr. 1 din 23. 02. 2004.



oricât de întinsă ar fi răspunderea, valorile deteriorate sau distruse, nu pot fi, întotdeauna, recuperate pedeplin, în materialitatea lor 13§.

Aşa cum s-a mai arătat, prin dispoziţiile Codului de procedură penală (art. 14 alin. 3) se dispuneexpres că repararea pagubei se face, potrivit dispoziţiilor legii civile, în natură, prin: restituirea lucrului;restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii; desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau prinorice alt mijloc de reparare în natură. În cazul în care repararea în natură nu este cu putinţă, inculpatul şi

partea responsabilă civilmente pot fi obligaţi la plata unei despăgubiri băneşti.Când este posibilă repararea pagubei în natură şi organele judiciare nu procedează în acest fel,

acordarea de despăgubiri băneşti nu cor e5s4 punde unei corecte aplicări a prevederilor art. 14 alin. 3 Cod procedură penală14.

Prin dauna produsă prin infracţiune se înţelege atât paguba reală suferită de partea civilă, cât şifolosul sau câştigul de care aceasta a fost lipsită prin infracţiune. Folosul sau câştigul nerealizat poate fiacordat atât în cazul în care reparaţia se face în natură, cât şi în cazul în care se face prin plata unuiechivalent bănesc. Spre exemplu, în cazul în care reparaţia s-a făcut prin restituirea lucrului, partea civilă

poate cere despăgubiri pentru folosul de care a fost lipsită pentru perioada cât lucrul i-a fost sustras.În cazul sustragerii unor sume de bani, autorul infracţiunii va fi obligat să acopere atât prejudiciul

efectiv cauzat, cât şi dobânda legală aferentă,plătibilă pe toată durata de timp de la data săvârşiriiinfracţiunii şi până la achitarea sumei datorate 15§. Câştigul nerealizat trebuie să fie urmarea directă a

săvârşirii infracţiunii şi să nu se datoreze unor cauze neimputabile inculpatului.În cazul condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri

şi tulburare a liniştii publice şi de distrugere în paguba avutului public, constând în provocarea unuiscandal în autobuz şi spargerea geamului, unitatea de transport, parte civilă, nu poate cere daune decât

pentru costul înlocuirii geamului, iar nu şi pentru câştigul nerealizat, ca urmare a rănirii şoferului, cuocazia săvârşirii infracţiunii şi nefolosirea autobuzului în timpul concediului medical acordatconducătorului auto16§.

♦ Repararea în natură a pagubei cauzate prin infracţiune

În articolul 14 alin. 3 lit. a din Codul de procedură penală se prevede că, repararea prejudiciului înnatură se face prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prindesfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare.

Restituirea lucrurilor, ca modalitate de reparare a pagubei în natură, se face în cazul în carelucrurile aparţinând părţii civile au fost ridicate de la învinuit sau inculpat, ori de la altă persoană căreiaînvinuitul sau inculpatul le-a încredinţat. Potrivit art. 169 Cod procedură penală, dacă procurorul sauinstanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit ori inculpat, sau de la orice persoană carele-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate, ori au fost luate pe nedrept din posesiasau detenţia sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Oricare altă persoană care pretindeun drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168 Cod procedură penală,stabilirea acestui drept şi restituirea. Restituirea lucrurilor poate fi dispusă atât de către procuror, ca organde urmărire penală, cât şi de către instanţa de judecată, în orice fază a procesului penal.

Când restituirea lucrurilor are caracterul unei măsuri procesuale de reparare vremelnică a pagubei produse prin infracţiune, definitivarea restituirii se face prin hotărârea instanţei de judecată. Hotărâreainstanţei de judecată poate fi atacată separat cu recurs, care nu suspendă executarea.

Este posibil însă ca restituirea lucrurilor să se facă şi prin ordonanţa procurorului cu ocaziaîncetării urmăririi penale sau scoaterii de sub urmărire penală, în acest caz restituirea având caracter definitiv (art. 245 lit. b Cod procedură penală).

Uneori restituirea lucrurilor nu acoperă integral prejudiciul cauzat prin infracţiune, situaţie încare, inculpatul urmează a fi obligat la plata unor despăgubiri prin care să realizeze o reparaţie integrală a

13 C. Stătescu, C. Bârsan - Tratat de drept civil - Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1981 pag.138-145;

14 TJ. Timiş - dec. pen. nr.1346/1972, în R.R.D., nr. 3/1973, pag. 160; TJ. Braşov - Dec. pen. nr. 1072/1972, în R.R.D., nr.5/1977, pag. 143.

15Secţia penală, Dec. nr. 51/1985, în R.R.D., nr. 4/1986, pag. 75.Secţia penală, Dec. nr. 2436/1985, în „Culegere de decizii pe anul 1985", pag. 342-343.

16



pagubei suferite de partea civilă. Astfel, în cazul când piesele ce au făcut obiectul furtului s-au deterioratînainte de a fi restituite societăţii păgubite, nu se poate considera că prejudiciul a fost recuperat prinrestituirea acelor piese; instanţa având îndatorirea să stabilească întinderea exactă a prejudiciului rămasneacoperit17§.

Repararea pagubei în natură, uneori, se poate face prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşiriiinfracţiunii. Astfel, în cazul condamnării inculpatului pentru infracţiunea prevăzută în art. 271 alin. 2 din

vechiul Cod penal (împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau imobil,deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti), instanţa în rezolvarea laturii civile a procesului, la cererea

părţii civile, trebuie să dispună restabilirea situaţiei anterioare, prin evacuarea inculpatului din imobilul pecare l-a ocupat, împiedicând folosirea lui de către partea civilă18§.

Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii trebuie dispusă şi în cazul încetării procesului penal ca efect al amnistiei, deoarece amnistia nu are efecte asupra drepturilor persoaneivătămate, iar restabilirea situaţiei anterioare constituie, conform dispoziţiilor articolului 14 din Codul de

procedură penală, o modalitate de reparare a pagubei19§.În cazul anumitor infracţiuni, repararea pagubei în natură poate fi făcută numai prin desfiinţarea

totală sau parţială a unui înscris. Astfel, în cazul falsificării unui testament, moştenitorul poate fi repus în

drepturile din care a fost decăzut, ca urmare a falsului săvârşit, prin desfiinţarea totală sau parţială atestamentului falsificat.

♦ Repararea pagubei prin plata unei despăgubiri băneşti

Potrivit art. 14 alin. 3 lit. b Cod procedură penală, repararea pagubei se face prin plata uneidespăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă. Despăgubirea bănească, deşiare un caracter subsidiar faţă de repararea pagubei în natură este totuşi întâlnită în mod frecvent în

practica organelor judiciare, tocmai datorită imposibilităţii folosirii primei modalităţi de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune.

Despăgubirea bănească cuprinde, ca şi despăgubirea în natură, atât suma de bani care acoperă prejudiciul efectiv, cât şi folosul de care a fost lipsită partea civilă.

În cazul prejudiciului cauzat unităţilor economice prin infracţiuni, calcularea prejudiciului se faceţinând seama atât de dispoziţiile art. 14 Cod procedură penală, raportat la art. 998 şi art. 1084 C. civ., câtşi în baza unor dispoziţii speciale, cum sunt, spre exemplu, cele cuprinse în Decretul nr. 208 din 1976,modificat prin Decretul nr. 339 din 1981, art. 3 şi 9, în cazul sustragerii de timbre cu destinaţie exclusivfilatelică, de la unitatea care le editează, paguba se calculează în raport de valoarea de catalog a timbrelor,iar nu în raport de valoarea lor nominală sau în alte acte normative cu caracter special, în ceea ce priveştecalculul valorii unor bunuri sustrase prin infracţiune20§.

În spiritul unei corecte aplicări a legii, în cazul în care inculpatul a fost obligat la platadespăgubirilor reprezentând valoarea integrală a unor bunuri degradate, instanţa trebuie să oblige parteacivilă să predea inculpatului acele bunuri. Lăsându-se bunurile în patrimoniul părţii civile se creează osituaţie ce echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză21§.

În cazul prejudiciilor cauzate persoanelor fizice, despăgubirea bănească poate reprezenta, dupăcaz, valoarea bunurilor sustrase, sumele de bani cu care victima unui omor contribuia la întreţinerea unor

persoane (soţia sau soţul22§, concubina care avea copii cu victima23§, soţia pentru copiii luaţi spre creştere

17 CSJ - Secţia penală, Dec. nr. 46/1985, în „Culegere de decizii pe anul 1985", pag. 339-340.

1859 CSJ - Secţia penală, Dec. nr. 40/1986.

19 C. Buga - Calcularea prejudiciului cauzat unităţilor economice prin infracţiuni, în R.R.D.,nr. 8/1984, pag. 48-53.

20 CSJ - Secţia penală, Decizia nr. 270/1984, în „Culegere de decizii pe anul 1985, pag. 304.21 CSJ - Secţia penală, Decizia nr.1719/1990.

22 CSJ - Secţia penală, Dec. nr.907/1982; CSJ - Secţia penală, Dec. nr. 364/1979, în „Culegere de decizii pe anul 1985, pag. 473.

23 CSJ - Secţia penală, Dec. nr.1459/1975, C.D., 1975, pag. 423; CSJ - Secţia penală, Dec. nr. 2410/1978, C.D., 1978, pag. 455.



şi educare fără forme de adopţie24§, precum şi persoanele care au suportat cheltuielile cu îngrijireavictimei ori cu înmormântarea ei)25§.

♦ Problema reparării daunelor morale

Constituind una dintre cele mai complexe şi controversate probleme din literatura şi practica judiciară, repararea daunelor morale rămâne un domeniu în care gândirea juridică va trebui să găseascăcele mai adecvate soluţii pentru ocrotirea intereselor persoanei în cazurile în care, prin săvârşirea unor

infracţiuni, s-au cauzat vătămări de ordin moral.Ţinând seama de împrejurarea că prejudiciul este determinat de o infracţiune, în procesul penal s-

a pus cu şi mai multă acuitate problema de a şti dacă se pot acorda despăgubiri patrimoniale pentrurepararea unui prejudiciu moral.

În practica judiciară română, în lipsa unui text expres de lege, s-a statuat încă cu decenii înurmă26§ că nu se pot acorda despăgubiri pentru prejudicii morale. Motivaţia de ansamblu care s-a dat afost, că potrivit principiilor constituţionale ale vremii, izvorul principal de venit era munca şi nu se puteaconcepe plata unei sume de bani ca echivalent al unei prejudicieri morale provocate unei persoane.

Deşi teza de principiu a avut un caracter de permanenţă, în doctrină şi în practică s-au manifestatşi opinii care pentru anumite situaţii au ameliorat concepţia şi au apropiat-o de interesele membrilor

societăţii, pentru opţiuni sporite în domeniul cultural, artistic şi chiar de divertisment.Între prejudiciul patrimonial şi cel moral s-au introdus categorii intermediare, cum ar fi, de pildă, prejudiciul de agrement constând în pierderea posibilităţii de îmbogăţire spirituală, divertisment şidestindere care ar decurge, de exemplu, din provocarea unor vătămări corporale ireversibile, sluţiri,desfigurări, paralizii, infirmităţi care ar împiedica victima de a participa direct la viaţa socială şi

beneficiile acesteia27§. Despăgubirea acordată în asemenea situaţii nu constituie un praetium doloris, ci omodalitate de a face mai acceptabile condiţiile de viaţă alterate ale victimei.

În alte cazuri s-a apreciat că, deşi nu există posibilitatea unei evaluări băneşti a prejudiciuluisubzistă nevoia acordării unor despăgubiri. În acest sens s-a hotărât, ca persoana vătămată în integritateasa corporală şi sănătate, care realizează aceleaşi venituri prin muncă depunând un efort suplimentar denatură să grăbească procesul de oboseală şi epuizare fizică, are dreptul la o despăgubire

corespunzătoare28§. În mod similar, în cazul provocării unei infirmităţi permanente a unui minor neîncadrat în muncă, instanţa trebuie să stabilească echivalentul bănesc al efortului suplimentar viitor decompensare a infirmităţii, care se va manifesta, când persoana va munci, şi să oblige pe inculpat ladezdăunări corespunzătoare29§.

Autorul din culpă al unui accident de circulaţie rutieră prin care s-a cauzat vătămarea corporală aunei persoane, având ca urmare internarea în spital, tratament medical şi alterarea temporară a condiţiilor de viaţă, este dator să despăgubească victima şi prin plata unor daune morale în raport cu traumele psihice

pe care aceasta le-a suferit în urma infracţiunii. În acest sens exemplificăm:Prin sentinţa penală nr. 294 din 23 noiembrie 1999, Judecătoria Sinaia a condamnat pe inculpatul

D.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de vătămare corporală din culpă, prevăzută în art.184 alin.1 şi 3 şi,

respectiv, în art.184 alin.2 şi 4 din vechiul Cod penal.Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească părţii vătămate, D.S., 25 lei, contravaloarea unor cârje şi 35 lei părţii vătămate T.M., respingându-se cererile de obligare la plata daunelor morale.

24 CSJ - Secţia penală, Dec. nr.1328/1975, C.D., 1975, pag. 436.

25 CSJ - Secţia penală, Dec. nr. 312/1992; CSJ - Secţia penală, Dec. nr. 369/1992; CSJ - Secţia penală, Dec. nr. 1146/1992.

26Decizia de îndrumare a „Plenului Tribunalului Suprem", nr. VII/1952, C.D., 1952-1954, pag.25-26.

27 A.Pătulea - „Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciilor rezultate din vătămarea integrităţii

corporale", în R.R.D., nr. 11/1970, pag. 55 şi următ.28 CSJ - Secţia penală, Dec. nr.2345/1974, C.D., 1974, pag. 478.

29 CSJ - Secţia penală, Dec. nr.1328/1975, C.D., 1975, pag. 272-273.



Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 14 septembrie 1998, inculpatul a efectuat o depăşireneregulamentară cu autoturismul pe care-l conducea, intrând în coliziune cu un alt autoturism condusregulamentar.

În urma accidentului partea vătămată D.S. a suferit leziuni necesitând pentru vindecare 90-100zile îngrijiri medicale, iar partea vătămată T.M. leziuni care au necesitat 15-17 zile de îngrijiri.

Tribunalul Prahova, prin decizia penală nr. 526 din 5 iunie 2000, a admis apelurile declarate de

părţile civile şi a obligat pe inculpat să plătească 10 milioane lei daune morale părţii civile D.S. şi 300 lei,cu acelaşi titlu, părţii civile T.M.

Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia penală nr. 1111 din 27 septembrie 2000, a admis recursuldeclarat de inculpat şi a înlăturat obligarea acestuia la plata daunelor morale, cu motivarea că părţile civileau suferit vătămări corporale vindecabile, care nu au cauzat un prejudiciu moral prin existenţa unor cheltuieli de agrement sau alte cheltuieli necesare, ca urmare a diminuării capacităţii de muncă.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.Potrivit art. 14 alin. 3 din Codul de procedură penală şi art. 998 din Codul civil, orice faptă a

omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.De asemenea, Recomandările Consiliului Europei din 1969 de la Londra subliniază, între altele,

că principiul reparaţiei daunelor morale trebuie recunoscut în cazul leziunilor corporale, despăgubirea

având rolul de a d a o compensare victimei (Î.C.C.J. - Sentinţa penală, Decret nr. 1387/2002).Din probele administrate în cauză rezultă că, pe lângă daunele patrimoniale suferite de partea

vătămată, au existat şi prejudicii morale decurgând din internarea în spital, traumele fizice şi psihicesuferite, sechele posttraumatice care afectează negativ participarea părţilor vătămate la viaţa socială,

profesională şi de familie, comparativ cu situaţia lor anterioară vătămării produse prin fapta ilicită ainculpatului.

Ca atare, instanţa de apel a decis corect că părţile civile, urmare vătămărilor fizice cauzate prininfracţiune, au suferit şi vătămări psihice şi alterarea condiţiilor de viaţă, ceea ce justifică obligareainculpatului la plata unor daune morale.

Totodată, este de reţinut că, în lipsa unor criterii legale de determinare a cuantumului daunelor

morale, instanţa de apel a stabilit bine întinderea acestora, în raport cu gravitatea vătămărilor produse şicu intensitatea suferinţelor cauzate.

În consecinţă recursul în anulare a fost admis, menţinându-se hotărârea primei instanţe, astfel cuma fost modificată în apel30§.

Întinderea despăgubirilor civile, ce se vor acorda pentru daunele morale, va fi apreciată de cătreinstanţa de judecată.

• Subiecţii acţiunii civile

În situaţiile în care prin săvârşirea infracţiunii s-a produs şi un prejudiciu material sau moral îndauna unei persoane fizice sau juridice ia naştere, în mod normal, un raport de conflict civil.

Subiectul activ al acţiunii civile în procesul penal este parte în cauză. Potrivit art. 24 Cod procedură penală, persoana vătămată, care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal, se numeşte parte civilă. Titular al acţiunii civile poate fi orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul, în măsuraîn care a apărut ca subiect pasiv al litigiului de drept civil, decurgând din suportarea prejudiciuluideterminat prin săvârşirea infracţiunii.

Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sunt cei care răspund din punct de vedere civil pentru prejudiciuşi împotriva cărora acţiunea se exercită. Articolul 14 alin. 1 din Codul de procedură penală arată că aceste

persoane sunt inculpatul şi partea responsabilă civilmente, întrucât ei sunt subiecţii care pot fi traşi larăspundere civilă.

30 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Dec. secţ. pen. nr. 1384/14.03.2002.



Răspunderea civilă a subiecţilor pasivi împotriva cărora se exercită acţiunea civilă poate decurgenumai din paguba pricinuită prin săvârşirea infracţiunii31§.

În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, deşireprezentanţii legali exercită acţiunea civilă în interesul persoanelor reprezentate, aceasta nu le conferănici calitatea de subiecţi activi ai acţiunii civile şi nici poziţia procesuală de parte civilă.

Moartea părţilor, în general, nu produce efecte asupra acţiunii civile. Acţiunea civilă rămâne în

competenţa instanţei penale în caz de deces al oricărei părţi, introducându-se în cauză moştenitoriidefunctului (art. 21 alin. 1 Cod procedură penală). Pentru ca moştenitorii să poată fi introduşi în cauzăeste nevoie ca aceştia să fi acceptat moştenirea. Moştenitorii părţii civile exercită în acest caz acţiuneacivilă „jure hereditatis". Când moartea victimei s-a datorat infracţiunii, moştenitorii exercită acţiuneacivilă „nomine et jure proprio" . Într-o asemenea situaţie acţiunea se poate exercita de orice persoanăvătămată, indiferent dacă este sau nu moştenitor 32§.

Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia se introduc în cauzăsuccesorii în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de dizolvare se introduc în cauză lichidatorii (art. 21alin. 2 Cod procedură penală).

Dacă făptuitorul a decedat înainte de începerea urmăririi penale, constituirea de parte civilă numai este posibilă33§, iar când inculpatul a decedat înainte de sesizarea instanţei, aceasta nefiind învestită cu

judecarea faptelor săvârşite de participantul respectiv, nu are dreptul să se pronunţe nici cu privire lacererea de despăgubiri formulată de partea civilă împotriva moştenitorilor 34§.

Decesul inculpatului intervenind în cursul judecăţii şi existând o constituire de parte civilă,instanţa este obligată să introducă în cauză pe moştenitorii inculpatului şi să nu rezerve părţii civile caleaunei acţiuni separate în faţa instanţei civile. Instanţa nu va putea proceda astfel 35§, nici pe considerentulcă moştenitorii erau încă în termenul de acceptare a moştenirii36§.

Întrucât în timpul completării urmăririi penale, pentru care cauza a fost restituită procurorului,unul dintre inculpaţi a decedat, cu privire la acesta în mod corect s-a dispus încetarea urmăririi penale.Moştenitorii săi au fost în mod greşit introduşi în cauză ca părţi responsabile civilmente, şi obligaţi la

plata despăgubirilor civile, într-o asemenea situaţie valorificarea pretenţiilor părţii civile fiind legalmente posibilă numai pe calea unei acţiuni civile separate37§.

4. Trăsăturile acţiunii civile

Acţiunea civilă este definită ca fiind mijlocul legal cel mai important de proteguire princonstrângere judiciară a drepturilor civile încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Pe calea acţiuniicivile, un subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică) cere organului de jurisdicţie fierecunoaşterea unui drept subiectiv preexistent ori constituirea unei situaţii juridice noi, fie încetarea

piedicilor puse în exercitarea dreptului său de către o altă persoană sau plata unei despăgubiri atunci cândinstituirea şi executarea unor asemenea obligaţii este necesară în vederea realizării dreptului respectiv.

Din noţiunea acţiunii civile cât şi a condiţiilor exercitării acesteia în procesul penal, reiese căacţiunea civilă în procesul penal are următoarele trăsături:

a) - aparţine părţii vătămate şi nu statului;

b) - nu este obligatorie, legea lăsând la latitudinea părţii vătămatedreptul de a se constitui ca parte civilă şi a solicita despăgubiri, cu excepţia

31G. Stefani, G. Levasseur, vol. II - Acţiunea penală are ca origine direct infracţiunea, în timp ce acţiunea civilă are ca origineinfracţiunea numai prin intermediul pagubei produse.

32 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M. Stănoiu - Op. cit., pag. 67-68.

33 CSJ - Secţia penală, Dec. nr. 5300/1971, în R.R.D., nr. 7/1972, pag. 156.

34 CSJ - Secţia penală, Dec. nr. 3059/1974, , în R.R.D., nr. 11/1975, pag. 72.



37CSJ - Secţia penală, Dec. nr. 5300/1971, în „Dreptul", nr. 7/1990, pag. 70.



infracţiunilor; cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu saucu capacitate de exerciţiu restrânsă, când acţiunea civilă se exercită din oficiu,nefiind necesară cererea de constituire ca parte civilă (art. 17 Cod procedură

penală).În acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată vor cere persoanei vătămate ca,

prin reprezentantul său legal, ori, după caz, persoanei care îi încuviinţează actele, să prezinte situaţia cu

privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin careacestea au fost pricinuite.

Instanţa de judecată este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă.

Procurorul poate susţine în faţa instanţei acţiunea civilă, pornită de persoana vătămată, iar cândcel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă,

procurorul - când participă la judecată - este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nueste constituită parte civilă.

c) - este disponibilă, potrivit normelor procesuale şi substanţiale dedrept civil, acţiunea civilă are caracter disponibil, acesta fiind în concordanţăcu principiul disponibilităţii procesului civil. Disponibilitatea acţiunii civile se

menţine ca regulă şi în cadrul procesului penal, dar principiul oficialităţii procesului penal îşi pune amprenta pe modul particular în care această acţiunese realizează. Astfel, partea civilă deşi are în mâna sa acţiunea civilă, organele

judiciare pot lua din oficiu măsuri care să realizeze mai eficient drepturile părţii civile, dar numai în situaţia excepţiilor menţionate, pentru că, parteacivilă poate renunţa oricând la acţiunea civilă.

Prin sentinţa penală nr. 1097 din 9 septembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, acondamnat pe inculpaţii N.F. şi N.M., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie şi, respectiv, pentrucomplicitate la această infracţiune.

S-a luat act că partea civilă I.M., căreia i s-au sustras cerceii, deşi nu a recuperat prejudiciul ce i s-a cauzat, a renunţat la despăgubirile cerute iniţial38§.

d) - este divizibilă, în sensul că acţiunea civilă se poate exercita şi numai faţă de unii sau unuldintre participanţii la săvârşirea infracţiunii, dacă aceştia sunt insolvabili, conform principiului de drept alrăspunderii civile în solidar.

e) - nu este individuală, întrucât se poate exercita şi faţă de persoana responsabilă civilmente,dacă inculpatul este insolvabil, sau în caz de deces al inculpatului, acţiunea civilă poate continua faţă demoştenitorii legali.

5. Exercitarea acţiunii civile

• Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile

Persoana fizică, cu capacitate deplină de exerciţiu, are posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiilecivile fie prin exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, fie prin exercitarea acţiunii civile înafara procesului penal, la instanţa civilă. Pentru a putea fi exercitat dreptul de opţiune, trebuie să existe,înacelaşi timp, cele două căi prin care pot fi cerute despăgubirile civile, adică, trebuie să existe, atât

procesul penal declanşat şi acţiunea penală pusă în mişcare, cât şi posibilitatea exercitării acţiunii civile lao instanţă civilă.

Dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, nu poate fi vorba de exercitarea dreptului deopţiune, întrucât persoana vătămată are numai posibilitatea exercitării acţiunii civile la instanţa civilă.Dreptul de opţiune este irevocabil, în sensul că persoana fizică prejudiciată material prin infracţiune,alegând una din cele două căi de exercitare a acţiunii civile, nu o poate părăsi. Aceasta se explică, pe de o

parte, prin necesitatea ca organele judiciare să cunoască existenţa sau inexistenţa părţii civile în procesul

38Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţ. pen. Dec. nr. 391/19.01.2005.



penal pentru a o ajuta să-şi valorifice drepturile pe care, potrivit legii, le are în legătură cu desfăşurarea procesului penal şi, pe de altă parte, prin necesitatea stabilităţii distribuţiei procesuale în cauzele penale.

În cazul în care persoana prejudiciată material prin infracţiune părăseşte calea aleasă din celedouă, ea pierde definitiv dreptul de a mai obţine repararea pe cale judiciară a pagubei produse prininfracţiune.

Există şi unele excepţii de la regula irevocabilităţii dreptului de opţiune, justificate prin faptul că,

în anumite situaţii, persoana prejudiciată material este împiedicată să-şi continue exercitarea acţiuniicivile pe calea procesuală, pentru care a optat iniţial. Părăsirea procesului penal poate avea loc şi în cazulîn care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dar nu poate fi vorba, în mod practic, de abandonareacăii procesuale alese, deoarece, în mod obligatoriu, iniţial, acţiunea civilă a fost pornită în procesul penal.

Când urmărirea penală sau judecata a fost suspendată în condiţiile prevăzute de art. 239 Cod procedură penală şi respectiv 303 Cod procedură penală, partea civilă nu este obligată să aştepte reluarea procesului penal, ea putând să se adreseze cu acţiunea civilă instanţei civile, deci poate părăsi procesul penal, dar în caz de reluare a acestuia, acţiunea introdusă în instanţa civilă se suspendă (art. 19 alin. 3 Cod procedură penală). Partea civilă poate părăsi procesul penal, în cazul în care s-a dispus scoaterea de suburmărire penală, încetarea urmăririi penale sau când instanţa a lăsat nerezolvată acţiunea civilă39§.

În situaţiile în care acţiunea civilă exercitată în procesul penal cuprinde mai multe capete de

cerere şi dacă unele au fost soluţionate de instanţa penală, acţiunea civilă, exercitată ulterior în faţainstanţei civile, va avea ca obiect numai capetele de cerere nerezolvate de către instanţa penală40§.

Există şi posibilitatea ca persoana prejudiciată material prin infracţiune, care a pornit acţiuneacivilă în faţa instanţei civile, să părăsească această instanţă şi să exercite acţiunea civilă în cadrul

procesului penal, când acţiunea penală a fost pusă în mişcare ulterior pornirii acţiunii civile în faţainstanţei civile (persoana prejudiciată nu avea posibilitatea de a opta pentru calea penală sau calea civilă,singura posibilitate fiind introducerea acţiunii civile la instanţa civilă, acţiunea penală nefiind pusă înmişcare în cadrul procesului penal)41§ şi când procesul penal a fost reluat după suspendare, încetareaurmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală. Revenirea persoanei vătămate în procesul penal nueste obligatorie, cel interesat având posibilitatea să exercite în continuare acţiunea civilă în faţa instanţeicivile, cu precizarea că aceasta se suspendă până la soluţionarea cauzei penale42§.

Persoana vătămată, care a pornit acţiunea civilă în faţa instanţei civile, nu poate să părăseascăaceastă instanţă dacă s-a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă (art. 19 alin. ultim Cod procedură penală).Această dispoziţie a legii se explică prin necesitatea evitării pronunţării unor soluţii contrare de cătreinstanţe diferite, cu privire la aceeaşi problemă supusă rezolvării lor 43§.

• Exercitarea acţiunii civile din oficiu

Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu, când persoana vătămată este o persoanălipsită de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 17 alin. 1 Cod procedură

penală). Rezultă că pentru apărarea intereselor societăţii şi în special a persoanelor vătămate menţionatemai sus, acţiunea civilă se exercită din oficiu.

În vederea exercitării din oficiu a acţiunii civile, organul de urmărire penală sau instanţa de

judecată vor cere persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal (persoanele prevăzute de legeacivilă: tutori, curatori, profesori, pedagogi, părinţii pentru copii minori), ori, după caz, reprezentatului(avocat sau mandatar care nu este avocat) căruia îi încuviinţează actele, să prezinte situaţii cu privire lafaptele prin care paguba a fost pricinuită. Cel păgubit este obligat să prezinte situaţia şi datele cerute (art.17 alin. 2 Cod procedură penală).

Exercitarea din oficiu a acţiunii civile are ca scop, independent de atitudinea persoanei constituite parte civilă, repararea deplină a pagubei şiasigurarea integrităţii proprietăţii. Când inculpatul a acoperit

39Tr. Mun. Bucureşti - Secţia a II-a pen., dos. nr. 879/1982, în R.R.D., nr. 11/1983, pag. 61-63. V. Dongoroz, S. Kahane, G.Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M.Stănoiu - Op. cit., pag. 77.

40

41 N. Volonciu - Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 125.42 Ibidem.

43 Gr. Gr. Theodoru, L. Moldovan - Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, vol. I, pag. 287.



numai parţial paguba, iar persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă şi pentru restul prejudiciului,instanţa obligă din oficiu la plata acesteia44§.

În cazul exercitării din oficiu a acţiunii civile, instanţa este obligată să se pronunţe din oficiuasupra reparării pagubei, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă (art. 17 alin. 3 Cod

procedură penală). Ignorarea dispoziţiei duce la casarea hotărârii.Aceasta reprezintă o manifestare elocventă a umanismului legislaţiei noastre. Dacă nu există

constituirea de parte civilă, instanţa se pronunţă din oficiu asupra daunelor, când cel vătămat esteminor 45§. În cazul minorilor, acţiunea civilă se exercită din oficiu şi în situaţia în care aceştia suntîncredinţaţi instituţiilor de ocrotire46§. Pe cale de consecinţă, în cazul în care acţiunea civilă se exercită dinoficiu, renunţarea la acţiune nu produce efecte obişnuite. De aceea, simpla declaraţie de renunţare ladespăgubiri făcută de mamă, în numele minorilor al căror tată şi-a pierdut viaţa în accidentul de circulaţie

provocat de inculpat, este ineficientă şi instanţa nu putea să ia act de ea, prejudiciind astfel intereseleminorilor. Recursul făcut de procuror, pentru acest motiv, este, aşadar, fondat şi urmează a fi admis, a setrimite cauza primei instanţe, pentru a se pronunţa cu privire la prestaţia periodică lunară şi la sumaglobală cuvenită, copiilor minori ai victimei, până la data pronunţării sentinţei .

În cazul săvârşirii infracţiunii de omor, obligarea inculpatului la plata unei prestaţii periodicecătre copiii minori ai victimei, până la majoratul acestora, are rolul de a acoperi prejudiciul cauzat

minorilor, prin lipsirea acestora de contribuţia lunară pe care victima o avea la întreţinerea lor. Ca atare,obligarea inculpatului la plata unei sume globale, reprezentând prestaţia periodică calculată cumulat pânăla majoratul minorilor, este nelegală.

Prin sentinţa penală nr. 323 din 13 iulie 2005, Tribunalul Constanţa a dispus condamnareainculpatului D.I. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută în art. 174, art. 175 lit. i) C.

pen.Prin aceeaşi sentinţă, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă C.V. în nume

propriu şi în calitate de reprezentant legal alminorilor C.G. şi C.A. şi s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 3.097,33 lei cu titlu de daune materiale către partea civilă C.V., 5.000 lei cu titlu de daunemorale către aceiaşi parte civilă şi câte 1.500 lei lunar către fiecare minor, începând cu 29 februarie 2004,

până la împlinirea vârstei de 18 ani.Instanţa a reţinut că, la 28 februarie 2004, inculpatul a aplicat victimei, într-un loc public, olovitură cu cuţitul în regiunea toracică provocându-i leziuni care au dus la deces.

Prin decizia penală nr. 302, din 30 noiembrie 2005, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul părţii civile C.V. şi a majorat daunele morale de la 5.000 de lei, la 15.000 lei.

Recursul declarat de partea civilă C.V., prin care a solicitat, între altele, obligarea inculpatului la plata sumelor globale de 29.700 lei către minorul C.A. şi 32.400 lei către minorul C.G., sume cereprezintă totalul prestaţiei lunare datorate până la majoratul copiilor, nu este întemeiat.

Susţinerea părţii civile, în sensul că inculpatul ar fi trebuit obligat la plata unei sume globalereprezentând prestaţia periodică calculată cumulat, până la majoratul fiecărui minor, este nefondată.

Atâta timp cât prestaţia periodică este menită să acopere prejudiciul cauzat minorilor, prin lipsireaacestora de contribuţia lunară pe care victima o avea la întreţinerea lor, este nelegal să se dispunăacoperirea acestei pagube prin obligarea la plata unei sume globale47§.

În cazul exercitării acţiunii civile din oficiu, atribuţiile procurorului în faţa instanţei de judecată primesc noi valenţe, în raport cu ipoteza în care acţiunea civilă nu este obligatorie. Legea dă posibilitatea procurorului să susţină în faţa instanţei acţiunea civilă pornită de persoana vătămată. Dispoziţia a fost prevăzută în scopul de a se mări rolul activ al procurorului şi posibilităţile lui de participare cât mai largă

44CSJ - Secţia penală, Dec. nr. 3406/1973, în R.R.D., nr. 4/1973, pag. 177. CSJ - Secţia penală, Dec. nr. 679/1974, în R.R.D., nr.9/1974. CSJ - Secţia penală, Dec. nr. 666/1985.

45Tr. Mun. Bucureşti - Secţia a I-a penală, dec. nr. 354/1990, în „Dreptul" nr. 6/1992, pag. 89.46

47Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală Dec. nr. 822/08.02.2006.



în procesul penal. Acest sprijin se conferă părţii civile, care îşi vede dublate eforturile prin ajutorulacordat de procuror.

Acordarea ajutorului este în general facultativă, intervenţia rămânând la aprecierea procurorului(art. 18 alin. 1 Cod procedură penală). Dacă persoana vătămată este o organizaţie sau o persoană lipsită decapacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul, când participă lajudecată, esteobligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă (art. 18 alin. 2

Cod procedură penală).Având în vedere dispoziţiile art. 18 alin. 2 Cod procedură penală, în practica judiciară s-a arătat,

în mod corect, că în cazul în care partea vătămată nu a pornit acţiunea civilă în nume propriu şi nici nueste o persoană din cele prevăzute în textul de lege, procurorul nu se poate substitui părţii civile şi săsusţină în numele acesteia cererea de despăgubiri civile, la care ea ar fi fost îndrituită48§.

Din prevederile legale rezultă că acţiunea civilă capătă caracter oficial şi în alte situaţii, decât cele prevăzute în art. 17 Cod procedură penală. Astfel, în art. 348 Cod procedură penală, se arată că instanţarezolvă din oficiu acţiunea civilă în cazurile prevăzute de art. 17 Cod procedură penală, dar şi în cazurileîn care acţiunea civilă are ca obiect restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şirestabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii49§.

• Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilăSunt situaţii în care acţiunea civilă privind repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune poate fi

exercitată numai la instanţa civilă, datorită inexistenţei posibilităţii alăturării acţiunii civile, celei penale(situaţiile sunt cazuri speciale de rezolvare a acţiunii civile).

Conform prevederilor art. 20 alin. 1 Cod procedură penală, persoana vătămată constituită partecivilă în procesul penal poate să pornească acţiunea civilă în faţa instanţei civile dacă instanţa penală, prinhotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. De asemenea, potrivit art. 20 alin. 2 Cod

procedură penală, în cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se constată din probenoi că paguba şi daunele morale nu au fost integral reparate, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiunila instanţa civilă. În această ipoteză, se poate spune că ne întâlnim cu exercitarea parţială a acţiunii civileîn procesul penal, şi în faţa instanţei civile. În mod practic, soluţionarea integrală a acţiunii civile se faceatât în cadrul procesului penal, cât şi în cadrul unui proces civil separat şi ulterior terminării procesului

penal.În alin. 3 al aceluiaşi articol (20), persoana vătămată se poate adresa, cu acţiune civilă, la instanţa

civilă pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de către prima instanţă. În această ultimă ipoteză, pagubele materialesaudaunele morale s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale, pe când în cazul

prevăzut în articolul 20 alin. 2 din Codul de procedură penală, pagubele materiale şi daunele morale,existau în timpul desfăşurării procesului penal, dar nu fuseseră integral recuperate. Astfel, cererea părţiicivile, privind obligarea inculpatului la plata sumelor ce reprezintă despăgubiri născute din îngrijirilemedicale şi incapacităţile de muncă ce s-au produs după pronunţarea hotărârii penale, de către primainstanţă, poate fi rezolvată în faţa instanţei civile, şi nu în recur 9s1ul declarat de procuror împotrivahotărârii penale pronunţată de prima instanţă50.

Nepronunţarea instanţei penale cu privire la unul din capetele de cerere ale părţii civile (având o

autonomie faptică), nu constituie o rezolvare greşită a laturii civile, ci echivalează cu o nerezolvare aacesteia, care dă dreptul părţii civile să exercite în completare acţiunea civilă în faţa instanţei civile,

potrivit art. 20 Cod procedură penală51§.

• Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă

Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă, nu se pune în cazul exercitării concomitente acelor două acţiuni în cursul desfăşurării procesului penal, deoarece, în această situaţie cadrul juridic al

procedurii judiciare este unic, fiind incidente pentru ambele acţiuni: regulile care reglementează în principal realizarea procesului penal.

48Secţia penală, Dec. nr. 31/1980, în R.R.D., nr. 2/1981, pag. 66. Secţia penală, Dec. nr. 1372/1991.

4950TJ. Timiş - Decizia penală nr.976/1973, în R.R.D. nr. 2/1974, pag. 164.

51TJ. Bistriţa-Năsăud - decizia penală nr. 242/1981, în R.R.D., nr. 6/1982, pag. 83. N. Volonciu - Op. cit., pag. 268.



Se ridică însă unele probleme când cele două acţiuni sunt exercitate separat. Exercitareaconcomitentă a celor două acţiuni separate ar fi nepotrivită din numeroase motive, dintre care cel maiimportant este pericolul de a se ajunge eventual la hotărâri judecătoreşti contradictorii52. De aceea, legeainterzice realizarea deodată a celor două acţiuni, indicând şi o anumită preferinţă (art. 19 alin. 2 Cod

procedură penală). În asemenea cazuri se prevede că judecata în faţa instanţei civile se suspendă până larezolvarea definitivă a cauzei penale. Acţiunea penală trebuie să aibă întâietate, întrucât duce la realizarea

raportului de drept penal material, în cadrul căreia se naşte dreptul statului de a trage la răspundere penalăşi a pedepsi pe inculpat, respectiv persoana care prin fapta sa a adus cea mai gravă încălcare a ordinii dedrept şi a tulburat în modul cel mai periculos relaţiile sociale statornicite. Această regulă este de mai multtimp cunoscută în dreptul procesual penal, fiind concentrată în formula „penalul ţine în loc civilul".

Regula că „penalul ţine în loc civilul" este înscrisă în art. 19 alin. 2 Cod procedură penală, care prevede că judecata în faţa instanţei civile sesuspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, regulăce este de ordine publică, şi nerespectarea ei duce la nulitate, care poate fi invocată şi din oficiu, fără să

poată fi acoperită prin voinţa părţii, în cadrul unei achiesări exprese sau tacite53§.Ca urmare, dacă acţiunea penală este intentată separat, judecătorul din cauza civilă nu poate

stabili că acea acţiune e stinsă prin vreo cauză legală (prescripţie, amnistie, decesul făptuitorului) şi săsoluţioneze procesul civil. Judecătorul civil este obligat să constate mai întâi că există o hotărâre penală

definitivă, care stinge acţiunea publică şi numai ulterior să se pronunţe în procesul civil. Cu toate căaceastă normă se referă la rezolvarea definitivă a cauzei penale nu a avut în vedere, cel puţin înreglementarea română, existenţa exclusivă a unei hotărâri definitive. Dacă în cursul suspendării judecăriicauzei civile, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. 2 Cod procedură penală, urmărirea penală încetează sau sedispune scoaterea de sub urmărire penală, aceasta permite reluarea procesului civil, întrucât rezolvareadată de procuror cauzei penale deşi nu are natura juridică a unei hotărâri cu autoritate de lucru judecatreprezintă în momentul respectiv o anumită rezolvare a cauzei. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazulsuspendării procesului penal în cursul judecăţii.

Când cele două acţiuni sunt exercitate în cadrul procesului penal, instanţa are obligaţia, potrivitart. 346 alin. 1 Cod procedură penală, să se pronunţe, prin aceeaşi sentinţă, şi asupra acţiunii civile.Instanţa nu poate lăsa nesoluţionată acţiunea civilă, luând act de declaraţia părţii civile că înţelege să-şi

valorifice dreptul la despăgubiri, la instanţa civilă. Acest drept îl are partea civilă numai în cazulsuspendării procesului penal54§. Potrivit art. 347 Cod procedură penală, instanţa poate dispune disjungereaacţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă, în cazul în care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale.

Dis jungerea acţiunii civile nu echivalează cu lăsarea nesoluţionată a acesteia şi crearea posibilităţii părţii civile de a solicita despăgubirile civile pe calea unei acţiuni separate în faţa instanţeicivile55§. În practica judiciară s-a arătat că, în cazul disjungerii acţiunii civile şi amânării judecării ei,instanţa nu poate soluţiona acţiunea civilă numai parţial, admiţând-o doar în limitele dovedite, şi să sedezînvestească de soluţionarea restului pretenţiilor civile cucare a fost învestită, rezervând părţii civilecalea unei acţiuni separate la instanţa civilă56§.

Acţiunea penală primează faţă de acţiunea civilă, deoarece, pe de o parte, cauza materială unică a

celor două acţiuni este săvârşirea infracţiunii, iar pe de altă parte, rezolvarea acţiunii civile estecondiţionată de rezolvarea acţiunii penale în privinţa existenţei faptei persoanei care a săvârşit-o şivinovăţiei acesteia (art. 22 alin. 1 Cod procedură penală).

6. Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal

Acţiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal numai în măsura în care a fost alăturatăacţiunii penale şi, împreună au ajuns în faţa instanţei penale.

52

53 Ibidem, pag. 269.CSJ - Secţia penală, Decizia nr. 756/1991.

54CSJ - Secţia penală, Decizia nr. 536/1981, în R.R.D., nr. 11/1981, pag. 54.55

56Secţia penală, Decizia nr. 74/1983, în R.R.D., nr. 3/1985, pag. 78. Secţia penală, Decizia nr. 1052/1989, în „Dreptul", nr.7/1990, pag. 70.



În cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată în procesul penal, dar aceasta nu a ajuns în fazade judecată, deoarece organele de urmărire penală au dat soluţia scoaterii de sub urmărire penală sauîncetarea urmăririi penale, acţiunea civilă va fi rezolvată de către instanţa civilă57§. Instanţa civilă varezolva acţiunea civilă, ţinând seama de temeiurile care au stat la baza soluţionării cauzei penale de cătreorganele de urmărire penală. Pentru admiterea sau respingerea acţiunii civile, instanţa civilă va analiza şiconţinutul ordonanţei sau rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale.

Când acţiunea civilă este rezolvată în cadrul procesului penal, se observă că, potrivit art. 346 alin.1 Cod procedură penală, instanţa penală se pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile.Acţiunea civilă poate fi admisă sau respinsă după cum este sau nu întemeiată.

Conform prevederilor art. 346 alin. 2, 3 şi 4 Cod procedură penală rezultă că instanţa penală are patru posibilităţi, în ceea ce priveşte rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, şi anume: nuacordă despăgubiri civile; admite acţiunea civilă în total sau în parte; respinge acţiunea civilă ca lipsită detemei şi nu soluţionează acţiunea civilă.

• Instanţa nu acordă despăgubiri civile

Potrivit art. 346 alin. 3 Cod procedură penală, instanţa penală nu acordă despăgubiri civile când pronunţă soluţia achitării, pentru motivul că fapta nu există ori nu a fost săvârşită de inculpat. Dacă ohotărâre penală, pronunţând achitarea, neagă existenţa faptului care a produs prejudiciul, niciinstanţa

civilă nu poate obliga la repararea daunei99

. O situaţie similară există când instanţa penală stabileşte căfapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat. Dacă fapta a produs un prejudiciu, instanţa civilă nu aredreptul să reţină că paguba a fost pricinuită prin această faptă de pârâtul care anterior, în procesul penal, aavut calitatea de învinuit sau inculpat. Dacă aplicarea pedepsei este în funcţie de întinderea prejudiciului,atunci hotărârea instanţei penale are putere de lucru judecat, cu privire la existenţa şi întinderea daunei.

• Instanţa admite acţiunea civilă în total sau în parte

Instanţa, când constată săvârşirea de către inculpat a unei fapte prevăzută de legea penală şi producerea unui prejudiciu material părţii civile, admite în total sau în parte acţiunea civilă, indiferent desoluţia pe care o pronunţă în acţiunea penală: condamnare, achitare, încetarea procesului penal. Cândinstanţa pronunţă condamnarea inculpatului şi constată că infracţiunea a cauzat prejudicii materiale şidaune morale părţii civile, în toate cazurile, va obliga pe inculpat şi, eventual, partea responsabilă

civilmente la plata despăgubirilor civile.În cazul pronunţării soluţiei achitării, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b 58, d şi e

Cod procedură penală, dacă fapta a produs prejudicii materiale şi daune morale părţii civile, instanţa vaadmite acţiunea civilă şi va acorda despăgubiri civile persoanei prejudiciate. De asemenea, în cazulachitării inculpatului pentru motivul că din cauza unei boli psihice este iresponsabil, în temeiul art. 346alin. 2 Cod procedură penală, instanţa este obligată să se pronunţe cu privire la latura civilă, putând obligala repararea pagubei potrivit legii civile100.

Instanţa acordă despăgubiri civile, în cazul pronunţării soluţiei de încetare a procesului penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. g, h şi i, dacă infracţiunea a cauzat prejudicii materiale şidaune morale părţii civile.

Potrivit art. 137 alin. 1 Cod penal, amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită,fără a avea însă efecte asupra drepturilor persoanei vătămate (art. 137 alin. 2 Cod penal), şi în consecinţă,dacă a produs prejudicii materiale şi daune morale părţii civile, instanţa va obliga pe cel exonerat derăspundere penală să repare paguba produsă prin infracţiunea pe care a săvârşit-o. În toate cazurilemenţionate, instanţa are obligaţia să soluţioneze acţiunea civilă101.

57

58 CSJ - Secţia penală, Decizia nr. 1287/1988, în R.R.D., nr. 4/1989, pag. 79.

Trib. Suprem - Decizia civ. nr. 560/1963, în „Justiţia Nouă", nr. 10/1963, pag. 12.0 CSJ - Secţia penală, Decizia nr. 1386/1991.



În cazul în care instanţa constată că fapta, pentru care răspunderea penală s-a prescris, a produs prejudicii materiale va obliga pe inculpat la repararea prejudiciului cauzat, dacă acţiunea civilă nu s-a prescris conform normelor dreptului civil în materia prescripţiei.

Când încetarea procesului penal s-a dispus datorită decesului făptuitorului (art. 11 pct. 2 lit. braportat la art. 10 lit. g Cod procedură penală) instanţa nu poate rezerva părţii civile calea unei acţiuniseparate la instanţa civilă, ci are obligaţia, conform art. 21 Cod procedură penală, să introducă în proces

moştenitorii inculpatului59§, iar dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare aacesteia, succesorii în drepturi, ori lichidatorii în caz de desfiinţare sau de dizolvare.

În cazul încetării procesului penal datorită împăcării părţilor (art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10lit. h Cod procedură penală), în temeiul art. 144 alin. 1 Cod penal, acţiunea se stinge. Acest efect alîmpăcării părţilor se explică prin caracterul total al împăcării, care conduce la stingerea totală a

procesului, atât sub aspectul penal, cât şi sub aspectul civil. Această manieră de rezolvare a acţiunii civilenu exclude posibilitatea ca, prin hotărârea de încetare a procesului penal datorită împăcării părţilor,instanţa să-l oblige pe inculpat să repare prejudiciul cauzat prin infracţiune, când părţile s-au înţeles şiasupra acestui aspect60§. Rezultă că împăcarea părţilor nu dă posibilitatea exercitării în continuare aacţiunii civile nici în faţa instanţei civile, nici în faţa instanţei penale61§. Neexistând o fundamentare legală

au rămas izolate soluţiile instanţelor judecătoreşti şi opiniile din doctrina de specialitate

62§

(„că o atareacţiune civilă ar tinde să readucă în discuţie întregul conflict, cu toate aspectele specifice faptei penalecare a pricinuit paguba materială, situaţie de natură a reînvia, atât sub aspect social, cât şi judiciar,întreaga tulburare pe care conflictul iniţial a produs-o, şi căreia legiuitorul a înţeles prin împăcarea

părţilor să-i pună capăt în mod definitiv. De aceea, atunci când intervine împăcarea, fie că este sau nuînsoţită de o tranzacţie asupra despăgubirilor, ea îşi produce toate efectele prevăzute de lege, adicăînlătură răspunderea penalăşi stinge acţiunea civilă"), potrivit cărora împăcarea părţilor, când legea o

prevede ca posibilitate, nu înlătură dreptul persoanei vătămate de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul suferit - pe calea unei acţiuni civile - conform prevederilor art. 998 C. civ.

În ceea ce priveşte retragerea plângerii prealabile, deşi în lege nu se menţionează expres, seconsideră la fel ca şi la împăcarea părţilor, că aceasta înlătură şi răspunderea civilă. Efectul retragerii

plângerii prealabile poate fi considerat ca o consecinţă a caracterului ei total, în sensul că trebuie să privească atât latura penală, cât şi latura civilă a procesului penal. Pe bună dreptate se arată în literatura despecialitate că nu se poate pune capăt conflictului de drept penal câtă vreme persoana vătămată menţinefaţă de inculpat pretenţii de natură civilă, ce decurg din săvârşirea infracţiunii, retrager ea plângerii

prealabile neputând opera numai cu privire la latura penală63. Sunt considerate juste soluţiile unor instanţe judecătoreşti care, luând act că a fost retrasă plângerea prealabilă, au considerat ca inadmisibilă cererea dea soluţiona latura civilă a cauzei prin obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile64. Prin sentinţa

penală nr. 857/1992, Judecătoria Braşov a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpat pentrusăvârşirea infracţiunii de lovire, având în vedere că partea vătămată şi-a retras plângerea. Prin aceeaşihotărâre, inculpatul a fost însă obligat să plătească părţii vătămate despăgubiri civile. În fapt, parteavătămată a dat o declaraţie în faţa primei instanţe prin care arată că nu cere condamnarea inculpatului, cidoar obligarea la despăgubiri civile. Hotărârea sus-menţionată este nelegală. Latura penală şi cea civilă în

procesul penal sunt indivizibile. Dar, în condiţiile în care partea vătămată a făcut declaraţia că nu cerecondamnarea inculpatului, prima instanţă trebuia nu numai să pronunţe încetarea procesului penal, ci şi sădispună scoaterea de pe rol a cauzei şi să o trimită unui complet de judecată civil, pentru ca parteavătămată să-şi poată valorifica, pe această cale, pretenţiile sale. Sub nici o formă acţiunea civilă nu mai

59 CSJ - Secţia penală, Decizia nr.2837/1976, în CD, pe anul 1976, pag. 469; CSJ - Secţia penală, decizia nr. 2359/1984, înR.R.D., nr. 11/1984, pag. 72.

60 Tr. Mun. Bucureşti - Secţia a Il-a penală, Dec. nr. 2056/1976, în R.R.D., nr. 5/1977, pag. 69;

61TJ. Galaţi - Dec. pen. nr. 98/1977, în R.R.D., nr. 4/1978, pag. 67.

62 CSJ - Secţia penală, Decizia nr. 883/1981, în R.R.D., nr. 1/1982, pag. 65.105 B. Diamant - Notă în R.R.D., nr. 5/1981, pag. 45-46; Într-o opinie contrară, Gh. Parauşan - în R.R.D., nr. 5/1981, pag. 46-47.

63C. Bulai - Drept penal român, Editura Sousa, Bucureşti, 1992, pag. 80.

64 CSJ - Secţia penală, Decizia nr. 5069/1971, în C.D. din 1971; Jud. Sighetul Marmaţiei, sent. pen. nr. 262/1976, în R.R.D., nr.5/1976, pag. 60.



putea continua alături de acţiunea penală, întrucât aceasta nici nu mai exista, ca urmare a retragerii plângerii penale a părţii vătămate; plângerea sa fiind singurul element de natură să justifice punerea înmişcare a acţiunii penale, la care se putea alătura şi acţiunea civilă10 .

De asemenea, instanţa penală rezolvă acţiunea civilă când încetează procesul penal şi dispuneînlocuirea răspunderii penale (art. 11 pct. 2 lit. b,raportat la art. 10 lit. i Cod procedură penală), putândobliga pe inculpat la plata despăgubirilor civile dacă se constată că fapta acestuia a cauzat prejudicii părţiicivile.

• Instanţa respinge acţiunea civilă ca lipsită de temei

Această soluţie se deosebeşte de ipoteza prevăzută în art. 346 alin. 3 Cod procedură penală. Înacest caz, temeiul pe care a fost soluţionată latura penală nu exclude, de plano, posibilitatea acordării dedespăgubiri civile. Astfel, când achitarea a fost dispusă pe temeiul că fapta nu prezintă gradul de pericolsocial al unei infracţiuni, dacă constată că fapta a produs un prejudiciu material, poate obliga pe celachitat la repararea pagubei. Dacă instanţa constată că fapta nu a produs prejudicii materiale şi daunemorale, nu va acorda despăgubiri civile.

Când achitarea a fost pronunţată pentru lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, este posibilă,în general, obligarea la despăgubiri civile. Sunt însă situaţii când instanţa poate să nu acorde despăgubiricivile, şi anume în cazul infracţiunilor neintenţionate, când achitarea se pronunţă pentru lipsa elementuluisubiectiv, şi anume lipsa culpei65§.

Când achitarea se pronunţă pentru că există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal alfaptei (art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. e Cod procedură penală), dacă se constată că celui achitat îirevine totuşi o culpă în ceea ce priveşte producerea prejudiciului material în patrimoniul persoaneivătămate, instanţa poate dispune repararea pagubei. Sunt însă şi situaţii când achitarea, pe temeiurilemenţionate mai sus, să nu conducă la acordarea de despăgubiri civile.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea unor infracţiuni de furt în dauna avutului privat.Prin rechizitoriul întocmit în cauză s-a dispus, între altele, şi neînceperea urmăririi penale pentru minorii

ce nu împliniseră vârsta de 14 ani.Inculpatul a fost obligat să plătească despăgubiri părţilor civile, solidar cu părinţii minorilor.Instanţa a reţinut că inculpatul a săvârşit, în lunile aprilie şi mai 1990, un număr de şase furturi, la

unele din ele participând şi trei minori.Soluţia este nelegală, deoarece potrivit art. 317 din Codul de procedură penală, judecata se

mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal şi la fapta şipersoana la care se referă extinderea. De asemenea, potrivit art. 14 Cod procedură penală, acţiunea civilă, accesorie acţiunii penale, are ca obiect tragerea la răspundere civilă ainculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente, cu privire la care instanţa a fost sesizată.

Cum prin rechizitoriul întocmit în cauză, instanţa nu a fost sesizată cu judecarea unor fapte penale comise şi de cei trei minori, instanţele au greşit soluţionarea laturii civile a cauzei, atunci când a

obligat la plata despăgubirilor civile şi pe făptuitorii minori, precum şi pe părinţii acestora66§. Nu poate fi respinsă ca lipsită de temei acţiunea civilă în cazul în care partea civilă s-a constituit

în faza de urmărire penală, fără a preciza cuantumul despăgubirilor, şi ulterior, în faza de judecată, deşilegal citată, aceasta nu s-a prezentat. Într-o asemenea situaţie, instanţa trebuie să aibă un rol activ, pentrua constata motivul neprezentării părţii civile care, fiind victimă a unei tentative de omor, ar fi putut să fieinternată în spital ca urmare a leziunilor cauzate de inculpat67§.

• Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă5 5 5

65I. Dobrinescu - Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal în cazul achitării inculpatului, în R.R.D., nr. 1/1973, pag. 28-33.

66CSJ - Secţia penală, Decizia nr.1733/1989;CSJ - Secţia penală, Decizia nr. 1988/1989, în R.R.D., nr. 9/1989, pag. 145-146.

67



Conform prevederilor art. 346 alin. 4 Cod procedură penală, instanţa nu soluţionează acţiuneacivilă când pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b, ori când pronunţă încetarea

procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f şi j Cod procedură penală, precum şiîn caz de retragere a plângerii prealabile.

În cazurile menţionate mai sus, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, deoarece, în primulcaz, prejudiciul nu este urmarea unei fapte prevăzute de legea penală, iar în celelalte cazuri acţiunea

penală fusese nelegal exercitată. În consecinţă, neexistând posibilitatea exercitării acţiunii penale datorităintervenţiei vreunui impediment din cele prevăzute în art. 10 lit. b, f şi j, nici acţiunea civilă nu poate firezolvată, lipsind cadrul legal în acest sens. În asemenea cazuri, cel interesat se poate adresa cu acţiuneseparată în faţa instanţei civile.

Această soluţie se impune şi în cazurile în care - deşi nu se constată una din cele trei ipoteze prevăzute de lege - totuşi, situaţia concretă poate fi asimilată uneia dintre aceste ipoteze.

În practica judiciară s-a decis, în mod constant, în acest sens, că plângerea prealabilă, tardivintrodusă la instanţă, are aceleaşi efecte ca şi lipsa plângerii prealabile, conducând la imposibilitateainstanţei de a soluţionaacţiunea civilă68§. Lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală nutrebuie confundată cu posibilitatea rezolvării separate a acţiunii civile de către aceasta. În primul caz,instanţa se dezînvesteşte, pe când în cel de-al doilea caz instanţa amână doar soluţionarea acţiunii civileîntr-o altă şedinţă de judecată. Potrivit art. 347 Cod procedură penală, în acest din urmă caz, instanţa

poate dispune disjungerea acţiunii civile în cazul când rezolvarea acesteia ar provoca întârziereasoluţionării acţiunii penale; această disjungere neechivalând însă cu lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile.Instanţa, pronunţând condamnarea inculpatului, nu putea lăsa nesoluţionată acţiunea civilă rezervând

părţii civile dreptul la acţiune în faţa instanţei civile, pentru motivul că partea civilă a declarat, în cursul judecării pricinii, că nu are acte cu care să-şi dovedească pretenţiile, dar le va procura. Faţă de aceastădeclaraţie, instanţa penală, constatând că soluţionarea acţiunii civile ar întârzia rezolvarea acţiunii penale,trebuia să disjungă acţiunea penală şi să amâne judecarea acţiunii într-o altă şedinţă69.

Nu este justificată disjungerea judecării laturii civile de cea penală în cauzele în care stabilireavinovăţiei inculpatului, individualizarea pedepsei şi încadrarea juridică se raportează la întinderea pagubei

produse prin infracţiune, cum sunt, îndeosebi, cele care au produs consecinţe deosebit de grave.În cazul unor atare infracţiuni, în care soluţia este condiţionată de activitatea infracţională şi în

strânsă legătură cu urmările patrimoniale ale faptei, disjungerea trebuie dispusă numai în cazurile în care judecarea ambelor laturi ale procesului, din cauze obiective, nu se poate asigura.

Spre exemplu, prin sentinţa penală nr. 60/2003, Tribunalul Bihor a condamnat la 10 ani şi 6 luniînchisoare pe inculpatul K.P., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 1, 3,4 şi 5, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din vechiul Cod penal.

În baza dispoziţiilor art. 347 din Codul de procedură penală, s-a dispus disjungerea acţiunii civileşi rezolvarea separată a acesteia.

Instanţa a reţinut că, în perioada 1998 - 1999, ca reprezentant al societăţii comerciale „M.V." dinOradea, inculpatul a cumpărat importante cantităţi de marfă de la numeroase firme, pentru plata cărora aemis file CEC fără acoperire, cauzându-le pagube însemnate.

Pentru a nu se ajunge la întârzierea excesivă a soluţionării cauzei s-a dispus disjungerea laturii

civile, fiind necesare completări în ceea cepriveşte situaţia prejudiciului cauzat părţii civile de cătreinculpat, prin săvârşirea infracţiunii.Prin decizia penală nr. 157 din 8 iulie 2004, a Curţii de Apel Oradea, apelul inculpatului a fost

respins, iar ulterior a fost admis recursul.Din examinarea actelor cauzei rezultă că instanţele au greşit când au dispus, respectiv au menţinut

hotărârea de disjungere a cauzei.În raport cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, aceea de înşelăciune în

formă continuată, cu consecinţe deosebit de grave, se impunea judecarea cauzei în ansamblul său, atât înceea ce priveşte acţiunea penală cât şi acţiunea civilă.

68 CSJ - Secţia penală, Decizia nr. 861/1986, în R.R.D., nr. 2/1987, pag. 70 şi în R.R.D., nr. 3/1987, pag. 76.69 CSJ - Secţia penală, Decizia nr. 74/1983, în R.R.D., nr. 3/1985, pag. 63; CSJ - Secţia penală, Decizia nr. 354/1979, în R.R.D.,nr. 12/1979, pag. 80.



În cadrul soluţionării unitare a unei cauze penale, stabilirea întinderii prejudiciului produs, prinfapta comisă de inculpat, constituie un important criteriu ce îşi găseşte reflectarea în latura penală acauzei, în ceea ce priveşte vinovăţia sa, dar şi în planul tragerii la răspundere penală, în procesulindividualizării pedepsei, ţinând seama de gravitatea consecinţelor păgubitoare.

Se constată deci că latura penală a cauzei nu a fost corect soluţionată, nici cu privire la reţinereavinovăţiei şi nici a individualizării pedepsei, în raport cu prejudiciul produs, de vreme ce întinderea

prejudiciului nu a fost stabilită în integralitate, latura civilă fiind disjunsă tocmai în scopul stabilirii prejudiciului produs.

În consecinţă recursul inculpatului a fost admis, s-au casat hotărârile atacate şi s-a dispustrimiterea cauzei la prima instanţă pentru rezolvare70§.

Bibliografie

1. Gorgăneanu, I. - Acţiunea penală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977;

2. Mohamed El Sayed, K.E. - Unele probleme privind răspunderea penală a persoanei juridice;

3. Neagu, Ion - Tratat de procedură penală, Editura „PRO", Bucureşti,

4. 1997;

5. Oancea, Ion - Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I;

6. Pop, Traian - Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, vol. II;

7. Pătulea, A. - Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciilor rezultatedin vătămarea integrităţii corporale, în R.R.D.,

8. nr. 11/1970.

9. Stoenescu, Ilie; Zilberstein, Savelly - Tratat de drept procesual civil. Teoria generală, EdituraDidactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;

10.Theodoru, Gr. Gr.; Moldovan, L. - Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1979, vol. I;

11.Theodoru, Gr. Gr. - Puterea lucrului judecat, cauză de împiedicare a pornirii sau continuităţii

procesului penal, Justiţia Nouă, nr. 12/1965;

70Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţ. pen. Decizia nr. 6281/25.11.2004.



12.Voicu, C. - Teoria generală a dreptului, Editura „Charta", Braşov, 1999;

13.Volonciu, N. - In legătură cu noua reglementare a acţiunii penale, Analele UniversităţiiBucureşti, Seria Ştiinţe Juridice, anul XVIII, nr.

14.2/1969;

23.

Volonciu, N. - Tratat de procedură penală, Editura „Paidea", Bucureşti,1993, vol. I;

Actiunea Civila in Procesul Penal

Documents

Transcript of Actiunea Civila in Procesul Penal