S U M A R :

Întroducere ..................................................................... 2

Subiectul temei: “Abordările teoriei macroeconomice” . .

4

Obiectivele politicelor macroeconomice...........................

6

Concluzie .................................................................. ...... 9

Bibliografie selectivă .......................................................

10

1

ÎNTRODUCERE:

“A studia şi a nu gîndi este o risipă.A gîndi şi a nu studia este

periculos.”

Confucius

Omenirea este angajată intr-un proces istoric de trecere la o nouă societate şi la un nou sistem

economic. Sfidarea de mare anvergură şi de adîncă profunzime îşi va putea găsi răspunsul adecvat printr-

un efort creativ susţinut şi bine concentrat. Numai progresul general în cunoaşterea umană va fi în măsură

să deschidă noi orizonturi oamenilor şi popoarelor în direcţia conceperii unui alt tip de societate, respectiv

a realizării unui nou sistem economic, concomitent, mai eficient şi mai echitabil.

Procesul istoric aratat, cu largă extensie în secolul al XXI-lea, antrenează deja şi va antrena şi mai

mult în viitor transformări radicale în substanţa ştiintei economice – ştiinţă prin definiţie generală şi

universală, în acelaşi timp.

Macroeconomia este un domeniu fascinant, în care se întrepătrund diverse puncte de vedere, prilej

pentru numeroase controverse şi confruntări de idei.

Macroeconomia este acea parte a economiei politice care studiază condiţiile,

factorii şi rezultatele activităţii economice la nivelul întregii economii naţionale.

Macroeconomia operează cu mărimi globale, denumite agregate, cum ar fi:

Produsul Naţional Brut, nivelul general al preţurilor şi inflaţia; ocuparea şi şomajul,

consumul total şi investiţiile totale.

Uneori macroeconomia este identificată cu economia naţională.

Gradul de cercetare a temei

Din antichitate și din evul mediu au început să apară cugetări asupra schimburilor comerciale, în

operele anumitor filosofi, teologi, profesori de drept și de finanțe. Construirea teoriilor economice în urma

discuțiilor academice și reflecțiilor economice actuale asupra comerțului în sensul actual au avut loc în

acea perioadă doar foarte rar. Unii dintre strămoșii antici ai economiștilor de astăzi au fost, printre alții:

Xenophon, Platon și Aristotel; iar în evul mediu au fost: Thomas Morus, Thomas Hobbes, John Locke și

2

Gottfried Wilhelm Leibniz. Politica economică era condusă de cele mai multe ori fără o bază teoretică

temeinică.

Se cere menţionat faptul că însăşi economia politică în calitatea de ştiinţă, la începuturile sale, a pus

accentul pe analiza economiei naţionale. Clasicii economiei politice, A. Smith şi D. Ricardo, aveau în

centrul preocupărilor problemele avuţiei naţionale, consumului şi economiilor, crizelor economice şi

reproducţiei. În pofida acestui fapt, termenul de „macroeconomie” este întrodus de scandinavul Ragner

Frish abia în anul 1933, iar părintele macroeconomiei este considerat John Maynard Keynes (1883 -

1946), lucrarea sa principală avînd în vedere teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii si a

banilor, aparută în 1936.

Abordarea macroeconomică devine predominantă în perioada interbelică. Obiectivul ei principal este

cunoaşterea modalităţilor de menţinere a echilibrului între cererea şi oferta globală şi asigurarea unei

creşteri economice stabile şi cu ritmuri înalte. În acest scop la nivelul macroeconomic sînt calculate

principalele agregate economice, care permit studierea activităţii agenţilor economici în ansamblul lor,

precum şi relaţiile între acestea.

Mecanismul pieţei, oricît de perfect ar părea, s-a dovedit a fi incapabil să rezolve în mod automat

toate problemele cu care se confruntă dezvoltarea economică. Un şir de dezichilibre, cum ar fi crizele

economice, şomajul, inflaţia, etc., apar în permanenţă. Ele nu pot fi aplanate de către unităţile economice,

prin promovarea unei politici economici a statului. Această politică are ca temelie cercetările

macroeconomice.

Actualitatea temei

Succesiunea tratării celor două părţi ale ştiinţei economice – microeconomia (microeconomics) şi

macroeconomia (macroeconomics) – a preocupat şi continuă să preocupe pe teoreticieni şi metodologi.

În ultimul timp pare să fie impusă opinia, conform căreia este mai benefică începerea predării teoriei

economice cu aspectele ei microeconomice (Micro first) şi, apoi, continuarea cu cele macroeconomice

(Macro second). O asemenea ordine în predarea celor două laturi ale ştiinţei economice prezintă o seamă

de favorabilităţi teoretice.

Etimologia pare să sugereze că macroeconomia studiază economiile naţionale ca entităţi proprii, în

timp ce microeconomia ar studia micile unităţi cum ar fi firmele sau menajele. Deşi foarte frecventă, la o

analiză mai atentă, această interpretareapare ca fiind eronată.

În fond, microeconomia nu se limitează să studieze doar comportamentul consumatorilor şi pe cel al

producătorilor. Pe baza acestor comportamente ale unităţilor economice elementare, microeconomia se

ambiţionează să explice funcţionarea generală a sistemului în ansamblul său. Deci, microeconomia şi

macroeconomia au, în ultimă instanţă, acelaşi obiect de studiu. Ele diferă prin metoda de abordare şi de

tratare a problemelor.

3

Macroeconomia face eforturi calificate pentru a stabili legile generale ale funcţionării economiei, legi

fundamentate deductiv. Constatînd dificultatea extremă de a efectua formalizarea comportamentului

individual în situaţiile de dezichilibru, J.M. Keynes a întrodus o serie de conjecturi la nivelul economiei

globale plauzibile, însă nu se bazează pe comportamentul individual al agenţilor.

Se poate considera că macroeconomia ca ştiinţă distinctă se întemeiază (delimitează) pe

specificitatea metodelor care s-au impus în mod necesar pentru a înţelege importanţele fluctuaţiei ale

producţiei şi ale preţurilor, precum şi nivelurile extrem de ridicate ale şomajului.

Macroeconomia studiază relaţiile între indicatorii economici agregaţi, cum sunt producţia, ocuparea,

nivelul general al preţurilor, rata dobînzii şi cursul de schimb valutar. Ea formalizează legăturile dintre

toate acestea cu deciziile sectorului public.

Mai precis, macroeconomia se ocupă de factorii determinanţi ai producţiei totale şi a ratei de creştere,

de rata inflaţiei şi de cea a şomajului.

Cuvinte – cheie:

Economie, Microeconomie, Macroeconomie, Sistem

economic, Politică macroeconomică, Mecanisme, Agenţi

economici, Agregate economice, Dezvoltare economică,

Economie naţională, Economie mondială, Piaţă, Output

SUBIECTUL TEMEI: Abordările teoriei macroeconomice.

Daca există o problema în jurul căreia economiştii să fie mai profund divizaţi, aceasta este tocmai

problema politicilor economice. Şi ei nu sunt singurii care sunt preocupaţi de această problemă. De la

oamenii obişnuiţi şi pînă la politicieni, există un spectru larg de indivizi interesaţi şi afectaţi de deciziile

de politică economică.

Deciziile de politică economică implică aceleaşi probleme principiale ca şi deciziile adoptate de o

firmă sau un consumator. Prin intermediul acestor decizii, societatea incearcă să rezolve o serie de

probleme de bază : ce, cum şi pentru cine produce bunuri si servicii utilizînd resurse deficitare. Decizia

guvernamentală, locul în care, de regulă, se concentrează acţiunile de politică macroeconomică, poate

reprezenta o masură de impulsionare a acţiunii pieţei atunci cînd una din problemele amintite apare.

Atunci cînd decizia guvernamentală este luată în aceste condiţii, obiectivul esenţial este să se dea un

răspuns cît mai bun întrebarilor 'ce' şi 'cum'  se produce. Pentru aceasta, guvernul trebuie să

îmbunatăţească eficienţa economică a activităţii productive a societăţii in ansamblul ei.

4

Guvernul raspunde just la întrebarea 'pentru cine' se produce atunci cînd ia decizii care schimbă

distribuirea veniturilor sau resurselor în societate. Cu toate că eficienţa economică este dependentă de

distribuirea venitului, noţiunile de echitate şi justiţie la nivel social sunt opuse considerentelor de eficienţă

şi optimalitate in utilizarea resurselor la nivel economic.

Deşi politicile macroeconomice pot duce la îmbunătăţirea funcţionării economiei de piaţă, acţiunea

guvernului nu asigură, in mod automat, şi o functionare eficientă a acesteia. Unele din activităţile

economice ale guvernului eşuează în a îmbunătaţi starea economiei deoarece decidenţii politici nu au

suficiente informaţii privind problemele decizionale pe care încearcă să le rezolve. Există nenumărate

cazuri de astfel de eşecuri guvernamentale.

De exemplu, o implicare prea mare a guvernului în alocarea veniturilor generează ineficienţă, fapt ce

a dus, pînă la urmă, la eliminarea economiilor planificate centralizat din competiţia cu economiile în care

această alocare se face prin mecanisme de piaţă. Alte guverne s-au angajat într-un prea mare activism in

încercarea de a maximiza creşterea economică şi a stabiliza economia. Un astfel de activism a dus şi el la

rezultate economice negative - inflaţie, somaj, rate de creştere tot mai scazute.

Complexitatea macroeconomică este atît de mare, încît chiar politici proiectate in condiţiile cele mai

bune de politicieni străluciţi pot avea consecinţele cele mai neaşteptate. De aceea, abordarea ştiinţifică

riguroasă a politicilor macroeconomice, elaborarea explicită a obiectivelor şi metodelor de alegere a celor

mai bune decizii politice în domeniul  economic pot avea efecte benefice asupra vieţii si activităţii a

milioane de oameni afectaţi, intr-o formă sau alta, de consecinţele acestor decizii.

Elaborarea, în cadrul macroeconomiei, a unei teorii a politicilor macroeconomice este de natură să

ofere astfel de metode cu ajutorul cărora deciziile politice să satisfacă în mai mare măsură atît obiective

de natură economică, cît şi cerinţe de natură socială.

Aceasta deoarece nu există politică sau decizie macroeconomică fără implicaţii sociale mai mari sau

mai mici. De aceea, adoptarea lor necesită asumarea unor responsabilităţi care revin, de cele mai multe

ori, guvernelor. Şi nu au fost puţine cazurile în care guvernele au fost schimbate tocmai datorita erorilor

de politică macroeconomică.

În încercarea de a elabora o teorie a politicilor macroeconomice trebuie ţinut seama nu numai de lipsa

de informaţie sau transparenţa asupra acţiunilor guvernamentale, dar si de discuţiile existente astăzi în

teoria economică asupra problemei politicilor economice.

Unii economişti consideră sistemul economic ca fiind inerent instabil. Ei pornesc, în această afirmaţie,

de la faptul că economia suferă frecvent şocuri şi perturbaţii care afecteaza cererea şi/sau oferta de bunuri

şi servicii.

Deşi decidenţii politici utilizează diferite tipuri de politici pentru a stabiliza economia, aceste şocuri

vor conduce la fluctuaţii ale outputului, care nu pot fi înlăturate. Concomitent, vor fluctua inflaţia şi

şomajul, fără ca ele să fie posibil de stabilizat. Astfel, politicile macroeconomice devin un fel de 'pavază

contra vîntului', stimulînd economia cînd este în recesiune şi încetinind-o cînd este supraîncălzită.

5

Alţi economişti privesc economia ca fiind inerent stabilă. În acest caz, politicile macroeconomice sunt

considerate ca fiind cauza principală pentru fluctuaţiile accentuate observate în economie. Deci, în opinia

acestor economişti, ele nu sunt absolut necesare, sistemul economic creându-şi singur mecanismele cu

ajutorul carora se poate mentine într-o anumita zonă de stabilitate.

Se observă că ambele concepţii, deşi nu se situează la poli opuşi, ajung la aceiaşi concluzie, şi anume

că o teorie a politicilor  economice nu este necesară deoarece însuşi obiectul acesteia, politica

macroeconomică, ar fi lipsit de sens.

Adevărul, ca intotdeauna, se află undeva la mijloc. O teorie a politicilor macroeconomice este,

evident, necesară. Dar nu trebuie absolutizată o astfel de teorie deoarece, politici macroeconomice

elaborate absolut corect din punct de vedere teoretic pot avea consecinţe exact opuse celor care se

urmăresc.

OBIECTIVELE POLITICILOR MACROECONOMICE

Teoria politicilor macroeconomice utilizează obiectivele respective pentru a evalua încercarea

decidenţilor politici de a influenţa comportamentul agenţilor economici şi a imbunătăţi performanţele

economiei.

Principalele obiective ale politicilor macroeconomice, general acceptate, sunt următoarele :

     atingerea unui nivel înalt şi stabil de utilizare a forţei de muncă;

     menţinerea unui nivel stabil al indicelui general al preţurilor ;

     evoluţia crescătoare a venitului/outputului real (creştere economică)

     atingerea echilibrului balanţei de plăţi externe.

Dacă aceste obiective sunt, în general, acceptate de majoritatea macroeconomiştilor, problemele apar

atunci cînd se doreşte atingerea efectivă a acestor obiective. Într-o societate democratică, asupra

sistemului economic nu-şi exercită influenţa doar guvernul, deci deciziile acestuia nu pot asigura, singure,

atingerea obiectivelor enunţate.

Astfel, nivelul utilizării forţei de muncă depinde nu numai de deciziile guvernamentale (de exemplu,

angajările în sectorul public), dar şi de deciziile firmelor în privinţa muncitorilor pe care aceştea doresc

să-i utilizeze. În consecinţă, decidenţii politici trebuie să utilizeze mai multe variabile pentru a atinge

obiectivele urmărite. Aceste varibile se numesc variabile instrumentale sau instrumente ale politicilor

macroeconomice.

O distincţie imediată se poate face între variabile instrumentale sau instrumente primare si variabile

instrumentale intermediare. Guvernul poate să le modifice direct doar pe primele, care vor determina

schimbarea celorlalte, ca în final să apara schimbarea în obiectivele generale enunţate mai sus

De exemplu, guvernul poate modifica rata impozitelor şi taxelor (instrument primar) de unde va

rezulta o schimbare în suma totală a impozitelor si taxelor (deci instrument intermediar), ceea ce

6

afectează nivelul cheltuielilor guvernamentale şi, în ultima instanţă, nivelul outputului şi rata şomajului

(obiective principale).

Deoarece, în general, obiectivele politicilor macroeconomice nu pot fi influenţate în mod direct, ci

prin intermediul unui lanţ de variabile instrumentale, este necesara cunoaşterea cît mai exactă a

determinanţilor obiectivelor enunţate.

Utilizarea cat mai completa a fortei de munca

Problema şomajului şi a eliminării acestuia s-a pus cu acuitate după Marea Depresiune Economică din

perioada 1929-1933 şi, în special, după 1949, cînd multe ţări au întrodus chiar în legislaţii obligaţia

guvernului de a menţine un nivel înalt şi stabil  de utilizare a forţei de muncă.

Exista, însa, un dezacord total printre economişti în privinţa definirii cît mai precise a unui nivel

acceptabil sau dezirabil al şomajului.

Într-o economie de piaţă, şomajul va exista întotdeauna deoarece : (I) indivizii işi schimbă slujbele,

deci vor fi şomeri în timpul în care ei caută o nouă slujbă ; şi (II) unele sectoare industriale vor intra în

declin din cauza scăderii cererii şi ofertei. Există deci o mare incertitudine în privinţa definirii unui nivel

acceptabil al şomajului, numit rata naturală (de echilibru) a şomajului, sau mai scurt NAIRU.

Pentru a reduce NAIRU, trebuie urmate politici care vizează îmbunătăţirea structurii şi funcţionării

pieţei forţei de muncă. Se consideră că şomajul structural este o problemă mai serioasă decît şomajul

fricţional. Cei mai mulţi indivizi care caută locuri de muncă, deci sunt în şomaj fricţional, se pot aştepta

să se întoarcă la muncă după o perioadă destul de scurtă de timp, dar cei mai mulţi muncitori aflaţi în

şomaj structural nu au perspectivă imediată a unei slujbe decît dacă acceptă una care nu pretinde o

calificare înaltă şi deci este prost plătită. Unii acceptă astfel de slujbe, alţii rămîn şomeri pînă cînd li se

oferă slujbe conform cu nivelul de calificare sau cu salariile dorite.

Studii statistice reunite au arătat că şomajul structural dintr-o economie depinde de generozitatea

programelor de asistenţă socială pentru şomeri. Cu cît ajutoarele pentru şomaj sunt mai mari, cu atît rata

şomajului este mai ridicată.

De exemplu, rata şomajului în S.U.A. a fost în anii 90 în medie cu trei procente mai scăzută faţă de

aceeaşi rată a şomajului în ţările Uniunii Europene, unde ajutoarele de şomaj sunt mult mai mari. O astfel

de politică determină întîrzieri mai mari în căutarea unei noi slujbe şi o creştere permanentă a ratei

şomajului in Uniunea Europeana faţă de S.U.A.

Alegerea unei combinaţii de politici destinate combaterii şomajului se face în raport cu numarul de

şomeri din fiecare categorie, cu costurile economice si sociale implicate de existenţa acestora ş.a.

Stabilitatea preţurilor şi a inflaţiei

Inflaţia poate fi definită, în general, ca un proces de creştere continuă a indicelui general al preţurilor.

De mai mulţi ani există o controversă privind sursele inflaţiei, afirmîndu-se doua mari curente care se

confruntă şi care au dat extrem de multe rezultate teoretice si experimentale în sprijinul propriilor

concepţii şi împotriva concepţiilor opuse.

7

Primul curent este cel care susţine că singura explicaţie rezonabilă a procesului inflaţionist constă în

acţiunea cererii în exces, astfel încît o politică ce impune restricţii ale cererii este de o importanţă

esenţială în orice program antiinflaţionist.

Al doilea curent important este cel care consideră procesul inflaţionist ca fiind un fenomen extra

economic, avînd origini sociale şi politice. Reprezentanţii mai moderaţi ai acestui curent admit că, în

anumite circumstanţe, cererea în exces poate juca un anumit rol în creşterea sau scăderea ratei inflaţiei,

dar chiar şi ei resping politicile de restrîngere a cererii.

Datorita faptului că inflaţia are origini socio-politice, ei susţin că doar instaurarea unui cadru

instituţional care să restrîngă şi să combată excesele datorate avariţiei individuale, dorinţei de a acumula

cît mai multă avuţie poate fi de natură să reducă şi să combată inflaţia.

Inflaţia datorată presiunii salariilor este imposibilă într-o economie în care ratele salariilor sunt

determinate de pieţe ale forţei de muncă perfect competitive. Pe astfel de pieţe, rata salariilor creşte sau

scade, ca raspuns al modificărilor în cererea şi oferta de muncă.

Cresterea economică echilibrată

Cresterea economică reprezinta unul din obiectivele principale ale politicilor macroeconomice, alături

de reducerea şomajului si menţinerea la un nivel constant a ratei inflaţiei.

Creşterea economică presupune, în esenţă, creşterea outputului pe termen lung, ceea ce constituie un

lucru diferit faţă de modificările pe termen scurt ale acestuia, modificări care au loc ca urmare a unor

şocuri şi perturbaţii întîmplătoare. Aceste şocuri afectează cererea sau oferta agregată care determină, în

continuare, fluctuaţii în nivelul outputului, care işi caută noua valoare de echilibru.

În schimb, creşterea pe termen lung a outputului, proces denumit creştere economică, are drept cauze

modificări permanente în factorii care determină producţia, deci mărimea outputului. Aceşti factori,

denumiţi şi factori de producţie, sunt, în principal, forţa de muncă, stocul de capital şi tehnologia, fiecare

dintre ei şi împreuna putînd determina, atunci cînd se schimbă, modificări permanente în outputul realizat.

Asigurarea echilibrului balanţei de plăţi externe

Obiectivele politicilor macroeconomice considerau economia naţională ca pe un sistem închis, fără

legaturi de orice fel cu alte economii naţionale. Dacă extindem această viziune, considerand economia ca

pe un sistem deschis, care are fluxuri de intrare şi de ieşire, atunci putem formula un obiectiv legat de

asigurarea echilibrului între aceste fluxuri.

Conflictul potenţial dintre obiectivele politicilor macroeconomice

De exemplu, există un conflict potenţial între utilizarea completă a forţei de muncă şi asigurarea

stabilităţii preţurilor (inflaţie nulă). Un nivel al şomajului apropiat de cel al echilibrului natural (NAIRU)

poate fi atins doar cu riscul creşterii inflaţiei.

8

Există nenumărate alte exemple de conflicte potenţiale între obiectivele politicilor macroeconomice şi

este o sarcină deosebit de dificilă pentru decidentul politic de a stabili priorităţile în atingerea diferitelor

obiective.

Revine, în general, politicienilor misiunea de a stabili priorităţi între scopurile sau obiectivele

conflictuale şi, inevitabil, alegerile acestora sunt afectate de preferinţele şi valorile lor personale. Astfel,

diferite partide pot propune aceleaşi obiective, dar cărora să le asocieze priorităţi diferite.

CONCLUZIE:

Macroeconomia se concentreaza cu prioritate asupra mecanismelor de funcţionare ale economiei

naţionale, a corelaţiilor dintre valorile economice în contextul relaţiilor economice mondiale. DEF.

Macroeconomia este acea subdiviziune sau secţiune a economiei ca ştiinţă care se ocupă cu studiul

structurii funcţionalităţii şi comportamentului de ansamblu al sistemului economiei naţionale în strânsă

legătură cu sistemul economiei mondiale şi cu mediul înconjurător în scopul determinării volumului total

de bunuri economice şi a variabilelor care îl influenţează. Principalele probleme macroeconomice la nivel

naţional sau mondial:

- Structurile globale ale economiei naţionale adică e vorba de producţie, de repartiţie, schimb şi

consum ştiut fiind că scopul oricărei producţii este consumul.

- Rezultatele macroeconomice care sunt produsul naţional brut PNB, produsul intern brut PIB, venitul

naţional etc.

- Creşterea şi dezvoltarea economică şi standardele generale ale vieţii;

- Şomajul şi consecinţele sale social economice;

- Inflaţia şi urmările sale. Inflaţia este exprimată prin indicele general de creştere a preţurilor în

general la bunurile de larg consum;

- Relaţiile economice internaţionale şi eficienţa lor;

- Rolul statului în economie şi politicile guvernamentale.

Problemele majore cu care se confruntă cercetătorii şi factorii de decizie, constituie obiectul unor

ample dispute teoretice cu efecte asupra politicii economice practicate într-o ţară sau alta. Dacă ne-am

referi la principalele probleme am constata controverse şi opinii diferite şi chiar opuse. Şomajul – Unii

economişti susţin că pentru rezolvarea problemelor legate de şomaj, guvernul ar trebui sa acorde un ajutor

mai substanţial pentru asigurarea condiţiilor decente ale lucrătorilor. Alţii consideră că puterea

guvernamentală ar trebui să intervină prin pârghiile de care dispune adică bugetare, fiscale, monetare,

chiar administrative, pentru soluţionarea acestei grave probleme. Probleme grave ridică si Inflaţia – ...În

legătură cu creşterea economică s-au creat şi instituţii, organisme internaţionale care să studieze această

problemă. De menţionat este clubul de la Roma care şi-a propus să analizeze problemele creşterii

economice în diverse locuri ale lumii şi în cadrul acestui club au fost elaborate o serie de studii, au fost

elaborate o serie de teorii. De menţionat: Teoria creşterii organice – pentru a soluţiona trebuie să pornim 9

de la modul în care se dezvoltă celulele în organismul biologic. De-a lungul timpului, pe plan teoretic s-au

impus urmatoarele orientari:

- Clasică

- Neoclasică

- Din optica clasică şi neoclasică echilibrul macroeconomic, se asigură în mod automat, spontan şi

în acest caz se foloseşte ca argument stiinţific concepţia lui Adam Smith privitoare la mâna

invizibilă care asigură echilibrul în mod spontan

- Apoi:

- Orientarea Keynes-ista - Neo-Keynes-ista. Echilibrul economic poate fi asigurat numai prin

intervenţia unui factor extraeconomic, adică a statului.

- Monetarismul care este un curent de gândire, care pune în centrul atenţiei şi în centrul politicii

economice, macroeconomice, banii adică prin emiterea de monedă se asigură echilibrul. (Milton

Friedman). El susţine că guvernul nu trebuie să se amestece nici în determinarea preţului, nici a

schimburilor valutare, nici a salariilor, a ratei dobânzii, lasând totul pe seama economiei de piaţă

libere. Nu trebuie însa să considerăm că cele două orientări actuale - Keynes-ismul şi

monetarismul - ar fi diametral opuse, pentru că nici monetarismul nu neagă în mod absolut

intervenţia statului. Friendman a declarat că astăzi suntem cu toţii keynes-işti numai că utilizăm un

limbaj diferit acestuia. Mulţi îl critică pe Keynes că este static şi elaborează modele dinamice. Încă

un element din care rezultă legătura dintre neo-keynes-ism şi monetarism este faptul că sunt

supuse analizei critice şi modelul lui Keynes privind rolul faptului subiectiv - psihologic.

Bibliografie:

1) Macroeconomie. Concepte şi aplicaţii, M. Hamuraru , V. Ţăruş, V.

Capsîzu, 2010

10

2) Microeconomie – Macroeconomie, Gheorghe Oprescu, Bucureşti 2000

3) Economie politică, Niţă Dobrotă, Editura Economică, 1997

4) Economie politică, Mihai Grosu, Chişinău, 2001

5) Economia politică, Dumitru Moldovanu, Editura Arc, 2001

6) Internet

11