Analiză critică privind abordarea psihanalitică freudiană asupra personalităţii

Începând cu G. Allport, psihologia personalităţii se constituie ca un domeniu particular al psihologiei, actualmente existând câteva paradigme bine conturate, care abordează personalitatea din diverse perspective, pe care le considerăm a fi complementare, chiar dacă în anumite puncte înregistrează clare dezacorduri. Constituind unul din cele mai atractive domenii ale psihologiei, personalitatea, normală sau patologică, a stârnit interesul a numeroşi specialişti, care doresc nu numai să descrie această realitate, ci şi să o explice, să o evalueze, să avanseze predicţii, să formuleze legi şi principii, care sa ghideze studiul celor interesaţi de explorarea acesteia.

Psihanaliza s-a constituit progresiv, în timpul unei maturizări lente. Cel care stă în spatele apariţiei acesteia este Sigmund Freud, care a studiat meticulos dimensiunile naturii umane. Freud a presupus că mintea umană îşi îndeplineşte funcţiile utilizând energie. În mod asemănator funcţionării fiziologice a corpului, care îşi procură energie din hrană, deosebirea fiind că energia utilizată de minte este de natură psihică.

Personalitatea, în concepţia iniţială a lui Freud era divizată în trei niveluri: conştient, preconştient şi inconştient. Conştientul includea senzaţiile şi experienţele pe care le putem accesa, simţi în orice moment. Inconştientul era partea esenţială, nevăzută, aflată în centrul teoriei psihanalitice. El conţine instinctele, dorinţele care ne determină comportamentul, este depozitul forţelor pe care nu putem să le vedem sau să le controlăm. Între cele două niveluri se află preconştientul, depozitul amintirilor, gândurilor de care nu suntem conştienţi, dar care pot fi aduse cu uşurinţă în câmpul conştiintei.

Ulterior, Freud şi-a revizuit teoria, introducând trei noţiuni de bază: id, ego, superego. Id-ul încearcă satisfacerea impulsurilor, ego-ul caută amânarea acestora, iar superego-ul pune mai presus de toate perfecţiunea morală, neadmiţând compromisuri, la fel ca id-ul. Rezultatul inevitabil al fricţiunilor dintre id, ego şi superego este dezvoltarea anxietăţii. Freud descrie trei tipuri de anxietate, în funcţie de stimulii care o produc: anxietatea obiectivă implică teama faţă de pericole tangibile ale lumii reale şi ne ghidează comportamentul în faţa unor astfel de pericole; anxietatea nevrotică îşi are originea în copilărie, în conflictul dintre satisfacerea instinctelor şi realitate; anxietatea morală este rezultatul conflictului dintre id şi superego, reprezentând de fapt frica de propria conştiinţă,

comportamentul care contravine propriului cod moral ducând la apariţia sentimentelor de ruşine sau vină, indicator al modului de funcţionare a superego-ului.

Mare parte a personalităţii noastre se formează pe baza configuraţiei unice de relaţii pe care fiecare dintre noi le stabileşte în copilărie cu o mare varietate de persoane si obiecte. Rolul experienţelor din copilărie este considerat atât de important de Freud încât el consideră că personalitatea adultului se cristalizează în jurul vârstei de cinci ani. Freud a simţit existenţa unor conflicte puternice de natură sexuală la copil, conflicte care păreau să aibă în centru anumite zone ale corpului. Pe baza acestor prezumţii a formulat teoria dezvoltării psihosexuale, conform căreia copilul trece printr-o serie de stadii, fiecare definit de o anumită zonă erogenă a corpului. În fiecare stadiu trebuie rezolvate anumite conflicte, înainte ca individul să treacă la stadiul următor. Freud a şocat lumea ştiinţei când a afirmat că bebeluşii sunt motivaţi de instincte sexuale. El a acordat un înţeles mai larg acestui concept, vorbind despre obţinerea unei forme difuze de plăcere corporală, având originea în gură, anus sau zona genitală. Se desprind, astfel, următoarele stadii: stadiul oral, (durează de la naştere până în jurul vârstei de doi ani), stadiul anal (între 2 şi 4 ani), stadiul falic (până în jurul vârstei de 6 ani), perioada de latenţă (între 6 şi 12 ani) şi stadiul genital.

Câteodată, însă, individul nu este capabil să treacă de la un stadiu la altul, conflictul specific acelei etape nefiind satisfăcut sau individul pur şi simplu nedorind să treacă mai departe. Vorbim în aceste cazuri despre fixaţie, când o parte a energiei psihice (libido) este investită în acel stadiu de dezvoltare, rămânând puţină energie pentru stadiile următoare.

Mecanismele de apărare ale eului, un alt element introdus de Freud, presupun distorsionări ale realităţii. Prin urmare, procesele pe care le considerăm raţionale ( rezolvarea problemelor, luarea deciziei) nu sunt bazate pe o imagine corectă asupra persoanei. Mai precis, după Freud, suntem conduşi şi controlaţi de forţe interne de care nu suntem conştienţi şi asupra cărora exercităm foarte puţin control raţional. Printre mecanismele de apărare ale Ego-ului se numără: represia sau reprimarea presupune excluderea activă şi totală a gândurilor ameninţătoare din câmpul conştiinţei; negarea gândurilor şi a experienţelor dureroase; regresia presupune implicarea în comportamente care sunt asociate cu plăcerea şi satisfacţia pe care individul le obţinea într-o perioadă timpurie a dezvoltării sale; proiecţia presupune atribuirea impulsurilor sau dorinţelor inacceptabile unei alte persoane; deplasarea implică mutarea unui impuls dinspre un obiect inacceptabil şi ameninţător înspre un obiect mai acceptabil şi mai puţin ameninţător; raţionalizarea presupune găsirea unei motivaţii rezonabile pentru un gând sau comportament inacceptabil; identificare reprezintă un mecanism de apărare prin

care oamenii fac faţă invidiei; sublimarea transformă impulsurile inacceptabile în comportamente sociale complet acceptabile, chiar admirate.

În ceea ce priveşte măsurarea personalităţii din perspectiva psihanalitică , există mai multe metode: hipnoza, tehnica asocierilor libere, tehnica interpretării viselor şi tehnicile proiective.

Psihanaliza a avut o evoluţie sinuoasă, la apariţie fiind marginalizată, apoi devenind foarte populară, pentru a fi din nou oarecum marginalizată în ziua de azi. Teoria lui Freud a generat numeroase cercetări empirice şi încercări de testare a conceptelor propuse, însă nu toate au putut fi validate experimental. Nammill (2005) susţine că vocabularul folosit de Freud este prea specializat şi cu o logică înşelătoare, greu de înteles pentru neiniţiaţi; sexualitatea ar fi un concept inconsistent şi cu toate că Freud o pune în legătură cu inconştientul şi apoi cu id-ul, legătura nu este clară. O primă critică ce îi poate fi adusă teoriei psihanalitice poate fi metoda de cercetare preponderentă, mai exact studiul de caz, care are limite serioase ce ţin de controlul variabilelor şi de imposibilitatea replicării în condiţii controlate. Datele obţinute prin aplicarea studiului de caz depind de acurateţea cu care o persoană relatează ceea ce îşi aminteşte. Persoanele pot să nu-şi amintească exact ceea ce s-a întâmplat, sau chiar dacă îşi vor aminti există pericolul ca acestea să considere că anumite detalii îi pot plasa într-o lumină proastă sau că sunt nerelevante. Alte dezavantaje ar fi acelea că nu permite generalizarea şi stabilirea relaţiei cauză-efect, fiind implicate adesea anumite incidente în trecutul unei persoane care au generat o problemă particulară.

Mai mult, este imposibil să se determine validitatea povestirilor pacienţilor; Freud a încercat de puţine ori să verifice povestirile clienţilor, prin urmare, datele ar putea fi din start incomplete şi inexacte. De asemenea, este cunoscut faptul că Freud realiza notiţe privind desfăşurarea şedinţelor la câteva ore dupa terminarea acestora. De accea, este posibil ca el să fi fost selectiv în reactualizare, iar dacă, totuşi, ar fi fost exact, este imposobil de demonstrat acest lucru.

O altă acuzaţie îndreptată către această teorie poate fi adusă din perspectiva modului de analiză a datelor, considerat prea subiectiv, întrucât Freud nu a explicat complet procedura şi pentru că datele nu au fost cuantificate, astfel încât semnificaţia lor statistică nu poate fi stabilită. La acestea se adaugă şi eşantioanele mici si nereprezentative folosite.

De asemenea, consider că Freud a acordat prea multă atenţie forţelor biologice în calitatea de modelatoare ale personalităţii, unii critici susţinând că fiinţa umană dispune de mai multă libertate în acţiuni decât sugerează Freud. Mai mult decât atât, prin afirmaţia conform căreia femeile suferă de invidia de penis şi că

superego-ul lor este inferior dezvoltat din această cauză, oferă o viziune degradantă asupra femeilor.

Din punctul meu de vedere, faptul că Freud pune accent pe sexualitate, exprimarea sau reprimarea instinctului sexual părând a fi cheia tuturor faptelor, bune sau rele, reprezintă o oarecare exagerare a acestuia. Deşi mai târziu a adăugat instinctele morţii, acestea s-au divedit a fi în că una dintre ideile sale controversate. Cu toate acestea, o mare parte a comportamentelor noastre sunt determinate într-o anumită măsura de instinctul sexual. Reclamele diferitelor produse conţin imagini sexuale sau legate indirect de ideea de sex, filmele şi programele de televiziune au priză mai mare dacă conţin astfel de imagini.

O altă critică relevantă ce poate fi adusă teoriei formulate de Freud se leagă de conceptul de inconştient. Behavioriştii şi umaniştii afirmă de exemplu că problemele care pot fi atribuite inconştientului sunt de fapt mult mai puţine decât credea Freud, iar inconştientul nu este un rezervor de instincte reprimate. Cognitiviştii nu consideră inconştientul ca un loc în sistemul psihic, ci ca proprietate a unor procese de prelucrare a informaţiei.

Pe de altă parte, există şi multe părţi bune ale acestei teorii, concepte care au rezistat criticii de-a lungul timpului. Printre acestea se numără descrierile tipului oral şi anal de personalitate sau constatarea că mare parte a psihopatologiei se datorează dorinţelor agresive sau sexuale inconştiente.

În concluzie, cu toate criticile aduse, impactul lui Freud asupra dezvoltării psihologiei nu poate fi contestat. Freud nu a schimbat obiectul psihologiei, doar l-a redimensionat. Deşi obiectul psihologiei rămâne viaţa interioară, modul în care este concepută interioritatea psihică, complexitatea acesteia şi a metodei de investigare îl delimitează pe Freud de contextul orientărilor care consideră viaţa psihică internă ca obiect al psihologiei. Psihanaliza este considerată de unii autori ca fiind abordarea cea mai coerentă şi satisfăcătoare intelectual.

Enache Eugenia- Daniela,Anul II, Seria II, Grupa 6