1

Optzecism si postmodernism

Textul de fata nu-si propune sa rediscute problematica posmodernismului in ansamblu

si nici sa realizeze o panorama a postmodernismului romanesc. De altfel exista deja o

consistenta bibliografie in domeniu. Studiul va trata doar relatia dintre opzecism si

postmodernism. Intreprinderea e necesara pentru ca nu de putine ori intre optzecism si

postmodernism s-a pus semnul egalitatii. Discutia ce va urma va infatisa punctele de

vedere ale optzecistilor insisi in legatura cu postmodernismul. Una dintre cele mai

consistente lucrari despre scriitorii optzecisti se intituleaza "Scriitori romani

postmoderni" si ii apartine lui Gheorghe Perian. Comentand titlul lucrarii, Mihaela

Ursa remarca faptul ca el "ne anunta nu discutarea unei generatii, ci un inventar de

"scriitori romani postmoderni", deci o unitate de paradigma si, poate de poetica, nu

neaparat legate de ideea de generatie". Intr-adevar, marele handicap al cartii lui Perian

e impus de autorul insusi. El introduce termenul "postmodernism" in titlu fara a-si

motiva optiunea. In Cuvant inainte vocabula apare de doua ori, citata ca si cum

lucrurile ar fi definitiv lamurite. "Dupa 1989, scrie criticul, am scris totusi mai putin

despre literatura postmoderna, antrenata acum intr-un proces de reasezare a valorilor"

si "chiar si adaugita cu paginile scrise dupa revolutie, lucrarea nu este o sinteza

istorica si nici o panorama a literaturii romane postmoderne". E limpede ca, deducem

din aceste aproximari, Gheorghe Perian pune semnul egalitatii intre optecism si

postmodernism. Daca citim insa substantialele analize din cuprinsul cartii, la care am

facut dese referiri si in lucrarea de fata, observam ca, in diversitatea autorilor si

formulelor pe care le discuta Perian e foarte greu sa descoperim unitatea de masura

"postmodernista". Mai mult, as spune ca unele analize ale criticului dovedesc chiar

imposibilitatea de a-i defini pe unii autori drept postmoderni. Totusi, s-ar putea ca

acceptiunea pe care o da criticul termenului de postmodern, pe care o putem cel mult

banui, e similara cu cea spre care tinde Ion Bogdan Lefter. Ajungand aici trebuie spus

ca exista trei viziuni complet distincte in ce priveste optiunea optzecistilor in legatura

cu postmodernismul. Nu am sa le tratez cronologic ci tipologic, tocmai pentru a sesiza

cat sunt ele de diferite. Pentru Ion Bogdan Lefter, autorul volumului "Postmodernism.

(Din dosarul unei "batalii" culturale"), termenul de postmodernism trebuie inteles

extrem de larg, ca "un tip nou de raportare a eului auctorial fata de lume si de text,

fata de viata si literatura, printr-un tip nou de atitudine a eului". Acest nou "model

cultural" devine central in anii '80, ani in care se naste "prima generatie literara

postmoderna". Intr-o alta lucrare a sa "Recapitularea modernitatii (pentru o noua

istorie a literaturii romane), Ion Bogdan Lefter realizeaza o periodizare a literaturii

noastre. Ultima perioada este, in opinia autorului, cea postmoderna: "Pentru ca, de

aproximativ doua decenii, curentul postmodern (de la circa 1980, cu antecedente

izolate incepind din a doua parte a anilor '60) si continua sa resincronizeze literatura

romana cu cele occidentale, anticipand apoi insotind prin filozofia sa pluralista iesirea

2

de sub regimul comunist si trecerea la democratia actuala. Modelele literare si

culturale subsecvente raman de identificat in diversitatea programatica a

postmodernitatii". E limpede, si din aceasta periodizare, ca pentru Ion Bogdan Lefter

posmodernismul e un curent integrator, in care se topesc toate tendintele si directiile

manifeste in literatura romana din 1980 incoace. Pornind de la acest punct de vedere

scriitorul afirma ca termenul de "generatie '80" sau acel de "optzecism" i se par

complet inadecvati. "Generatia '80", am declarat public acest lucru, e un termen pe

care nu-l folosesc niciodata. Din '90 incoace n-am folosit niciodata formulele

"generatia '80" sau "optzecisti", mi se par inadecvate, pentru ca nu exista nici un semn

de schimbare a modelului, literar, tematic de-a lungul anilor '80-'90. Dimpotriva! Ce

abia a inceput in anii '80 continua si se extinde in anii '90 si numai obsesia aceasta,

relativ recenta, a segmentarii literaturii romane in decenii, numai ea face sa se

vorbeasca despre o literatura a anilor '90 diferita de cea a anilor '80. Insa, daca ne

intoarcem la clasicii teoriilor despre generationism in cultura sau literatura, la Vianu

sa zicem, vom vedea ca ei vorbesc despre generatiile culturale si despre generatiile

literare ca despre niste modele, concepte de clasificare istorico-literara care acopera o

perioada de aproximativ 30 de ani, si ca ideea ca in 10 sau in 7 ani se "fumeaza", se

epuizeaza o generatie nu sta in picioare!". Al doilea punct de vedere in ce priveste

relatia intre optzecism si postmodernism a fost enuntat de Mircea Cartarescu. Spre

deosebire de Ion Bogdan Lefter care vede in postmodernism un fenomen literar

integrator, Mircea Cartarescu ii releva specificitatea. Debutul capitolului "Poezia

optzecista" din "Postmodernismul romanesc" delimiteaza clar intentiile autorului:

"Cum nu optzecismul, ci posmodernismul este subiectul lucrarii de fata, si cum

distinctia intre aceste doua fapte de istorie literara mi se pare absolut necesar de scos

in evidenta, nu voi discuta decat tangential aspectele poeziei generatiei '80 care nu

intra in paradigma postmoderna. Nu voi obtine, prin urmare, o imagine completa si

complexa a acestui gen, ci mai curand o anamorfoza care, in afara oricarui control

axiologic (cu exceptia celui bazal: toti autorii discutati sunt poeti adevarati si

valorosi), va scoate in evidenta, printr-o tehnica de "colorare artificiala",

apartenenta unor poeti, a unor poeme, a unor sintagme, a unor versuri izolate chiar la

atitudinea, la atmosfera si/sau la tehnicile postmoderne". Deosebirea dintre optiunea

tehnica a lui Ion Bogdan Lefter si cea a lui Mircea Cartarescu este evidenta. Daca

pentru primul, optzecismul se asimileaza complet postmodernismului, care e un curent

in mod esential cuprinzator, pentru al doilea postmodernismul caracterizeaza doar

partial "generatia '80". In opinia lui Cartarescu "paradigma postmoderna" e asimilata

doar de o anume parte a optzecistilor. E vorba de poetii de la Cenaclul de Luni si mai

ales de ceea ce Mircea Cartarescu numeste "nucleul central" al cenaclului: poetii care

publica in antologia "Aer cu diamante" (Cartarescu, Iaru, T.T. Cosovei si Ion Stratan).

Lor li se adauga Madalena Ghica (Magda Carneci) si Matei Visniec. Pe "orbita

nucleului" s-ar situa Doru Mares. In ce priveste postmodernismul acestor autori si al

altora, "marginali", in opinia lui Cartarescu, in Cenaclul de Luni, autorul simte nevoia

3

unei nuantari. "O privire atenta asupra poeticilor individuale ale poetilor proeminenti

ai cenaclului (ca si celor din provincie care au aderat la formula si despre care voi

vorbi ulterior) arata, de fapt, caracterul esential impur, aglutinant al demersului lor

poetic, a carui postmodernitate - incontestabila - a inglobat insa ca o amiba elemente

ale tuturor avatarurilor modernitatii din acest secol si, uneori, si din cele precedente.

S-a conturat astfel acel postmodernism soft, tipic pentru optzecisti, despre care am

vorbit. Celalalt postmodernism, varianta hard, a fost marginal in anii '80, ca sa devina

central si aproape exclusiv in deceniul urmator. Ideea postmodernismului integrator,

esential la Ion Bogdan Lefter, e substituit la Mircea Cartarescu cu imaginea unui

postmodernism care nu acopera intreaga arie a optzecismului. De altfel, scriitorul va si

adauga ca, alaturi de directia postmoderna, cu variantele sale soft sihard, optzecismul

integreaza si o tendinta minimalista si una neoexpresionista. Minimalismul poetic "s-a

dezvoltat tot in Cenaclul de Luni" (11) fiind reprezentata de poeti precum Bogdan

Ghiu, Ion Bogdan Lefter si Petru Romosan. Mai semnificativ i se pare autorului

zona neoexpresionismului. "Mai importanta - prin dimensiunile ei in provincie, dar

mai ales prin faptul ca a produs doi-trei dintre cei mai valorosi poeti ai anilor '80 - este

dimensiunea neoexpresionista a generatiei. Este singura zona poetica in care mai

persista, manifeste si afirmate ca atare, "marile teme" ale modernitatii: moartea,

nebunia, suferinta, Poezia cu majuscula, discreditate de mult in intreaga poezie a

lumii". Urmare a tuturor acestor distinctii, Mircea Cartarescu formuleaza o definitie

pentru poemul optzecist postmodern, fie el si in varianta soft. "Astfel, poemul-

standard optzecist tinde sa fie lung, narativ, aglutinant, cu o oralitate bine marcata prin

efecte retorice speciale, agresiv (trasaturi specifice generatiei Beat), dar si ironic si

autoironic, imaginativ pana la onirism, ludic, dovedind o dexteritate prozodica si

lexicala iesita din comun (traditia romaneasca nemodernista), in fine impregnat de

aluzii culturale savante inserate prin procedee metatextuale si de autoreferentialitate".

A treia atitudine in legatura cu relatia dintre optzecism si postmodernism ii apartine

lui Alexandru Musina. Optiunea teoretica a scriitorului se situeaza pe o pozitie opusa

celei exprimate de Ion Bogdan Lefter. In finalul eseului intitulat "Postmodernismul la

Portile Orientului", autorul concluzioneaza ca: "poetii si prozatorii generatiei '80 nu

sunt, in marea lor majoritate, niste postmodernisti; ca sa ne rezumam la poeti: in

punctul de plecare, chiar si cei care pot fi cel mai usor interpretati ca postmodernisti

(Traian T. Cosovei, Mircea Cartarescu, Florin Iaru) sunt poeti "calzi", participativi,

angajati intr-o fata de o realitate sociala si umana extrem de acuta, de "prezenta".

Scriitorii generatiei '80 participa, prin ce au mai bun la un nou proiect existential (si

desigur, literar) care poate fi cel mai bine "citit" ca un nou antropocentrism". Asociind

postmodernismul cu alexandrismul, Musina incearca sa separe optzecismul de

postmodernism propunand ca termen definitoriu pentru poetica optzecista conceptul

de "nou antropocentrism". Daca postmodernismul este un "proiect literar", el nu e si

un "proiect existential" ori, in opinia lui Musina optzecistii propun un nou model

existential. Mai mult, scriitorul se intreaba daca "eticheta" de postmodern nu e cea

4

care, in loc sa marcheze ruptura intre optzecism si poezia anterioara, face imposibile

diferentierile: "Raman poetii generatiei '80, despre care s-a afirmat (si s-a repetat cu

obstinatie) ca ar fi postmodernisti. Lasand la o parte faptul ca (chiar "la sursa")

aplicarea termenului la poezie mai degraba produce confuzie decat clarifica lucrurile,

sa observam ca si postmodernismul unui Cartarescu, Traian T. Cosovei sau Florin Iaru

e o forma de a vedea ceea ce e de vazut, de a da Balcanilor atributele New York-ului,

Paris-ului, Vienei. Si apoi, daca poetii mai sus-amintiti sunt postmodernisti, ce ne

facem cu Mircea Ivanescu, Leonid Dimov, Serban Foarta, Emil Brumaru, cel putin la

fel de postmodernisti? Daca vom cadea de acord asupra acestei evidente, ce va mai

ramane din omniprezentele clasificari "generationiste"? Mai mult, daca declaram

generatia '80 postmodernista, ce a mai adus ea cu adevarat nou in poezie"?

La capatul acestei scurte analize, sa observam ca, in ciuda diferentelor nete intre

opiniile celor trei optzecisti, exista un punct de relatie: optzecismul are o identitate

proprie, inconfundabila. Pentru Ion Bogdan Lefter, optzecismul e doar un moment,

primul, al marelui curent postmodern. Pentru Mircea Cartarescu partea novatoare,

creatoare de identitate a optzecismului este cea postmoderna, in timp ce la Alexandru

Musina, pentru ca optzecismul sa-si enunte caracterul novator, e obligatoriu ca el sa

nu fie identificat cu postmodernismul.

Si punctul meu de vedere este ca avem de a face cu un model poetic nou, cu identitate

proprie. Pornind dinspre identitatile poetice spre definirea lor conceptuala, am putut

observa nu numai valoarea estetica a poeziei optzeciste dar si diversitatea ei. Situand

in centrul analizei individualitatea creatoare am observat ca in afara unui set de valori

comune, optzecistii sunt poeti originali, greu de asezat sub semnul unui concept. Parte

din trasaturile postmodernismului literar pot fi descoperite la optzecisti. Unui model

postmodern ii corespunde insa in opinia mea, un singur poet, Mircea Cartarescu. La el

descoperim o poetica rafinata a rescrierii. Accentul pus pe mestesug, fragmentarismul,

ludicul, ironia, indeterminarea, carnavalizarea, concepte definitorii pentru

postmodernism, definesc teritoriul poeziei lui Cartarescu. Chiar in opera lui

Cartarescu exista variabile ale modelului postmodern. Adevaratul "manual de

postmodernism" este insa "Levantul", epopeea eroi-comico-satirica a autorului. Nu

intamplator, atitudinea postmoderna e proprie acestei epopei. Ea este o constructie

mare, epica, un model literar care permite mai usor o dezvoltare a procedeelor

specifice postmodernismului. Spre deosebire de autorul "Postmodernismului

romanesc", nu cred ca postmodernismul unui autor poate fi identificat pana la nivel de

sintagma. In plus, eu nu valorizez postmodernismul mai mult decat pe alte tendinte,

mai mult decat, ca sa folosesc un concept uzitat de Cartarescu, neoexpresionismul.

Pornind de la aceasta separare nu am putut identifica, asa cum face Ion Bogdan Lefter,

optzecismul ca "prima generatie postmoderna". Mi s-a parut legitim sa pornesc

dinspre textul poetic, sa incerc sa-l definesc in profunzime si apoi sa generalizez. O

5

metoda deductiva mi s-a parut proprie poeziei autorilor pe care i-am ales. De aceea

am preferat termenul de optzecism. I-am alaturat acestuia conceptul de directie pentru

ca, la fel ca Lefter, Cartarescu si Musina nu cred ca paradigma optzecista, in

trasaturile ei comune, pe care le prezint mai jos, a fost inlocuita cu alta paradigma.

Asta nu inseamna ca in deceniul nouazeci nu s-au afirmat poeti valorosi, poate mai

valorosi ca "pionierii" modelului optzecist. Astfel, termenul optzecist nu presupune

doar o identificare temporala, ci tipologica. In ce priveste atitudinea lui Alexandru

Musina, ea mi se pare exclusivista in masura in care, opus lui Lefter si Cartarescu, el

califica postmodernismul ca pe domeniul de actiune al "impotentei" literare. Am

incercat sa eliberez studiul de tensiunile polemicii si sa motivez valoarea reala a unor

autori a caror studiere se afla, cred, doar la inceput.