Sfintenia lui Dumnezeu si sfintenia oamenilor in Vechiul si in Noul Testament

Termenii de "sfant" si "sfintenie" sunt cei mai frecvent intalniti in cartile Sfintei Scripturi. Asfel

sfintenia este trasatura cea mai caracteristica lui Dumnezeu, asa cum se desprinde din textul sfant

al Vechiului si Noului Testament. Sfintenia desemneaza esenta sacrului si in acelasi timp lipsa

absoluta de orice impuritate. Autorul textului sacru il prezinta ca sfant prin excelenta doar pe

Dumnezeu care este infinit separat de tot ceea ce este comun, necurat sau profan (Isaia 40, 25).

Ce este insa sfintenia in sine este aproape imposibil de definit caci omul nu o poate percepe cu

simturile sale si nici exprima prin cuvant. Cel mult poate sesiza doar manifestarile Sale in lume

si aceasta numai in masura in care sfintenia insasi se face cunoscuta.

Fiind legata de Dumnezeu, se intelege ca omul nu poate contempla direct ceea ce este

caracteristic Fiintei Sale, care ramane inaccesibila pentru om, fara numai daca El insusi se lasa

contemplat sub o forma vizibila si ce se adapteaza in acelasi timp posibilitatilor omenesti de

intelegere.

In perioada vechitestamentara, sfintenia apare ca o manifestare a lui Dumnezeu fata de poporul

ales. Din experienta intalnirii poporului Israel cu Dumnezeu intelegem ca sfintenia este deschisa

comuniunii cu lumea, fiind ea insasi initiatoarea si sustinatoarea acestei comuniuni. Dumnezeu

Cel Sfant apare nu numai ca sfintitorul, adica "Cel ce sfinteste" (Levitic 20, 7-8), dar si

revelatorul propriei Sale sfintenii.

Termenul ebraic "qadhos" (sfant) calificativul lui Dumnezeu, desi exprima ideea de distinct,

deosebit de, nu vrea sa insemne ca Iahve ramane realmente separat total de lume. Dimpotriva, El

isi reveleaza sfintenia Sa omului cu indemnul categoric de a deveni si el sfant, asemenea Lui.

Incheierea legamantului lui Dumnezeu cu Avraam (Facerea 15, 18) constituie inceputul reluarii,

exclusiv din initiativa divina, a comuniunii cu omul, comuniune intrerupta brusc din greseala

omului si cu concursul diavolului (Facerea 3, 6-10).

Desi a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si ca urmare "inrudit cu Dumnezeu, in

sensul ca incearca a mentine o relatie vie cu El", totusi existenta lui se deruleaza sub urmarile

pacatului (Facerea 3) care a lasat o amprenta de neinlaturat asupra sufletului sau. Din cauza

pacatului, omul nu mai poate sesiza in mod direct prezenta lui Dumnezeu asa cum o facea

altadata in starea de nevinovatie cand vorbea cu Creatorul sau "fata catre fata" (Facerea 2, 20).

Dumnezeu nemaifiind pentru om obiectul unei cunoasteri nemijlocite, El este pentru acesta din

urma prezent si absent, apropiat si indepartat in acelasi timp. In dorinta de a nu-l lasa pe ora in

situatia de departare absoluta de El, Dumnezeu insusi incepe sa micsoreze distanta care-l separa

de om, creatura Sa, mai intai prin revelarea sfinteniei Sale, iar mai apoi prin chemarea lui la

sfintire si spiritualizare. Astfel, Dumnezeu si-a aratat sfintenia fata de lume prin insusi actul

aducerii acesteia la existenta, al mentinerii ei in existenta, dar mai ales prin purtarea de grija ca

aceasta sa-si atinga scopul sau final.

Pentru ca omul nu poate sta in fata sfinteniei divine care se reveleaza neincetat si foarte divers in

creatie, din cartile vechi-testamentare se desprinde ideea ca "Dumnezeu se adapteaza intr-un fel

la slabiciunea omului". De aceea ori de cate ori se reveleaza omului, respectiv unei comunitati

intregi, sfintenia divina "nu se salasluieste deplin si definitiv intr-o forma umana creata". Cand

accepta sa se reveleze lumii, sfintenia divina se arata a fi ceva care depaseste tot ceea ce este

lumesc (I Regi 2, 2), "ceva de alt ordin" si ea apare "trecator si numai printr-una sau alta din

energiile sale, intr-o forma vazuta". Astfel aparea sub forma norului, sau a stalpului de foc care-i

conducea pe israeliti (Iesirea 13, 21-22), ori chiar a focului care a mistuit jertfa prorocului Ilie

(III Regi 18, 38).

Sfintenia este unul din atributele morale ale lui Dumnezeu care s-a aratat lumii aducand-o la

existenta si de care nu se departeaza definitiv, desi lumea, omul in general, in virtutea libertatii

sale poate sa se inchida sfinteniei divine, asa cum a si inceput de fapt prin savarsirea pacatului

neascultarii in gradina edenului.

Din iubire nemarginita fata de om, sfintenia lui Dumnezeu se reveleaza acestuia prin neincetatele

sale actiuni iubitoare asa cum arata psalmistul cind zice - "Bun este Domnul cu toti si indurarile

Lui peste toate lucrurile Lui" (Psalm 144, 9). Revelarea sfinteniei lui Dumnezeu in lume, in

sensul inceputului reluarii raportului cu aceasta, aghiografii Vechiului Testament il fixeaza odata

cu incheierea legamantului cu Avraam (Facerea 15, 18), continuat prin chemarea lui Moise

(Iesirea 3, 4), precum si prin legamantul cu poporul evreu iesit din Egipt (Iesirea 19). In urma

incheierii legamantului cu israelitii, Dumnezeu devine pentru om o realitate personala, care are o

fata si un nume - "Eu sunt Cel ce sunt" (Iesirea 3, 14).

Pe masura ce Dumnezeu intra in comuniune cu omul comunicandu-i sfintenia Sa, omul isi da tot

mai mult seama ca sfintenia ramane ceva cu totul inexprimabil si in acelasi timp de neinteles, ca

ceva de alt ordin, "cu totul altfel". Desi infricosatoare, experienta duhovniceasca a intalnirii

credinciosului cu Dumnezeu ii descopera faptul ca El este o Persoana care-l poate face partas la

sfintenie. Chiar daca si cei mai curati dintre muritori in fata lui Dumnezeu isi pierd indrazneala si

se simt cu totul stingheriti ca inaintea unei existente de alta natura cecat lumea profana, acestia

incearca totusi dorinta de a ramine cat mai mult inaintea prezentei divine. Evidente sentimente de

teama, dar si de exaltare insotesc aproape toate experientele religioase ale sfintilor. "Cel care are

inlauntrul lui lumina Duhului Sfant - zice Sfantul Simeon Noul Teolog - neputind a o privi, cade

cu fata la pamant si striga cu spaima si cu frica multa, ca unul ce a vazut si a pazit un lucru mai

presus de fire, de cuvant si de intelegere. El este asemenea unui om caruia i s-au aprins toate

madularele de un foc, in care arzand si neputand rabda caldura vapaii, este ca unul ce a iesit din

sine". Nichita Sthethatul ne descrie astfel una din experientele extatice ale acestui sfant; "Intr-o

noapte cand el (Simeon) era in rugaciune si cand inteligenta sa purificata era unita cu inteligenta

primara, vazu o lumina din inaltimea cerurilor aruncand stralucirile ei asupra sa, lumina pura si

nemarginita, luminand totul si producand stralucire, o iluminatie asemenea zilei. Iluminat si el de

asemenea de ea, i se parea ca intreaga casa, impreuna cu chilia in care se afla disparuse si se

prefacuse intr-o clipa in neant; ca el insusi fusese rapit in vazduh si uitase cu totul de corpul sau

in starea aceasta, dupa cum spunea el, si o spunea confidentilor sai, se umplu atunci de o mare

bucurie si fu inundat de lacrimi calde, uimit in fata unei asemenea eveniment minunat, caci nu

era initiat in astfel de revelatiuni, striga cu voce inalta fara a obosi; "Doamne miluieste-ma"!,

cum isi dadu seama dupa aceasta experienta, caci chiar in clipa aceea, el nu stia deloc ca vocea sa

graia, sau ca vorbele sale sunt auzite din afara. In aceasta lumina deci, eu am primit puterea de a

vedea, si iata ca-mi apare catre inaltimile cerului un fel de nor foarte luminos, fara forme si

contur si plin de inefabila slava a lui Dumnezeu. Din acea clipa el si-a simtit corpul subtil si usor,

ca si spiritual, si acest sentiment starui multa vreme".

Fiind ceva care depaseste ordinea naturala a lumii noastre, chiar si cei mai curati dintre muritori

se cutremura inaintea sfinteniei lui Dumnezeu si isi pierd cu totul indrazneala. Astfel, intr-o stare

cu totul deosebita a fost si proorocul Daniel care relateaza una din experientele sale religioase

zicand; "Pentru acestea, eu, Daniel am fost tulburat cu Duhul meu si vedeniile pe care le-am

vazut ma inspaimantau" (cap. 7, 15). Si tot el adauga; "Atunci eu am ramas singur si am vazut

aceasta mare vedenie si n-a ramas in mine putere, fata mea si-a schimbat infatisarea, stricandu-se

si nu mai aveam vlaga" (cap. 10, 8). Temerea era deci predominanta intalnirii dintre Dumnezeu

si om in perioada vechi-testamentara, pentru ca revelatia era in curs de desfasurare si ca atare

Dumnezeu nu se descoperise inca omului si ca iubire. Si totusi acest sentiment il incearca nu

numai oamenii.

Chiar si Heruvimii si Serafimii, care prin calitatea slujirii lor sunt mereu in preajma scaunului

slavei divine, se simt nevrednici de a-l privi pe Dumnezeu in fata. Cu atat mai mult omul care in

momentul revelarii sfinteniei divine, se simte mereu ingrozit si isi teme propria existenta. Astfel

un real sentiment de teama incearca patriarhul Iacob in drum spre Mesopotamia. Poposind la

Betel, unde a avut o revelatie zice; "Cat de infricosator este locul acesta! Acesta nu este alta fara

numai casa lui Dumnezeu (Facerea 28, 17). Mai tarziu Moise coplesit si el de teama cauta sa-si

ascunda fata, ca "de altfel si Sfantul Ilie (Iesire 3, 6, 33; 33, 16; III Regi 19, 13), iar Daniel cade

cu fata la pamant (cap. 10, 8-9). Reactiile diverse ale umanului in fata divinului dovedesc faptul

ca omul isi da seama de distanta infinita care-l separa de Dumnezeu Cel sfant. El este pe deplin

constient, ca distanta dintre om-creatura si Dumnezeu-Creatorul, este si de natura morala, in

sensul ca "Dumnezeu este insusi binele absolut in fata caruia cele pamantesti sunt imperfecte si

relative". Intre sfintenia lui Dumnezeu cel Sfant si micimea propriei sale existente, "omul vede o

diferenta covarsitoare si se recunoaste pe sine nedemn de a intra in legatura cu Cel de trei ori

sfant (Isaia 6).

Din experienta chemarii la misiune a profetului Isaia se vede ca exista in sfintenie un aspect de

inaccesibilitate, ceva de neapropiat si de neatins de omul care s-a nascut in pacat. Cand profetul

exclama; "sunt om cu buze necurate", vrea sa spuna ca prin demnitatea Sa inaccesibila, prin

perfectiunea si absenta oricarei pete de necuratie morala, Dumnezeu transcende ontologic tot

ceea ce este uman si creat". Pentru a arata raportul strans care trebuie sa existe intre Dumnezeu si

poporul ales, Dumnezeu mai este numit de cartile Vechiului Testament si "Sfantul lui Israel".

Acest apelativ insa vrea sa ilustreze deosebirea categorica dintre Dumnezeu, Sfantul prin

excelenta sau "Cel cu totul Altul, fata de zeii altor natiuni care nu au nimic comun cu sfintenia

Sa, maretia Sa fiind unica si fara rivali", pentru ca de fapt El singur este cu adevarat Dumnezeu.

Diferenta covarsitoare dintre Dumnezeu Cel sfant si zidit de El o exprima in modul cel mai

convingator profetii, care arata ca sfintenia divina apare ca un mister, ca "o transcendenta, putere

navalnica, stralucire orbitoare, maretie care-l reduce pe om la pulberea dintre care a fost creat".

Sfintenia lui Dumnezeu nu putea fi descoperita si inteleasa de om intrucat ea nu-si gasise

echivalent in nimic din ceea ce este pamantesc. Desi prin puterile proprii, omul nu se putea

apropia de Dumnezeu Cel Sfant si nici nu putea intelege ce este sfintenia in sine, prin faptele

Sale minunate prin care intervine in lume, dar mai ales in viata poporului ales, Dumnezeu se

descopera pe Sine aratand ca sfintenia Sa nu este atributul unui mister impersonal si izolat

complet de lume, ci este calitatea cea mai reprezentativa a divinitatii, Persoana care-l cheama pe

omul persoana la dialog cu Ea. Ce este sfintenia in sine, dupa cum am aratat, nu poate fi inteleasa

niciodata prin experiente pur omenesti pentru ca omul nu poseda nici un principiu de sfintenie in

el insusi si ca urmare "el nici nu poate lua cunostinta de o asemenea realitate asa cum trebuie,

decat numai in masura in care Iahve insusi i-o comunica". Daca s-ar putea defini sfintenia divina

s-ar putea numi drept suma tuturor atributelor si activitatii Celui Preainalt, iar semnificatia

acesteia pentru omul care a experiat prezenta ei este ceva care nu rezista niciunei formulari sau

definitii. S-ar putea spune ca "in sfintenie se afla concentrate toate insusirile dumnezeisti", cu

alte cuvinte "tot ceea ce-L deosebeste pe Dumnezeu de lume", de om in general.

Cu toate ca sfintenia il deosebeste total de lume, aceasta calitate divina nu-L izoleaza pe

Dumnezeu de lume, dimpotriva, il descopera neincetat. Rostul descoperirii sfinteniei este acela

de a-l chema pe om sa intre in comuniune cu divinitatea in scopul vadit de a produce o schimbare

radicala in el, in sensul curatirii neincetate si al cunoasterii adevarului Creator. Deosebindu-se

radical de tot ceea ce este lumesc, fiind "nespus de departe de om, prin sfintenie, Dumnezeu este

totusi aproape din motivul ca vrea sa se reveleze si o face neincetat. Un alt motiv al revelarii

sfinteniei divine este acela de a-l invata pe om, de a-i arata cum trebuie sa se inchine, pe cine se

cuvine sa cinsteasca. intr-adevar, numai prin revelarea sfinteniei divine, omul ia cunostinta de

existenta Creatorului cerului si al pamantului, singurul si adevaratul Dumnezeu pe care trebuie

sa-L cinsteasca toata faptura vazuta si cea nevazuta. Cel putin asa reiese din textul sfant;

"Asculta Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn" (Deuteronom 6, 4), numai pe

El se cuvine sa-L cinstesti.

Dupa cum s-a vazut in capitolul anterior, Dumnezeu este sfant prin Sine insusi, iar oamenii se

sfintesc si poarta numele de sfinti, fie prin chemarea celor intai nascuti (Iesirea 13, 2), fie ca

popor intreg (Iesirea 19, 6) din momentul in care Dumnezeu i-a ales pentru Sine (Iesirea 34, 19-

20; Levitic 27, 28; Numeri 3, 13; 8, 17; Deuteronom 15, 19), fie prin consacrare. Chemarea lui

Dumnezeu in Vechiul Testament; "Fiti sfinti ca Eu Domnul Dumnezeul vostru sunt sfant"

(Levitic 11, 44; 19, 2; 20, 7, 26) ne arata ca dupa hotararea libera a lui Dumnezeu s-a randuit o

categorie aparte de credinciosi careia i s-au deschis perspective infinite de progres pe calea

indumnezeirii, pentru a fi o cat mai fidela asemanare cu Dumnezeu si un cat mai deplin chip al

Creatorului. Intreaga perioada vechi-testamentara este dominata de chemarea la sfintenie si

purificare.

In scrierile Vechiului Testament nu numai numele lui Dumnezeu este desemnat cu termenul de

sfant, ci si unele fiinte ceresti care la porunca lui Dumnezeu ii ajuta pe oameni (Daniel 8, 13),

oamenii ca implinitori ai cultului divin si ai voii lui Dumnezeu, nazireii si mai ales profetii (IV

Regi 4, 9; Ieremia 1, 5; Isaia 49, 1; Numeri 6, 5), precum si toti cei intai nascuti de parte

barbataesca dintre fiii lui Israel (Iesirea 13, 2).

Cu sens general, termenul "qadhos = sfant" mai este acordat si tuturor celorlalte persoane

inchinate lui Dumnezeu, sau care sluiesc templului, insa nu este exclus cu totul ca sa poata

desemna si comunitatea credinciosilor israeliti", adica pe evreii piosi la care se refera cuvintele

psalmistului cand zice; "Prin sfintii care sunt pe pamantul Lui, minunata a facut Domnul toata

voia intru ei" (Psalm 16, 3). Prin urmare, in limbajul aghiografilor, termenul "sfant" se aplica si

poporului Israel in totalitatea sa, in virtutea legaturii de dragoste pe care Dumnezeu a incheiat-o

cu acest popor ales din randul tuturor neamurilor pamantului ca sa duca o viata religios-morala

aparte. In baza alegerii sale; "imi veti fi imparatie preoteasca si neam sfant" (Iesirea 19, 6),

Israelul biblic "luat in totalitatea sa va fi un neam al carui fiecare membru va poseda cele mai

mari demnitati care pot fi in lume, regalitatea si sacerdotiul". Din momentul in care a fost ales de

Dumnezeu pentru a face cunoscute printre neamuri adevarurile divine, pana cand avea sa vina

imparatia pacii, a perfectiunii morale si a deplinei cunoasteri a lui Dumnezeu, poporul Israel

devine un popor sfant caruia i se recomanda sa aiba o purtare distanta fata de cei idolatri (Numeri

35, 50-52; Deuteronom 23. 20). Conditia pastrarii calitatii de sfant era ramanerea intr-un anumit

raport cu Dumnezeu si indeplinirea menirii pentru care a fost ales, aceea de a fi mijlocitor in

lume.

Pozitia lui Israel de popor sfant, ales sau consacrat nu trebuia sa-i faca doar sa se bucure de

propriile-i privilegii create in urma legamantului cu Dumnezeu, ci mai ales sa-si dea seama de

marea raspundere pe care o avea, de a-L reprezenta pe Dumnezeu in fata popoarelor si lumea

inaintea Dumnezeului sau. Israel este numit asadar "am qadhos" popor sfant, in virtutea misiunii

sale speciale avute in lume. Ei avea o misiune sacerdotala, aceea de a sluji adevaratului

Dumnezeu. Dar nu numai atat. Comandamentul divin; "Fiti sfinti pentru ca Eu sint sfint", vrea sa

spuna israeli-tilor; "Nu va confundati cu celelalte popoare care nu Ma cunosc. Nu va confundati

cu ele caci nici Eu nu Ma confund cu ceea ce adora acelea". Deci indemnul divin adresat fiilor

lui Israel de a fi sfinti are in vedere separarea totala a sacrului de profan, din care s-a nascut si

antiteaza dintre "curat" si "necurat". De aici rezulta echivalentul termenului de sfant cu cel de

curat care se poate atribui poporului Israel consacrat exclusiv slujirii lui Iahve. Abaterea

israelitilor de la poruncile divine insemna si indepartarea de ceea ce este curat. De aceea ideea de

curat si necurat care isi gaseste loc si in actul alegerii divine constituia in perioada vechi-

testamentara o adevarata "linie de hotar intre sacru si profan".

Actul alegerii si respectiv al consacrarii poporului evreu constituie o realitate centrala a

Vechiului Testament intrucat prin acest act devine sfant, totusi alegerea nu este suficienta ca sa-i

aduca implicit si sfintenia. Aceasta este conditionata de ascultarea-de Iahve si pastrarea fidela a

legamantului. Intr-adevar prin acel "berith" (legamant) intre Iahve si Israel se va stabili de acum

o relatie speciala si unica de la care erau excluse alte popoare. Sfintenia insa nu se putea mentine

prin simpla alegere a lui Israel, caci la ea trebuia sa-si aduca o reala contributie si omul care

putea sa ramana credincios angajamentului luat. Prin urmare, sfintenia nu depindea numai de

Dumnezeu, ci mai ales de poporul care era obligat sa tina si el angajamentul pe care l-a luat la

incheierea legamantului, adica sa observe preceptele Legii, sa indeplineasca conditiile

legamantului. Din partea poporului a realiza sfintenia insemna sa corespunda consacrarii oferita

lui de Dumnezeu.

Preocuparea de a ramane sfinti lui Dumnezeu si a trai in sfintenie nu apartinea, sau nu trebuia sa

apartina exclusiv preotilor sau conducatorilor spirituali ai poporului ales, ci era legata de toate

aspectele vietii in efectuarea oricarei munci, ca si in timpul de odihna, acesta fiind insusi

principiul de conduita a poporului. In totalitatea sa, Israelul trebuia sa aiba o singura religie,

pentru sine si pentru tara in care traia, dar mai cu seama sa lupte pentru inlaturarea oricarei

practici straine, daca s-ar fi ivit. De asemenea fiecare credincios israelit avea o responsabilitate

proprie in fata lui Dumnezeu, iar in atitudinea personala a fiecaruia era cuprinsa atitudinea

Israelului in totalitatea sa. Conform voii divine, Israelul era chemat sa devina sfant asa cum este

Dumnezeul sau, adica sa incerce a-L imita pe Iahve, sa caute deci perfectiunea, sa urce pe

culmile inaccesibile ale muntelui, lasand jos viciile, nedreptatea, etc. S-ar putea spune ca poporul

legamantului trebuia sa fie, un fel de prelungire in istorie a sfinteniei lui Dumnezeu, o

manifestare concreta a perfectiunii Sale".

Sfintenia omului in Vechiul Testament

Omul fiind alcatuit din trup (basar), cum il numeste Scriptura Vechiului Testament si din duh

(nesamah), iar Dumnezeu fiind Duh absolut, liber de orice alcatuire materiala, de la inceput intre

om si divinitate se interpune aceasta deosebire ca o stavila de nedepasit in calea comuniunii celor

doua entitati. Data fiind marea distanta intre cele doua moduri de existenta atat de total diferite,

prin cultul impus de Dumnezeu se incerca micsorarea distantei care-i separa pe cei doi.

Pentru a relua si mentine legatura cu omul a fost nevoie ca Dumnezeu sa ia initiativa, in sensul

ca pentru a se face cat mai inteles de om a trebuit sa se coboare la posibilitatile de intelegere ale

omului asumandu-si uneori chiar dimensiuni umane.

Desi poporul ales a fost consacrat de Dumnezeu in intregime pentru a fi mijlocitor, la un moment

dat el insusi a avut nevoie de un mijlocitor, caci chiar in momentul in care Israel intra in legatura

cu Dumnezeu, Care-l face preotul Sau printre neamuri, el recurge totusi la slujirea lui Moise,

mijlocitor absolut necesar intre cel chemat si Cel care cheama. Chiar daca la inceput termenul de

"sfant" a fost atribuit intregului popor, cu timpul acest apelativ a fost rezervat doar preotilor care

erau sfintiti pentru a implini misiunea preotiei si a fi in legatura directa cu Dumnezeu (Levitic

21, 6; I Paralelipomena). Deci chiar daca poporul in general era consacrat prin legamantul

incheiat pe Sinai, el nu putea pretinde niciodata ca ar fi posedat sfintenia necesara de a se

prezenta mereu inaintea lui Dumnezeu fata de care toate popoarele sunt ca si nimic; "ele pretuind

inaintea Lui cat o suflare" (Isaia 40, 17). De aceea a fost sfintita preotia careia i s-a incredintat

tezaurul divin revelat pe cale supranaturala si a fost conditionata de un context doctrinar cu totul

deosebit, acela al credintei intr-un Dumnezeu personal. Creator si conducator absolut al

universului. Fiind prin insasi menirea slujirii lor mai apropiati de Dumnezeu decat restul

poporului, preotii erau numiti si ei sfinti. In calitate de mediatori intre Dumnezeu si credinciosi,

ei se bucurau de un surplus de sfintenie, ca unii care stateau in legatura cu sfintenia divina.

Dupa alegere, respectiv dupa consacrare, preotul israelit era sfant lui Dumnezeu. El nu mai avea

dreptul de a se confunda cu restul poporului (Levitic 21, 4-5). Pentru a ramane in starea de

sfintenie, preotii, in frunte cu arhiereul primesc o seama de precepte divine suplimentare fata de

restul poporului (Levitic 21 si 22) care sa-i fereasca de calcarea poruncilor Domnului. Deci in

acceptiunea generala a cuvantului, in perioada la care ne referim, sfinti erau doar cei consacrati

lui Iahve, adica cei separati de tot ceea ce este profan si pusi exclusiv in slujba lui Iahve. Or,

acestia erau numai cei din familia lui Aaron, orice neaaronit fiind exclus din slujba preoteasca

sub pedeapsa cu moartea. Fiind ales de Dumnezeu insusi ca sa-I slujeasca numai Lui, preotului i

se atribuia sfintenia (in sens de consacrare) pentru ca numai el se putea apropia de templu si de

lucrurile sfinte din el. Sfintenia in sine insa nu era o calitate ceruta fiilor lui Aaron pentru

exercitarea preotiei in apropierea lui Iahve, ci aceasta venea in urma consacrarii lor (Iesirea 29,

29,33) ca de altfel si prin insasi apropierea lor de Dumnezeu. Cu toate acestea, dupa ce a fost ales

de Dumnezeu, adica sfintit, preotul avea obligatia de a se face demn de aceasta onoare, sfintenia

neconstituind din cel moment" o simpla relatie exterioara a omului cu divinitatea, ci trebuind sa

devina o calitate inerenta a persoanei, in masura in care aceasta se supunea preceptelor rituale" si

pazea cu strictete curatenia morala (Levitic 21, 6).

Aproape intreg sensul termenului "qadhos", cand se refera la persoane inchinate slujirii lui Iahve,

este fundamental legat de cult si implica o distinctie, o separatie neta de profan in contul unui

raport direct cu Dumnezeu. El implica deci o separatie de profan, dar numai in baza si in vederea

unei legaturi cu Dumnezeu, Care El insusi a luat initiativa. Un alt motiv pentru care lucruri sau

persoane au devenit sfinte este ca ele nu mai apartin omului, ci lui Dumnezeu in exclusivitate.

Nici chiar omul care a fost consacrat nu-si mai apartine sie insusi ci Domnului care l-a ales

pentru slujirea Sa.

Cei alesi in slujba preotiei erau introdusi printr-o sfintire solemna care consta intr-o serie intreaga

de ceremonii, mai ales din curatiri rituale, pe primul loc situindu-se ungerea cu ulei sfant care

aducea acestora sfintenia propriuzisa si apoi imbracarea vesmintelor sfinte care simboliza

apartenenta la Dumnezeu. Ceremonialul se incheia cu aducerea sacrificiului de expiere si

consacrare. Actul propriuzis al sfintirii este exprimat de forma Pielului, de la verbul "qadhas"

care dupa cum am vazut mai are pe langa sensul de ,,a consacra", si pe acela de "a sfinti", adica a

anunta in public ca un obieoct sau o persoana devine demna de un respect deosebit, de o

consideratie aparte. In urma actului consacrarii, persoana devenea sfanta si ca urmare demna de o

cinste aparte. De acum insa, omul odata sfintit lui Dumnezeu, deci declarat sfant pentru

Dumnezeu, trebuia sa se pastreze intr-o permanenta stare de puritate care-l facea sa se asemene

oarecum cu Dumnezeu". In cazul insa in care arhiereul sau preotul nu corespundea acestei

consacrari, greseala sa era de neiertat fiindca in situatia aceasta "el n-ar ofensa ordinea, legea sau

conventii sociale, ori perceptele morale, ci ar ofensa insasi majestatea divina, si in acest caz

legamantul este rupt, iar unsul nu se mai aseamana cu Domnul sau".

Asa cum am aratat, desi intregul popor Israel era chemat la sfintenie, totusi realizarea acestui

ideal nu era posibila decat numai in Noul Legamant (Ieremia 31, 31-34) pentru ca in Legea

veche si in harul sfintitor care sa-l ajute pe om sa se desavarseasca sau curatirea omului se realiza

prin implinirea dreptatii. Pentru ca preotia aronita era temporara si prefigurativa, ea nici nu-l

putea ajuta pe om sa se desavarseasca (Evrei 7, 11). De aceea Domnul a prevestit prin proorocul

Ieremia ca va schimba Legea preotia si va forma un nou Israel caruia ii va institui o preotie noua

ce va sluji". Noul Legamant" (Ieremia 31, 31).

Neavand harul divin, preotia Legii Vechi nu putea mijloci sfintenia membrilor comunitatii

israelite, de aceea nici nu intalnim in Legea Veche termenul de "sfant" cu acelasi sens pe care-l

intalnim in Noul Testament.

Cand aghiografii folosesc adjectivul "qadhos", la plural cu sensul de "sfinti" nu inseamna ca

acest termen este utilizat cu acelasi inteles cu care este intalnit in Noul Testament. Asa cum s-a

vazut in multe texte vechi-testamentare cuvantul are si intelesul de credincios", in ideea ca

"fiecare nume divin a dat nastere la un titlul posibil pentru desemnarea omului credincios care-l

cauta pe Dumnezeu. Altfel spus numai sfintenia lui Dumnezeu provoaca sfintenia omului

credincios in general, nu numai pe cea a preotului ca persoana consacrata, si-i da numele de

"qadhos-sfant". De aceea se poate afirma ca pe langa persoanele consacrate, toti sfintii amintiti in

Vechiul Testament ii reprezinta pe credinciosii comunitatii israelite care au implinit poruncile lui

Dumnezeu si in care Dumnezeu si-a pus toata dragostea Sa (Psalmul 15, 3). Ei sunt niste oameni

incercati si drepti, sau "consacrati Domnului, mai ales cu inima". Ca si preotii ei primesc datorita

vietii lor denumirea de "sfinti" care capata aici un sens religios si moral. In afara de persoanele

consacrate, denumirea generala de "sfinti" desemneaza de obicei pe cei care se incred in

Dumnezeu si se tem de El.

Pe langa notiunea de "sfintenie" sau de "sfant", mai sunt folositi si termenii de "tsadhiq" si

"tsedhaqah" care au pe langa semnificatia de "drept"; "Ca Tu vei binecuvinta pe cel drept

Doamne, caci cu arma buneivoirii ne-ai incununat pe noi" (Psalmul 5, 12), si de "dreptate", si pe

aceea de "credincios" (Psalmul 1, 6). Desi prin notiunea de dreptate se contureaza si ideea de

sfant in perioada Vechiului Testament ea nu este nici pe departe identica cu cea din Noul

Testament. Subliniem acest lucru deoarece profetii, preotii, nazireii si dreptii Vechiului

Testament nu puteau primi harul divin doar prin mijlocirea jertfelor sangeroase aduse la

consacrarea lor, sau dupa aceea in cadrul cultului divin (Levitic). Insa diversitatea slujirii

acestora poate simboliza varietatea lucrarii harului Duhului Sfant in Noul Legamant.

Sfintenia preotilor.

1. Zis-a Domnul catre Moise: "- Graieste tu preotilor, fiii lui Aaron, si spune-le: Nimeni

din voi sa nu se spurce prin atingere de mort dintre ai sai,

Ecc 8:10

2. in afara de ruda cea mai apropiata: tata, mama, fii, fiice, frate,

Iz 44:25

3. sau de sora sa fecioara (care-i este aproape pentru ca nu a cunoscut barbat); de acestia

se poate atinge.

4. De nimeni altul din poporul sau sa nu se atinga, ca sa nu se spurce.

5. La mort sa nu va radeti capul, sa nu va tundeti colturile barbii si nici sa va faceti

taieturi pe trup.

Lv 19:27-28, Dt 14:1, Ir 16:6, Iz 44:20,

6. Sfinti vor fi ei pentru Dumnezeul lor: sa nu pangareasca numele Dumnezeului lor,

pentru ca ei sunt cei ce aduc jertfe Domnului, daruri Dumnezeului lor, si sfinti vor fi.

Ef 5:27

7. Sa nu-si ia de sotie femeie desfranata sau pangarita, nici femeie lepadata de barbatul ei,

caci sfant este el [preotul] pentru Domnul, Dumnezeul sau.

Iz 44:22

8. Cinsteste-l ca pe un sfant, caci el este cel ce-I aduce daruri Domnului, Dumnezeului

tau; sfant sa va fie, ca sfant sunt Eu, Domnul, Cel ce-i sfintesc pe ei.

Lv 11:44, Lv 22:32

9. Daca fiica unui preot se va pangari prin desfranare, ea pangareste numele tatalui sau:

cu foc sa fie arsa!

Fc 38:24, Ap 17:16, Ap 18:8

10. Preotul care-i mai mare intre fratii sai, pe capul caruia s'a turnat mirul de ungere si

care-a fost sfintit sa poarte vesminte, capul nu si-l va descoperi si vesmintele nu si le va

sfasia

Ies 29:29, Lv 10:6

11. si nici la mort nu va intra: nici chiar de tatal sau sau de mama sa nu se va atinge.

Nm 6:7

12. Din locasul cel sfant nu va iesi, si nici va pangari locasul Dumnezeului sau, caci

sfantul mir de ungere al Dumnezeului sau este asupra-i: Eu sunt Domnul!

Lv 10:7

13. Acesta isi va lua de femeie o fecioara din spita sa.

Iz 44:22

14. Dar vaduva sau lepadata sau pangarita sau desfranata sa nu ia; numai fecioara din

spita sa sa-si ia de femeie;

Iz 44:22

15. sa nu-si pangareasca semintia intru poporul sau, caci Eu sunt Domnul, Cel care-l

sfintesc!"

16. Si a grait Domnul catre Moise, zicand:

17. "Spune-i lui Aaron: Nimeni dintre urmasii tai ce vor fi din neam in neam si care va

avea'ntru sine un cusur 1 sa nu se apropie sa-I aduca daruri Dumnezeului sau.

Tit 1:7

18. Tot omul cu meteahna sa nu se apropie, fie el orb sau schiop sau ciung sau cu urechile

taiate

19. sau cu mana rupta sau cu piciorul rupt

20. sau ghebos sau cu albeata la ochi sau cu ochi fara gene sau cu pecingine sau cu una

din partile barbatesti vatamata.

21. Nimeni din semintia preotului Aaron, care va avea vreo meteahna, sa nu se apropie

spre a aduce jertfa Domnului; are meteahna?: sa nu se apropie spre a-I aduce daruri

Dumnezeului sau!

22. El poate manca din darurile lui Dumnezeu, din cele preasfinte si din cele sfinte 2,

23. dar aproape de perdea 3 sa nu vina si de jertfelnic sa nu se apropie: el are meteahna,

pricina pentru care el nu va intina locasul cel sfant al Dumnezeului sau: Eu sunt Domnul,

Cel ce-i sfintesc pe ei!"

Lv 22:9

24. Pe acestea deci le-a grait Moise catre Aaron si catre fiii sai si catre toti fiii lui Israel.