8 Afiliere, atractie, iubire

Afiliere, atractie, iubire Acest capitol abordeaza urmatoarele probleme: § nevoia de interactiune sociala § nevoia de afiliere în situatii de stress si anxietate; teoria

lui Schachter despre tensiunea împartasita § efectele izolarii si povara singuratatii § teorii despre atractia interpersonala: echilibrul cognitiv,

învatarea prin conditionare, schimbul social, echitatea § factori care influenteaza atractia interpersonala:

atractivitatea fizica, proximitatea, reciprocitatea, similaritatea, accesibilitatea, nevoia de complementaritate

§ tipuri de relatii apropiate: simpatie si iubire, relatii de schimb si de comuniune, stiluri de atasament

§ forme de iubire: teoria lui Sternberg despre componenta tridimensionala a iubirii; iubire pasionala si parteneriala

§ probleme relationale: sexualitate si mariaj; gelozia; comunicare si conflict; destramarea unei relatii

Întrebari directoare § Cât de important este rolul parintilor si al atmosferei

familiale în viitoarea comportare a copilului în relatiile sale sociale?

§ Cum se explica nevoia noastra de interactiune sociala? Am putea trai cu totul izolati de ceilalti?

§ De ce se simt, în general, oamenii atrasi unii de altii? § De ce fiecare dintre noi este atras numai de anumite

persoane, în vreme ce altele ne sunt indiferente sau chiar dezagreabile?

§ Ce factori influenteaza evolutia relatiilor noastre sociale? § Exista numai deosebiri pur cantitative sau si deosebiri

calitative între simpatie, prietenie si iubire? § Exista mai multe feluri de iubire? § Ce raporturi se contureaza între iubire si casatorie? § Ce fel de probleme strica armonia cuplurilor si cum

încearca oamenii sa le solutioneze? § Care sunt cauzele si consecintele ruperii unei relatii?

Termeni cheie accesibilitate afiliere atractivitate fizica atractie inter-personala atribuiri consolidante atribuiri dizolvante auto-dezvaluire componenta

tridimensionala a iubirii

echitate efectul simplei

expuneri gelozie investitie psihologica ipoteza potrivirii iubire parteneriala iubire pasionala nivel de comparatie nivel de comparatie a

alternativelor penetrare sociala proximitate reciprocitate relatii de comuniune relatii de schimb schimb social similaritate singuratate stereotipul ‘ce-este-

frumos-este-si-bun’ stiluri de atasament strategie minimax transfer de excitatie

Psihologie sociala

esi cu totii trecem prin momente în care prezenta celorlalti ne oboseste si ne enerveaza, dorind sa fim lasati în pace, singuratatea prelungita este pentru toti

oamenii o experienta dureroasa; nevoia de a fi împreuna cu alte persoane este adânc înradacinata în fiinta noastra. Cum se explica aceasta universala nevoie umana de afiliere? De ce se simt, în general, oamenii atrasi unii de altii? De ce fie-care dintre noi este atras de anumite persoane, în vreme ce altele ne sunt indiferente sau chiar ne stârnesc repulsie? Ce factori determina evolutia relatiilor noastre cu fiintele cele mai apropiate? Ce înseamna a placea si a iubi pe cineva? Exista diferente calitative între simpatie, prietenie si iubire? Exista mai multe feluri de iubire? Iata câteva dintre întrebarile la care încearca sa raspunda acest capitol.

Nevoia de interactiune sociala Pe jumatate în gluma, pe jumatate în serios, ne-am putea întreba daca o viata de pustnic nu ar fi, macar din când în când, mai simpla si mai placuta decât aproape inevitabila noastra convietuire cu ceilalti, printre care destul de multe persoane nu ne sunt de loc simpatice. Am avea o serie de avantaje certe: ne-am face singuri programul, în functie numai de ceea ce ne place si ne intereseaza; nu ne-ar între-rupe nimeni; nu ar trebui sa ne acomodam idiosincraziilor nimanui; nu am avea nici sefi care sa ne mâhneasca, sa ne jigneasca ori sa ne terorizeze, nici copii mici sau parinti în vârsta, de care sa ne simtim responsabili si obligati moral sa le acordam sprijin si asistenta; nu ne-ar cere nimeni sa spalam vasele murdare, sa ducem gunoiul, ori sa cumparam lapte si pasta de dinti în drum spre casa, chiar daca nu avem nici un chef sa o facem. Pe scurt, multe dintre motivele marunte de iritare din viata cotidiana ar disparea daca i-am evita pe ceilalti.

Cu toate acestea, foarte putini dintre noi ar prefera sa traiasca în totala izolare, departe de oameni. Oricât de banala, prea des citata si arhicomentata, ideea lui Aristotel, potrivit careia ‘omul este un animal social’, se dovedeste a fi pe deplin întemeiata, fiind sustinuta atât de probe indirecte – efectele întotdeauna penibile ale izolarii prelungite, cât si de probe experimentale directe – menite sa dovedeasca, dar mai ales sa explice nevoia noastra de afiliere.

Efectele izolarii Putem întelege cu destula usurinta faptul ca, imediat dupa nastere si pâna în pragul adolescentei, copiii au absoluta nevoie de grija celor mari – în mod firesc, cei care le-au dat viata. Lipsiti de asistenta, copiii mici nu ar putea supravietui, caci sunt lipsiti de mijloacele necesare autoconservarii. Putini îsi pot imagina însa efectele

D

Afiliere, atractie, iubire

devastatoare sub aspect psihic ale izolarii celor mici. Cazurile nefericite ale unor copii rataciti în paduri si crescuti de animale sau condamnati de niste oameni ires-ponsabili la solitudine absoluta sunt extrem de graitoare în acest sens. Iata doua astfel de cazuri, relatate (în 1949) de catre Davis. Anna a fost tinuta într-o încapere fara ferestre, imobilizata într-un scaun si cu mîinile legate, drept pedeapsa pentru a fi fost un copil nelegitim. Când a fost descoperita de catre autoritati, s-a crezut ca este surda si oarba. Ulterior, s-a constatat ca auzul si vazul îi erau intacte. Cu mare greutate, fetita a învatat sa comunice în propozit ii scurte si, înainte de a muri la numai zece ani, era capabila sa îsi rezolve singura nevoile corporale elementare si sa înteleaga niste mesaje simple. Isabelle si-a petrecut primii ani de viata într-o camera întunecata, dar în compania mamei sale surdo-mute. Primii specialisti care au examinat-o au crezut ca fata este surda si retardata mintal. Cu toate acestea, ea nu numai ca a învatat ulterior sa vorbeasca, ci a si evoluat suficient din punct de vedere intelectual pentru a reusi sa îsi încheie studiile liceale. În cazul Isabellei, prezenta mamei sale – chiar daca ea însasi handicapata si neputându-i acorda îngri-jirea fireasca din cauza conditiilor de recluziune – s-a dovedit salutara, astfel încât fetita, spre deosebire de Anna, a putut fi, în mare parte, recuperata. Nu acelasi lucru se întâmpla, de regula, în cazul copiilor crescuti de animale si regasiti dupa câtiva ani petrecuti în salbaticie. Cel mai adesea, acesti copii nefericiti îsi însusesc modul de viata si comportamentul animalelor care i-au crescut (lupi sau primate), fara a mai putea fi deprinsi sa utilizeze limbajul articulat, sa gândeasca logic si sa adopte comportamentul uman, sfârsindu-si zilele dupa scurt timp petrecut „în captivitate“.

Izolarea poate avea efecte sufletesti dramatice si în cazul persoanelor mature, fapt dovedit de relatarile celor care au supravietuit unor lungi perioade de reclu-ziune – voluntara sau fortuita: exploratori, alpinisti, naufragiati, încarcerati sau prizonieri de razboi. Studiind astfel de experiente, Schachter inventariaza o serie de dificultati majore cu care s-au confruntat toti indivizii ce au petrecut mult timp în izolare totala. § În primul rând, recluziunea genereaza o suferinta psihica profunda, care se

amplifica o data cu trecerea timpului, putând sa duca fie la o apatie totala, fie la simptome înrudite cu autismul schizofrenic.

§ În al doilea rând, persoanele izolate îsi petrec din ce în ce mai multa vreme gândindu-se la cei apropiati, cufundându-se în reverii legate de acestia, pâna când, în cele din urma, reveriile se transforma în halucinatii.

§ În sfârsit, daca persoana izolata nu este în stare sa se implice în activitati care sa îi distraga atentia de la obiectul reveriilor sale, deviantele psihice pot deveni profunde si ireversibile.

Nevoia de afilie re Atât observatiile bazate pe experienta vietii cotidiene, cât si un volum considerabil de cercetari psihosociologice atesta faptul ca, în calitate de fiinte sociale, oamenii sunt atrasi unii de catre altii. Muncim împreuna cu colegii nostri, ne distram lao-lalta cu prietenii, convietuim cu vecinii si multi dintre noi ne dorim si ne angajam

Psihologie sociala

formal sa îmbatrânim alaturi de membrii cei mai apropiati ai familiei noastre: sot / sotie, copii, nepoti etc.

Aceasta motivatie sociala începe cu nevoia de afiliere: dorinta de a stabili contacte sociale cu ceilalti. Indivizii difera în ceea ce priveste intensitatea nevoii lor de afiliere, dar se pare ca fiecare dintre noi este motivat sa stabileasca si sa pastreze un nivel optim de interactiune sociala – alternând clipele si situatiile în care dorim cu ardoare prezenta celorlalti si momentele în care dorim sa fim singuri – oarecum analog modului în care corpul nostru îsi mentine stabilitatea calorica. Bibb Latané si Carol Werner au constatat ca soarecii de laborator sunt mult mai predispusi sa se apropie de semenii lor dupa o perioada de izolare si mult mai ‘dis-tanti’ dupa ce au petrecut mult timp la înghesuiala. Studiile efectuate au sugerat ca soarecii, la fel ca si multe alte specii de animale, poseda un fel de ‘sociostat’ sau ‘termostat social’ menit sa le regleze tendintele afiliative.

Exista mecanisme similare si la oameni? Shawn O’Connor and Lorne Rosen-blood au experimentat pe un grup de studenti, carora le-au cerut sa poarte asupra lor niste beepere, timp de patru zile. Ori de câte ori primeau un semnal (în medie din ora în ora), participantii notau daca, în momentul respectiv, se gaseau efectiv în prezenta cuiva sau erau singuri, precum si daca, în acel moment, doreau sa fie cu cineva sau nu. Rezultatele au aratat ca în doua treimi din cazurile înregistrate par-ticipantii s-au gasit în situatia dorita de ei; si mai relevant este faptul ca situatia dorita de ei la un moment dat îngaduia o predictie destul de precisa a situatiei lor actuale din momentul verificar ii imediat ulterioare. Fie ca studentii îsi doreau clipe de singuratate sau contacte sociale, de regula reuseau sa îsi regleze nevoia lor individuala de afiliere.

Oamenii pot sa difere în ceea ce priveste nevoile lor de afiliere, dar exista momente în care cu totii ne dorim sa fim împreuna cu semenii nostri. Cele mai vizibile sunt fie clipele de intensa euforie colectiva, fie momentele de pericol si restriste. Multi îsi mai aduc aminte de navala oamenilor pe strazi imediat dupa caderea dictaturii ceausiste sau dupa victoriile echipei nationale de fotbal la cam -pionatele mondiale, când necunoscuti se îmbratisau cu frenezie, contopiti într-un sentiment general de bucurie coplesitoare; din ce în ce mai multi oameni, îndeosebi tineri, se aduna, dupa modelul occidental, în pietele publice pentru a sarbatori, pierduti într-o multime frematând de optimism si veselie, sosirea Anului Nou. Pe de alta parte, dupa calamitati naturale – inundatii, cutremure, furtuni devastatoare – sau în momente de criza politica, razboi, atentate teroriste etc. oamenii simt, cel putin în egala masura, dorinta de a înfrunta primejdia sau de a compatimi victimele împreuna. Asa s-a întâmplat la noi dupa marele cutremur din 1977 – când oamenii au dovedit o solidaritate impresionanta – sau dupa invadarea Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia în august 1968 – când o multime imensa s-a adunat spontan în centrul Bucurestiului pentru a-si exprima îngrijorarea si revolta. Multimi impresionante din lumea întreaga s-au format de asemenea spontan spre a trai împreuna durerea stârnita de moartea Printesei Diana sau de atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, care au distrus World Trade Center din New York si au avariat cladirea Pentagonului, facând mii de victime absolut nevinovate.


Când si de ce dorim sa fim împreuna cu ceilalti? Acestea sunt însa evenimente rare si cu totul deosebite, purtând o încarcatura emotionala de mare intensitate, cu care nu ne întâlnim în mod obisnuit. Ce se întâmpla însa în viata cotidiana, unde observatia curenta deosebeste cu destula usurinta si claritate indivizii ‘sociabili’ – mereu dornici de a fi înconjurati de lume si care se simt bine în prezenta altora, de indivizii ‘singuratici’ – care nu se simt în largul lor atunci când sunt înconjurati de lume, preferând cel mai adesea retragerea în intimitate? Având în vedere aceasta diversitate de oameni si de situatii, putem vorbi despre anumite corelatii sau mecanisme cauzale generale, de natura sa ne ofere o explicatie teoretica a nevoii de afiliere?

În 1959, Stanley Schachter a emis ipoteza ca teama, îngrijorarea, conditiile stresante de orice fel constituie factori de natura sa provoace si sa amplifice nevoia noastra de afiliere. Conform teoriei emise de catre Schachter, un pericol extern stârneste frica, ceea ce motiveaza subiectul sa caute si sa agreeze compania altor oameni, amenintati de acelasi pericol. În studiul clasic al lui Schachter, menit sa testeze starea de tensiune împartasita, un grup de studente în psihologie au fost invitate sa participe la o serie de experimente în care li s-a spus ca urmau sa suporte socuri electrice. Participantelor din prima conditie li s-a indus o stare de anxietate intensa, prin anuntul ca socurile administrate vor fi dureroase; participantelor din cea de a doua conditie li s-a indus o stare de anxietate redusa, fiind prevenite asupra unor socuri electrice slabe, abia sesizabile. Dupa crearea celor doua stari diferentiate de anxietate, participantele au fost anuntate ca trebuie sa mai astepte circa zece minute, deoarece aparatura mai necesita câteva mici ajustari. Fiecarei studente i s-a oferit posibilitatea sa astepte începerea experimentului fie de una singura, fie în compania unei alte participante. Dupa înregistrarea tuturor optiu-nilor, experimentul s-a încheiat (vezi Cazul 1 din figura 8.1). Rezultatele au susti-nut ipoteza lui Schachter ca dorinta de a fi împreuna cu altcineva se va manifesta mai frecvent în cazul participantelor cu grad ridicat de anxietate: 20 dintre cele 32 de studente din prima conditie au ales sa astepte cu altcineva, pe când numai 10 din cele 30 de participante cu anxietate scazuta au facut aceasta optiune.

Schachter s-a întrebat apoi si de ce oamenii speriati de iminenta unui pericol prefera sa nu fie singuri. Se puteau emite doua ipoteze: fie ca prezenta altcuiva ar distrage atentia persoanei speriate de la stimulul provocator de anxietate, fie ca participantele la experiment doreau compania datorita nevoii de comparatie sociala – cautând în cealalta persoana o sursa de informatii si un etalon cu care sa îsi evalueze propriile reactii. În eventualitatea ca prima ipoteza era corecta, oricine ar fi fost o companie dezirabila; în cealalta eventualitate, nevoia de compa ratie sociala ar fi facut dezirabila numai compania unei alte persoane aflate în aceeasi situatie. Într-un al doilea experiment, tuturor participantelor li s-a indus o stare de anxietate intensa, fiind prevenite ca vor suporta socuri electrice puternice si dureroase. Dupa care li s-a propus sa aleaga între a astepta fiecare de una singura sau împreuna cu altcineva. De aceasta data, caracteristicile celeilalte persoane au reprezentat varia-bila independenta. Unui prim grup de participante li s-a oferit alegerea între a sta

Psihologie sociala

singure sau în compania altor participante la acelasi ex periment, în vreme ce un al doilea grup au avut de ales între a sta singure sau împreuna cu alte studente, care nu participau la experiment, ci îsi asteptau niste profesori. Figura 8.1 Nefericirea îndrageste o companie nefericita

INSTRUCTIUNIPRIVIND SOCUL

Anxietate intensa

Împreuna

Împreuna

UX

Cazul 1

Doua grupe de studente au crezut ca li se voradministra socuri electrice: ‘dureroase’ pentrugrupa A, ‘abia sesizabile’ pentru grupa B

XU

U

X

XU

Anxietate intensaCazul 2

De ce oamenii speriati prefera compania?

� Pentru DISTRAGEREA ATENTIEI de la stimulul provocator de anxietate? În acest caz, oricine este potrivit

Pentru COMPARATIE SOCIALA? În acest caz, celalalt trebuie sa se afle într-o situatie similara

�

Sursa: Hogg si Vaughan (1998)

Rezultatele Cazului 2 din figura 8.1 arata ca preferinta pentru a fi în compania

cuiva nu se explica prin dorinta de distragere a atentiei: studentele care aveau de ales între a fi singure sau în prezenta altor participante aflate în aceeasi situatie au optat pentru cea de a doua varianta, pe când cele care puteau sa astepte doar în compania unor studente neimplicate în experiment au preferat sa fie singure. Acest fapt indica destul de categoric nevoia de comparatie sociala drept principal motiv de afiliere în situatii de teama, demonstrând ca nu orice companie poate fi de folos în astfel de situatii. Se pare ca atunci când ne temem sau ne îngrijoreaza ceva, am prefera sa fim alaturi de alte persoane apasate de aceleasi temeri si de aceleasi griji. Experimente ulterioare au probat validitatea acestei interpretari în contexte diferite.


De exemplu, în 1989, James Kulik si Heike Mahler au constatat ca pacientii aflati în asteptarea unei operatii pe cord au preferat sa stea în acelasi salon cu alti pacienti în stare post-operatorie, sperând sa obtina de la acestia informatii despre ceea ce îi asteapta pe masa de operatie, precum si încurajari reconfortante, întrucât veneau din partea unor persoane ce trecusera cu bine printr-o experienta extrem de riscanta si, implicit, generatoare de anxietate.

Speranta lui Schachter de a fi demonstrat experimental o cauzalitate generala, enuntata ca lege a ‘stressului împartasit’ (shared stress), având la baza comparatia sociala ca factor atenuant al starii de stress si, implicit, amplificator al nevoii de afiliere, s-a lovit însa de anumite exceptii de la regula. Nu orice stare de tensiune si nu orice situatie stresanta stimuleaza nevoia de afiliere. În 1961, Irving Sarnoff si Philip Zimbardo au realizat un experiment în care participantii au fost facuti sa creada ca vor trece prin situatii nu riscante sau dureroase, de natura sa îi sperie, ci jenante – cum ar fi, de exemplu, sa suga din niste suzete uriase ori sa li se evalueze gradul de excitatie sexuala în public. În aceste cazuri, când stressul se manifesta ca jena si nu ca frica, dorinta subiectilor de a-si împartasi starea de stânjeneala cu altii a înregistrat frecvente minime. Cum se explica faptul ca oamenii care se tem doresc compania altora, pe când cei care se jeneaza cauta singuratatea?

În 1984, Yacov Rofé a propus un raspuns cât se poate de simplu: utilitatea. În interpretarea lui Rofé, stressul amplifica dorinta de afiliere numai atunci când compania altcuiva pare a fi de natura sa atenueze impactul situatiei stresante. Parti-cipantele lui Schachter aveau motive solide sa creada ca afilierea le-ar fi de folos. Ele ar fi avut ocazia sa îsi compare propriile reactii emotionale cu cele manifestate de celelalte studente, pentru a-si da seama daca au într-adevar motive sa se teama. În schimb, participantilor la studiul lui Sarnoff si Zimbardo afilierea le-ar fi oferit prea putin. În asteptarea unei situatii jenante, prezenta altora promite mai degraba sa sporeasca stresul decât sa îl atenueze.

Alt gen de situatii în care teoria lui Schachter nu da rezultate sunt acelea care provoaca emotii negative foarte puternice. Si în astfel de cazuri, oamenii prefera singuratatea. De exemplu, în 1964, Sheatsley si Feldman au constatat ca persoanele cel mai afectate de asasinarea presedintelui John Kennedy (clasificate astfel dupa masurarea gradului lor de admiratie fata de victima atentatului) au manifestat în cel mai înalt grad dorinta de singuratate. S-ar putea ca atunci când sunt profund neno-rociti, oamenii sa simta ca nefericirea lor va fi sporita de prezenta altora ori sa le fie jena de exprimarea necenzurata a starii lor afective. În plus, atunci când intensitatea emotiei îi rapeste acesteia orice ambiguitate, nu mai este necesara obtinerea de informatii din surse exterioare, care sa certifice ori sa infirme adecvarea emotiei traite de catre subiect.

Pe scurt, nevoia de afiliere poate fi afectata de stari si situatii temporare, cum ar fi, de exemplu, teama sau jena. În astfel de situatii, nu ne dorim sa fim alaturi de oricine, ci numai de anumiti indivizi, aflati în aceeasi situatie; alteori, ne dorim mai degraba singuratatea. Atenuarea anxietatii este doar una din conditiile care invoca procesul de comparatie sociala. Într-un context mai larg, noi facem astfel de com -paratii ori de câte ori tinem seama de opiniile unui grup specific, anume cel alcatuit

Psihologie sociala

din prietenii nostri. Cum anume se integreaza indivizii în cercurile lor de prieteni vom cerceta în sectiunea urmatoare, menita sa raspunda la întrebarea: de ce anumiti indivizi ne atrag mai mult decât altii?

Povara singuratatii Desi aproape fara exceptie oamenii au nevoie de ceilalti, un numar apreciabil de indivizi sunt dureros de timizi, inhibati, stângaci în societate si ezitanti în a se apro-pia de alte persoane. Timiditatea este un fenomen mai des întâlnit decât s-ar putea crede. În 1977, Zimbardo a constatat ca aproximativ 40% dintre americani se auto-descriu ca fiind timizi; coeficienti ridicati s-au înregistrat si în alte tari: 31% în Israel, 40% în Germania, 55% în Taiwan sau 60% în Japonia. Persoanelor timide le este greu sa faca noi cunostinte, sa converseze lejer, sa sune pe cineva pentru a fixa o întâlnire ori sa se amuze la petreceri. Si mai rau e faptul ca îi resping pe ceilalti – poate fiindca le este lor însile teama sa nu fie respinsi. Rezulta de aici instalarea unui model de comportament de evitare a riscurilor, care îi face pe timizi sa se astepte aproape întotdeauna la momente penibile în cadrul interactiunilor sociale.

Timiditatea poate fi o caracteristica înnascuta sau una dobândita în urma unor relatii interpersonale esuate, generatoare de anxietati fata de posibila lor repetitie. Indiferent de cauze, timiditatea are consecinte dureroase: persoanele timide se autoevalueaza negativ, se asteapta sa dea gres în relatiile lor sociale, se considera vinovate ori de câte ori se întâmpla acest lucru si sunt conformiste din cauza fricii de a nu fi respinse de catre ceilalti. Cel mai rau e faptul ca multi timizi ajung sa se izoleze, suferind de singuratate.

Singuratatea este însotita de tristete si durere, fiind considerata una din cele mai neplacute experiente (vezi tabelul 8.1). Unii cercetatori simplifica lucrurile, definind singuratatea în termeni obiectivi si cuantificabili, drept o discrepanta între nivelul contactelor sociale pe care le realizeaza o persoana si nivelul celor dorite; altfel spus, cu cât cineva are mai putine contacte sociale, cu atât se simte mai apasat de singuratate. În realitate, lucrurile nu stau chiar asa. Atunci când vorbim de singuratate ne referim la o stare subiectiva. Un ins poate fi lipsit de prezenta altora, fara sa aiba sentimentul de sing uratate; numai atunci când lipsa contactelor sociale este resimtita negativ avem de-a face cu solitudinea. În plus, exista cel putin doua forme de singuratate: izolarea emotionala, caracterizata prin lipsa atasamen-tului afectiv profund fata de alte persoane, si izolarea sociala, care consta în lipsa prietenilor, asociatilor sau rudelor.

De multe ori, aceste doua forme de singuratate nu stau laolalta. De exemplu, se pot întâlni persoane care au o multime de cunostinte, nelipsite de la petreceri si alte ocazii mondene, frecventând numeroase cercuri si care, totusi, nu sunt atasate cu adevarat de nimeni. În astfel de cazuri, individul poate suferi de o adânca solitudine în pofida aparentelor contrare.

Cine sufera cel mai mult de solitudine? Cercetarile psihosociologice infirma stereotipul conform caruia persoanele vârstnice sunt si cele mai singuratice; nume-roase studii atesta faptul ca în societatea occidentala cei mai afectati de singuratate


sunt adolescentii si tinerii, cu vârste între 18 si 30 de ani. În realitate, singuratatea pare sa descreasca în anii de maturitate, cel putin pâna în momentul în care pro-blemele de sanatate ale senectutii încep sa limiteze contactele sociale.

Tabelul 8.1 Scala singuratatii (Russell et al., 1978)

Stabiliti cât de frecvent va descrie fiecare dintre urmatoarele propozitii. ‘D’ înseamna „Am deseori acest sentiment“ ‘U’ înseamna „Am uneori acest sentiment“ ‘R’ înseamna „Am rareori acest sentiment“ ‘N’ înseamna „Nu am niciodata acest sentiment“

1. Cât de des va simtiti nefericit(a) facând atâtea lucruri singur(a)? D U R N 2. Cât de des simtiti ca nu aveti cu cine sta de vorba? D U R N 3. Cât de des nu mai suportati sa fiti atât de singur(a)? D U R N 4. Cât de des aveti sentimentul ca nimeni nu va întelege? D U R N 5. Cât de des va surprindeti asteptând o scrisoare sau un telefon? D U R N 6. Cât de des va simtiti cu totul singur(a)? D U R N 7. Cât de des aveti sentimentul ca nu sunteti în stare sa va

deschideti sufletul si sa comunicati cu cei din jur?

D U

R

N

8. Cât de des tânjiti sa fiti în compania cuiva? D U R N 9. Cât de des simtiti ca va este greu sa va faceti prieteni? D U R N 10. Cât de des va simtiti respins si exclus de catre ceilalti? D U R N

Evaluare: La fiecare întrebare, acordati-va 1 punct daca ati raspuns „niciodata“ (N), 2 puncte daca ati raspuns „rareori“ (R), 3 puncte daca ati raspuns „uneori“ (U) si 4 puncte daca ati raspuns „deseori“ (D). Scorul total al solitudinii dvs. se calculeaza prin însumarea punctelor acordate la f iecare întrebare. Conform acestei scale, scorul mediu în rândul studentilor americani este de 20.

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999) Cum încearca oamenii sa diminueze efectele apasatoare ale singuratatii? Între-

bati la ce strategii comportamentale recurg împotriva singuratatii, un esantion de studenti americani au declarat urmatoarele abordari tipice: 96% au spus ca uneori sau chiar frecvent se straduiesc sa fie mai prietenosi fata de ceilalti; 94% cauta sa ignore problema citind sau privind la televizor; 93% au depus eforturi sporite pentru a reusi în alte aspecte din vietile lor. Unii au declarat ca încearca sa îsi ocupe timpul alergând, mergând la cumparaturi, spalând masina ori gasindu-si alte ocupatii de acest gen. Altii au încercat totusi sa descopere noi modalitati de a-si face cunostinte, s-au straduit sa îsi amelioreze înfatisarea fizica ori au purtat discu-tii despre problemele lor cu un prieten, cu o ruda sau cu un psiholog. Desi mai putin numerosi, destui studenti au marturisit ca se simt atât de disperati, încât beau sau consuma droguri pentru a-si alunga din suflet sentimentul de singuratate.

Psihologie sociala

Atractia interpersonala Afilierea este un prim pas necesar pentru nasterea unei legaturi mai apropiate cu cineva. Dar fiecare dintre noi se simte atras de catre unii oameni mai mult decât de catre altii. Daca v-ati îndragostit vreodata la prima vedere, daca ati trait emotiile si surescitarea primei întâlniri cu cineva sau daca v-au încântat primii pasi catre o noua relatie de prietenie, atunci stiti ce înseamna cuvântul atractie. Dar nu la toti oamenii atractia se manifesta la fel. Când faceti cunostinta cu cineva, ce trasaturi de personalitate va atrag atentia în mod deosebit? Credeti ca familiaritatea cu o anumita persoana va face sa o pretuiti din ce în ce mai mult sau dimpotriva? Sunteti de parere ca ‘cine se aseamana se aduna’ sau ca ‘opusii se atrag’? Va lasati cuceriti de frumusetea fizica a cuiva sau credeti ca aparentele înseala? Ce fel de situatii sau împrejurari va stimuleaza dorinta de a va apropia de cineva, netezind calea spre îndeplinirea acestei dorinte? Vom încerca sa raspundem acestor întrebari trecând mai întâi în revista principalele modele teoretice care stau la baza diferitelor expli-catii propuse fenomenului de atractie interpersonala.

Perspective teoretice asupra atractiei interpersonale Rareori se întâmpla în psihosociologie ca o singura teorie sa explice în totalitate un anumit fenomen. Cel mai adesea, câteva teorii distincte ofera perspective variate asupra diferitelor aspecte ale aceluiasi proces. Nu fac exceptie nici explicatiile teo-retice ale atractiei interpersonale. La cel mai înalt nivel de generalitate, acestea se pot împarti în teorii cognitiviste, care definesc natura umana prin nevoia de consis-tenta cognitiva, si teorii behavioriste, care urmaresc sa explice comportamentul uman prin mecanismele procesului de învatare prin conditionare: întarirea anumitor modele de actiune prin recompensarea lor, respectiv evitarea altor modele actionale ce sunt însotite de sanctiuni sau pedepse. În cele ce urmeaza vom prezenta una din teoriile cognitiviste importante – anume teoria echilibrului. Perspectivele de esenta behaviorista sunt destul de variate. Vom privi pe scurt doua abordari tipice, axate pe invocarea mecanismelor de conditionare, si alte doua interpretari ce se bazeaza pe un model economic al comportamentului uman.

Teoria echilibrului Acest demers de orientare cognitivista se concentreaza asupra proceselor mintale mai degraba decât asupra realitatii obiective (vezi si Capitolul 3). Teoria sugereaza ca ne plac indivizii asemanatori cu noi deoarece acordul este o experienta recon-fortanta, generatoare de afecte pozitive. Atunci când doi indivizi se simpatizeaza reciproc si descopera, la un moment dat, existenta unui anumit dezacord între ei – privind fie o atitudine, fie opinia despre un obiect, persoana ori situatie – se naste o anumita tensiune, de natura sa instaleze o stare de dezechilibru. Pentru atenuarea tensiunii si restabilirea echilibrului, unul dintre parteneri sau amândoi îsi vor modi-


fica perceptiile, facându-le sa fie din nou consensuale. Daca oamenii percep deose-birile dintre ei de cum fac cunostinta, nu se vor placea unul pe celalalt, datorita unei stari de dezechilibru, pe care nimeni nu se va stradui sa o înlature, de vreme ce nu exista un echilibru anterior care sa fie restabilit.

Aceasta interpretare nu rezista în toate interactiunile noastre sociale. Uneori ne place sa fim vazuti de catre ceilalti ca niste indivizi deosebiti, ceea ce ne face sa ne simtim unic i si cu totul aparte. S-a constatat, totodata, ca daca se înlatura teama de a fi respinsi din cauza deosebirilor dintre noi si alte persoane, stiind de la început ca celalalt este dispus sa accepte alte puncte de vedere, neasemanarea nu mai constituie un obstacol în calea interactiunii si a atractiei reciproce.

Teorii ale învatarii prin conditionare În cea mai simpla versiune, perspectiva behaviorista considera ca ne sunt simpatice persoanele care întâmplator sunt de fata atunci când primim o recompensa, chiar daca nu au nimic de-a face cu placutul eveniment. De exemplu, un experimentator evalueaza creativitatea unui individ, o a treia persoana aflându-se de fata. În studiul lor din 1969, Griffit si Guay au constatat ca participantii i-au placut mai mult atât pe experimentator, cât si pe martor dupa o evaluare favorabila si mult mai putin dupa ce li s-au comunicat scoruri nefavorabile – desi numai unul dintre cei doi le acordase calificative. Este o interpretare neconcludenta, deoarece fenomenul poate primi si o alta explicatie cognitiva. De exemplu, participantii la experimentul mai sus mentionat puteau sa îsi închipuie ca martorul împartaseste opinia experimenta-torului despre creativitatea lor.

O interpretare ceva mai elaborata este modelul conditionarii afective, elaborat de Byrne si Clore (vezi figura 8.2) si care include urmatoarele caracteristici: § Oamenii identifica stimulii ca recompense sau pedepse, dupa care urmaresc sa

îi obtina pe cei din prima categorie si sa-i evite pe ceilalti. § Sentimente pozitive se asociaza cu stimulii-recompensa si sentimente negative

cu stimulii-pedeapsa. § Un stimul este evaluat în functie de sentimentele pe care le stârneste. Evalua-

rea este favorabila daca sentimentele sunt pozitive, nefavorabila daca senti-mentele sunt negative.

§ Orice stimul neutru care întâmplator este asociat cu o recompensa va provoca sentimente pozitive, în vreme ce, daca este asociat cu o pedeapsa, va stârni sentimente negative. Prin urmare, oamenii pot fi simpatici sau antipatici, placuti sau nesuferiti dupa

cum sunt asociati cu sentimente pozitive sau negative. În 1971, Griffit si Veitch au realizat un experiment care confirma aceasta interpretare. Niste necunoscuti au facut aceleasi declaratii în fata unor participanti aflati fie în conditii dezagreabile (caldura, aglomeratie), fie în conditii agreabile. Celor din prima conditie necunos -cutii li s-au parut mult mai putin simpatici decât celorlalti. Concluzia a fost aceea ca spusele necunoscutilor (stimulul neutru) s-a asociat cu sentimentele negative provocate de conditiile dezagreabile.

Psihologie sociala

Figura 8.2 Modelul conditionarii afective (Clore si Byrne, 1974)

CONTEXT AFECT REZULTAT

Stimul Valoare

X. Recompensa + Sentimente pozitive X este simpatic

Y. Neutru 0 Y este simpatic

Z. Pedeapsa - Sentimente negative Z este antipatic

Y. Neutru 0 Y este antipatic


Teoria schimbului social Desi se poate considera ca face parte din familia modelelor behavioriste, cel putin în abordarea relatiilor interpersonale teoria schimbului social merge mai departe decât teo riile clasice ale conditionarii, întrucât adopta o perspectiva interactiva. Ea se concentreaza asupra faptului ca în orice relatie exista cel putin doi parteneri care, dupa cum sugereaza denumirea sa, fac un schimb de beneficii sau de recompense. ‘Piata’ schimburilor interpersonale: costuri si beneficii Adoptând un model teoretic behaviorist, transcris în termeni economici, în 1961 G. C. Homans porneste de la premisa ca o anumita persoana ne place sau ne displace în functie de raportul dintre costurile si beneficiile pe care le implica relatia cu acea persoana. Când facem cunostinta cu cineva, fiecare dintre îsi pune – constient sau inconstient – întrebarea: ‘cât ma costa sa obtin un beneficiu din partea acelei per-soane?’ Trebuie avut în vedere faptul ca ambii parteneri îsi pun aceeasi întrebare, astfel încât ‘bilantul’ fiecaruia dintre ei depinde de interactiunea lor.

Dorind sa elimine orice componenta ‘inefabila’ din esenta relatiilor interper-sonale, aceasta viziune economica asupra interactiunii sociale considera ca în toate situatiile indivizii negociaza un schimb de bunuri, servicii, informatii, bani, status, alaturi de care, printre alte beneficii pot fi contabilizate si placerile dragostei, buna dispozitie, caldura afectiva etc. În trocul cu aceste ‘resurse’, indivizii adopta, cel mai adesea, o strategie minimax : cu alte cuvinte, chiar fara sa ne dam seama, cu totii urmarim sa obtinem din relatiile noastre interpersonale câstiguri maxime cu costuri minime.


Desi multi vor considera ca avem de-a face cu o interpretare searbada si res -pingator de prozaica, teoria schimbului social s-a bucurat, cel putin o vreme, de multa atentie, îndeosebi dupa expunerea ei ampla de catre John Thibaut si Harold Kelley (Psihologia sociala a grupurilor, 1959). Premisa lor de baza este cât se poate de simpla: relatiile interpersonale care ofera beneficii mai mari cu costuri mai mici vor fi cele mai satisfacatoare si mai durabile. Când vorbim de relatii intime, câstigurile includ iubire, companie, consolare în momentele grele ori satisfactii sexuale. Costurile includ eforturile necesare pentru mentinerea relatiei, stari con-flic tuale, compromisuri si sacrificarea altor oportunitati de interactiune sociala.

Aceste costuri si beneficii nu se ivesc într-un vacuum psihologic. Indivizii intra într-o relatie cu anumite expectatii în ceea ce priveste ‘bilantul’ pe care se considera îndreptatiti sa îl obtina. Thibaut si Kelley denumesc nivel de comparatie (comparison level) beneficiul net mediu pe care o persoana se asteapta sa îl realizeze în cadrul unei relatii. Indivizii cu un NC ridicat urmaresc numai relatii profitabile, pe când cei cu un NC scazut sunt mai putin pretentiosi. Situatiile care depasesc asteptarile cuiva sunt mai satisfacatoare decât acelea care nu satisfac pe deplin aceste asteptari. O relatie nu prea grozava în sine poate fi destul de multumitoare pentru un ins cu un NC scazut.

Thibaut si Kelley arata ca si un alt gen de expectatie joaca de asemenea un rol important. Prin nivel de comparatie a alternativelor (comparison level for alter-natives) – prescurtat NCalt – ei se refera la expectatiile cuiva în legatura cu ceea ce ar obtine într-o situatie alternativa. Daca apreciaza ca beneficiile accesibile în urma altor relatii sunt ridicate, oamenii sunt mai putin interesati de pastrarea relatiilor lor actuale. Daca li se ofera însa putine alternative mai convenabile (un NCalt scazut), oamenii vor avea tendinta sa îsi continue relatiile în care sunt deja implicati, chiar daca acestea nu se ridica la nivelul asteptarilor (NC).

Un al treilea element al schimbului social este investitia: resursele consumate de catre cineva în stabilirea si mentinerea unei relatii, resurse pe care persoana res-pectiva nu le mai poate recupera dupa ce relatia înceteaza. Daca nu te mai satisface o anumita relatie, e foarte simplu sa-ti fac i bagajele si sa pleci. Cum ramâne însa cu eforturile tale de a pastra relatia? cu toate oportunitatile din viata romantica sau din cariera la care ai renuntat de dragul unei anumite persoane? În mod natural, cu cât e mai mare investitia cuiva într-o relatie interpersonala, cu atât sporesc devotamentul si implicarea sa în relatia respectiva. Cadrul conceptual al schimbului social este reprezentat în figura 8.3.

Teoria echitatii Expusa de Walster si Berscheid în 1978, teoria echitatii subliniaza înca un as pect al relatiilor interpersonale tratate dintr-o perspectiva economica. Potrivit acestei teorii, oamenii sunt satisfacuti în cel mai înalt grad de acele relatii în care raportul dintre ceea ce obtin de pe urma ei (beneficii) si ceea ce introduc în ea (contributii) este asemanator pentru ambii parteneri. Societatea occidentala se bazeaza pe un sistem de schimburi sociale în care oamenii urmaresc stabilirea si mentinerea unor relatii

Psihologie sociala

echitabile. Drept urmare, ei cred ca beneficiile fiecarui participant la schimburile sociale trebuie sa fie corecte sau juste. Aceasta conceptie este sustinuta si întarita de legi juridice si norme morale, care exercita atât o presiune externa, cât si una interna în directia respectarii ‘regulilor’. Figura 8.3 Componentele schimbului social

Devotament

Beneficii Costuri Nivel decomparatie (NC)

Teoria echitatii urmareste sa explice modul în care oamenii apreciaza corecti-

tudinea schimburilor sociale si felul în care actioneaza atunci când, în opinia lor, aceste schimburi sunt incorecte. În principiu, acest model teoretic emite predictia potrivit careia indivizii se asteapta ca resursele sa fie alocate în mod just sau drept, adica proportional cu contributiile fiecarui participant la schimbul social. Formula de baza a relatiilor echitabile dintre doi parteneri A si B este: beneficiile lui A beneficiile lui B = contributiile lui B contributiile lui B Individul estimeaza mai întâi raportul dintre ceea a investit într-o relatie si câstigu-rile pe care aceasta i le ofer a. Acest raport este comparat apoi cu ‘bilantul’ partene-rului. Daca cele doua rapoarte sunt egale, oamenii se simt tratati în mod corect sau just; daca între ele exista discrepante sesizabile, relatia este apreciata ca fiind inco-recta sau nedreapta. Prin urmare, echitatea unei relatii interpersonale se defineste ca situatie în care beneficiile tuturor participantilor (câstiguri minus costuri) sunt proportionale cu contributiile fiecaruia. Aceasta este regula dreptatii distributive .

Ori de câte ori avem sentimentul inechitatii, suntem motivati sa actionam în vederea eliminarii lui, având de ales între urmatoarele strategii: fie modificarea


beneficiilor sau a contributiilor noastre; fie modificarea perceptiilor noastre privind ‘bilantul’ nostru si cel al partenerului. De regula, individul apeleaza la numai una dintre cele doua strategii de restabilire a echitatii într-o situatie concreta. Daca nici una din ele nu da rezultate, iar raportul dintre beneficii si contributii se situeaza sub nivelul de comparatie al individului, relatia are toate sansele sa se destrame.

În teorie suna destul de convingator, dar stabilirea exacta a corectitudinii alo-carii resurselor este complexa si dificila. În practica, o societate functioneaza pe baza unor norme, care orienteaza comportamentul social. Iata câteva exemple: § o norma de echitate, cum ar fi regula dreptatii distributive; § o norma de justitie sociala, potrivit careia cantitatea resurselor alocate fiecarui

individ trebuie sa fie proportionala cu nevoile sale; § o norma egalitara, potrivit careia toti indivizii ar trebui sa primeasca resurse

identice.

Ca mai toate teoriile cu grad înalt de generalitate, si aceste modele teoretice ale atractiei interpersonale sufera de un pronuntat schematism, care ne face sa credem ca fiecare din ele ofera o explicatie plauzibila a fenomenului, dar si ca, totodata, nici unul nu surprinde toate elementele structurale si toate etapele procesuale ale mult prea variatelor forme concrete de atractie dintre oameni. Pe de alta parte, schematismul teoriilor generale face ca si testarea lor empirica sa nu fie totdeauna destul de concludenta. Dupa cum se arata în Capitolul 1, descoperirile cele mai semnificative din psihologia sociala si cel mai bine sustinute cu probe empirice se pot afla în gama foarte variata de midi-teorii sau teorii cu nivel de generalitate mai restrâns, care se focalizeaza asupra unor laturi sau aspecte ale fenomenelor studiate. În aceasta categorie se situeaza interpretarile teoretice din paragrafele urmatoare.

Influente situationale asupra atractiei interpersonale Desi teoriile care demonstreaza existenta unor nevoi fundamentale de interactiune sociala ne ajuta sa întelegem de ce prezenta celorlalti reprezinta ca atare un câstig sau un beneficiu, ele nu ne ofera niste raspunsur i explicite la acele întrebari legate de caracteristicile specifice ale oamenilor care ne atrag si nu clarifica suficient o problema esentiala: de ce nu toti oamenii ne atrag în egala masura, ci numai pe unii dintre ei îi dorim ca prieteni, asociati sau iubiti, în vreme ce restul ne lasa indiferenti sau chiar ne displac? Spre a raspunde mai exact si mai concret acestor întrebari, se cer analizate câteva aspecte cu rol important în manifestarea de facto a atractiei interpersonale: anumite circumstante sau situatii care favorizeaza apropierea dintre oameni, avantajându-i pe unii dintre ei mai mult decât pe altii ; caracteristicile intrinseci ale indivizilor, care îi fac pe unii sa fie, indiferent de împrejurari, mai atragatori decât altii – frumusetea fizica jucând, sub acest aspect, un rol esential; în sfârsit, factorii relationali de natura sa amplifice ori sa diminueze compatibilitatea dintre anumiti indivizi, explicând de ce anumite tipuri de personalitate se atrag reciproc.

Psihologie sociala

Proximitatea Este atât de evident încât cel mai adesea nu sesizam faptul ca accidentele ‘geo-grafice’ stabilesc cine ne sunt prietenii sau persoanele iubite. Gânditi-va, de pilda, la cei mai dragi prieteni din copilarie: în marea majoritate a cazurilor, acestia erau probabil baieti si fete care locuiau foarte aproape de voi. Acest fenomen se produce si în caminele studentesti sau în dormitoarele din armata; suntem înclinati sa fim mai apropiati sufleteste de cei care se afla în imediata noastra vecinatate. La fel stau lucrurile si în relatiile maritale. Analizând 5000 de certificate de casatorie, un studiu din 1932 a constatat ca 33% dintre cuplurile americane investigate erau for-mate din persoane care, înainte de casatorie, locuiau la distanta de cel mult cinci strazi una de cealalta, procentul scazând o data cu cresterea distantei geografice.

Una dintre primele demonstratii ale importantei proximitatii în determinarea atractiei interpersonale apartine lui Festinger si colaboratorilor sai. În 1950, ei au studiat dezvoltarea relatiilor de prietenie în caminele pentru studenti casatoriti de la MIT si au facut câteva constatari interesante si semnificative. De exemplu, exista o strânsa asociere între alegerea prietenilor si proximitatea apartamentelor. Cuplurile ce locuiau în garsoniere cu usi alaturate erau mai frecvent prieteni decât acelea des-partite de doua usi si asa mai departe. De asemenea, studentii care locuiau în apropierea cutiilor postale sau a scarilor aveau mai multi prieteni în cladire decât aceia care locuiau mai departe de aceste facilitati. Cei care locuiau în apropierea unor puncte de trafic mai intens se bucurau de cea mai mare popularitate.

Proximitatea nu duce invariabil la atractie interpersonala. În 1978, Berscheid si Walster au evidentiat, bazându-se pe rapoartele politiei, ca de multe ori sparge-rile si agresiunile fizice au drept victime cunostinte sau rude ale infractorilor, iar circa o treime din numarul crimelor se produc în urma unor certuri în familie. Prin urmare, în anumite conditii (vezi Capitolul 10), proximitatea duce la ostilitate.

Cu toate acestea, în mod obisnuit, proximitatea favorizeaza atractia interperso-nala. O explicatie a acestui fapt ar putea fi aceea ca oamenii pot obtine beneficii (companie, aprobare sociala, ajutor etc.) din partea celor aflati în apropiere cu cos -turi relativ mai scazute decât în cazul altora a caror prezenta s-ar putea dobândi cu eforturi sporite din cauza departarii. În plus, avem mai multe informatii despre cei aflati în imediata vecinatate. Newcomb sugereaza ca volumul de informatii placute tinde sa fie mai mare decât cantitatea de informatii neplacute; daca ipoteza lui este corecta, atunci creste probabilitatea de a ne simti atrasi de catre aceia despre care detinem mai multe informatii.

Efectul simplei expuneri Desi plauzibila, explicatia propusa de catre Newcomb are un suport experimental subtire. Ea este însa rezonanta cu o alta ipoteza extrem de interesanta, potrivit careia simpla expunere la orice stimul este de natura sa sporeasca atractivitatea stimulului respectiv.


Experimentul clasic de la care porneste studiul acestui fenomen a fost realizat de catre Rick Crandell în 1972. Timp de un semestru, studentii lui Crandell au putut vedea, pe un colt al tablei, niste cuvinte stranii, de fapt niste combinatii de litere ce nu aveau nimic de-a face nici cu limba engleza, nici cu continutul prelege-rilor la care asistau. Ceea ce varia de la un curs la altul era frecventa cu care apa-reau cuvintele ciudate pe tabla. Unele au aparut numai de câteva ori, pe când altele au putut fi vazute de douazecisicinci de ori. La sfârsitul semestrului, studentii au raspuns la un chestionar pe baza caruia s-a putut estima reactia lor favorabila sau mai putin favorabila fata de cuvintele ininteligibile scrise pe tabla. Dupa prelucrarea statistica a datelor, concluziile au fost clare: cu cât un cuvânt fusese expus de mai multe ori pe tabla, cu atât primea o apreciere mai favorabila. Simpla expunere mai frecventa la un stimul parea sa determine o crestere a atitudinii pozitive fata de el. Studentilor le-au ‘placut’ mai mult cuvintele mai familiare decât cele cu care se obisnuisera într-o mai mica masura.

Studiul lui Crandall a demonstrat existenta a ceea ce se cunoaste sub denumirea de fenomenul sau efectul simplei expuneri. În esenta, e vorba de faptul ca expu-nerea repetata la orice fel de stimul este suficienta pentru a intensifica reactia pozi-tiva fata de stimul. Fenomenul a fost verificat si confirmat experimental în domenii variate, printre care evaluarea unor cuvinte, a unor piese muzicale sau imagini plastice si, nu în ultimul rând, a unor persoane.

Într-un studiu din 1968, Zajonc le-a cerut subiectilor sa ordoneze pe o scala de preferinte mai multe fructe, flori, legume si arbori si a constatat ca, în fiecare cate-gorie, denumirile cele mai des uzitate au întrunit cele mai favorabile aprecieri. De exemplu, marul, trandafirul, porumbul si pinul au primit scoruri maxime, în vreme ce mango, acacia, pastârnacul sau begonia scoruri minime. Desigur, aceasta este o proba corelationala, nu cauzala: este posibil ca gradul de apreciere favorabila sa nu creasca datorita unei frecvente sporite a cuvintelor ci, dimpotriva, se poate ca utili-zarea mai frecventa a termenilor sa se datoreze unei aprecieri sporite – dupa cum este, de asemenea, posibil ca ambele fenomene sa fie deopotriva efectele unui al treilea factor.

Dovezi mai concludente ca simpla expunere determina aprecierea favorabila se obtin atunci când frecventa este manipulata experimental. Nu este necesar ca subiectii sa îsi constientizeze expunerea la stimuli pentru ca efectul sa se produca. Într-un experiment tipic, participantii recepteaza imagini prezentate în mare viteza – o expunere de la una la cinci milisecunde – astfel încât ei nu îsi dau seama de receptarea lor si nu au cum sa înregistreze faptul ca unii dintre stimuli apar mai des decât altii. Dupa acest bombardament imagistic, participantilor li se arata fiecare imagine si li se cere sa raspunda la doua întrebari: ‘Va place?’ si ‘Ati mai vazut vreodata aceasta imagine?’ Probabil ca antic ipati rezultatul. Cu cât un stimul este prezentat mai frecvent, cu atât el place mai mult si mai multor participanti – chiar daca nici unul dintre ei nu îsi aminteste sa fi avut vreodata perceptia lui anterioara. Aceste rezultate demonstreaza ca efectul simplei prezente ne poate influenta chiar si inconstient; de fapt, efectul este mai puternic în atari conditii.

Psihologie sociala

Chiar si soarecii expusi anumitor piese muzicale par sa le agreeze mai mult pe acelea care le sunt cele mai familiare. De exemplu, într-un experiment doua grupe de soareci petrec douasprezece ore pe zi ascultând fragmente compuse de doi com -pozitori extrem de diferiti – Mozart si Schoenberg – timp de cincizecisidoua de zile. Dupa o pauza de cincisprezece zile, preferintele muzicale ale soarecilor au fost testate dându-li-se posibilitatea sa-si schimbe pozitia în interiorul custilor astfel încât sa activeze un comutator care sa alterneze fragmentele muzicale ale celor doi compozitori. Dupa cum era previzibil în conformitate cu efectul simplei expuner i, soarecii au ales muzica cea mai familiara. Remarcabil este faptul ca în timpul perioadei de testare nu au fost auzite aceleasi piese care fusesera ascultate înainte. Prin urmare, preferintele animalelor aveau în vedere un anumit stil muzical – destul de surprinzator daca avem în vedere ca e vorba de niste soareci de laborator!

Nu e de loc surprinzator însa faptul ca efectul simplei expuneri se produce si în cazul atractiei interpersonale: ceilalti factori fiind de valori egale, cu cât o persoana este întâlnita mai frecvent de catre cineva, cu atât acea persoana este mai atraga-toare. În 1992, Richard Moreland si Scott Beach au ales drept complice patru stu-dente cu înfatisare comuna. Una dintre ele a avut de îndeplinit o sarcina foarte simpla: i s-a facut doar o fotografie. Celelalte trei au asistat la mai multe cursuri ale unei serii de studenti – participanti fara sa stie la experiment: una a fost prezenta la cursuri de cinci ori, a doua de zece ori, iar a treia de cincisprezece ori. La sfârsitul semestrului, studentilor din anul respectiv li s-au prezentat fotografiile celor patru studente si li s-a cerut sa le clasifice dupa mai multe criterii (popula ritate, onestitate, inteligenta si atractivitate fizica), notând si cât de mult timp le-ar placea sa petreaca împreuna ori sa colaboreze la realizarea unui proiect cu fiecare din ele. Rezultatele s-au distribuit ca margelele pe ata: cu cât participase la mai multe cursuri, cu atât una din cele patru complice a fost considerata mai atragatoare.

Familiaritatea poate sa influenteze pâna si auto-evaluarile noastre. Imaginati-va ca aveti o fotografie care va reprezinta în doua ipostaze: asa cum apareti în fata obiectivului si imaginea simetrica în oglinda. Pe care dintre cele doua ipostaze o preferati? Theodore Mita a facut acest experiment cu un grup de studente si a con-statat ca majoritatea au preferat imaginea în oglinda, în vreme ce colegele lor au preferat fotografiile normale. În ambele cazuri, a fost preferata imaginea cea mai familiara.

Oricât de puternic, efectul simplei expuneri are anumite limite. În primul rând, atunci când ceva sau cineva îti displace de la început, repetitia expunerii poate în-rautati lucrurile, generând dezgust în loc de atractie. A doua limita este chiar frec -venta expunerii. Nu vi s-a întâmplat niciodata sa ascultati la nesfârsit o melodie care, cel putin o vreme, v-a încântat, pentru ca, dupa un timp, sa n-o mai suportati? ori sa va scârbiti de o mâncare savuroasa la început, dar pe care ati consumat-o prea des? Este o reactie des întâlnita. Experimentele au aratat ca un stimul frecvent prezentat îsi pierde impactul daca este ‘supraexpus’ – mai ales în cazul indivizilor care se plictisesc repede.


Atractivitatea fizica Ce va intereseaza cel mai mult sa gasiti în persoana unui prieten sau iubit? Inteli-genta? Caldura sufleteasca? Simtul umorului? Cât de importanta este înfatisarea fizica a cuiva? Pe când eram copii, ni se spunea ca aparentele înseala si ca nu tot ce zboara se manânca, iar anglo -americanii au o vorba foarte înteleapta: ‘beauty is only skin deep’ – frumusetea nu e mai adânca decât grosimea pielii. Cu toate astea, adulti fiind reactionam mult mai favorabil fata de indivizii cu fizic atragator decât fata de cei mai putin aratosi. În societatea noastra, frumusetea este o forta de luat în seama.

Slabiciunea fata de frumusete se manifesta în cele mai variate situatii, dupa cum o dovedesc o multime de studii experimentale.

§ Un grup de profesori au primit fiecare câte o caracterizare a unui baiat sau a unei fete de clasa a cincea si o fotografie. Informatia furnizata era în toate cazurile identica (fiind vorba de aceeasi caracterizare), dar fotografiile prezen-tau fie copii foarte frumosi, fie copii ceva mai urâtei. Profesorii care au asociat caracterizarea cu fotografia unui elev mai aratos au emis o apreciere mult mai favorabila asupra calitatilor si potentialului de performanta scolara al elevului.

§ Experimentatori de ambele sexe i-au abordat pe studentii întâlniti într-un cam-pus universitar american, încercând sa-i convinga sa semneze o petitie. Cu cât aratau mai bine, cu atât experimentatorii au obtinut mai multe semnaturi.

§ Judecatori din Texas au fixat cautiuni mai mici si au dat amenzi mai reduse unor suspecti care în prealabil fusesera apreciati, de catre un grup de control, drept aratosi.

§ Mai multor studenti li s-a cerut sa noteze doua eseuri de calitati evident ine-gale (ce fusesera în prealabil evaluate de catre un grup de control, numai pe baza lecturii celor doua lucrari). Participantii au primit, odata cu eseul, si câte o fotografie a pretinsei autoare. În prima conditie, eseul bun a fost asociat mai întâi cu fotografia unei studente atragatoare, apoi cu portretul unei tinere cu înfatisare modesta; în cea de-a doua conditie, eseul slab a fost asociat, pe rând, cu fiec are din cele doua fotografii. Trist, dar adevarat si de loc surprinzator, notele cele mai mari au fost acordate studentei aratoase (vezi graficul 8.1).

Economistii stiu prea bine din experienta – confirmata de cercetarile psihoso-ciologilor – ca persoanele fizic atragatoare sunt angajate mai usor, câstiga mai bine si promoveaza mai repede decât alte persoane, cu nimic inferioare în alte privinte, exceptând aspectul mai putin cuceritor.

Totul pare teribil de superficial. Dar înainte de a încerca sa explicam de ce cu totii avem, mai mult sau mai putin, tendinta de a-i favoriza pe semenii nostri mai atragatori, vom zabovi putin asupra unei probleme esentiale: în ce consta frumusetea fizica? Este ea o caracteristica umana obiectiva si masurabila, precum înaltimea, greutatea sau culoarea parului, sau este o trasatura subiectiva, aflata mai degraba în ochiul privitorului? Fiecare din cele doua puncte de vedere îsi are sustinatorii sai.

Psihologie sociala

Graficul 9.1 Atractivitate si obiectivitate

0

2

4

6

8N

otel

e ac

orda

te d

e st

uden

ti

Eseu bun Eseu slab

Calitatea reala a eseului

Fotografie atragatoareFotografie de controlFotografie neatragatoare

Ce este frumusetea? Unii cercetatori considera ca anumite figuri sunt în mod intrinsec mai atragatoare decât altele. Iata câteva dintre argumentele lor. În primul rând, atunci când oameni foarte diversi, chiar din culturi sau de rase diferite, sunt pusi sa clasifice diferite chipuri sau corpuri umane pe o scala de la 1 la 10, se constata un consens ridicat. De exemplu, Michael Cunningham a cerut unor studenti americani – albi, negri, hispanici sau asiatici – sa evalueze gradul de atractivitate al unor femei din toate cele patru grupuri rasiale. În linii mari, ierarhiile au coincis, ceea ce i-a condus pe cercetatori la concluzia ca oamenii de pretutindeni au criterii similare de apreciere a frumusetii faciale. Alte cercetari conduc la rezultate similare în ceea ce priveste criteriile frumusetii corporale.

În al doilea rând, unii psihosociologi au identificat anumite trasaturi faciale ce sunt constant asociate cu atractivitatea. De exemplu, femeile considerate printre cele mai atragatoare sunt acelea cu ochii mari, pometii proeminenti, nasul mic si un zâmbet larg, în vreme ce barbatii aratosi au o barbie proeminenta. Intriga faptul ca oamenii sunt atrasi de acele chipuri în care ochii, nasul, buzele si celelalte trasaturi faciale nu se abat prea mult de la medie. În 1990, Judith Langlois si Lori Roggman au prezentat unor grupuri de studenti mai multe albume cu fotografii ale unor serii de absolventi. Unele contineau fotografii netrucate, în altele puteau fi vazute niste compozitii artificiale, obtinute prin suprapunerea si prelucrarea computerizata a câte 4, 8, 16 sau 32 de fotografii din albumele din prima categorie. Majoritatea studentilor au preferat figurile compozite. De fapt, cu cât s-au utilizat mai multe fotografii în procesul de compozitie, cu atât s-a obtinut un rating mai înalt.

Pare bizar faptul ca figurile standardizate sunt cele mai apreciate; în fond, noi toti avem convingerea ca persoanele pe care le consideram cele mai atragatoare nu au câtusi de putin o înfatisare comuna. Cum se pot explica aceste rezultate atât de surprinzatoare? Langlois crede ca figurile fara trasaturi stridente plac deoarece par


mai familiare. Alti cercetatori subliniaza faptul ca prin tehnicile computerizate de suprapunere a figurilor se obtin chipuri simetrice si tocmai simetria accentuata le face sa fie atragatoare. Psihologii evolutionisti au emis speculatia potrivit careia simetria faciala este asociata cu sanatatea, robustetea si fertilitatea – calitati dezira-bile la un partener sexual.

Un alt argument în favoarea ideii ca frumusetea este o calitate obiectiva îl constituie faptul ca bebelusii – mult prea mici pentru a-si fi însusit anumite modele culturale de frumusete – manifesta o clara preferinta nonverbala fata de figurile pe care si adultii le considera printre cele mai atragatoare.

În opozitie cu aceasta interpretare obiectiva, alti cercetatori sustin ca fru-musetea este relativa si apreciata dupa criterii subiective, influentate de specificul cultural, de epoca istorica si de conditiile particulare ale perceptiei noastre. Un prim argument este varietatea modalitatilor în care oamenii din culturi diferite îsi subliniaza frumusetea: pictarea sau tatuarea fetei; machiaj; chirurgie plastica; braz-darea unor cicatrici pe frunte sau pe obraji; coafura; deformarea oaselor faciale; pilirea dintilor; gaurirea urechilor, a nasului sau a buzelor etc. Într-adevar, ceea ce în unele parti ale lumii trece drept frumos, este respingator pentru oamenii de prin alte parti. Si idealurile de frumusete corporala sunt diferite. Judith Andrews si cole-gii sai au constatat ca femeile corpolente sunt considerate mai atragatoare decât cele slabe în acele zone sarace ale lumii unde hrana se procura cu mare dificultate. Corpolenta poate fi dezirabila întrucât semnaleaza o mai mare capacitate de supra-vietuire.

Criteriile de frumusete se schimba si odata cu trecerea timpului, chiar de la o generatie la alta. Daca, la începutul secolului XX, în lumea occidentala erau înca apreciate femeile plinute, pe la mijlocul veacului trecut s-au impus formele violent accentuate (o mare diferenta între circumferinta bustului exploziv, a taliei de viespe si a soldurilor generoase), pentru ca la sfîrsit de secol si în clipa de fata sa se impuna idealul femeii descarnate, numai piele si os.

Cercetari de laborator au evidentiat faptul ca aprecierile noastre asupra frumu-setii cuiva pot fi amplificate sau diminuate de felurite împrejurari. De exemplu, s-a constatat ca unii indivizi ni se par mai atragatori dupa ce am ajuns sa-i cunoastem mai bine si ne-au devenit simpatici. Cu cât iubim mai intens pe cineva, cu atât alte persoane de sex opus ni se par mai putin atragatoare. Pe de alta parte, dupa ce au contemplat în extaz nudurile din reviste precum Playboy sau Penthouse, barbatii acorda calificative mai putin generoase femeilor cu înfatisare comuna, inclusiv pro-priilor neveste – nefericita consecinta a efectului de contrast. Si autoevaluarile noastre sunt maleabile. Desi exista exceptii, de regula oamenii se simt mai putin atragatori dupa ce s-au aflat în prezenta unor persoane de acelasi sex deosebit de aratoase si de bine facute. În 1993, Douglas Kenrick si colegii sai au constatat ca, dupa ce-au admirat persoane de sex opus foarte atragatoare, oamenii se simt cât se poate de bine; în schimb, contactul cu exemplare splendide de acelasi sex are exact efectul opus (vezi graficul 8.2).

Psihologie sociala

Graficul 9.2 Cum va simtiti dupa ce ati admirat un corp de nota 10?

Persoane de acelasi sex Persoane de sex opus

2!

Bun

a di

spoz

itie

"

+

Fotografii atragatoare Fotografii comune

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

De ce suntem orbiti de frumusete? Indiferent cum am defini frumusetea, e limpede ca indivizii considerati atragatori dispun de un avantaj social. Poate ca din acest motiv tot mai multi oameni apeleaza la chirurgia plastica spre a scapa de riduri, celulita, varice sau pungi de grasime, plantându-si par, umflându-si sânii sau tinând chinuitoare cure de slabire.

De unde vine aceasta slabiciune fata de frumusete si de ce persoanele aratoase exercita o atractie magnetica? S-ar putea ca prezenta oamenilor frumosi sa ne ofere o satisfactie estetica intrinseca, asa cum ne place sa admiram un peisaj natural mag-nific sau o superba opera de arta. Sau poate ca avantajele noastre sunt mai degraba extrinseci. Este posibil, de exemplu, sa ne asteptam ca stralucirea frumusetii altora sa se rasfrânga si asupra noastra. Atunci când sunt vazuti în compania unor per-soane aratoase de acelasi sex, oamenii cu înfatisare comuna sunt apreciati ca fiind mai atragatori decât atunci când apar alaturi de alte persoane mai putin aratoase.

Atractia fata de frumusete s-ar putea explica si prin aceea ca oamenii asociaza atractivitatea fizica cu alte calitati dezirabile – fenomen denumit de psihosociologi stereotipul ‘ce-este-frumos-este-si-bun’. În povesti, Alba-ca-Zapada si Cenusareasa sunt frumoase si bune, pe când vrajitoarea si surorile vitrege sunt deopotriva slute si rele. Studiile arata ca persoanele atragatoare sunt apreciate ca fiind totodata si inteligente, fericite, adaptabile, bine-crescute, având încredere în propriile forte si succes în viata – dar, ce-i drept, destul de înfumurate si arogante, pe de alta parte.

Este acest stereotip conform realitatii? Doar în mica masura. Cercetarile arata ca oamenii aratosi au într-adevar mai multi prieteni, stiu sa se descurce mai bine în


relatiile sociale si se bucura de o viata sexuala mai activa. Dar frumusetea nu este corelata cu masuratorile obiective ale inteligentei, personalitatii, adaptabilitatii sau ale respectului de sine. Din acest punct de vedere, se pare ca perceptia populara tinde sa exagereze. Totodata, se pare ca natura specifica a stereotipului depinde si de modelele culturale ale bunatatii. În 1997, Ladd Wheeler si Youngmee Kim au cerut unui esantion de coreeni sa evalueze dupa criteriul frumusetii mai multe fotografii de barbati si femei si au constatat ca persoanelor apreciate drept fizic atragatoare li s-au atribuit si alte calitati, precum ‘integritatea’ si ‘grija fata de cei-lalti’ – trasaturi de mare valoare într-o cultura colectivista. În contrast cu ceea ce se considera dezirabil în culturile mai individualiste, persoanele atragatoare din Korea nu sunt socotite a fi, probabil, asertive si dominatoare. Ce e frumos e bun; dar ce e bun se defineste, cel putin în parte, din perspectiva unui model cultural specific.

De ce rezista totusi stereotipul atractivitatii fizice? O explicatie ar putea fi aceea ca fiecare dintre noi îl întarim prin mecanismul profetiei care se autoreali-zeaza, descris în Capitolul 3. Într-un studiu clasic asupra atractiei interpersonale din 1977, Mark Snyder si colegii au format mai multe cupluri de studenti si de studente care nu se cunosteau dinainte. Toti participantii au primit câte o scurta biografie a partenerului. Fiecare student a primit, de asemenea, si o fotografie a unei femei atragatoare sau neatragatoare – aceasta fiind presupusa partenera. Dupa care participantii s-au evaluat reciproc pe mai multe dimensiuni si au purtat o con-versatie la distanta, fara sa se vada, vorbind la un microfon si auzindu-se unul pe celalalt în casti. Rezultatele au fost incitante. Studentii care credeau ca vorbesc cu o femeie frumoasa si-au format o impresie mai pozitiva asupra personalitatii partene-rei si au fost mai prietenosi în timpul conversatiei. Poanta experimentului este însa urmatoarea: studentele ai caror parteneri vazusera fotografia unei femei atragatoare au fost apreciate de catre participantii care au ascultat conversatia dintre cei doi ca fiind mai calde, mai stapâne pe ele si mai vioaie decât celelalte. Împlinindu-si propriile profetii, barbatii care se asteptau sa întâlneasca o partenera atragatoare au si creat-o.

Avantajele si dezavantajele frumusetii Fara îndoiala, persoanele fizic atragatoare detin un avantaj social important. Totusi, frumusetea ca atare nu garanteaza succesul în viata, sanatatea, fericirea si un solid respect de sine. De ce?

O problema cu care se confrunta persoanele atragatoare este aceea ca nu-si pot da întotdeauna seama daca atentia si aprecierea de care se bucura din partea celor-lalti se datoreaza talentului si abilitatii lor sau numai faptului ca arata bine. În 1984, Brenda Major si colegii sai au realizat un experiment care ilustreaza acest aspect. Participanti de ambele sexe, care se considerau ei însisi ca fiind atragatori sau nea-tragatori, au scris niste eseuri, ulterior evaluate foarte elogios de catre o persoana necunoscuta de sex opus. Participantilor din prima grupa li s-a spus ca evaluatorul sau evaluatoarea îi va urmari printr-o oglinda transparenta în timp ce scriu, pe când celorlalti li s-a spus ca persoana care le da nota nu va sti nimic despre aspectul lor.

Psihologie sociala

În realitate, nu a existat nici un evaluator; toti participantii au primit aceeasi apre-ciere, extrem de pozitiva. Ulterior, subiectii au fost întrebati cum îsi explica faptul ca eseurile lor au fost atât de bine apreciate. Rezultat: participantii care se conside-rau neatragatori si care credeau ca au fost urmariti în timp ce scriau, au pus succesul înregistrat pe seama calitatii deosebite a eseului lor, pe când cei care se considerau atragator i, crezând, de asemenea, ca au fost observati, au pus succesul mai degraba pe seama faptului ca aratau bine. Prin urmare, pentru persoanele foarte atragatoare, feedback -ul pozitiv din partea celorlalti poate fi uneori greu de interpretat (vezi graficul 8.3).

Graficul 9.3 Atractivitatea fizica si respectul de sine

Participanti fizic neatragatori Participanti fizic atragatori

Atr

ibui

rea

eval

uarii

poz

itive

2 !

cal

itatii

pro

prie

i luc

rari

"

+

Vazuti Nevazuti


Un alt neajuns al atractivitatii fizice ca avantaj social este grija celor aratosi de a-si pastra aspectul placut. În lumea de astazi, preocuparea fata de forma corporala a devenit o componenta majora a vietii multor oameni – cu unele efecte benefice, daca ne gândim la exercitiul fizic si la alimentatia sanatoasa. În unele cazuri, însa, grija devine obsesie, cu efecte maladive – daca ne gândim la barbatii care se îndoapa cu steroizi ca sa-si umfle monstruos musculatura sau le femeile care îsi autoimpun un regim de înfometare ca sa scada în greutate, cu riscul de a ajunge la bulimie (deprinderea de a mânca în exces, urmata de voma) sau, si mai grav, la anorexia nervosa (înfometare autoimpusa, ce poate fi chiar fatala). Femeile sunt mai predis-puse sa sufere de mania hiperponderalitatii, mai ales în conditiile în care mass media si spoturile publicitare promoveaza extrem de agresiv super modele, platite cu milioane de dolari ca sa difuzeze un ideal de frumusete feminina al carei atribut esential este slabiciunea famelica.


În concluzie, frumusetea aduce cu sine si bune si rele: indubitabile avantaje, dar si anumite costuri. Este interesant de stiut cum se echilibreaza acestea pe termen lung. Bazându-se pe albumul de fotografii al unei serii de studenti, Ellen Berscheid a comparat gradele de atractivitate fizica a mai multor stu dente cu reusita lor în viata la vârsta maturitatii. A descoperit slabe legaturi între înfatisarea lor la tinerete si fericirea de care au avut parte mai târziu. Cele mai dragute în anii de facultate au avut cele mai mari sanse de maritis, dar nu erau mai multumite în casatorie sau în viata decât celelalte. Frumusetea poate fi un avantaj, dar nu un destin.

Factori relationali ai atractiei interpersonale Proximitatea sporeste sansele noastre de a cunoaste pe cineva, familiaritatea ne face sa ne simtim în largul nostru, iar frumusetea ne atrage ca un magnet chiar de la prima întâlnire. Cu toate acestea, nu ne putem si nici nu vrem sa ne împrietenim cu oricine, iar flacara iubirii nu se aprinde ori de câte ori ne iese în cale o persoana atragatoare. Trebuie sa existe anumite compatibilitati între noi si cei care ne devin foarte apropiati. În cele ce urmeaza vom analiza trei factori ce pot influenta atractia dintre noi si ceilalti: similaritatea, reciprocitatea si accesibilitatea.

Similaritatea Cel mai adesea întelepciunea populara se contrazice. Simtul comun ne spune de-opotriva ca ‘cine se aseamana se-aduna’ – precum ‘tusea si cu junghiul’ – dar si ca ‘opusii se atrag’. Care dintre maxime este conforma realitatii? Imaginati-va ca ati intrat on line într-un chat room si ati început o conversatie cu o persoana necunos -cuta despre religie, sport, muzica, politica, restaurante, concedii, hobby-uri etc. si ca, dupa un timp, constatati ca aveti multe în comun cu interlocutorul vostru neva-zut. Imaginati-va apoi ca, dimpotriva, nu gasiti în timpul conversat iei aproape nici un element comun. Cu care dintre cei doi necunoscuti ati vrea sa va întâlniti – cu acela care vi se aseamana sau cu acela de care va deosebiti?

De-a lungul deceniilor, cercetarile au aratat cu consecventa ca oamenii au tendinta sa se asocieze cu cei care le sunt asemanatori. Principalele asemanari cu efecte constatate experimental asupra atractiei interpersonale sunt urmatoarele:

Similaritati demografice Masurând o multitudine de variabile demografice – precum vârsta, educatia, rasa, religia, înaltimea, nivelul de inteligenta si statutul socioeconomic – B. L. Warren a constatat ca oamenii între care se înfiripa relatii apropiate de prietenie, iubire sau casatorie sunt mult mai asemanatori decât cei asociati întâmplator. Aceste corelatii nu dovedesc însa ca similaritatea cauzeaza atractia. Mai concludenta ar fi masurarea caracteristicilor demografice ale unor indivizi care nu se cunosc, urmata de estima-rea gradului de atractie dintre ei dupa ce sunt pusi sa convietuiasca o perioada de timp, pentru a vedea daca tind sa se apropie mai mult de cei cu care se aseamana

Psihologie sociala

decât de aceia de care se deosebesc. Este ceea ce a facut Theodore Newcomb, în 1966. Într-un studiu elaborat, Newcomb a organizat un dormitor studentesc experi-mental si a constatat ca studentii asemanatori în antecedentele lor demografice s-au împrietenit cu cei asemenea lor, neavând relatii apropiate cu cei foarte diferiti. În ‘societatea multiculturala’, pe care americanii se straduiesc sa o edifice si sa o con-solideze, din ce în ce mai multi oameni de rase, religii si origini etnice diferite se casatoresc între, depasind barierele demografice. Cu toate acestea, dupa cum se exprima un sociolog american, „sageata lui Cupidon este tintita de societate mai des decât ne-ar placea sa credem“.

Similaritatea axiologica si atitudinala Ceilalti ne pot atrage si datorita faptului ca sustin si împartasesc cu noi aceleasi opinii, valori si atitudini fata de anumite persoane, lucruri sau situatii. Un studiu clasic al lui Newcomb, din 1961, este semnificativ în acest sens. Mai multor stu-denti li s-a oferit cazare gratuita în schimbul acceptarii de catre ei a solicitarilor de a completa numeroase chestionare privind atitudinile si valorile lor. Primele chesti-onare au fost completate înainte de sosirea studentilor la universitate. Timp de un semestru au fost masurate atractia dintre participanti si schimbarile lor de atitudine. Rezultatele au demonstrat ca în primele câteva saptamâni atractia a fost cel mai strâns corelata cu proximitatea. O data cu trecerea timpului, atractia s-a configurat mai ales în functie de similaritatea atitudinilor existente înainte de contactul dintre participanti.

Experimentele de laborator întreprinse de Byrne din 1971 confirma rolul simi-laritatii atitudinale asupra atractiei interpersonale. Consistenta ridicata a rezultatelor l-a facut sa formuleze o ‘lege a atractiei’, potrivit careia atractia fata de o persoana este direct proportionala cu atitudinile împartasite cu persoana respectiva. În plus, orice gest sau act al acelei persoane care este în acord cu vederile sau atitudinile noastre este de natura sa întareasca atractia pe care o exercita asupra noastra. De exemplu, când descoperi ca fata cu care te întâlnesti îndrageste o trupa obscura de rock care si tie îti place la nebunie, foarte probabil ca te vei simti si mai mult atras de ea.

Pâna aici, s-ar parea ca, într-adevar, ‘cine se aseamana se aduna’. Dar în 1986, Milton Rosenbaum a considerat ca psihosociologii au exagerat importanta similari-tatii atitudinale. În opinia lui, asemanarea nu stârneste atractia, ci mai degraba neasemanarea provoaca repulsie. Rosenbaum afirma ca oamenii se asteapta ca, în marea lor majoritate, ceilalti sa le fie asemanatori, motiv pentru care o diferenta accentuata atrage imediat atentia, generând sentimente mai negative. Dezvoltând aceasta ipoteza, David Lykken si Auke Tellegen sustin ca în selectia partenerului toate formele de similaritate sunt irelevante. În opinia lor, dupa ce un ins exclude 50% din populatie datorita diferentelor vizibile, selectia din rândul jumatatii eligi-bile se face la întâmplare.

Cine are dreptate? Suntem atrasi de cei cu atitudini similare ori ne repugna cei cu atitudini foarte diferite de ale noastre? Dupa cum se arata în figura 8.4, Donn


Byrne si colegii sai propun un model în doi timpi, ce ia în consideratie ambele reactii. Mai întâi, sustin ei, evitam asocierea cu persoanele foarte diferite; apoi, dintre cei ramasi, ne atrag cel mai mult persoanele cele mai asemanatoare cu noi. Figura 8.4 Un model în doi timpi al atractiei interpersonale (Byrne, 1986)

Ecranul negatival diferentei

Ecranul pozitival asemanarii

Diferiti Evitare

Asemanare scazuta Indiferenta

Asemanare puternica Atractie

Oameniipe care îicunoastem

Pastrareacontactului


Potrivire si complementaritate Pe lânga aspectele demografice si atitudinale, exista si o a treia sursa de similaritate ce functioneaza cel putin în relatiile romantice. Ati remarcat vreodata cum reactio-neaza lumea fata de cuplurile în care unul din parteneri arata superb, iar celalalt are un aspect comun? În mod tipic, suntem socati de asemenea ‘nepotriviri’, ca si cum ne-am astepta ca oamenii sa-si afle întotdeauna o pereche pe masura, nici mai mult, dar nici mai putin aratoasa. Aceasta reactie are o baza reala, evidentiata în studii de laborator. Acestea arata ca atât femeile, cât si barbatii tânjesc dupa o pereche foarte atragatoare. De pilda, atunci când niste studenti de anul I au fost grupati aleator si pusi sa danseze câte doi, dorinta lor de a se reîntâlni cu partenerul sau partenera a fost cu atât mai mare cu cât cealalta persoana din cuplu era mai atragatoare fizic. În viata reala, însa, acolo unde cineva poate sa fie acceptat sau respins de catre un potential si dorit partener, oamenii se feresc de întâlniri romantice cu altcineva care ‘nu-i de nasul lor’. Studii corelationale asupra unor cupluri de indivizi care se întâlnesc, traiesc împreuna, sunt logoditi sau casatoriti sustin ipoteza potrivirii (matching hypothesis), potrivit careia oamenii au tendinta de a se implica efectiv în relatii romantice cu acele persoane care le sunt egale în ceea ce pr iveste frumusetea fizica.

Potrivirea ofera posibilitatea unor predictii privind evolutia unei relatii. Din practica agentiilor matrimoniale se desprinde cu pregnanta urmatoarea constatare: cu cât doi parteneri sunt mai apropiati sub aspectul atractivitatii lor fizice, cu atât este mai probabila dorinta lor de a se reîntâlni si cresc sansele de formare a unor

Psihologie sociala

cupluri stabile. În economia ‘pietii sociale’, potrivirea fizica pare sa se produca în mod automat, odata ce oamenii cauta ce este mai bun, dar se opresc la ceea ce pot obtine.

Cum ramâne cu ideea populara ca ‘opusii se atrag’? În contrast cu teoria simi-laritatii, R. Winch a formulat (în 1958) o teorie a complementaritatii nevoilor, pornind de la ipoteza ca noi cautam acele persoane care ne pot satisfac e nevoile în cel mai înalt grad. În anumite cazuri, aceasta presupune coexistenta unor persona-litati complementare si chiar opuse – de exemplu, o femeie autoritara si domina-toare are nevoie de un sot ascultator si supus. Cercetari ulterioare nu au oferit însa un suport concludent acestei ipoteze, ba chiar au adus dovezi ca, de cele mai multe ori, cuplurile reusite, echilibrate si durabile sunt formate din personalitati asemana-toare.

De ce este atractiva similaritatea? Studiile experimentale sustin asadar ideea ca similaritatea, sub diferitele ei aspecte, este corelata cu atractia interpersonala. Dar de ce se întâmpla astfel? Feldman trece în revista patru explicatii propuse pâna în momentul de fata.

În primul rând, similaritatea poate fi ca atare un factor de autoconditionare. De exemplu, se poate ca noi sa fi învatat din experienta anterioara ca persoanele ce ne împartasesc atitudinile sunt asociate cu împrejurari sau situatii placute si dorite de catre noi. În al doilea rând, faptul ca vedem la altcinev a atitudini sau trasaturi ase-manatoare cu ale noastre ne poate întari sentimentul de încredere în propria noastra persoana, întrucât ne confirma opiniile si optiunile valorice.

O a treia explicatie a efectelor similaritatii asupra atractiei interpersonale este aceea ca, odata ce cunoastem atitudinile si valorile pe care le sustine o anumita persoana, putem sa ne formam o impresie despre trasaturile sale. Daca perceptia trasaturilor este pozitiva – ceea ce în general se si întâmpla, de vreme ce e vorba de trasaturi comune, pe care le avem si noi – atunci imaginea despre celalalt va fi cât se poate de favorabila. Potrivit acestei explicatii, dorita si primita ca o recompensa este nu similaritatea ca atare, ci valoarea inferata a trasaturilor de personalitate ale cuiva. În sfârsit, poate ca ne plac oamenii asemanatori cu noi deoarece similaritatea ne face sa presupunem ca si ei ne plac la rândul lor. Aceasta este o tema distincta, careia i s-au consacrat studii si lucrari interesante.

Reciprocitatea Simpatia si antipatia respecta adesea principiul reciprocitatii: ne sunt, de regula, simpatici aceia care ne simpatizeaza si ne displac cei carora le suntem, la rândul nostru, antipatici. În 1956, Dittes si Kelley au format câteva mici grupuri de discutii, alcatuite din studenti; unii dintre ei au primit niste biletele anonime (în realitate, scrise si trimise de experimentatori) prin care li se comunica fie ca ceilalti membri ai grupului îi simpatizeaza, fie, dimpotriva, ca grupul nu-i prea are la suflet. Rezul-tatele au aratat ca participantii ce se considerau simpatizati de grup au fost atrasi în


mai mare masura de ceilalti membri ai grupului decât aceia care credeau ca nu sunt priviti cu simpatie de catre ceilalti.

Nu toti oamenii reactioneaza la fel în privinta reciprocitatii. O variabila influ-enta pare a fi nivelul de autoapreciere sau respectul de sine al fiecarui individ. În 1959, Dittes a descoperit ca pentru persoanele cu grad înalt de autopretuire, atractia nu este afectata de acceptare sau respingere. Dimpotriva, celor cu grad scazut de self-esteem le sunt teribil de simpatici membrii grupurilor care îi accepta, pe când persoanele din grupurile care îi resping le sunt teribil de antipatice. Dittes a realizat un experiment, în care participantii au fost din start clasificati în doua tipuri de baza – cu respect de sine ridicat, respectiv scazut. Si unii si ceilalti au fost plasati fie într-o conditie favorabila – mai precis, în cadrul unor grupuri ai caror membri aveau un comportament favorabil – fie într-o conditie frustranta – în grupuri care i-au întâmpinat cu reactii negative. În cazul participantilor cu nivel redus de self-esteem , atractia fata de grup a depins în mod evident de comportamentul grupului – ceea ce nu s-a întâmplat în cazul participantilor cu nivel înalt de autoapreciere (vezi graficul 8.4)

Graficul 9.4 Atractia si respectul de sine (Dittes, 1959)

Comportamentul grupului

-2

-1,5

-1

-0,5

0

0,5

1

1,5

2

Acceptare Respingere

Gra

d de

atr

actie

Autoapreciere înaltaAutoapreciere joasa

Sursa: Hogg, Vaughan (1998)

Efectele reciprocitatii pot sa interactioneze cu natura situatiei. Daca reciproci-tatea implica pretuirea ca recompensa sociala, efectele sale variaza odata cu modul în care este perceputa de catre subiect valoarea pretuirii primite din partea celorlalti. De exemplu, pretuirea care vine din partea unui lingusitor interesat nu are cine stie

Psihologie sociala

ce valoare, astfel încât nu-i vom raspunde prin a-l simpatiza pe cel care ne flateaza. De asemenea, aceeasi dovada de pretuire are o valoare mai redusa atunci când vine din partea unui prieten decât atunci când o primim din partea unui necunoscut, de-oarece ne asteptam ca prietenii sa ne aprecieze.

Modul în care primim dovezile de pretuire exercita si el o anumita influenta. În 1965, Elliot Aronson si Darwyn Linder au emis asa-numita gain-loss hypothesis, potrivit careia avem tendinta sa ne placa cel mai mult indivizii care initial ne-au tratat cu raceala, devenind ulterior mai amabili; pe de alta parte, cel mai mult îi detestam pe indivizii care au fost la început foarte atenti cu noi, sfârsind prin a ne întoarce spatele. Fenomenul este întrucâtva surprinzator, întrucât contrazice teoria behaviorista: cel constant laudat primeste tot mai multe recompense, dar îl simpa-tizeaza pe laudator din ce în mai putin. Aronson sugereaza doua explicatii posibile. Prima se bazeaza pe reducer ea anxietatii. Respingerea de catre un grup sau o persoana este o experienta dureroasa, generatoare de anxietate; când respingerea este urmata de acceptare anxietatea se reduce, astfel încât resimtim placerea de a fi simpatizati. Cea de-a doua explicatie ar putea fi urmatoarea: indivizii care ne simpatizeaza de la început pot sa ni se para lipsiti de discernamânt, ceea ce diminueaza valoarea pretuirii lor. În schimb, cei care ne considera la început anti-patici si care, abia dupa ce ajung sa ne cunoasca mai bine, încep sa ne simpatizeze, par oameni cu judecata, astfel încât pretuirea lor valoreaza mai mult.

Aronson si Linder au realizat un experiment menit sa testeze efectul ordinii în care primim un anumit gen de feedback din partea unei alte persoane. De-a lungul a sapte întâlniri, participantii au auzit de la un complice diferite opinii despre ei. La primele trei întâniri, feedback-ul a fost sau total negativ sau total pozitiv. Apoi, în functie de conditia experimentala, calitatea feedback -ului a fost fie inversata, fie s-a pastrat constant aceeasi. Din toate cele patru conditii, simpatia participantului fata de complice a atins valori maxime atunci când ordinea ‘mesajelor’ a fost negativ → pozitiv (acesta fiind ‘câstigul’) si valori minime în ordine inver sa, adica feed-back pozitiv → negativ (‘pierdere’). Dupa cum arata rezultatele din graficul 8.5, e cel mai probabil sa fim atrasi de catre o persoana atunci când aceasta începe prin a ne tine la distanta si sfârseste prin a ne întâmpina cu caldura.

Accesibilitatea Rezultatele obtinute de Aronson si Linder sugereaza ca ne plac oamenii pretentiosi fata de ceilalti, ceea ce concorda cu ideea populara potrivit careia tintele greu de atins sunt cele mai râvnite. În realitate, lucrurile nu stau chiar asa. Cel mai adesea, persoanele care ne resping – fie pentru ca sunt deja implicate în alte relatii, fie pen-tru ca nu le stârnim interesul – nu devin câtusi de putin mai atractive; dimpotriva. Studiile si observatiile arata ca, de regula, îi preferam pe indivizii cu o selectivitate sociala moderata atât celor neselectivi (care nu au gust) cât si celor prea pretentiosi (care sunt aroganti si sclifositi).


Graficul 8.5 The gain- loss hypothesis (Aronson si Linder , 1965)

0

2

4

6

8

10

Neg-Poz Poz-Poz Neg-Neg Poz-Neg

Ordinea feedback-ului

Gra

dul d

e at

ract

ie


Ce se întâmpla atunci când o persoana care ne stârneste interesul este greu de atins datorita unor piedici exterioare? Acestea pot fi de nenumarate feluri: opozitia parintilor (precum în povestea lui Romeo si a Julietei), o catastrofa iminenta (ca în povestea de iubire din Titanic), departarea, lipsa de timp, bariere sociale etc. În Capitolul 5 ne-am referit la teoria reactantei psihologice, care sustine ca oamenii sunt puternic motivati sa-si apere libertatea de alegere si de actiune. Când o astfel de libertate, la care tin în mod deosebit, le este amenintata, oamenii reactioneaza si încearca sa contracareze pericolul, între altele si datorita faptului ca un comporta-ment la care am putea fi nevoiti sa renuntam ni se pare mult mai atragator – precum proverbialul fruct oprit.

Desi nu foarte concludente, mai multe studii au evidentiat faptul ca reactanta poate fi declansata de factorul timp: pe masura ce sansele de a intra într-o relatie cu cineva scad odata cu timpul ramas la dispozitie, persoana – tot mai greu accesibila – devine din ce în ce mai atragatoare. Reactanta se poate produce, marind forta atractiei, si în cazul unor relatii ascunse, tainuite. Într-un experiment din 1994, Daniel Wegner a pus mai multe perechi (formate din parteneri de ambele sexe) sa joace bridge. În fiecare cvartet de jucatori, una dintre perechi a primit instructiuni scrise ca, în timpul jocului, sa-si faca diferite semne cu picioarele pe sub masa – fie pe fata, fie pe ascuns. Dupa câteva minute, jocul a fost oprit si fiecarui jucator i s-a cerut sa indice (desigur, în mod privat) cât de atragator i s-a parut atât propriul sau partener, cât si jucatorul de sex opus din echipa adversa. Rezultat: studentii care au trisat pe ascuns s-au considerat reciproc mult mai atragatori decât aceia care si-au facut semne vizibile ori n-au trisat de loc.

Psihologie sociala

Nu trebuie neglijat faptul ca, în anumite situatii, reactanta poate sa diminueze atractia interpersonala. Ati încercat vreodata sa faceti pe intermediarul, cautând, pe diferite cai, sa convingeti doua persoane apropiate sa formeze un cuplu? Atentie: efectul poate fi contrar. Decisi sa îsi pastreze libertatea de alegere în viata erotica, cele doua persoane ar putea ajunge sa nu se placa, ba chiar sa se deteste din cauza insistentelor voastre de a-i vedea împreuna.

Relatii apropiate Exista multe forme de relatii interumane semnificative, dar psihosociologii au avut în vedere îndeosebi raporturile din cadrul cuplurilor de prieteni, îndragostiti, amanti si soti. Aceste relatii apropiate1 implica adesea trei componente: (1) sentimente de atasament, afectiune si iubire; (2) satisfacerea unor nevoi psihologice; (3) interde-pendenta partenerilor, fiecare exercitând o influenta semnificativa asupra celuilalt.

Nu orice relatie apropiata contine toate aceste ingrediente. O iubire de-o vara poate atinge o mare intensitate emotionala; dar la sosirea toamnei, amorezii revin la vietile lor independente. O casatorie formala graviteaza în jurul rutinei cotidiene, însa atasamentul emotional al sotilor este palid, iar nevoile lor sufletesti ramân, cel putin în parte, neîmplinite. În mod evident, relatiile apropiate au forme si masuri diferite. Unele implica sexul, altele nu. Unele se stabilesc între parteneri de acelasi sex, altele între parteneri de sex opus. Câteodata partenerii se angajeaza sa ramâna alaturi pe termen lung; alteori interactioneaza doar pentru scurt timp. Iar coloratura sentimentala cunoaste toate tonurile posibile, de la veselie la durere, de la iubir e la ura – fiecare dintre starile emotionale putând avea intensitati diferite, de la ‘abia per ceptibil’ pâna la ‘exploziv’.

Cum înainteaza doua persoane de la primele lor contacte sociale pâna la o rela-tie apropiata, care le încalzeste fiinta? Apropierea se produce gradual, pas cu pas, ori prin discontinuitati si salturi calitative? Unii cercetatori considera ca relatiile progreseaza gradual, parcurgând o anumita succesiune de stadii sau etape. De pilda, în teoria stimul-valoare-rol (SVR), propusa de catre Murstein în 1986, sunt definite urmatoarele trei etape: (1) stadiul-stimul, în care atractia este provocata de atribute exterioare, precum înfatisarea fizica; (2) stadiul-valoare, în care atasamentul se

1 În literatura anglo-americana se utilizeaza deopotriva termenii close relationships – relatii strânse

sau apropiate – si intimate relationships. Am optat pentru prima solutie, deoarece în limba româna prin ‘relatii intime’ se înteleg cel mai adesea raporturile care implica o componenta sexuala, ceea ce nu caracterizeaza relatiile dintre prieteni, dintre parinti si copii sau cele dintre persoanele aflate abia la începutul unei idile – ceea ce anglo -americanii numesc dating partners, iar noi cu greu am putea traduce printr-o formula acceptabila în româneste, fiind vorba de persoanele care ies împreuna la film, la restaurant, la discoteca sau în vizita etc., aceste ‘iesiri împreuna’ putând fi acompaniate sau nu de gesturi erotice manifeste (îmbratisari, saruturi, mângâieri sau act sexual). Destul de imprecis, în româneste dating partners sunt numiti tot ‘prieteni’, fiind vorba însa de persoane de sex opus. Ionel este prieten cu George si are o ‘prietena’, pe Marcela, ceea ce ne face sa presupunem ca nu locuiesc împreuna, ci îsi petrec o parte din timp împreuna, cu grade variabile de ‘intimitate’.


bazeaza pe similaritatea valorilor si opiniilor; (3) stadiul-rol, în care devotamentul se întemeiaza pe asumarea si îndeplinirea unor roluri, precum acelea de sot-sotie. Toti acesti trei factori sunt importanti în evolutia unei relatii, dar fiecare detine o importanta deosebita în decursul unui anumit stadiu (vezi graficul 8.6). Graficul 8.6 Modelul SVR (Murstein, 1987)

Stadiul-stimul Stadiul-valoare Stadiul-rol

Stimul

Valoare

Rol

Impo

rtant

a

Primul contact

- 7 contacte2 8sau mai multe contacte

asatorie sau coabitare de lunga durata

c


Marea dificultate a oricarei teorii stadiale este secventialitatea. Se poate arata ca stadiul-valoare precede întotdeauna si cu necesitate stadiul-rol? Nu se pot întâlni cupluri care sa-si fixeze rolurile înainte de a-si explora compatibilitatea valorilor? Majoritatea cercetatorilor nu cred ca relatiile apropiate evolueaza stadial. În mai multe studii, unor cupluri de persoane proaspat casatorite li s-a cerut sa-si reamin-teasca istoria relatiei lor pâna la casatorie. Rezultatele au inventariat o mare diver-sitate de etape evolutive. Momentele de cotitura nu se succed în aceeasi ordine în toate cazurile si nici nu sunt mereu aceleasi la fiecare cuplu.

Daca relatiile apropiate nu urmeaza toate acelasi scenariu, cum se explica evo-lutia lor? Fiecare relatie are o istorie proprie, cu suisuri si coborâsuri, cu momente de stagnare alternând cu perioade de acceleratie. Ce anume face ca o relatie sa ia altitudine, sa coboare ori sa se pastreze în parametri stabili? Un raspuns poate fi oferit de teoria schimbului social, potrivit careia forta motrice a relatiilor interper-sonale este recompensa. Ca si atractia, în aceasta interpretare, iubirea depinde de experienta emotiilor pozitive traite în prezenta unui anumit partener. Pas cu pas, pe masura ce recompensele se aduna, iubirea creste. Sau, dimpotriva, pe masura ce recompensele se raresc, iubirea se raceste. În acest gen de teorii despre esenta iubi-

Psihologie sociala

rii, ceea ce conteaza este cantitatea. Multi oameni gasesc însa ca teoria schimbului social este inadecvata, din motive usor de înteles. Gânditi-va la propriile voastre relatii apropiate. Credeti ca sentimentul de iubire fata de cineva e doar o versiune mai intensa a simpatiei fata de altcineva? Este iubirea unui prieten apropiat de aceeasi natura cu iubirea celor de care sunteti îndragostiti? Daca nu, atunci veti fi de acord ca exista importante diferente calitative între genurile de relatii apropiate. În aceasta perspectiva, este nevoie de un salt considerabil de la a placea pâna la a iubi pe cineva, iar iubirea însasi cunoaste forme diferite.

Tipologii în relatiile apropiate Teoriile schimbului social se axeaza pe aspectele cantitative: cu cât mai mult (în ceea ce priveste recompensele si echitatea), cu atât mai bine (daca avem în vedere satisfactiile si rezistenta relatiei). Dar este întotdeauna nevoie de recompense? Si ce se poate spune despre diferentele calitative între tipurile de relatii apropiate? Poate o recompensa mai substantiala sa transforme niste simple cunostinte în prieteni si apoi prietenii în iubiti, ori aceste tipuri de relatii se deosebesc esential între ele?

Relatii de schimb si de comuniune Margaret Clark precizeaza ca oamenii urmaresc o recompensa atunci când intra în relatii de schimb, caracterizate de o compensare imediata a costurilor si a bene-ficiilor. Dar nu orice relatie este de acest tip. În relatiile de comuniune (communal relationships), partenerii îsi ofera satisfactii unul celuilalt fara sa urmareasca un echilibru al beneficiilor.

Cel mai adesea, relatiile de schimb au loc între necunoscuti sau cunostinte întâmplatoare, ca si în cadrul unor aranjamente pe termen lung – precum parteneri-atul de afaceri. Dimpotriva, relatiile de comuniune se stabilesc numai cu prietenii apropiati, cu membrii de familie sau cu cei pe care îi iubim. Desigur, se vor gasi cinici care sa puna la îndoiala autenticitatea relatiilor de comuniune, socotind ca oricine urmareste sa dobândeasca o recompensa, chiar daca nu imediat, ci într-un viitor oarecare. Din fericire, ramân destui oameni care pot depune marturie din propria lor experienta de viata ca, macar câtorva persoane extrem de apropiate, sunt oricând gata sa le ofere, fara a socoti la centima cât primesc – bucuria celuilalt fiind chiar rasplata cea mai de pret.

Stiluri de atasament O alta abordare interesanta a diversitatii formelor de relatii apropiate este cea pro-pusa de Philip Shaver, Cindy Hazan si colegii lor. Ideea de la care pornesc este aceea ca, asa cum bebelusii manifesta diferite tipuri de atasament fata de parintii lor, si adultii prezinta stiluri specifice de atasament în relatiile lor de prietenie sau în cele amoroase.


Cercetarile de psihologie a copilului au scos în evidenta faptul ca bebelusii dezvolta legaturi puternice si exclusive cu primele persoane care se ocupa de îngri-jirea lor – cel mai adesea si în mod normal acestea fiind mamele copiilor. În toate culturile studiate, prima relatie are o mare încarcatura emotionala. Observând cum reactioneaza copiii mici atât la despartirea de mama lor, cât si la reaparitia ei, cercetatorii au mai remarcat si faptul ca exista diferite stiluri de atasament infantil. Copiii cu atasament solid plâng zgomotos atunci când îsi vad mama plecând de lânga ei, iar când aceasta se reîntoarce gînguresc si surâd cu evidenta încântare. Copiii cu atasament fragil se încadreaza în doua tipuri de comportament. Cei anxiosi plâng si se agita când sunt parasiti de mama lor, dar o întâmpina fie mâniosi, fie apatici atunci când se reîntoarce. Alti copii sunt mult mai detasati, adoptând un comportament retractil, de eschivare sau neimplicare emotionala, cu reactii temperate în ambele situatii. 2

Cât de important este acest prim atasament? Este o legatura sigura si demna de încredere din primul an de viata de natura sa ofere un fundament al relatiilor apro-piate de mai târziu? Unii cercetatori sugereaza ca da. Studiile arata ca acei copii din categoria atasamentului solid manifesta ulterior o atitudine mai pozitiva si mai încrezatoare fata de ceilalti. Privind retrospectiv, adultii cu stil de atasament solid relateaza ca în copilarie au avut relatii familiale pozitive, pe când adultii anxiosi sau retractili îsi amintesc sa fi avut relatii dificile cu unul dintre parinti sau cu amândoi.

Fie ca stilurile de atasament ale adultilor îsi au radacinile în primul an de viata sau nu, distinctia între ele s-a dovedit utila. Cititi descrierile celor trei tipuri de ata-sament din tabelul 8.2. Care vi se potriveste cel mai bine? În 1987, Hazan si Shaver au pus prima data aceasta întrebare pentru cititorii unui ziar din Denver si a doua oara pentru un grup de studenti. Dupa cum se poate vedea în tabelul 8.2, distributia raspunsurilor este aproape identica pe ambele esantioane, pastrându-se neschim -bata si în cadrul unui esantion national din SUA, format din opt mii de adulti, chestionati de Mickelson un deceniu mai târziu, în 1997. În plus, cercetatorii au mai constatat ca oamenii cu stil de atasament solid raporteaza ca au relatii satis-facatoare, pe care le descriu drept fericite, amicale, bazate pe încredere reciproca si durabile. Cognitiv, au tendinta de a-i vedea pe ceilalti ca fiind bine inten tionati si cred în posibilitatea iubirii adevarate. Dimpotriva, îndragostitii retractili se tem de intimitate si cred ca iubirea este sortita sa se ofileasca; îndragostitii anxiosi descriu o viata amoroasa plina de exaltari si caderi emotionale, de framântari obsesionale, o mai mare dorinta de angajare pe termen lung, atractie sexuala si gelozie duse la extrem.

Într-o oarecare masura, stilurile noastre de atasament pot fi observate în com -portamentul din viata cotidiana. De exemplu, în 1996 Jeffrey Simpson si colegii sai au înregistrat pe banda mai multe cupluri de îndragostiti în timp ce încercau sa solutioneze diferite conflicte, dupa care au prezentat înregistrarile unor observatori neutri. Acestia au constatat ca barbatii cu atasament fragil-retractil se dovedesc în 2 În terminologia anglo -americana, termenii utilizati pentru desemnarea celor trei stiluri de atasament

sunt: secure, respectiv insecure, cu cele doua subtipuri anxious si avoidant.

Psihologie sociala

cea mai mica masura calzi si încurajatori, precum si faptul ca femeile cu stil fragil-anxios s-au aratat posomorâte si negativiste. Într-un alt studiu, din 1996, Marie Tidwell si colegii au cerut participantilor sa tina, timp de o saptamâna, un jurnal intim. Analiza însemnarilor din aceste jurnale a scos în evidenta faptul ca, în rela-tiile cu sexul opus, persoanele retractile au avut cele mai mici satisfactii, în vreme ce subiectii anxiosi au trait cea mai mare varietate de sentimente, de intensitati cât se poate de diferite. Tabelul 8.2 Stiluri de atasament (Hazan si Shaver , 1987)

Întrebare: Care dintre urmatoarele texte descrie cel mai bine sentimentele voastre?

Raspunsuri si procente Esantion de

cititori Esantion de

studenti

Solid

Îmi este destul de usor sa ma apropii de ceilalti si nu ma deranjeaza sa depind de ei ori ca ei sa depinda de mine. Rareori ma roade gândul ca voi fi parasit ori ca o anumita persoana mi-a devenit prea apropiata.

56%

56%

Retractil

Nu ma simt în largul meu atunci când ma apr opii mai mult de cineva; îmi este greu sa am deplina încredere în ceilalti si nu îmi place sa depind de ei. Ma enervez atunci cineva mi se vâra în suflet si partenerii erotici îmi cer adesea mai multa intimitate decât as dori eu ca sa ma simt bine.

25%

23%

Anxios

Mi se pare ca ceilalti se feresc sa mi se apropie atât cât as dori eu. Ma îngrijoreaza des gândul ca parte-nerul nu ma iubeste cu adevarat sau ca are de gând sa ma paraseasca. As vrea sa ma contopesc pe deplin cu o alta persoana, însa aceasta dorinta a mea pe multi îi sperie si îi alunga de lânga mine.

19%

21%


Ce valoare predictiva au aceste stiluri de atasament? Cu alte cuvinte, stilul din acest moment al unei persoane permite o anticipar e cu grad semnificativ de pro-babilitate a evolutiei viitoare a relatiilor sale? Probele nu sunt concludente. Persoanele cu atasament solid tind sa aiba relatii mai durabile dar, în cazul celor cu atasament fragil, prognozele nu sunt consistente. Important e faptul ca, desi stilurile de atasament sunt oarecum stabile de-a lungul vietii – poate ca niste mosteniri din prima copilarie – ele nu sunt totusi definitiv trasate, o data pentru totdeauna. De


exemplu, Lee Kirkpatrick si Cindy Hazan au urmarit participantii la un studiu si, dupa patru ani, au descoperit ca 30% dintre ei si-au modificat stilul de atasament. În acord cu ideea de baza în psihologia sociala, potrivit careia oamenii sunt profund influentati de situatiile în care se afla, cercetarile sugereaza ca indivizii îsi pot revizui continuu stilul de atasament în urma succesiunii experientelor lor de viata.

Tipuri de iubire Fara a sta prea mult pe gânduri, oricare dintre noi poate enumera o mare varietate de forme distincte de iubire, în afara de amorul propriu-zis: iubire parinteasca, fra-teasca, amicala, pur fizica sau animalica, spirituala etc. De-a lungul timpului, au fost propuse de catre psihosociologi mai multe clasificari ale tipurilor de iubire. Pe baza scrierilor antice, John Alan Lee a identificat, în 1988, trei stiluri primare de iubire; eros (dragostea erotica), ludus (jocul amoros, lipsit de daruire sufleteasca) si storge (dragostea prieteneasca). Ca si cele trei culori primare, sustine Lee, aceste stiluri se pot combina între ele, formând tipuri secundare, precum mania (iubirea pretentioasa si posesiva), pragma (iubirea interesata) sau agape (iubirea altruista de oameni). Pe o scala menita sa masoare aceste ‘culori ale iubirii’, barbatii au scoruri mai mari decât femeile la rubrica ludus, în vreme ce femeile puncteaza mai mult la rubricile storge, mania si pragma.

Foarte populara este o alta taxonomie, derivata din teoria triunghiulara a iubirii, enuntata în 1986 de catre Robert Sternberg. Potrivit acestei teorii, exista opt subtipuri de baza (sapte forme diferite de iubire si o a opta combinatie ce repre-zinta absenta iubirii) – toate putând fi derivate din prezenta sau absenta a trei com -ponente. Combinatia poate fi astfel vazuta ca vârf al unui triunghi (vezi figura 8.5). Iata cele trei componente si câte o mostra de item din cei utilizati pentru masurarea fiecareia din ele:

§ Intimitate. Componenta emotionala, care implica simpatia si sentimentul de apropiere fata de cineva. (‘Am o relatie placuta cu ___’.)

§ Pasiune. Componenta motivationala, ce contine impulsuri de natura sa declan-seze atractia, dragostea si dorinta sexuala. (‘Simpla vedere a lui ___ mi se pare excitanta.’)

§ Devotament. Componenta cognitiva, ce reflecta hotarârea de a ramâne atasat pe termen lung de un anumit partener. (‘Întotdeauna ma voi simti responsabil fata de ___.’)

Cercetarile sustin cu probe concludente model tripartit al lui Sternberg. Într-un studiu din 1996, Arthur Aron si Lori Westbay au cerut participantilor sa ierarhizeze 68 de trasaturi prototipice ale iubirii si au constatat ca toate trasaturile clasificate se încadreaza în trei categorii: pasiune (priviri languroase, euforie, cârcei în stomac), intimitate (libertatea de a discuta despre orice, încurajator, întelegator) si devota-ment (fidelitate, prioritate acordata celorlalti, durabilitate). Într-un al doilea studiu, din 1997, Sternberg a cerut participantilor sa precizeze ce anume considera impor-tant în diferite tipuri de relatii si a constatat ca rezultatele concorda cu teoria. De

Psihologie sociala

exemplu, ‘iubitul ideal’ a înregistrat scoruri înalte la toate cele trei componente, ‘prieten’ a avut scoruri mari la intimitate si devotament, dar mici la pasiune, iar ‘frate / sora’ a punctat mult la devotament, dar putin la intimitate si pasiune. Figura 8.5 Teoria triunghiulara a iubirii (Sternberg, 1986)

Iubire perfecta (intimitate + pasiune + devotament)

INTIMITATE

Simpatie(doar intimitate)

PASIUNE DEVOTAMENT

Iubire nebun

a(doar pasiune)

Iubire pustie d votament(doar e )

Iubire romantica(intimitate + pasiune)

Iubire parteneriala(intimitate + devotament)

Iubire zadarnica(pasiune + devotament)

Considerând toate aceste tipologii – bazate pe atasamentul infantil, pe culori,

triunghiuri si alte scheme propuse de-a lungul timpului – te minunezi: câte tipuri de iubire exista în realitate? E greu de spus. Dar toate modelele au în vedere doua tipuri fundamentale. Priviti întrebarile din tabelul 8.3 si raspundeti cu note pe o scala de la 0 (câtusi de putin) la 10 (total), având în vedere sentimentele voastre fata de un prieten. Raspundeti apoi la aceleasi întrebari gândindu-va la un iubit sau la o iubita (de acum sau de alta data). Aplicati în cele din urma instructiunile de punctare descrise în partea de jos a tabelului. În 1973, atunci când Zick Rubin a cerut unor studenti sa raspund a la acest gen de itemi, a constatat ca cei chestionati au acordat punctaje ridicate prietenilor la întrebarile cu numere impare si partene-rilor de amor la cele cu numere pare. Pornind de la aceste raspunsuri, Zick Rubin a alcatuit o Scala a simpatiei3 si o Scala a iubirii, menite sa masoare cele doua tipuri de relatii.

3 Am considerat ca ‘simpatie’ este cel mai potrivit echivalent al cuvântului englezesc liking. În limba

româna, verbul ‘a placea’ este ambiguu, caci la fel se spune atunci când ne place noua cineva ca si atunci când altcineva ne place pe noi. În plus, substantivarea verbului este dificila în româneste – nici ‘placerea’ si nici ‘placutul’ nefiind formule acceptabile.


Tabelul 8.3 Simpatie si iubire (Rubin, 1973)

Raspundeti la fiecare dintre urmatoarele întrebari pe o scala de la 1 = câtusi de putin la 10 = total. Raspundeti mai întâi gândindu-va la un/o prieten(a) si apoi la un/o iubit(a).

Prieten(a) Iubit(a)

1. X este una din cele mai simpatice persoane din câte cunosc. 2. Simt ca pot avea încredere în X în orice legatura cu orice. 3. X este genul de persoana care mi-ar placea sa fiu. 4. L-as iert a pe X pentru orice. 5. Am mare încredere în judecata lui X. 6. As face aproape orice pentru X.

___ ___ ___ ___ ___ ___

___ ___ ___ ___ ___ ___

A. Adunati punctele de la întrebarile 1 + 3 + 5 = B. Adunati punctele de la întrebarile 2 + 4 + 6 = Care punctaj este mai mare: A sau B?


Abordarea lui Rubin trateaza simpatia si iubirea ca pe doua reactii distincte fata de o relatie apropiata. Ramâne de discutat însa cât de adânca este diferenta dintre ele. În 1976, Kenneth si Karen Dion au aplicat cele doua scale mai multor categorii de oameni: (1) persoane care se întâlnesc ocazional (casual daters); (2) per soane care se întâlnesc mereu cu acelasi partener (exclusive daters); (3) per-soane logodite; (4) persoane casatorite. Desi persoanele din prima categorie au punctat mai mult la simpatie decât la iubire, simpatia si iubirea nu difera în cazul celor aflati într-o relatie mai angajata. Un posibil motiv pentru care cele doua scale se pot suprapune ar fi acela ca, în versiunea lui Rubin, conceptul de iubire are un sens destul de cuminte. Mai potrivita pare distinctia propusa, în 1988, de catre Elaine Hatfield între iubirea pasionala si iubirea companionala.4 Dupa Hatfield, iubirea pasionala este o stare intens emotionala si adesea erotica de absorbtie de catre o alta persoana, în vreme ce iubirea companionala este o însotire sau o com -panie sigura si stabila, asemanatoare cu ceea ce Rubin numeste simpatie.

Iubirea pasionala Iubirea pasionala este, dupa cum spuneam, o stare intens emotionala de absorbtie de catre o alta persoana (vezi tabelul 8.4). Pendulând între culmi extatice si abisuri de tortura sufleteasca, iubirea pasionala ofera materia prima dulce-amara a poeziei si romanelor de dragoste, fiind tema favorita în muzica de consum sau în adoratele-detestatele telenovele. Ce este si de unde vine? Ellen Berscheid si Elaine Walster (ulterior Hatfield) considera ca elementul-cheie în întelegerea iubirii pasionale este tratarea ei ca un gen specific de emotie. Bazându-se pe teoria bifactoriala a emotiei, propusa de catre Schachter (vezi Capitolul 2), cele doua autoare sustin ca iubirea

4 În limba engleza: passionate love si companionate love.

Psihologie sociala

pasionala necesita doua ingrediente esentiale: (1) o stare intensa de excitatie fizio-logica si (2) credinta ca excitatia este stârnita de catre persoana iubita. Tabelul 8.4 Scala iubirii pasionale

Raspundeti la fiecare din itemii urmatori conform urmatoarei scale:

1 2 3 4 5 6 7 8 9 De loc Aproximativ Categoric adevarat adevarat adevarat

1. As fi profund disperat daca _________________ m-ar parasi. 2. Uneori simt ca nu-mi pot controla gândurile; ma obsedeaza _________________ . 3. Sunt fericit(a) atunci când fac ceva care îl (o) face pe ___________________ fericit(a). 4. As prefera sa fiu cu __________________ mai mult decât cu oricine altcineva. 5. As fi gelos(oasa) daca as crede ca ___________________ s-ar îndragosti de altcineva. 6. Sunt avid(a) sa stiu totul despre ___________________ . 7. Îl (o) doresc pe ___________________ – fizic, emotional, mental. 8. Am o pofta insatiabila de afectiune din partea lui __________________ . 9. Pentru mine, __________________ este partenerul(a) de amor perfect(a). 10. Simt ca trupul meu vibreaza atunci când ma atinge __________________ . 11. Ma gândesc tot timpul la __________________ . 12. Vreau ca _______________ sa îmi cunoasca gândurile, temerile si sperantele. 13. Caut cu înfrigurare semne care sa îmi arate ca _______________ ma doreste. 14. Exercit o puternica atractie asupra lui _________________ . 15. Ma simt extrem de deprimat(a) când lucrurile nu merg bine în relatia mea cu ___________ .


Uneori conexiunea dintre excitatie si iubire este evidenta – asa cum se întâmpla atunci când cineva simte fiorii atractiei sexuale în prezenta parten erului de amor. În alte situatii, totusi, simptomele de excitatie – precum accelerarea batailor de inima, umezirea palmelor sau înmuierea genunchilor – sunt mai greu de interpretat. În prezenta unei persoane atragatoare, aceste simptome pot fi atribuite corect sau eronat iubirii pasionale. Dolf Zillmann numeste acest proces de misatribuire trans-fer de excitatie. În opinia lui, excitatia stârnita de un stimul poate fi transferata sau adaugata excitatiei provocate de un al doilea stimul. Excitatia combinata este atunci perceputa ca fiind cauzata numai de catre al doilea stimul.

În 1974, Donald Dutton si Arthur Aron au verificat aceasta ipoteza incitanta într-un studiu de teren care a avut loc pe doua poduri de peste Capilano River din Columbia Britanica. Unul din ele este o pasarela sustinuta de cabluri (având 150 m lungime si o latime mai mica de 2 m, cu o balustrada foarte joasa), suspendata la vreo 70 m deasupra unor cascade stâncoase – un adevarat cosmar pentru oricine ar avea o cât de mica teama de înaltime. Celalalt pod este larg, solid, de numai vreo 3 m înaltime. Ori de câte ori trecea pe unul din cele doua poduri un tânar neînsotit, era întâmpinat de o tânara atragatoare, care se prezenta drept cercetator-asistent, îl ruga sa completeze un scurt chestionar, dupa care îi dadea numarul ei de telefon – în cazul în care tânarul acostat ar fi dorit mai multe informatii despre proiectul de cercetare. Conform predictiei, mult mai multi dintre barbatii care traversasera pasa-


rela periculoasa aveau s-o sune pe încântatoarea juna decât cei care trecusera pe podul comod. (Semnificativ e faptul ca foarte putini dintre tinerii abordati, pe pasa-rela groazei, de catre un asistent barbat au sunat.) Poate ca fiorii de groaza sunt în stare sa aprinda flacarile iubirii.

Dar poate ca nu. Poate ca nu-i decât sentimentul de usurare pe care ti- l da pre-tenta cuiva atunci când esti la ananghie. Pentru a elimina posibilitatea ca atractia sa fie stârnita de usurare si nu de excitatie, în 1981, Gregory White si colegii sai si-au propus sa stârneasca o stare de excitatie, neînsotita de tensiunea fricii. Cum? Putin efort fizic e de ajuns. Participantii barbati au alergat pe loc fie doua minute, fie 15 secunde, dupa care au vizionat pe o caseta video chipul unei femei pe care urmau sa o cunoasca. Unii au vazut o femeie bine machiata si coafata, cu înfatisare foarte atragatoare – altii au vazut aceeasi femeie, dar ‘aranjata’ astfel încât sa para urâta. Dupa vizionarea casetei, participantii au evaluat înfatisarea femeii. Rezultat: participantilor care facusera un efort fizic mai mare femeia atragatoare li s-a parut si mai frumoasa, iar cea neatragatoare li s-a parut si mai urâta decât celor care nu alergasera decât 15 secunde. Acest studiu si altele similare demonstreaza ca starea de excitatie, chiar neînsotita de suferinta, intensifica reactiile emotionale, pozitive sau negative.

Implicatiile acestor cercetari – potrivit carora pasiunile noastre sunt la chere-mul podurilor, exercitiilor fizice sau al altor factori de natura sa accelereze bataile inimii – intriga. Dar sunt în concordata cu observatia comuna a faptului ca momen-tele agitate din viata ne fac vulnerabili fata de mrejele iubirii. Ramâne însa deschisa întrebarea daca efectul se produce, asa cum sustine teoria, din cauza faptului ca oamenii atribuie în mod eronat starea lor de excitatie prezentei accidentale a unei alte persoane. Da si nu. Trecând în revista peste treizeci de experimente, Craig Foster si colegii confirma ca efectul excitatie-atractie este real. Ei au mai desco-perit, totusi, ca efectul se produce si atunci când oamenii cunosc sursa actuala a starii lor de excitatie – asadar, fara o eroare de atribuire. Concluzia acestor cerceta-tori este aceea ca simplul fapt de a fi surescitati – chiar daca stim de ce – faciliteaza oricare dintre raspunsurile noastre firesti. Daca persoana care ne iese în cale este atragatoare si de sexul potrivit, atractia pe care o exercita asupra noastra este mai intensa. Daca persoana nu este atragatoare sau nu e de sexul potrivit, atractia este mai slaba. Nu e nevoie de nici o deliberare constienta. Raspunsul este automat.

Indiferent de factorii care o influenteaza în diferitele sale stadii de evolutie, iubirea pasionala presupune, ca nota caracteristica dominanta si esentiala, o intensa atractie sexuala. În 1999, Pamela Regan si Ellen Berscheid prezinta dovezi convin-gatoare ca dorinta si excitatia sexuala intensa constituie o componenta vitala a acestei experiente. Ele remarca si faptul interesant ca ‘a iubi’ (love) si ‘a fi îndra-gostit’ (being in love) nu înseamna acelasi lucru. În 1996, Berscheid si Meyers au cerut unor studenti de ambele sexe sa alcatuiasca trei liste: una cu persoanele pe care le iubesc, a doua cu persoanele de care sunt îndragostiti si a treia cu persoanele care le atrag sexual. A reiesit ca numai 2% din cei mentionati în prima lista s-au regasit si în cea de a treia lista. În schimb, 85% din cei mentionati în cea de a doua lista s-au regasit si pe lista atractiei sexuale. Iar atunci când Regan si colegii sai au

Psihologie sociala

cerut mai multor oameni sa listeze caracteristicile iubirii, doua treimi din cei ches-tionati au mentionat dorinta sexuala – numarul lor fiind cu mult mai mare decât al celor care au trecut pe lista fericirea, fidelitatea, comunicarea sau devotamentul.

Chiar daca cei mai multi dintre noi sunt de acord ca dorinta sexuala este aceea care da nota pasionala a iubirii, nu toata lumea vede o legatura necesara între dorinta si casatorie. Cum raspundeti la aceasta întrebare: Daca un barbat sau o femeie ar avea toate calitatile dorite de voi, v-ati casatori cu acea persoana fara a fi îndragos -tit(a) de ea? În 1967, când au fost chestionati studentii americani, 35% din barbati si 76% dintre femei au raspuns afirmativ. Peste douazeci de ani, numai 14% dintre barbati si 20% dintre femei au declarat ca s-ar casatori cu cineva pe care nu l-ar iubi pasional. Diferenta foarte accentuata în rândul femeilor s-ar putea explica prin faptul ca în anii ’60 mult mai putine dintre ele aveau independenta economica de natura sa le dea posibilitatea luxului de a se casatori numai din dragoste.

Disponibilitatea de-a accepta casatoria fara dragoste difera si în functie de spe-cificul cultural. În zilele noastre, procentul mariajelor ‘aranjate’, fara a se lua în calcul iubirea dintre parteneri, variaza între 4% în Statele Unite, 5% în Australia, 8% în Anglia si 49% în India sau 51% în Pakistan. Influenta culturala asupra iubirii este interesanta. Pe de o parte, s-ar putea sustine ca individualismul feroce, specific culturii occidentale, ar fi de natura sa inhibe tendinta de apropiere si interdependenta fata de ceilalti. Pe de alta parte, aceeasi orientare individualista îi face pe oameni sa dea prioritate, în deciziile lor maritale, propriilor sentimente – mai degraba decât grijilor familiale, oblig atiilor sociale, constrângerilor religioase, venitului etc.

Însa chiar si în culturile occidentale – în rândul carora americanii cultiva o consistenta ideologie romantica – oamenii se îndoiesc de rezistenta în timp a iubirii pasionale. Studii comparative asupra unor cupluri aflate în diferite stadii ale relatii-lor dintre parteneri, ca si studiile longitudinale, care masoara schimbarile aduse de trecerea timpului în cadrul acelorasi cupluri, sugereaza ca iubirea pasionala paleste dupa o vreme. Cercetatorii preocupati de ‘chimia iubirii’ cred ca pasiunea intensa pe care o simt ‘arzând’ cei proaspat-îndragostiti este produsa de anumite stimulente organice – a caror eficienta scade în mod firesc odata cu trecerea timpului.

Iubirea companionala Spre deosebire de natura intens emotionala si subliniata componenta erotica a iubirii pasionale, iubirea companionala este o forma de afectiune care poate exista atât în relatii de prietenie, cât si în relatii de amor, bazându-se pe încredere reciproca, res-pect, preocupare fata de celalalt si angajament de lunga durata. În comparatie cu iubirea pasionala, cea companionala este mai putin intensa emotional dar, în anu-mite privinte, mai profunda si mai rezistenta. În 1998, Susan Sprecher si Pamela Regan au aplicat scale de iubire pasionala si companionala unor cupluri hete-rosexuale cu vechimi variabile si au constatat ca, atât la barbati, cât si la femei, scorurile iubirii pasionale cresc rapid la început pâna la o cota maxima, dupa care scad constant în timpul mariajului – declin pe care nu-l înregistreaza scorurile iubi-rii companionale. Aidoma testoasei greoaie din fabula lui Esop, iubirea companio-


nala poate parea teribil de înceata în comparatie cu startul fulgerator al iubirii pasionale – si totusi este în stare sa treaca prima linia de sosire, chiar cu un avans considerabil.

Iubirea companionala se caracterizeaza printr-un grad înalt de auto-dezvaluire (self-disclosure) – dorinta de a-ti deschide sufletul si de a împartasi celuilalt eveni-mente, gânduri si sentiment e din cele mai intime. Se poate spune ca pentru iubirea companionala deschiderea sufleteasca este un ingredient la fel de esential pe cât este excitatia sexuala în cazul iubirii pasionale. Gânditi-va o clipa la experientele voastre cele mai jenante, la cele mai ascunse si dragi ambitii sau la viata voastra sexuala. Le-ati dezvalui unui necunoscut? unei cunostinte oarecare? unui prieten sau unei persoane iubite? Aceasta dorinta de a ne dezvalui amintirile, gândurile si sentimen tele intime sta chiar în miezul celor mai strânse relatii ale noastre. Cerce-tarile arata ca cu cât sunt mai atasati de un prieten sau cu cât sunt mai satisfacuti în casnicie, cu atât oamenii îsi deschid mai adânc ascunzisurile sufletului. De ce? Nancy Collins si Lynn Miller enunta trei cauze posibile ale acestei corelatii: (1) ne deschidem sufletul fata de cei care ne plac; (2) ne plac oamenii care ni se destai-nuie; (3) ne plac oamenii carora ne-am destainuit. Figura 8.6 Teoria penetrarii sociale


De-a lungul timpului, cercetatorii au facut trei observatii privind modelele de auto-dezvaluire în relatiile apropiate. Prima este aceea ca partenerii se destainuie tot mai mult unul celuilalt pe masura ce relatia lor se dezvolta în timp. Irving Altman si Dalmas Tylor considera ca auto-dezvaluirea este o forma elementara de schimb social, care se amplifica odata cu adâncirea unei relatii. Teoria penetrarii sociale sustine ca relatiile progreseaza de la schimburi superficiale catre unele din ce în ce mai intime. La început, oamenii ofera altor persoane putine detalii despre ei însisi, primind la rândul lor foarte putin de la ceilalti. Dar daca primele contacte

Psihologie sociala

se dovedesc avantajoase, schimburile se largesc (acoperind zone mai vaste din vietile partenerilor) si se adâncesc (referindu-se la zone tot mai delicate). Cele doua forme de dezvoltare a interactiunii sociale sunt reprezentate în figura 8.6.

Cu cât sunt mai apropiati, cu atât e mai putin probabil ca doi oameni sa nu fie sinceri unul fata de celalalt. Într-un studiu interesant din 1998, Bella DePaulo si Deborah Kashy le-au cerut participantilor ca, timp de o saptamâna, sa consemneze într-un jurnal toate interactiunile lor sociale si fiecare situatie în care au încercat sa minta pe cineva – indiferent daca au facut-o în mod interesat sau cu bune intentii (acceptând ca unele minciuni urmaresc binele altcuiva). Rezultatele au aratat ca frecventa minciunilor a fost cu atât mai mica cu cât relatiile au fost mai apropiate. În medie, participantii au fost nesinceri cel mai des fata de necunoscuti si din ce în ce mai rar fata de cunostintele întâmplatoare, membrii de familie si prietenii lor. De asemenea în concordanta cu presupusele modele de auto-dezvaluire este faptul ca participantii necasatoriti si-au mintit partenerii de amor de trei ori mai des decât au facut-o cei casatoriti în relatia cu sotul / sotia. Rezultatele sunt prezentate în grafi-cul 8.7. Graficul 8.7 Pe cine mint oamenii mai mult?

0

10

20

30

40

50

60

70

Straini Cunoscuti Prieteni Familie Iubiti Soti

Tipuri de relatii

Fre

cven

ta m

inci

unilo

r


O a doua observatie este aceea ca modelele de auto-dezvaluire tind sa se modi-fice în functie de stadiul unei relatii. La prima întâlnire si în faza incipenta a unei noi legaturi, oamenii obisnuiesc sa raspunda auto-dezvaluirii celorlalti la acelasi nivel de intimitate. Când facem cunostinta cu cineva si politetea cere sa venim în întâmpinarea celor comunicate despre sine de catre celalalt dezvaluind câte ceva despre noi însine. Dupa consolidarea unei relatii, stricta reciprocitate survine mai


rar. În ceea ce priveste cuplurile cu probleme, observatiile contureaza doua modele diferite de auto-dezvaluire. În unele cazuri, se reduc atât largimea cât si adâncimea deschiderii catre celalalt, întrucât ambii parteneri se retrag fiecare în propria cara-pace si înceteaza sa mai comunice. În alte cazuri, largimea dezvaluirii de sine se restrânge, dar creste adâncimea ei, odata ce partenerii încep sa se raneasca reciproc cu destainuiri si aprecieri dureroase pentru celalalt.

O a treia observatie, destul de comuna, este aceea ca indivizii difera în ceea ce priveste tendinta de a-si destainui altora gândurile si sentimentele private. Dupa o meta-analiza a peste 200 de studii în care au fost implicati circa 23.000 de ameri-cani, Kathryn Dindia si Mike Allen au constatat (în 1992) ca, în medie, femeile sunt mai deschise decât barbatii, precum si faptul ca oamenii în general se destai-nuie mai degraba femeilor decât barbatilor.

Probleme relationale: barbati si femei Librariile sunt pline de carti despre specificul celor doua sexe. Exista publicatii numai pentru barbati sau numai pentru femei, carti care exalta idealul masculin si carti care le învata pe cititoare cum sa fie cât mai feminine, carti care îi descriu pe barbati si pe femei în tonuri asemanatoare si carti care insista asupra diferentelor dintre cele doua sexe. Sa fie oare adevarat ceea ce spune titlul unei carti de succes a lui John Gray, anume ca ‘Barbatii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus’? Iar daca este adevarat, ce implicatii decurg în sfera relatiilor dintre barbati si femei?

Sexualitatea Acum o suta de ani, Sigmund Freud soca opinia publica si comunitatea stiintifica formulând teoria psihanalitica, în care se pune un accent deosebit pe sex ca forta dinamica a comportamentului uman. La vremea aceea, colegii lui Freud au respins vehement rolul primordial acordat de psihanaliza motivatiei sexuale. Se însela oare Freud? Imagini si teme sexuale abunda în visurile noastre, în glumele pe care le spunem sau le gustam spuse de catre ceilalti, în spectacolele de televiziune si în filmele pe care le vizionam, în romanele pe care le citim, în muzica pe care o ascul-tam sau în scandalurile sexuale ale persoanelor publice, care fac deliciul tabloidelor. Nu-i de mirare ca specialistii în publicitate se folosesc de sex ca sa vânda orice, de la blue jeans si automobile pâna la pasta de dinti, parfumuri sau bere.

Deoarece este componenta cea mai intima a relatiilor interumane, sexul e greu de studiat. Dupa 1940, biologul Alfred Kinsey si colegii sai au condus prima an-cheta de proportii a practicilor sexuale din SUA. Bazându-se pe interviuri confi-dentiale a peste 17.000 de barbati si femei, cercetatorii au încercat sa descrie ceea ce nimeni nu îndraznea sa discute în public: diferite modele de activitate sexuala. Unele din rezultatele lui Kinsey s-au dovedit socante, întrucât aratau ca activitatea sexuala a americ anilor era mai frecventa si mai variata decât se credea. Cartile lui au devenit best sellers. Metodele sale sunt discutabile (de exemplu, majoritatea

Psihologie sociala

celor intervievati erau tineri, albi, din mediul urban si din clasele de mijloc), însa descoperirile sale mai sunt si astazi folosite drept baza de comparatie.

Între timp, au fost realizate numeroase alte studii si anchete privind activitatea sexuala. Desi nu se poate sti niciodata cu certitudine cât de exacte sunt declaratiile celor investigati, anumite rezultate se contureaza cu destula consistenta. În primul rând, desi exista destule variatii în cadrul fiecarui sex, barbatii se declara mai per-misivi si mai activi din punct de vedere sexual decât femeile. De asemenea, în relatiile heterosexuale barbatii si femeile joaca roluri sexuale diferite, conturându-se o diviziune a muncii în care barbatii sunt ‘atacatorii’, iar femeile ‘aparatoarele portii’. Dintre cele doua roluri, cel defensiv este mai influent, deoarece, în orice activitate comuna, partenerul mai restrictiv este acela care ‘tine scorul’.

Cercetarile mai arata ca barbatii si femeile au vederi diferite asupra sexului în cadrul interactiunilor din viata cotidiana. În comparatie cu femeile, barbatii privesc lumea în culori mai accentuat ‘sexualizate’. Într-un studiu din 1982, Antonia Abbey a format mai multe perechi de studenti, carora le-a cerut sa converseze cinci minute, în vreme ce alti studenti urmareau conversatia. Chestionându-i ulterior atât pe actori, cât si pe observatori, Abbey a remarcat ca barbatii au simtit o mai mare atractie sexuala fata de partenerele de conversatie decât viceversa. De asemenea, barbatii le-au considerat pe femeile care au purtat conversatia mai seducatoare si mai provocatoare decât s-au autocaracterizat participantele însele. Într-un alt studiu, dupa ce au citit niste fragmente literare, prezentând diferite scenarii ale unor întâl-niri amoroase, participantii au fost mult mai înclinati decât participantele sa presu-puna ca eroina fiecarui scenariu dorea sa faca dragoste. Si în viata reala, barbatii sunt mai tentati decât femeile sa interpreteze anumite gesturi, precum o privire mai insistenta, un compliment sau o remarca amicala, o atingere a bratului sau un zâm -bet inocent ca pe niste avansuri sexuale.

Gelozia Gelozia este o emotie stârnita de perceptia unei amenintari fata de o relatie foarte pretioasa pentru individ. Amenintarea nu trebuie sa fie neaparat una reala, ci poate fi o fantezie obsesionala, bazata pe niste aparente deformat interpretate. Gelozia începe o data cu supraevaluarea posibilei amenintari. Unii indivizi sunt mai înclinati decât altii sa exagereze în aceasta privinta. Cei care se simt nesiguri si inechitabil tratati de catre partener sunt cei mai volatili – îndeosebi atunci când relatia este de data recenta, reprezentând pentru cel gelos o mare investitie afectiva.

Cele mai puternice si cele mai distructive sentimente de gelozie sunt provocate de perceptia unei infidelitati sexuale – care, statistic vorbind – îi roade mai mult pe barbati decât pe femei, îndeosebi în societatile traditionaliste. Gesturile si actele partenerului care stârnesc în cel mai înalt grad gelozia difera de la o cultura la alta. Oamenii difera, totodata, si prin modul în care reactioneaza atunci când sunt gelosi. În general, gelozia este o emotie negativa, însotita de neîncredere, anxietate si de furia celui care se simte amenintat sa piarda ceva ce i-a apartinut. Însa reactia fata de amenintare poate fi mai mult sau mai putin constructiva. De exemplu, indivizii


cu predispozitii depresive au tendinta de a se autoînvinovati. Don Sharpsteen si Lee Kirkpatrick au masurat orientarile de atasament ale unui grup de participanti, dupa care le-au cerut sa relateze cum s-au comportat atunci când au fost gelosi. Au con-statat ca indivizii cu atasament solid s-au dovedit a fi cei mai furiosi si cel mai mult înclinati sa îsi reverse furia asupra partenerului. În schimb, indivizii cu atasament fragil, fie de tip anxios sau retractil, tind sa fie invadati de tristete si de amaraciune, cautându-si o vina pentru comportamentul partenerului si evitând o confruntare directa cu acesta sau cu adversarul ce ameninta sa strice relatia.

În 1991, Jeff Bryson a chestionat studenti din mai multe tari în legatura cu modul lor de reactie atunci când sunt gelosi, descoperind o serie de diferente cultu-rale. Iata cum si-a rezumat el constatarile: „Când sunt gelosi, francezii înnebunesc, olandezii sunt tristi, germanii n-au chef sa se ia la harta, italienii n-au chef de vorba iar americanii se gândesc la ce vor spune prietenii!“ (Brehm, Kassin, Fein, p. 329)

Comunicare si conflict Neîntelegerile în legatura cu sexul sau alte subiecte pot genera conflicte în cadrul unei relatii apropiate. Indiferent din ce motive, în toate cuplurile au loc frictiuni. Problema nu este aparitia lor, ci modul în care un cuplu încearca sa le solutioneze. O sursa de conflict este dificultatea partenerilor de a discuta despre dezacordurile dintre ei. Atunci când se despart, atât cuplurile heterosexuale, cât si cele homo-sexuale invoca, printre cauzele cele mai frecvente, lipsa de comunicare. Dar în ce constau ‘problemele de comunicare’? Comparatiile între cuplurile fericite si cele nenorocite au evidentiat doua modele de comunicare ce survin adesea în relatiile destabilizate.

Primul este reciprocitatea afectelor negative, în care – aplicând tactica ‘ochi pentru ochi, dinte pentru dinte’ – partenerii fac un schimb de ex presii ale tuturor sentimentelor negative pe care si le provoaca unul celuilalt. În toate cuplurile, ex-primarea unui afect negativ atrage dupa sine un raspuns similar în mai mare masura decât etalarea unor sentimente pozitive. Însa reciprocitatea afectelor negative, mai ales în comportamentul nonverbal, este mai accentuata în cadrul cuplurilor cu pro-bleme, în care partenerii se dueleaza din ce în ce mai des si mai crâncen. Zâmbetele trec neobservate, dar orice cautatura piezisa si orice mina dezgustata stârnesc un raspuns taios.

Barbatii si femeile reactioneaza diferit în astfel de conflicte. De regula, femeile declara ca traiesc emotii mai intense si mai vadit exprimate decât barbatii. În multe casato rii nefericite se constata si un alt model de comunicare nereusita, cunoscut drept cerere si refuz : sotiile cer sotilor sa discute despre problemele lor, doar pentru a fi si mai frustrate de refuzul sotilor de a face acest lucru. John Gottman sustine ca nici unul dintre aceste doua modele de abordare a relatiilor conflictuale nu este în sine rau. Problemele, spune el, sunt generate de discrepante. În opinia lui Gottman, relatiile sanatoase sunt mai probabile atunci când ambii parteneri au stiluri asema-natoare de implicare în conflict.

Psihologie sociala

Indiferent de stilul fiecaruia, se poate recurge la doua strategii de atenuare a conflictelor. Prima este atât de evidenta, încât adesea trece neobservata: e vorba de multumirea mai accentuata a celuilalt în aspectele neproblematice ale relatiei. Daca exista un conflict într-o anumita privinta, partenerii pot si ar trebui sa îsi ofere unul celuilalt mai multe satisfactii în alte privinte. Pe masura ce echilibrul dintre laturile pozitive si cele negative ale relatiei se restabileste, bilantul recompenselor devine satisfacator, ceea ce poate contribui la atenuarea conflictelor. Cealalta metoda este aceea de a încerca sa întelegi punctul de vedere al celuilalt. Sensibilitatea fata de ceea ce gândeste si ce simte partenerul sporeste calitatea unei relatii. Ce poate sa-i motiveze pe indivizii aflati în vâltoarea unei dispute sa faca efortul de a-l întelege pe celalalt? Se poate presupune ca e de folos, în astfel de situatii, daca ei îsi dau seama de faptul ca, în fond, se confrunta cu o problema de comunicare.

S-a dovedit ca atribuirile pe care partenerii le fac unul în legatura cu comporta-mentul celuilalt sunt corelate cu calitatea relatiei dintre ei. Cuplurile fericite tind sa faca atribuiri care strâng relatia – sa le numim atribuiri consolidante: comporta-mentul nedorit al partenerului este cauzat de factori situationali (‘A avut o zi proasta’), temporari (‘O sa treaca’) si cu arie de actiune limitata (‘Nu-i decât un mic defect’). În schimb, comportamentele dezirabile sunt cauzate de factori inerenti partenerului, permanenti si generalizabili în alte aspecte ale relatiei. Dupa cum se vede în figura 8.7, cuplurile nefericite procedeaza invers, facând atribuiri care conserva nefericirea – pe care le vom numi atribuiri dizolvante. 5 Astfel, în vreme ce cuplurile fericite minimalizeaza raul si maximalizeaza binele, cuplurile neferi-cite nu cedeaza nici macar un milimetru. Din perspectiva acestor modele atri-butionale atât de diferite, s-ar parea ca, o data cu vremea, cuplurile fericite sunt si mai fericite, pe când cele nefericite ajung sa fie si mai nefericite. Asa se întâmpla? Da. În 1993, Frank Fincham si Thomas Bradbury au descoperit ca oamenii care fac mai multe atribuiri dizolvante la un moment dat, declara si mai putina satisfactie conjugala un an de zile mai târziu. Relatia dintre atribuiri si satisfactie poate fi una reciproca, fiecare din cele doua componente influentând-o pe cealalta.

Destramarea unei relatii Întrucât suntem animale sociale, relatiile apropiate sunt foarte importante pentru oricare dintre noi – în ceea ce priveste fericirea si bunastarea noastra emotionala, ba chiar sanatatea si longevitatea noastra. Într-o ancheta din 1990, 73% dintre studentii americani chestionati au declarat ca ar sacrifica majoritatea altor scopuri ale vietii lor mai degraba decât sa renunte la o relatie satisfacatoare. E trist faptul ca acesti studenti traiesc într-o societate în care 50 – 60% dintre oamenii casatoriti pentru prima oara divorteaza. Într-un cuplu în care cel putin unul dintre parteneri a trecut printr-un divort, sansele unei noi despartiri cresc. Aceasta discrepanta – între stabilitatea dorita de majoritatea oamenilor si despartirile prin care trebuie sa treaca 5 Termenii consacrati în literatura de specialitate anglo-americana sunt imposibil de redat pe scurt în

româneste: relationship-enhancing attributions – literal ‘atribuiri de natura sa amplifice relatia’ – si distress-maintaining attributions – ‘atribuiri de natura sa conserve nefericirea’.


– este dramatica. Cuplurile se destrama, se separa si divorteaza. Cum evolueaza casniciile de-a lungul timpului si de ce unele rezista, pe când altele nu? Figura 8.7 Modele de atribuire în cadrul cuplurilor fericite si nefericite

Calitatearelatiei

Modelulatributional

Comportamentulpartenerului

Atribuirile pe care le face

Fericiti Consolidant

Nefericiti Dizolvant

Pozitiv Vine cu flori fara un motiv anume

Externa

Temporara

Specifica

E stresat la serviciu

De obicei nu uita

Ma ajuta atât de mult la alte treburi

Negativ Uita sa ia rufele de la curatat

Interna Mereu e atât de atent

Asa face tot timpul

E ca si cina romantica pe care mi-a pregatit-o

Stabila

Globala

Interna

Stabila

Globala

Putin îi pasa de timpul meu

Niciodata nu tine minte sa ia rufele

Nu face nimic în casa

Externa

Temporara

Specifica

Probabil maica-sa i-a spus sa le cumpere

Nu-l tine mult

Pariez ca vrea ceva de la mine

Negativ Uita sa ia rufele de la curatat

Pozitiv Vine cu flori fara un motiv anume


Dupa decenii de cercetari, psihosociologii au constatat ca oamenii proaspat casatoriti tind sa se idealizeze unul pe celalalt, ceea ce le induce o stare de extaz marital. Dar dupa luna de miere, satisfactia ambilor parteneri cunoaste o importanta scadere, ce se stabilizeaza cam dupa patru ani. În parte declinul se explica prin stre-sul provocat de nasterea copiilor, ceea ce este normal, însa o traiectorie similara percurg si sotii fara copii. Într-o oarecare masura, se pare ca relatiile noastre apro-

Psihologie sociala

piate, ca si organismul nostru, îmbatrânesc o data cu timpul. Cât despre factorii care permit unele predictii în legatura cu viitorul unui mariaj, Benjamin Karney si Thomas Bradbury au trecut în revista 115 studii longitudinale, vizând 45.000 de casnicii, si au con statat doar ca anumite variabile pozitive (educatie, ocupatie, comportament constructiv, similaritatea atitudinala) permit întrucâtva unele predictii favorabile. O alta corelatie s-a dovedit însa mai bine sustinuta cu probe: cu cât este mai abrupt declinul initial al satisfactiei maritale, cu atât probabilitatea destramarii unui cuplu este mai mare.

Încetarea unei relatii apropiate poate fi o experienta traumatica. Cum îi fac fata oamenii? Depinde de natura pierderii. Un factor important e gradul de apropiere dintre parteneri sau masura în care linia de demarcatie dintre Eu-rile lor se estom-peaza pâna într-atât încât al meu si al tau ajung sa se suprapuna. În 1992, Arthur Aron a descoperit ca longevitatea unei relatii amoroase poate fi anticipata destul de simplu, în functie de diagrama din figura 8.8 pe care oamenii o considera ca repre-zentând relatia dintre ei. Cu cât cineva încorporeaza mai deplin fiinta unui partener, cu atât relatia promite sa fie mai durabila – dar si durerea este mai mare în eventu-alitatea unei rupturi. Figura 9.8 Cât de strânsa este relatia voastra? ( Aron et al., 1992)

Încercuiti diagrama care credeti ca descrie cel mai bine relatia voastra

E C = Eu; = celalalt


Un alt factor important este interdependenta – liantul social care ne tine legati unii de altii. Cercetarile arata ca cu cât un cuplu este mai interdependent (ceea ce se masoara prin timpul petrecut împreuna, varietatea activitatilor comune si gradul de influenta al fiecarui partener asupra celuilalt) si cu cât partenerii investesc mai mult în relatia dintre ei, cu atât aceasta este mai viabila, dar si efectele despartirii sunt mai devastatoare. Oamenii se mai deosebesc si prin masura în care asocierea lor cu alte persoane este importanta pentru propria identitate. Cu cât regasirea în fiinta si prezenta partenerului este mai necesara pentru echilibrul launtric al unui individ, cu atât ruperea unei relatii esentiale este mai dureroas a.


Observam un efect ironic sau paradoxal: acei factori care sporesc durabilitatea unei relatii (apropierea, interdependenta si importanta relatiei pentru propria iden-titate a cuiva) sunt de natura sa intensifice nefericirea dupa ruperea relatiei si sa sporeasca dificultatea suportarii ei. Cum sa mentinem echilibrul între investitia psi-hologica necesara unor relatii durabile si ceea ce pastram pentru noi însine, pentru a ne sustine în eventualitatea unei despartiri?

În lumea occidentala, diferiti indicatori demografici arata cât de problematice au devenit formele traditionale de angajament familial: o rata înalta a divortialitatii, din ce în ce mai multe familii cu un singur sustinator, tot mai numeroase cupluri ce traiesc în concubinaj si tot mai multi celibatari. Însa dorinta de stabilire a unor relatii apropiate durabile nu a slabit. Dimpotriva. Homosexualii si lesbienele lupta pentru recunoasterea oficiala a casatoriilor între parteneri de acelasi sex, majoritatea celor divortati se recasatoresc, iar familiile de adoptie modeleaza un nou sens al conceptului de viata familiala. E ca si cum cu totii am fi pornit într-o cautare neîn-cetata si imperios necesara, de vreme ce milioane de barbati si femei încearca sa gaseasca modalitati de afiliere, atractie, apropiere si iubire, pentru a se devota pe viata unii altora.

8 Afiliere, atractie, iubire

Documents

Transcript of 8 Afiliere, atractie, iubire