Capitolul 7

Controlul riscului

Riscul este ca focul : dacă îl controlezi, te ajută, dacă îl scapi de sub control, te distruge. (Theodore Roosevelt)

În urma parcurgerii acestui capitol:

veţi înţelege importanţa controlului riscurilor în organizaţii veţi înţelege conceptul de lanţ al riscului şi valoarea sa pentru controlul riscurilor veţi cunoaşte cele mai uzitate tehnici de control al riscului veţi cunoaşte etapele elaborării unui plan de criză veţi înţelege aspectele legate de transferul contractual al riscurilor

Ce este controlul riscului?

Controlul riscului este o tehnică de management al riscului care include metode, instrumente, strategii şi procese menite să evite, să prevină, să reducă sau să controleze într-un fel oarecare frecvenţa şi severitatea pierderilor şi daunelor. După cum se poate vedea din această definiţie, controlul riscului are menirea de a reduce expunerile la risc ale organizaţiei.

Unele tehnici şi instrumente de control al riscului sunt simple şi ieftine, altele sunt complexe şi costisitoare. Ele pot fi împărţite în două mari categorii:

- tehnici care au drept obiectiv reducerea (până la zero, dacă este posibil) a probabilităţii de producere a evenimentelor nefavorabile. Putem include aici: utilizarea alarmelor auto sau a celor pentru locuinţe, depozitarea obiectelor de valoare în seifuri, împrăştierea de sare şi nisip pe străzile acoperite de polei, interzicerea fumatului pentru reducerea riscului de incendiu, organizarea instructajelor de protecţie a muncii pentru a reduce frecvenţa accidentelor etc;

- tehnici care au drept obiectiv reducerea severităţii (impactului) evenimentelor nefavorabile după ce acestea s-au produs. De exemplu: centura de siguranţă sau airbag-ul în automobile, extinctorul pentru stingerea incendiilor, acordarea primului ajutor în cazul unui accident auto etc.

Utilizarea de către indivizi şi organizaţii a metodelor de control al riscului este stimulată de o serie de considerente de natură financiară sau legală. Ne vom opri puţin asupra acestora în rândrile ce urmează.

În primul rând, experienţa a arătat faptul că finanţarea riscurilor are de regulă un cost mai mare decât mărimea daunelor potenţiale din organizaţie. Costul finanţării riscului, aşa cum este el înţeles aici, are două componente: prima dintre ele este reprezentată de costul imobilizării resurselor financiare ale firmei în vederea formării de provizioane pentru acoperirea riscurilor, iar a doua este dată de nivelul primelor de asigurare plătite de organizaţie. În cazul în care riscul este reţinut (acoperit din

91

fondurile proprii ale organizaţiei) beneficiile unui control eficient sunt evidente: dacă pierderea nu are loc, resursele financiare prevăzute pentru acoperire sunt economisite. În cazul transferului riscului (cel mai adesea către o societate de asigurări), preţul unui asemenea transfer (prima de asigurare) este calculat pe principiul că, pe termen lung, organizaţia va plăti ea însăşi cea mai mare parte a pierderilor sale (dacă nu pe toate). Aceasta deoarece primele de asigurare depind de nivelul de risc general al activităţii organizaţiei şi de pierderile din trecut, iar deseori sunt revizuite periodic după aceste criterii. Iată motivul pentru care un bun control eficient al riscului reduce costurile de transfer.

Implementarea tehnicilor de control şi de finanţare a riscurilor se realizează rareori într-o manieră secvenţială; adesea ele sunt simultane. Uneori, societatea de asigurări poate refuza încheierea contractului atâta vreme cât la asigurat nu există interesul pentru punerea în practică a unor măsuri minimale de control al acelor riscuri pentru care se doreşte asigurarea.

În al doilea rând, evenimentele nefavorabile generează întotdeauna consecinţe ascunse, multe dintre ele vizibile doar pe termen lung. Un studiu interesant, realizat în Statele Unite asupra costurilor accidentelor suferite de autovehicolele de transport de marfă, a evidenţiat nu mai puţin de 23 de categorii de costuri ascunse, indirecte, ale evenimentelor de acest tip. Deşi foarte multe din aceste costuri trec neobservate, totuşi, dacă sunt însumate, ele se dovedesc foarte adesea mai mari decât costurile directe. Dăm aici doar câteva exemple: cheltuielile pentru trimiterea unui reprezentant al întreprinderii la locul accidentului; cheltuielile pentru paza încărcăturii rămasă la locul accidentului; cheltuielile pentru remorcarea autovehicolului avariat; cheltuielile ocazionate de trimiterea unui şofer în vederea înlocuirii celui accidentat; cheltuielile de comunicare (telefon, fax etc.); cheltuieli ocazionate de elaborarea rapoartelor, expertizelor etc.; deprecierea accelerată a autovehicolului în cauză ca urmare a accidentului; cheltuieli de judecată; posibila creştere a primelor de asigurare în viitor; costul pierderii unor contracte; costul deteriorării imaginii publice a firmei şi aşa mai departe. Singura modalitate eficientă de reducere sau evitare a acestor costuri este controlul cât mai riguros al riscurilor.

În al treilea rând, evenimentele negative pot avea efecte în afara organizaţiei, îndeosebi sub forma despăgubirilor pe care aceasta este obligată să le plătească pentru daunele cauzate terţilor. De multe ori, aceste consecinţe nu sunt acoperite de societăţile de asigurare, astfel încât este recomandabilă reducerea la minim a incidenţei lor prin măsuri specifice de prevenire.

Să luam aici un singur exemplu: cel al accidentelor survenite în timpul utilizării unor produse de consum. Un produs poate fi periculos pentru utilizatori fie datorită unor defecte de fabricaţie, fie din cauza designului necorespunzator, fie din cauza lipsei instrucţiunilor de folosire (sau a unor instrucţiuni de folosire incomplete) şi a avertismentelor adresate utilizatorilor. În toate aceste cazuri, firma producătoare poate fi trasă la răspundere pentru daunele provocate utilizatorilor de către produsul periculos. Copiii, mai ales, cad foarte frecvent victime unor asemenea accidente. Statisticile publicate de U.S. Consumer Product Safety Commission (Statele Unite) arată că în anul 2001 peste 255000 de copii au suferit leziuni mai grave sau mai uşoare din cauza jucăriilor. De asemenea, foarte multe accidente sunt datorate electrocutării, folosirii produselor inflamabile sau otrăvitoare, precum şi a articolelor sportive.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, introducerea unor măsuri de control al riscului în organizaţie poate fi impusă prin reglementările legale.

92

Lanţul riscului

Acţiunile de control al riscului încep în momentul în care este conştientizată existenţa unei expuneri la risc. În capitolul al treilea arătam că identificarea riscurilor presupune analiza şi înţelegerea secvenţelor de evenimente care pot conduce la un rezultat final negativ pentru organizaţie (o pierdere sau o daună). Acestă analiză influenţează în foarte mare masură alegerea soluţiei de control al riscului, întrucât cunoaşterea împrejurărilor în care pierderile au loc oferă indicii privind modalităţile cele mai adecvate de prevenire sau de reducere a acestor pierderi. Pentru a explica legătura dintre evaluarea riscului, pe de o parte, şi controlul riscurilor, pe de altă parte, a fost creat conceptul de lanţ al riscului. Acest concept descrie, sub forma unui şir de evenimente, procesul care duce la producerea unei pierderi. "Verigile" lanţului riscului sunt următoarele:

1. Hazardul2. Mediul3. Interacţiunea4. Evenimentul5. Consecinţele

Practic oricărei pierderi sau daune produse în organizaţie, fie că este vorba de bunuri materiale sau de resursele umane, i se poate aplica acest concept. În cele ce urmează, noi îl vom exemplifica pentru două tipuri de risc cu care se pot confrunta atât organizaţiile, cât şi indivizii: riscul de incendiu şi riscul accidentelor rutiere.

1. Hazardul este acea împrejurare care poate favoriza o pierdere sau daună. În cazul riscului de incendiu, hazardul este o sursă de foc (de exemplu, un chibrit sau o ţigară aprinsă), iar în cazul riscului de accident rutier hazardul poate fi, de exemplu, poleiul.

2. Mediul este contextul în care hazardul există sau poate apărea; de exemplu, un depozit de cherestea în cazul riscului de incendiu sau un drum naţional în cazul riscului accidentelor rutiere.

3. Interacţiunea dintre mediu şi hazard se produce, de pildă, atunci când un muncitor aruncă o ţigară aprinsă (cazul riscului de incendiu) sau atunci când în urma unei ninsori şi a temperaturilor scăzute se formează polei pe carosabil (cazul riscului de accident rutier);

4. Interacţiunea poate da naştere sau nu evenimentului nefavorabil. Acest eveniment este, în primul caz, un incendiu care distruge total sau parţial marfa din depozit, iar în cel de-al doilea caz accidentul rutier propriu-zis (derapaj, răsturnare, coliziune etc.).

5. Ultima verigă a lanţului se referă nu atât la consecinţele imediate, cât la cele pe termen lung ale evenimentului catastrofic. Este vorba aici despre acele costuri ascunse ale daunelor despre care am vorbit în paragraful precedent. În primul caz, consecinţa incendiului poate fi pierderea mărfii din depozit, care la rândul său poate avea drept consecinţe anularea unor contracte, pierderea unor clienţi, cheltuielile ocazionate de urmărirea în justiţie a vinovaţilor etc. În cel de-al doilea caz, consecinţele accidentului rutier se materializează, de pildă, în cheltuielile de spitalizare a şoferului, cheltuielile de reparare a autovehicolului avariat, cheltuieli de judecată

93

ş.a.m.d. În unele situaţii, consecinţele pot merge chiar până la închiderea porţilor întreprinderii, dacă paguba este foarte gravă.

În activitatea de evaluare a riscurilor, managerul de risc va analiza hazardurile din întreprindere, mediul (contextul) în care aceste hazarduri pot apărea, potenţialele rezultate ale interacţiunii dintre hazarduri şi mediu şi consecinţele pe termen lung ale acestora. În acelaşi timp însă, această analiză îi va permite managerului să întrevadă posibilele strategii de control a unei categorii de risc sau a alteia.

Pentru un control eficient al riscului este de foarte mare importanţă identificarea şi prevenirea pericolelor cât mai de timpuriu, adică începând cu primele “verigi” ale lanţului riscului. În acest fel, cele mai multe din evenimentele nefavorabile vor fi evitate. Dimpotrivă, dacă evenimentul s-a produs deja, controlul pierderilor (limitarea consecinţelor evenimentului) este mult mai dificil. Hannes Jònsson, specialist în tehnologia computerelor, a descris cinci scenarii posibile de abordare a controlului riscurilor, pornind de la exemplul riscului de incendiu. Aceste scenarii se prezintă în felul următor.

Scenariul 1: nu se ia nici o măsură de protecţie împotriva incendiilor, pe motivul că “incendii oricum se produc şi nu putem face mare lucru împotriva lor”. Mai devreme sau mai târziu un asemenea scenariu va duce la o catastrofă; probabilitatea de a se produce un incendiu dezastruos, cu pierderi umane şi materiale, este foarte ridicată.

Scenariul 2: intervenţia pompierilor este considerată a fi cea mai bună modalitate de apărare contra incendiilor. În momentul în care izbucneşte un foc, pompierii vor fi chemaţi imediat. Problemă: până la sosirea acestora, focul se poate extinde necontrolat, având drept consecinţă distrugeri importante şi pierderi de vieţi omeneşti, la fel ca în scenariul 1.

Scenariul 3: extinctoarele sunt principalul instrument de luptă împotriva incendiilor. Atunci când focul este încă de dimensiuni reduse, extinctoarele pot fi eficiente. Problemele reale apar însă atunci când incendiul este descoperit târziu şi apucă să ia proporţii. În acest caz, singura soluţie rămâne apelarea la pompieri. Aşadar, se revine la scenariul 2.

Scenariul 4: se utilizează alarmele de incendiu. Cu ajutorul lor incendiile vor fi detectate şi înăbuşite din faşă, folosind extintoarele din dotare (scenariul 3). Acest scenariu este mai bun decât cele anterioare, dar ramâne totuşi o problemă: cineva trebuie să audă alarma la timp.

Scenariul 5: sunt înlăturate, pe cât posibil, toate cauzele de incendiu, astfel încât să nu se producă nici un sinistru. Măsurile de prevenire sunt multe şi variate: interzicerea accesului cu surse de foc în locurile în care se află materiale inflamabile, supravegherea surselor de foc, verificarea periodică a instalaţiilor electrice, organizarea de instructaje privind prevenirea incendiilor etc.

Abordarea lui Jònsson vine foarte bine în sprijinul afirmaţiei pe care am făcut-o anterior: cele mai eficiente metode de control al riscurilor sunt cele orientate spre “verigile” iniţiale ale lanţului riscului, adică spre hazarduri (scenariul 5) şi spre mediu

94

(scenariul 4), deoarece ele au drept rezultat reducerea semnificativă a probabilităţii de producere a dezastrelor. Cât despre scenariile 2 şi 3, ele fac referire la tehnici de control orientate spre eveniment, care sunt mai puţin eficiente, deoarece sunt puse în practică după ce sinistrul a izbucnit; riscul ca lucrurile să scape de sub control este mult mai mare în acest caz.

Tehnici de control al riscului

O listă atotcuprinzătoare a metodelor şi tehnicilor de control al riscului este imposibil de alcătuit, din cauza numărului foarte mare a acestor tehnici. Pentru fiecare risc există metode de control specifice. La începutul acestui capitol împărţeam tehnicile de control al riscului în două mari categorii: cele care reduc probabilitatea de producere a riscurilor şi cele care reduc impactul riscurilor. Din prima categorie fac parte evitarea riscului şi prevenirea daunelor, iar în a doua categorie se includ reducerea daunelor, dispersia expunerilor la daune precum şi transferul contractual al riscului. Toate aceste tehnici vor fi prezentate în cadrul secţiunii de faţă.

Evitarea riscului

Evitarea riscului înseamnă fie refuzul (permanent sau temporar) de a se expune la un risc, fie încetarea de a se mai expune la un risc care fusese asumat mai înainte. În primul caz avem de-a face cu o evitare proactivă a riscului, iar în cel de-al doilea cu un abandon.

Ca exemplu de evitare proactivă a riscului, literatura de specialitate citează cazul unei companii din industria chimică americană ce intenţiona să deschidă o fabrică într-o zonă rurală. În urma unei serii de experimente conduse la faţa locului, experţii companiei au ajuns la concluzia că deschiderea fabricii ar fi expus proprietăţile din regiune la o serie de riscuri majore; prin urmare, au luat decizia de a renunţa la iniţiativă.

Alte posibile exemple de evitare proactivă a riscurilor: - o persoană care evită să înoate nu este expusă la pericolul de înec;- o persoană care nu zboară niciodată cu avionul nu este expusă la riscul de

accident aviatic;- o bancă refuză să acorde credite acelor clienţi care nu prezintă suficiente

garanţii de solvabilitate;- la o sală de calculatoare nu este permis accesul cu dischete pentru a evita

propagarea viruşilor informatici etc.Iată în continuare câteva exemple de evitare a riscului prin abandon:- conducerea unei universităţi sistează vânzările de băuturi alcoolice în

cantinele studenţeşti ca urmare a unor evenimente nedorite survenite din cauza consumului de alcool;

- o întreprindere farmaceutică suspendă producerea unui medicament în momentul în care este raportată apariţia unor efecte secundare grave la un număr însemnat de pacienţi;

- o cabană dintr-o zonă montană este închisă ca urmare a pericolului alunecărilor de teren ş.a.m.d.

Evitarea riscului este cea mai eficientă tehnică de control. Prin evitare, organizaţia ştie sigur că nu va suferi pierderile pe care respectivul risc le-ar putea

95

produce. Dar, ca revers al monedei, ea trebuie să renunţe şi la potenţialele beneficii pe care le-ar fi putut aduce activitatea abandonată sau evitată.

În unele circumstanţe însă, evitarea riscului este pur şi simplu imposibilă. Cu cât mai larg este definit un risc ("riscul defectării utilajelor" sau “riscul accidentelor de muncă”, de exemplu), cu atât acest lucru este mai adevărat. Pentru ca o întreprindere să evite complet aceste riscuri, ar trebui să-şi vândă toate activele şi să concedieze întregul personal.

În multe cazuri, contextul unui risc face ca evitarea acestuia să nu fie o soluţie bună. Un risc nu există într-un vid. Riscurile pe care le înfruntă o organizaţie (sau un individ) sunt interdependente, formând ceea ce unii specialişti numesc "portofoliu de riscuri", iar decizia de a-l evita pe unul dintre ele poate genera un risc în altă parte sau poate mări un risc deja existent. Iată câteva situaţii care pot servi drept exemplu:

- evitarea administrării unui medicament de teama unor eventuale efecte secundare poate duce la apariţia sau agravarea unei boli;

- stoparea traficului rutier, pe timp de iarnă, pe o arteră rutieră importantă, în scopul evitării accidentelor, poate avea ca efect blocarea sau îngreunarea traficului pe alte rute, cu toate consecinţele ce decurg de aici;

- refuzul managementului unei întreprinderi de a achiziţiona un utilaj performant, sub pretextul evitării unor accidente pe care acest utilaj le-ar putea cauza, expune respectiva întreprindere la riscul uzurii morale a activelor sale productive şi al scăderii competitivităţii sale pe piaţă.

În sfârşit, un risc poate avea un caracter atât de fundamental pentru o organizaţie, încât evitarea lui să nu intre nici măcar în discuţie. Pentru ca o întreprindere minieră să poată evita complet riscul de surpare a galeriilor ar trebui să abandoneze mineritul, adică activitatea care constituie însăşi raţiunea existenţei sale.

Conceptul de control al riscului nu se aplică doar riscurilor pure, ci tuturor categoriilor de riscuri, chiar şi acelora care au ca posibil rezultat un câştig (speculative). O organizaţie se poate proteja contra riscului ridicat al unor acţiuni de la Bursă evitând să investească în respectivele acţiuni (aceasta este o strategie de evitare a riscului). Chiar dacă unele riscuri sunt "incontrolabile" (cazul exemplificat), expunerea organizaţiei la ele este controlabilă: managerii pot decide în mod liber dacă se expun sau nu. Ei pot alege să investească numai în acele acţiuni cu riscuri reduse. Această strategie mai poartă numele de selecţia riscului sau expunere selectivă.

Prevenirea daunelor

Programele de prevenire a daunelor au menirea de a reduce la minim probabilitatea de producere a acestora sau, dacă se poate, de a le elimina în totalitate. Activităţile de prevenire a daunelor se pot concentra fie pe hazarduri, fie pe mediu, fie pe interacţiunea dintre mediu şi hazard (potrivit primelor trei verigi ale "lanţului riscului" descrise mai sus). Există un număr foarte mare de măsuri de prevenire a pierderilor şi daunelor, specifice diverselor sectoare de activitate; lista ce urmează prezintă doar câteva exemple dintre cele mai cunoscute.

Activităţi de prevenire a daunelor concentrate pe hazard

1. Hazard: muncitori neglijenţiActivităţi: instructaj privind protecţia muncii, sancţiuni pentru încălcarea regulilor

2. Hazard: inundaţiiActivităţi: construirea de diguri

3. Hazard: polei

96

Activităţi: împrăstierea de sare şi nisip4. Hazard: lipsa de informaţii privind o activitate

Activităţi: studii, cercetări5. Hazard: virus informatic propagat prin Internet

Activităţi: instalarea unui program antivirus6. Hazard: toxiinfecţie alimentară

Activităţi: controlul sanitar al alimentelor

Activităţi de prevenire a daunelor concentrate pe mediu

1. Mediu: drum naţionalActivităţi: iluminare, semnalizare, marcaje, construirea de parapeţi

2. Mediu: supermarketActivităţi: instalarea de camere de supraveghere, servicii de pază

3. Mediu: depozit de materiale inflamabileActivităţi: interzicerea accesului cu surse de foc

4. Mediu: parc municipal prost iluminatActivităţi: iluminare, servicii de pază (poliţie, gardieni etc.)

5. Mediu: autovehicolActivităţi: revizie tehnică periodică

6. Mediu: unitate militarăActivităţi: serviciu de gardă, regulament privind regimul armelor şi muniţiilor

Activităţi de prevenire a daunelor concentrate pe interacţiunea dintre mediu şi hazard

1. Interacţiunea: un sistem de încălzire care poate supraîncălzi echipamentele din jurul săuActivităţi: punerea la punct a unui sistem de răcire cu apă a echipamentelor

2. Interacţiunea: automobil deplasându-se iarna pe un drum alunecosActivităţi: lanţuri antiderapante

3. Interacţiunea: muncitori instalând cabluri de telefonie într-o zi geroasă de ianuarieActivităţi: îmbrăcăminte groasă, regulamente speciale pentru lucrul în condiţii de iarnă

4. Interacţiunea: consumatori care folosesc un produs periculosActivităţi: redactarea unor instrucţiuni de utilizare, asistenţa consumatorilor

Desigur că activităţile exemplificate nu sunt singurele în măsură să prevină daunele pentru o situaţie sau alta. Scopul acestei liste este acela de a da cititorului o idee asupra varietăţii şi specificităţii activităţilor de prevenire a daunelor.

Limitarea (sau reducerea) daunelor

Activităţile din această categorie au rolul de a reduce severitatea pierderilor potenţiale. Ele nu reduc însă probabilitatea de producere a acestor pierderi. Extinctorul pentru stingerea incendiilor este un exemplu clasic de instrument de limitare a pierderilor; acordarea primului ajutor victimelor unui accident şi transportarea lor de urgenţă la spital este un alt exemplu. Spre deosebire de prevenire, limitarea daunelor acţionează asupra ultimelor două verigi ale lanţului: evenimentul şi consecinţele, şi numai ocazional asupra celei de-a treia - interacţiunea -, şi anume atunci când se intervine pentru a stopa o pierdere în curs.

O metodă de limitare a daunelor mult utilizată este recuperarea parţială a valorii bunului avariat. De exemplu, o maşină poate fi vândută la fier vechi iar o componentă a unui utilaj poate fi valorificată pe piaţa second-hand. Societăţile de asigurare folosesc deseori această metodă pentru a minimiza impactul pierderilor pe care trebuie să le plătească asiguraţilor.

97

O altă tehnică de limitare a pierderilor, întrucâtva legată de recuperare, este cea cunoscută sub denumirea de subrogaţie. Prin aceasta se înţelege transferarea de la păgubit la asigurator a dreptului de a urmări persoanele vinovate de producerea unor daune, după ce asiguratorul a plătit contravaloarea daunelor conform contractului de asigurare. Dacă asiguratorul reuşeşte să colecteze total sau parţial această contravaloare de la cei vinovaţi, povara financiară pe care trebuie să o suporte se va diminua.

*

O abordare integrată a activităţilor de limitare a daunelor se concretizează în planurile de criză sau de catastrofă, care trebuie să prevadă exact acţiunile ce trebuie întreprinse pentru a răspunde evenimentelor nefavorabile.

Larry Kramer, consultant în managementul riscului la Kramer Consulting Group, defineşte criza ca fiind “un punct de cotitură în istoria organizaţiei”. Crizele pot produce pagube materiale semnificative, pierderi de vieţi omeneşti sau rănirea unor persoane, deteriorarea mediului înconjurător, întreruperea activităţii, pierderi financiare masive şi scăderea reputaţiei organizaţiei. Marea majoritate a crizelor pot fi anticipate, întrucât există precedente (nefericite, dar valoroase prin prisma informaţiilor aduse) care ne arată cum s-au produs aceste evenimente în trecut şi ce soluţii s-au găsit pentru a fi depăşite. În istoria umanităţii se pot produce uneori şi crize pentru care nu există precedent: evenimentele din 11 septembrie 2001 sunt un bun exemplu.

Larry Kramer propune o metodologie de planificare a răspunsurilor la criză pentru organizaţiile mari, în 9 paşi. Această metodologie o redăm pe scurt în cele ce urmează.

Pasul 1: formarea echipei de criză

Această echipă este una multidisciplinară, incluzând specialişti în producţie, finanţe, securitatea muncii, drept, resurse umane, comunicare. Sarcina aceste echipe este aceea de a alcătui un plan de criză, de a-i instrui şi antrena pe membrii organizaţiei în vederea unei eventuale puneri în aplicare a planului, precum şi de a asigura resursele necesare implementării planului de criză.

Pasul 2: definirea priorităţilor de acţiune în situaţiile de criză

Realizarea unui bun plan de criză presupune luarea în considerare atât a riscurilor şi pericolelor, care sunt cel mai uşor de identificat, cât şi a oportunităţilor, care de regulă sunt mai puţin vizibile şi îşi fac simţită prezenţa doar pe termen mediu şi lung. Răspunsul pe care o organizaţie puternică îl dă unei crize nu se reduce la a depăşi criza şi la a-şi asigura supravieţuirea. Pentru o asemenea organizaţie criza constituie o provocare, care îi oferă posibilitatea de a dovedi lumii că poate acţiona rapid, eficient şi responsabil chiar şi în situaţii extreme. Câştigul care rezultă de aici în termeni de imagine şi de reputaţie a firmei este de multe ori unul uriaş.

Pasul 3: identificarea şi evaluarea riscurilor

În această fază sunt determinate posibilele situaţii catastrofice care ameninţă organizaţia, fiecare dintre ele urmând a fi evaluate în termeni de “frecvenţă” şi de

98

“severitate” (cele două dimensiuni ale expunerii la risc discutate în capitolul al treilea). În atenţia echipei de criză vor intra în primul rând evenimentele cu un grad înalt de periculozitate (în special sub aspectul impactului asupra organizaţiei).

Pasul 4: stabilirea responsabilităţilor

Sarcina echipei de criză în acest punct este, pe de o parte, atribuirea responsabilităţilor pentru dezvoltarea fiecărei secţiuni a planului, iar pe de altă parte desemnarea persoanelor care se vor ocupa de coordonarea acţiunilor în eventualitatea producerii unei situaţii de criză.

Pasul 5: rezolvarea problemelor care cer atenţie imediată

Pregătirea planurilor de criză conduce adesea la identificarea unor riscuri şi hazarduri care se cer îndepărtate imediat, fără a aştepta elaborarea unui plan în acest scop (materiale inflamabile sau otrăvitoare depozitate în condiţii improprii, muncitori lucrând în condiţii periculoase, pericolul de acces neutorizat în incinta întreprinderii etc.) Rezolvarea acestor situaţii reduce foarte mult pericolul producerii unui eveniment catastrofic.

Pasul 6: redactarea planului

Odată transpus pe hârtie, planul de criză devine un document de politică internă al organizaţiei şi un ghid de acţiune pentru situaţiile de urgenţă. Simpla materializare a planului sub forma unui document scris nu este totuşi o garanţie a eficienţei sale; prin urmare, cele două etape care urmează sunt deosebit de importante.

Pasul 7: prezentarea planului în interiorul organizaţiei

Mai întâi, forma finală a planului este studiată de membrii echipei de criză, pentru a identificate şi revizuite aspectele inconsistente sau mai puţin clare, dacă acestea există. Ulterior, planul va fi prezentat managerilor şi angajaţilor, explicându-se motivele care au condus la alcătuirea sa şi modul în care punerea în aplicare a planului va proteja bunurile, personalul şi reputaţia organizaţiei.

Pasul 8: testarea planului

Cea mai eficientă modalitate de testare o reprezintă simularea evenimentelor nefavorabile, în cursul căreia este observat comportamentul membrilor echipei de criză şi al altor persoane implicate un rezolvarea incidentelor rezultate din scenariul simulării. Simularea durează de regulă mai multe ore, iar la sfârşitul ei este prezentată o analiză detaliată, punându-se accent în principal pe disfuncţionalităţile apărute şi pe modul de corectare a acestora.

Pasul 9: îmbunătăţirea planului

Larry Kramer arată că este foarte important ca planul de criză să aibă un termen de expirare, obligând astfel echipa de criză să-l revizuiască periodic. Unul din membrii echipei va avea ca sarcină specială îmbunătăţirea şi aducerea la zi a planului.

99

Dispersia expunerii la daune

Este vorba de segregarea (separarea) unităţilor expuse la risc, astfel încât în cazul producerii evenimentului nefavorabil pierderile individuale să fie mai reduse şi mai uşor de prognozat. Tehnica dispersiei expunerii este compusă din două tehnici asociate:

- distribuţia expunerii în unităţi diferite, care constă din repartizarea bunurilor şi activităţilor întreprinderii pe unităţi separate (de exemplu, depozitarea materiilor prime şi a produselor în mai multe depozite, păstrarea lichidităţilor în conturi deschise la mai multe bănci etc.);

- duplicarea unităţilor de expunere, care înseamnă reproducerea unor bunuri în scopul formării de rezerve necesare în caz de pierdere. Aceste rezerve intră în acţiune numai în momentul în care echipamentele utilizate în mod curent sunt avariate. Un caz special de duplicare este realizarea de cópii ale documentelor importante ale organizaţiei, care sunt păstrate în locuri sigure şi utilizate în cazul distrugerii sau furtului documentelor originale.

Dispersia expunerii este o metodă costisitoare şi adesea imposibil de pus în practică. În unele cazuri, distribuţia expunerii poate avea alte motivaţii primare decât cele de control al riscului (cum ar fi, de exemplu, extinderea activităţii organizaţiei). Dimpotrivă, tehnica duplicării se aplică numai din considerente de management al riscului.

Transferul contractual al riscului

Transferul contractual este o metodă de control al riscului prin intermediul căreia consecinţele unei pierderi sau daune sunt suportate de o altă entitate decât cea care a suferit efectiv pierderea. Transferul contractual al riscului poate avea loc prin două modalităţi.

O primă modalitate este transferarea către o terţă parte a bunului sau activităţii de care este legat respectivul risc. De exemplu, prin vânzarea unui apartament vânzătorul transferă cumpărătorului toate riscurile legate de posesia acestui apartament. O firmă de construcţii preocupată de riscul deosebit de mare generat de o anumită activitate poate subcontracta respectiva activitate altei firme, dispusă să o preia acest risc. Această metodă se aseamănă cu evitarea riscului prin abandon (deoarece scopul ei este renunţarea la o expunere), dar există şi o deosebire importantă: în cazul transferului contractual, riscul este trecut în seama altcuiva, pe când un risc abandonat nu este transferat către nimeni.

A doua modalitate este transferarea riscului prin intermediul unui acord contractual specific. De exemplu: un contract de închiriere îl poate obliga pe chiriaş să-şi asume răspunderea pentru toate daunele produse pe perioada contractului; un angrosist sau un detailist pot răspunde pentru o marfă aflată în custodia lor în faţa proprietarului mărfii şi aşa mai departe.

Transferul riscului printr-un acord contractual se poate realiza în una din urmatoarele trei situaţii: (1) riscul este mult prea mare pentru ca organizaţia să-l poată controla sau reţine, (2) transferul s-a dovedit a fi cea mai eficientă metodă de a controla riscul sau (3) există prevederi legale care obligă organizaţia să transfere riscul. Problemele care pot aparea în legătură cu această metodă sunt legate de costurile transferului si de eventuala incapacitate a celeilalte părţi de a suporta pagubele în cazul producerii riscului.

100

Rezumat

Tehnicile de control al riscurilor urmăresc evitarea, prevenirea sau reducerea posibilelor consecinţe ale daunelor. Pentru identificarea celor mai potrivite metode de control al unui risc se poate folosi conceptul de “lanţ al riscului”, cu ajutorul căruia putem analiza secvenţa de evenimente care duc la producerea unui rezultat final negativ (pierdere, daună, accident). Principalele tehnici de control al riscului sunt: evitarea riscului, prevenirea daunelor, limitarea daunelor şi dispersia expunerii la daune. O tehnică de control particulară este transferul contractual al riscului.

Teste de control

1 Interzicerea consumului de băuturi alcoolice la o cantină este o măsură de:a) evitare a riscului;b) prevenire a riscului;c) limitare a daunelor.

2 “Un trăznet loveşte depozitul de marfă al unei întreprinderi.” În această scurtă relatare trăznetul joacă rolul unei “verigi” a lanţului riscului. Care?a) hazardul;b) mediul;c) interacţiunea;d) evenimentul;e) consecinţele.

3 Organizarea unui punct de control la intrarea în incinta unui depozit de materiale, pentru a preveni evenimentele nedorite (accesul cu surse de foc, intrarea persoanelor străine etc.), este o măsură de prevenire a daunelor concentrată pe:a) hazard;b) mediu;c) interacţiunea dintre mediu şi hazard.

4 Distribuţia expunerii se foloseşte:a) numai din considerente legate de managementul risului;b) din alte considerente decât cele de management al riscului;c) atât din considerente de management al riscului, cât şi din alte considerente.

5 Prin selecţia riscului se înţelege:a) alegerea bunurilor care vor fi expuse la risc;b) alegerea persoanelor care vor fi expuse la risc;c) alegerea riscurilor la care se va expune organizaţia.

6 “O ţigară aruncată pe parchetul unei încăperi declanşează un incendiu.” În această scurtă relatare incendiul joacă rolul unei “verigi” a lanţului riscului. Care?a) hazardulb) mediulc) interacţiunead) evenimentule) consecinţele

7 În care din următoarele cazuri putem vorbi de o evitare proactivă a riscului?a) o întreprindere chimică decide să stopeze producerea unui îngrăşământ care s-ar putea dovedi periculos pentru culturile agricole;b) o întreprindere renunţă să lanseze pe piaţă un nou produs din cauza condiţiilor economice defavorabile;c) o bază de agrement dintr-o zonă montană este închisă ca urmare a pericolului alunecărilor de teren.

8 Utilizarea extinctoarelor în cazul izbucnirii unui incendiu este o măsură de:

101

a) evitare a riscului;b) prevenire a daunelor;c) limitare a daunelor.

9 Oferirea de băuturi calde muncitorilor care lucrează afară pe vreme geroasă este o măsură de:a) evitare a riscului;b) prevenire a daunelor;c) limitare a daunelor.

10 Care din urmatoarele măsuri este una de prevenire a daunelor?a) renunţarea la proiectul de construire a unei centrale nucleare;b) interzicerea accesului cu surse de foc în incinta unui depozit de lemne;c) spargerea gheţii de pe trotuare.

11 În care din următoarele cazuri avem de-a face cu o evitare a riscului prin abandon?a) într-un hotel este interzisă intrarea persoanelor care au în bagaje obiecte inflamabile;b) un producător de dulciuri renunţă la utilizarea unui colorant alimentar bănuit că ar fi toxic;c) o persoană căreia îi este teamă de avion nu foloseşte niciodată acest mijloc de transport.

12 Care din următoarele acţiuni intră în sfera controlului riscului?a) încheierea unei asigurări pentru o locuinţă;b) dotarea unui imobil cu detectoare de fum;c) efectuarea unei inspecţii de risc la o întreprindere industrială;d) angajarea de agenţi de pază la o instituţie publică;e) constituirea unui fond de despăgubire a muncitorilor care suferă accidente de muncă;f) încuierea uşii unui birou;g) estimarea daunei maxime probabile în ipoteza unui eventual incendiu.

13 Care din următoarele măsuri este una de duplicare a expunerii la daune?a) fotocopierea documentelor financiare ale firmei;b) diversificarea portofoliului de acţiuni deţinut de un investitor;c) salvarea pe o dischetă a cópiilor unor fişiere.

14 Care din următoarele măsuri este una de distribuţie a expunerii la daune?a) depozitarea materiilor prime şi materialelor în mai multe depozite;b) păstrarea în rezervă a unor utilaje, pentru cazul în care cele folosite în mod curent s-ar avaria;c) plasarea economiilor băneşti în mai multe conturi, deschise la bănci diferite.

15 Construirea de parapeţi pe marginea unui drum public este o măsură de:a) evitare a riscului;b) prevenire a daunelor;c) limitare a daunelor.

16 Prin dispersia expunerii la daune se înţelege:a) dispersia (sau abaterea pătratică) a daunelor, calculată pe baza datelor statistice disponible;b) separarea unităţilor expuse la risc, în scopul minimizării eventualelor daune;c) repartizarea fondurilor destinate acoperirii daunelor între unităţile expuse la risc.

17 Tehnicile de control al riscului sunt:a) proactive;b) reactive;c) nici proactive, nici reactive.

18 Duplicarea expunerii se foloseşte:a) numai din considerente legate de managementul risului;b) din alte considerente decât cele de management al riscului;c) atât din considerente de management al riscului, cât şi din alte considerente.

19 “Un hoţ pătrunde prin efracţie într-un magazin.” În această scurtă relatare, hoţul joacă

102

(inconştient) rolul unei “verigi” a lanţului riscului. Care?a) mediulb) hazardulc) interacţiunead) evenimentule) consecinţele

20 Descrieţi cele cinci “verigi” ale “lanţului riscului” pentru fiecare din principalele riscuri cu care se confruntă organizaţia în care lucraţi (sau altă organizaţie pe care o cunoaşteţi bine).

21 Alcătuiţi o listă a celor mai importante riscuri cu care se confruntă organizaţia dvs. şi încercaţi să identificaţi, pentru fiecare dintre ele, cele mai potrivite tehnici de control.

22 Daţi exemple de activităţi de prevenire a daunelor concentrate pe hazard, mediu şi interacţiunea dintre mediu si hazard, altele decât cele prezentate în acest capitol.

23 Explicaţi cele două tehnici de dispersie a expunerii la daune şi daţi exemple concrete de aplicare a lor.

103