DESPRE IERURGII

Ce trebuie să ştim despre ierurgii ?

În afară de Sfintele Taine, Biserica Ortodoxă mai are şi alte slujbe

speciale pentru sfinţirea omului şi a naturii. Aceste slujbe se numesc

ierurgii. Acestea sunt rugăciuni de binecuvântare şi sfinţire a omului

în diferite momente şi împrejurări ale vieţii, precum şi de

binecuvântarea şi sfinţire a firii înconjurătoare şi a diferitelor obiecte

sau lucruri de folos omului.

Rolul ierurgiilor este acela să curăţească şi să binecuvânteze pe

om şi firea înconjurătoare sau vietăţile şi lucrurile de care omul are

nevoie pentru trai sau pentru mântuirea sufletului şi preamărirea lui

Dumnezeu. Căci păcatul primilor oameni a adus stricăciunea şi

nefericirea nu numai în viaţa omenească, ci a stricat şi armonia dintru

început a firii înconjurătoare, când toate cele ce făcuse Domnul „erau

bune foarte”(Fac. 1, 31). Greşeala protopărinţilor neamului omenesc a

tulburat si pacea celorlalte vieţuitoare, peste care Dumnezeu îl făcuse

pe om stăpân (Fac. 1, 28-30) şi a prihănit pământul, din care omul

fusese zidit, pe care e silit să trăiască, din care el îşi trage hrana şi

mijloacele de trai. Urmările păcatului au păgubit deci nu numai fiinţa

omenească, ci s-au răsfrânt asupra întregii firi, făcând-o să sufere

împreună cu omul, să aştepte şi să dorească şi ea izbăvirea din

stricăciune.

Căzuta sub inraurirea si puterea celui rau, din pricina pacatului

omenesc, firea vazuta a capatat, odata cu omul, putinta de a fi adusa

din nou la curatenia si armonia dintru inceput, prin venirea

Mântuitorului. Imbracand cu adevarat firea omeneasca, Mântuitorul

Si-a legat toata viata Sa pamanteasca de natura; mergand pe pamant,

a strabatut ogoarele si lanurile, a iubit florile campului si a admirat

pasarile cerului, pe care le-a dat pilda omului pentru stralucirea si

frumusetea lor, a mancat roadele pamantului, S-a botezat in apa

Iordanului, a fost uns cu mir si aromate. Astfel, sfintind El insusi firea

omeneasca pe care a purtat-o, Mantuitorul a lasat sfintilor Sai

Apostoli si puterea de a sfinti firea inconjuratoare, de a o sustrage de

sub inraurirea si stapanirea celui rau (Matei 10, 8; Marcu 16, 17-18),

de a o aduce din nou sub inraurirea harului dumnezeiesc, spre slava

lui Dumnezeu si spre folosul omului556 (Nicolae Cabasila, Despre

viata in Hristos, cart. V, trad. rom. p. 128).

De aceea, Biserica Ortodoxa binecuvanteaza toate lucrurile firii:

florile si iarba campului, tarinile, livezile si lanurile, roadele

pamantului si fructele pomilor, ramurile arborilor, mancarurile si tot

ceea ce vine in atingere cu omul, dupa folosul si trebuintele fiecaruia.

Ea binecuvanteaza de asemenea si munca credinciosului, ocupatiile si

indeletnicirile cu care acesta isi intretine viata, inceputul si sfarsitul

oricarei munci, precum si momentele, intamplarile si imprejurarile

cele mai de seama din viata noastra, atat cele de bucurie cat si cele de

intristare. Toate rugaciunile si slujbele savarsite cu un astfel de scop si

in asemenea imprejurari poarta in general numirea de ierurgii.

Care sunt foloasele ierurgiilor?

Prin ele puterea sfintitoare si inraurirea curatitoare a Bisericii se

revarsa atat asupra fiintei omenesti, cat si asupra intregii firi, scotand-

o de sub puterea blestemului si sfintind-o. Cu alte cuvinte, prin

Biserica, adica prin slujitorii ei, se impartaseste si firii neinsufletite,

precum si vietatilor necuvantatoare, harul dumnezeiesc, in masura

care le este de trebuinta. Astfel, dupa cuvantul Sf. Apostol Pavel,

„orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat,

daca se ia cu multumire, caci se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu

si prin rugaciune” (I Tim. 4, 4-5). Firea vazuta, care pana aici era mai

degraba potrivnica omului, devine in felul acesta un mijloc prielnic de

trai si un ajutor spre mantuire, fiind impreuna partasa cu omul la

preamarirea Ziditorului. Omul, impacat din nou cu Dumnezeu, atrage

deci cu sine toata zidirea din nou spre Dumnezeu si o apropie de El, ca

totul sa fie strabatut si desavarsit de harul dumnezeiesc. Ierurgiile

pregatesc astfel si prevestesc faptura cea noua care va sa vie,

transfigurarea creatiunii sau acel „cer nou” si „pamant nou”, pe care

le-a vazut Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan in descoperirea primita

(Apoc. 21, 1) si pe care le asteptam, potrivit fagaduintei, dupa sfarsitul

veacului acestuia (II Petru 3, 13). Prin ce se deosebesc ierurgiile de Sfintele Taine?

Intai prin aceea ca Sfintele Taine sunt intemeiate de catre

Mantuitorul insusi si privesc numai viata omului, sfintind momentele

sau imprejurarile cele mai de seama din cursul ei; ierurgiile sunt

oranduite de Biserica si au un camp de inraurire mai larg, privind nu

numai viata omului, ci si natura (firea) si fapturile necuvantatoare. De

aceea unele se si savarsesc in afara locasului bisericesc, in case si in

sanul naturii. Al doilea, se deosebesc prin aceea ca Tainele sunt slujbe

de temelie pentru mantuirea omului, unele din ele fiind de neaparata

trebuinta pentru mantuirea oricarui crestin (ca Botezul, Mirungerea,

Pocainta, impartasirea); pe cand, in ce priveste ierurgiile, acestea daca

nu sunt toate absolut necesare pentru mantuire, conduc toate la

mantuire, aducand sfintire omului si naturii. Ele sustin, in viata

credinciosului, harul si sfintenia, pe care le capatam prin Sfintele

Taine, facandu-le mai lucratoare.

Mai trebuie spus de asemenea ca ierurgiile au un loc de mijloc

intre Taine si rugaciunile individuale ale crestinului. Ele se refera la

multiplele trebuinte concrete ale omului, ca si rugaciunile lui

individuale. Dar fiind savarsite de preot, aduc o implinire mai sigura a

celor cerute, caci in rugaciunea preotului e prezenta Biserica, in

numele careia el se roaga si face rugaciunea pentru credinciosi561 (Pr.

Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica speciala, Bucuresti, 1980, p. 441; Pr.

Prof. Dr. D. Staniloae, Sfintele Taine si ierurgiile bisericesti, in

„Ortodoxia”, nr. 3, iulie-septembrie, 1985, p. 453).

Unde si cand se savarsesc ierurgiile?

Unele se săvârşesc: a) în biserică, de pildă: molitva mamei la 40 de

zile după naştere, sfinţirea vaselor şi a vesmintelor bisericeşti s.a.;

altele, în case: sfeştaniile, ierurgiile în legătura cu înmormântarea s.a.;

b) în afara bisericii, adică în case, pe câmp etc., de pildă:

binecuvântarea caselor, a ţarinilor, a holdelor, a fântânilor s.a.

Cât priveşte timpul în care se săvârşesc, unele ierurgii sunt legate

de anumite sărbători sau date din cursul anului bisericesc, ca

binecuvântarea salciei, la Florii şi a ouălor roşii, la Paşti, Aghiasma

Mare, la Bobotează; altele insă nu sunt legate de nici un soroc anumit,

ci se săvârşesc oricând este de trebuinţă: sfeştaniile prin case, care se

fac de obicei miercurea şi vinerea, dezlegările şi rugăciunile la diferite

trebuinţe.

Ierurgii în legătură cu naşterea omului:

1) Rânduiala de ziua întâi pentru femeia lăuză, îndată după

naştere. În prima zi, îndată ce femeia naşte un prunc viu, soţul acesteia

sau o rudă a proaspetei mame aduce la biserică o sticlă cu apă curată

(plată) pentru sfinţire, iar preotul se roagă pentru iertarea păcatelor

mamei şi pentru îndepărtarea tuturor răutăţilor şi pentru

vindecare. Cu această apă sfinţită se stropeşte casa, lăuza, pruncul şi

toţi ai casei. Apoi preotul citeşte trei molitve pentru femeia lăuză, în

care se roagă pentru grabnica ei ridicare din patul naşterii, pentru

iertarea păcatelor ei, pentru ocrotirea ei şi a pruncului de bântuiala

duhurilor necurate şi pentru curăţirea mamei de întinăciunea

trupească pricinuită de naştere. În a doua rugăciune, preotul cere

Domnului s-o miluiască pe mamă, pe prunc, trimiţându-le îngeri

luminaţi si strălucitori, ferindu-i de toată fermecătura si de asuprirea

duhurilor rele. Se citeşte si rugăciunea de curăţenie pentru cei care s-

au atins de lăuză, considerându-se "necuraţi", după Levitic (12, 1-4).

Dacă preotul face această molitfă acasă, stropeşte cu apă sfinţită

pruncul, casa şi pe cei ai casei; iar copilul însemnat cu semnul sfintei

cruci la frunte, la gură şi la inimă. Din apa sfinţită cu acest prilej se

obişnuieşte a se pune în baia (scăldătoarea) copilului, în primele trei

zile după naştere.

2) Rugăciunea la însemnarea pruncului, când i se pune numele, la

opt zile după naştere.

La opt zile după naştere, este chemat preotul acasă unde se află

pruncul născut şi face rugăciunea de punere a numelui

copilului. Preotul îl binecuvântează, făcându-i semnul crucii la frunte,

pentru luminarea minţii şi a gândurilor; la gură, pentru sfinţirea

cuvântului şi a suflării, şi la piept, pentru ferirea inimii de poftele şi

patimile trupeşti; apoi îi citeşte o rugăciune pentru punerea numelui.

În timpul din urmă, preoţii împreunează această rânduială fie cu cea

din ziua întâi, fie cu cea a botezului. Datina de a pune numele

pruncului a opta zi după naştere este veche, fiind moştenita din Legea

Veche, care orânduise această zi pentru curăţirea pruncilor de sex

bărbătesc, prin taierea împrejur şi prin punerea numelui (Lev. 12, 3).

Noi, creştinii, am păstrat-o fiindcă şi Mântuitorul însuş a fost tăiat

împrejur a opta zi după naştere, când I s-a pus numele de Iisus (Luca

2, 21). Numele care se dă la botez este de obicei numele naşului sau al

Sfântului zilei, sau al altui sfânt pe care părinţii îl aleg copilului ca

patron sau ocrotitor. Este bine să se pună nume de sfinţi din

calendarul ortodox. Sfântul al cărui nume îl purtăm trebuie să fie

pentru noi nu numai un ocrotitor sau păzitor, ci si un model de urmat

şi un îndemn statornic spre adevărata vieţuire creştinească.

3) Rânduiala îmbisericirii pruncului şi a curăţirii lăuzei, la 40 de

zile după naştere.

La 40 de zile, lăuza luând pruncul vine la biserică, unde i se fac

rugăciunile de curăţire si de îmbisericire a copilului. Acestea amintesc

momentul când Maica Domnului, la împlinirea zilelor curăţeniei, a

adus dumnezeiescul Prunc la templu, unde a fost primit în braţe de

dreptul Simeon, binecuvântând pe Dumnezeu că a văzut mântuirea

aşteptată de Israel (Luca, 2, 22-30). Preotul citeşte molitvele de

curăţire, rugându-se întâi pentru mamă, ca Dumnezeu să o curăţească

de întinăciunea lăuziei şi să o învrednicească a intra din nou în sfântul

locaş şi a se împărtăşi cu Sfintele Taine; se roagă apoi pentru prunc,

pentru ca Dumnezeu să-l crească, sa-l binecuvânteze şi să-l sfinţească,

învrednicindu-l, la vremea cuvenită, de luminarea botezului.

După terminarea rugăciunilor - citite în pronaosul bisericii - dacă

pruncul este deja botezat, preotul luându-l pe braţe îl închină la

sfintele icoane, ca Domnul Iisus şi Maica Domnului să-l ocrotească în

viaţă rostind cuvintele: "Se îmbisericeşte robul lui Dumnezeu (N) în

numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin"; iar dacă este

băiat merge cu el şi în altar, închinându-l în cele patru părţi ale Sfintei

Mese şi la Proscomidie, apoi în mijlocul bisericii, rostind de fiecare

dată cuvintele de îmbisericire. Şi încredinţându-l mamei îi miruieşte

pe amândoi. In caz că pruncul e nebotezat, preotul, după ce l-a luat în

braţe, face cu el - din pronaos spre altar - semnul crucii şi miruieşte

numai pe mamă, urmând a-l îmbiserici, după botez.

4) Molitfa ce se face la femeia care a avortat copilul.

De se va întâmpla ca femeia să avorteze copilul, cu voie sau fără

de voie, de îndată să alerge la preotul ei duhovnic să se spovedească si

să-i citească molitfa de curăţire. În rugăciunea de iertare preotul

spune: "...Însuţi şi pe roaba ta aceasta (n) care astăzi a căzut în

păcatul uciderii cu voie sau fără de voie şi a lepădat pe cel zămislit

într-însa ....vindecă-i durerile, sănătate şi putere trupului şi sufletului

dăruieşte-i şi cu înger de lumină păzeşte-o de toată năvălirea

nevăzuţilor vrăşmaşi...".

Ierurgii în legătură cu moartea omului: citirea stâlpilor,

înmormântarea, parastasele

1) Slujba la ieşirea cu greu a sufletului.

Trebuie să ştie orice creştin care are în îngrijire un bolnav,

netransportabil, să cheme preotul acasă pentru a-l împărtăşi grabnic.

Să nu aştepte până bolnavul nu mai poate vorbi, devine inconştient

sau intră în comă, când preotul nu-i mai poate administra sfintele

taine. Când se constată că un bolnav trage cu greu să moară, sau nu

poate sa-şi dea sufletul, să cheme preotul pentru a-i citi slujba de

"ieşire cu greu a sufletului". În cadrul acestei slujbe, care se

săvârşeşte la capul bolnavului, preotul se roagă pentru iertarea

păcatelor celui aflat pe patul suferinţei şi pentru ca Dumnezeu să-i fie

îndurător în "cumpăna cea dreaptă" a sfârşitului, cerându-i

despărţirea sufletului de trup. După citirea unor tropare, preotul

citeşte o rugăciune pentru sufletul cel osândit spunând: "Stăpâne

Doamne, Dumnezeul nostru, Atotţiitorule, Cel ce voieşti ca toţi

oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului; Care nu

voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, ne rugăm şi

cu umilinţă cerem Tie: sufletul robului Tau (N), dezleagă-l de toată

legătura şi-l slobozeşte de tot blestemul, căci Tu eşti Cel ce dezlegi pe

cei legaţi şi ridici pe cei căzuţi, nădejdea celor deznădăjduiţi.

Porunceste, dar, Stăpâne, să se dezlege în pace sufletul robului Tău şi

să se odihnească în locaşurile cele veşnice cu toţi sfinţii Tăi, prin Unul-

Născut Fiul Tău cu Care împreună bine eşti cuvântat, cu Preasfântul

şi bunul şi de-viaţă-făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii

vecilor. Amin".

2) Citirea stâlpilor;

În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de

familie, de regulă după amiaza sau seara, pentru a săvârşi slujba

"stâlpilor". Această slujbă este o rugăciune scurtă pentru sufletul

celui răposat, la care se adaugă citirea unor părţi din cele patru

Evanghelii. Pentru aceasta, se pregăteşte din vreme o căţuie în care se

aprinde cărbune şi se pune tămâie, care este dată la vremea cuvenită

preotului pentru a tămâia trupul mortului.

De reţinut: · Unii credincioşi pregătesc tămâia cu care se va tămâia decedatul

în obiecte improvizate (linguri, căni, farfurii, cutii de conserve etc.),

ceea ce nu numai că este inestetic şi nepractic, dar constituie şi o lipsă

de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situaţii, este

indicat să se cumpere de la biserică ori de la magazinele specializate o

căţuie (obiect destinat pregătirii tămâiei şi tămâierii) sau să se

confecţioneze un astfel de obiect, cu deosebita grijă, de un meseriaş

priceput. · Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tămâia să se folosească

drept “foc” sau “jar” spirt, hârtie, capete de lumânare, lemne ori alte

materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum şi miros

neplăcut, anihilând mirosul aromat al tămâiei şi afectând respiraţia

celor prezenţi. Cel mai potrivit este să se procure cărbune special

pentru cădelniţă şi căţuie. · In timpul slujbei încetează orice altă activitate, iar cei prezenţi

păstrează liniştea şi o atitudine serioasă, rugându-se împreună cu

preotul pentru sufletul celui răposat. Nu se vorbeşte, nu se fac gesturi,

nu se râde. De asemenea, fiind moment de rugăciune, membrii familiei

trebuie să-şi impună o reţinere de a plânge zgomotos ori cu vorbe,

pentru a nu tulbura rânduiala slujbei. Cei care ţin lumânări aprinse în

mâini să fie atenţi să nu aprindă hainele celor din jur şi să aibă grijă

să nu curgă ceara pe jos, fie că sunt în casă, la capela mortuară sau în

biserică. · Dacă în ziua respectiva este zi de post, mâncarea trebuie să fie de

post, asemenea şi alimentele folosite la alcătuirea colivei. Pentru a nu

greşi, este bine să ne uităm în calendarul bisericesc, întrucât sunt şi

perioade de dezlegare la anumite mâncăruri de dulce. · După plecarea preotului este bine, dacă se face priveghere de

toată noaptea, să se citească de credincioşii mai evlavioşi, din sfintele

Evanghelii şi Psaltirea. · Nu se fumează, nu se fac glume, nu se râde, nu se spun poveşti, ci

se păstrează o atitudine solemnă. · Unii credincioşi, în situaţia când decedatul nu s-a spovedit şi nu

s-a împărtăşit sau nu i s-a aprins lumânarea atunci când şi-a dat

sufletul, solicită preotului la ectenie (rugăciunea de pomenire) să

adauge “mort nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare”. Într-

adevar, Biserica ne învaţă că “trecerea cuiva din viaţă fără spovedanie

şi fără grijanie (adică ultima împărtăşire, înainte de a-şi da sufletul)

este socotită, pe drept cuvânt, nu numai ca o mare pagubă pentru

sufletul celui răposat, ci si un mare păcat pentru cei ai lui, ramaşi în

viaţă, dacă lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grijă”. În

ultima vreme s-a renunţat la această practică de pomenire, pentru a

nu scoate în evidenţă prin aceasta indiferenţa sau neglijenţa familiei

faţă de cel mutat dintre cei vii.

3) Înmormântarea

Preotul merge la casa celui mort căruia îi citeşte aici rânduiala

obişnuită. Merge apoi la biserică în fruntea unui convoi funerar

format astfel: cel ce duce crucea, cel cu coliva şi vinul, cei cu

steagurile, coroanele şi sfetnicul. Numărul opririlor diferă de obicei

după numărul răspântiilor. În practică se fac trei opriri în numele

Sfintei Treimi. Mortul este pus în biserică cu picioarele înainte apoi se

aprind lumânări în Sfetnice special rânduite în jurul sicriului. După

slujbă mortul este dus la groapă unde preotul toarnă peste el vin

amestecând cu ulei în semnul crucii. Sicriul este coborât în mormânt

unde preotul aruncă pământ în formă de cruce cu mâna sau lopata.

HOTĂRÂRI ALE SFANTULUI SINOD AL BISERICII

ORTODOXE ROMANE

în legătură cu moartea omului

Hotararea luata in sedinta din 15 iunie 1928, privind incinerarea:

1. Preotii sa previna din vreme pe enoriasi, atragandu-le atentia

ca, in cazul cand cineva dintre ei ar voi sa se incinereze, Biserica la va

refuza orice asistenta religioasa;

2. Inainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul

respectiv sa aiba grija sa se informeze pe langa familia mortului, la

care cimitir se va inmormanta cel decedat;

3. Celor ce totusi au fost incinerati sau se vor incinera sa li se

refuze orice serviciu religios, atat la moarte, cat si dupa moarte". Hotararea nr.506, din 1949, privind inmormantarea

sinucigasilor (B.O.R., nr. 7-10, 1949, p. 177-178) "Slujba inmormantarii sinucigasilor <> să fie facuta numai de

catre un singur preot si nu in locasul sfintei biserici, ci pe marginea

gropii, iar preotul sa poarte numai epitrahilul, savarsind slujba dupa

ritual redus. Sa nu se traga clopotele si sa nu se tina cuvantari".

4) Parastasul După înmormântare preotul merge la casa răposatului şi face

rânduiala propriu-zisă a răposatului.

Coliva de la parastas simbolizează trupul celui adormit şi este

simbol al învierii.

Zilele în care se mai pot face parastase sunt: - la trei zile după moarte-în nădejdea învierii şi amintirea ridicării

din mormânt a Mântuitorului în a treia zi sau-atunci începe

putrezirea trupului afară de inimă. - la nouă zile – în cinstea celor nouă cete îngereşti (atunci începe

să putrezească inima) - pomenirii se mai fac la 3, 6, 9 luni şi la un an, apoi în fiecare an

la data morţii (de obicei).

* * * Sfaturi practice şi rânduieli bisericeşti

în legătură cu moartea omului

Cum trebuie să fie sfârşitul adevăratului creştin?

In rugăciunile ei, Biserica ne îndeamnă să cerem de la Dumnezeu,

între altele, «sfârşit creştinesc vieţii noastre: fără prihană, neînfruntat,

cu pace...», adică în pace cu toata lumea si cu cuget împăcat, liniştit,

fără teama de moarte.

Care este grija si datoria creştinească cea mai de seamă a celor vii

faţă de cei ce-si dau sufletul?

Ca aceştia din urmă să moară spovediţi şi împărtăşiţi si cu

lumânarea aprinsă in mână. De ce este atât de trebuincioasă spovedania si împărtăşirea în

pragul morţii?

Pentru că mărturisirea păcatelor, mai mult decât oricând în

cursul vieţii, aduce celui pe moarte iertarea acestor păcate, liniştirea

cugetului, împăcarea cu Dumnezeu si cu semenii pe care ii va fi

nedreptăţit, urât sau păgubit cu ceva, sau cu care va fi fost certat. Cat

priveşte Sfânta împărtăşanie, ea, fiind arvuna vieţii veşnice,

alcătuieşte merindea cea mai scumpă si mai de pe urmă, de care nici

un creştin nu trebuie lipsit. Aşa ne povăţuiesc Sfinţii Părinţi adunaţi în

Sinodul I Ecumenic de la Nicea (325), in cel de al 13-lea canon al lor:

«Iar pentru cei ce pleacă (din viată), să se păzească si acum legea

veche si canonicească, încât dacă pleacă cineva, să nu fie lipsit de

merindea cea mai de pe urmă si cea mai trebuincioasa...». Sfântul

Trup si Sânge va fi pentru sufletul celui raposat cel mai bun tovaras,

scut si apărător in fata Tronului Judecaţii. Iar trecerea cuiva din viata

fara spovedanie si fara grijanie este socotita, pe drept cuvânt, nu

numai ca o mare paguba pentru sufletul celui raposat, ci si un mare

pacat pentru cei ai lui, ramasi in viata, daca lucrul s-a petrecut din

vina sau nepurtarea lor de grija.

De ce se pune lumânare aprinsă in mainile celui ce trage să

moară? Pentru că lumina este, pe de o parte, călăuza sufletului pe calea

cea fără de întoarcere, risipind întunericul morţii, iar pe de altă parte

ea închipuie pe Hristos si Evanghelia Sa, căci El a spus: „Eu sunt

Lumina lumii. Cel ce-Mi urmeaza Mie nu va umbla întru întuneric, ci

va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Avand deci lumanarea in mainile

sale, omul trece la cele de dincolo impreuna cu Hristos si avand cu el

„lumina vietii” celei vesnice, pe care a primit-o inca de la botez.

De ce se trag clopotele bisericii când moare cineva? Ca să vestească si celorlalţi membri ai parohiei ca unul dintre ei i-

a părăsit, să-i îndemne la rugăciune pentru iertarea păcatelor lui (de

aceea toti zic: „Dumnezeu sa-l ierte!”) si să le aducă si lor aminte ca

toti sunt muritori.

De ce se scalda trupul răposatului si apoi e îmbrăcat în haine

curate? Urmând pilda celor dintâi creştini (Fapte 9, 37), spălăm trupurile

răposaţilor, în semn de curăţire, cu apa curată, care aduce aminte de

apa botezului, arătând cu aceasta că cei răposaţi au trăit crestineste.

Apoi imbracam trupurile in haine noi si curate, inchipuind vesmantul

cel nou al nestricaciunii, cu care ele vor invia la ziua judecatii (I Cor.

15,42-44). Pentru ce se aseaza trupul răposatului in sicriu si cu fata spre

răsărit?

Se asează in sicriu, pentru a fi ocrotit de greutatea pământului, înainte

de putrezire, si pentru a arata ca trupul se afla sub acoperamantul

Celui Prea Înalt si se odihneşte sub umbra Celui Atotputernic

(Ps.90,91). Se aseaza cu fata spre rasarit, ca si la botez, pentru ca

dinspre Rasarit ne-a venit Hristos, lumina cea adevarata, si tot

dinspre Rasarit va veni El la judecata viitoare (Matei 24, 27). Trupul e

acoperit cu o panza albă, aratand ca raposatul se afla sub

acoperamantul lui Hristos.

De ce se pune icoana sau cruce pe pieptul celui repausat?

Pentru a arata ca crestinul isi da duhul in Hristos, intru Care si

Caruia I se incredinteaza la moarte.

Ce slujba se face la casa celui repausat? Indata dupa moarte sau inainte de inmormantare, preotul

savarseste la casa repausatului panihida sau panahida. Numele acestei

ierurgii vine de la cuvantul grecesc Pannihis, care inseamna

priveghere sau slujba de toata noaptea, deoarece panihida inlocuieste

priveghiile, adica rugaciunile din timpul noptii, care se faceau

odinioara in biserici, in ajunul praznicelor mari, sau in case, la

capataiul celor repausati. Aceasta slujba e o prescurtare a slujbei

inmormantarii, fiind alcatuita din rugaciunile incepatoare obisnuite,

troparele de la inceputul slujbei inmormantarii, rugaciunea

«Dumnezeul duhurilor si al tot trupul...» in care ne rugam pentru

iertarea si odihna celor raposati, apoi "vesnica pomenire". Apoi se

citesc evangheliile care in popor sunt numite stâlpi.

Cand se face inmormantarea?

De obicei a treia zi dupa moarte, cand se face pentru raposat si

prima Pomenire si cand, dupa credinta noastra, sufletul celui repausat

paraseste pentru totdeauna pamantul si locurile pe unde a trait,

pentru a se inalta la cer. De ce trupul celui repausat e adus la biserica inainte de a fi

inmormantat si aici i se face slujba inmormantarii?

Pentru ca aici raposatul se afla pentru cea din urma oara in

mijlocul parohiei sau al obstii crestine in care a trait. El isi ia acum

ramas bun nu numai de la cei ramasi in viata, ci si de la locasul sfant

unde a luat parte la sfintele slujbe, unde a fost botezat, cununat si

impartasit. Si, dupa cum in biserica a primit botezul si imbisericirea,

adica inceputul vietii sale in Hristos, se cuvine ca tot aici sa i se faca si

cea din urma slujba, aceea care binecuvanteaza sfarsitul vietii sale

pamantesti si intrarea pe poarta vesniciei.

Slujba inmormantarii este oare aceeasi pentru toti cei repausati?

Nu. Biserica a intocmit patru randuieli deosebite ale slujbei

inmormantarii: una pentru credinciosii laici sau mireni in varsta, a

doua pentru pruncii si copiii pana la sapte ani, a treia pentru diaconi

si preoti de mir si a patra pentru calugari si arhierei. Ce înseamnă: „Veşnica pomenire”, care se cântă repausatului la

sfârşitul slujbei inmormântării, la punerea în mormânt si la

parastase?

Prin aceasta ne rugam lui Dumnezeu ca, pe de o parte, El sa-Si

aduca pururea aminte de cel raposat, cum s-a rugat talharul pe cruce:

„Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta!”, iar, pe de alta, noi, cei

vii, sa pastram o neintrerupta aducere aminte de dansul, sa nu-1

lasam in uitare, ci sa-1 pomenim totdeauna, rugandu-ne pentru

dansul. Ce este si ce inchipuie coliva, care se face la inmormantari si

parastase? Coliva inchipuie insusi trupul mortului si este totodata un semn

vazut al credintei noastre in inviere si nemurire, deoarece este facuta

din boabe de grau, pe care insusi Domnul le-a infatisat ca purtand in

ele icoana sau asemanarea invierii trupurilor: dupa cum bobul de

grau, ca sa incolteasca si sa aduca roada trebuie sa se ingroape mai

intai in pamant si apoi sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai

intai se ingroapa si putrezeste, pentru ca sa invieze apoi intru

nestricaciune (Ioan 12, 24). De aceea, la binecuvantarea colivei de

către preot, si anume, când se cântă «Vesnica pomenire», rudele si

prietenii mortului ridica tava (farfuria) cu coliva, leganand-o pe

maini, in semn de comuniune sau legatura cu raposatul. Acelasi lucru

inchipuie si gustarea din coliva, dupa binecuvantarea ei. Acelasi rost il

are si coliva simpla, neinsotita de vin, adusa de cei vii in biserica la

ziua numelui lor, spre cinstea si pomenirea praznicului sau Sfintilor

sarbatoriti in acea zi sau spre pomenirea mortilor care poarta numele

acelor sfinti.

Ce sunt pomenile si ce rost au ele?

Pomenile sau praznicele mortilor sunt mesele care se fac in cinstea

si pomenirea mortilor. Ele sunt ramasite ale vechilor agape sau mese

fratesti, cu care era impreunata in vechime slujba inmormantarii. Tot

pomana se numeste si orice fapta de milostenie facuta pentru

pomenirea si folosul mortilor, ca de pilda hainele sau lucrurile care se

dau saracilor si care sunt binecuvantate de preot printr-o molitva

deosebita. Pentru ce se pune cruce la capataiul mortilor?

Pentru ca Sfanta Cruce este semnul credintei celui adormit,

semnul lui Hristos si al biruintei Lui impotriva mortii. Crucea, care

strajuieste deci mormantul crestinului, arata ca cel ce doarme sub

scutul ei a adormit intru Hristos si cu nadejdea ca se va scula

impreuna cu El la invierea cea de obste.

Prin ce se arata grija noastra fata de cei repausati?

Prin inmormantarea lor dupa datina crestineasca si prin

savarsirea rugaciunilor si slujbelor oranduite de Biserica pentru

pomenirea lor. De aceea, trebuie sa pomenim pururea pe raposati si sa

ne rugam pentru dansii, atat in rugaciunile noastre personale, de

fiecare zi, cat si prin slujbele si randuielile asezate de Biserica pentru

aceasta, la soroacele cuvenite.

Care sunt soroacele sau termenele pentru pomenirea celor

raposati?

Ziua a treia, a noua si a patruzecea dupa moarte; la trei, sase si

noua luni si la un an dupa moarte; apoi in fiecare an pana la sapte ani

dupa moarte.

De ce se face pomenirea la aceste soroace?

Se face la trei zile, in cinstea Sfintei Treimi, intru Care ne

mantuim si in amintirea invierii celei de a treia zi a Domnului, Care,

sculandu-Se din morti, S-a facut parga sau incepatura si chip al

invierii celor adormiti; la noua zile, pentru ca raposatul sa se

invredniceasca de partasia cu cele noua cete ingeresti si in amintirea

orei a noua in care Domnul, inainte de a muri pe Cruce, a fagaduit

talharului Raiul, pe care ne rugam sa-1 mosteneasca si raposatii

nostri; la patruzeci de zile (sase saptamani), in amintirea inaltarii la

cer a Domnului care a avut loc la patruzeci de zile dupa inviere,

pentru ca sufletul celui raposat sa se inalte si el la cer; la trei luni, la

sase luni, la noua luni si la un an, in cinstea si slava Sfintei Treimi,

dupa pilda crestinilor din primele veacuri, care praznuiau in fiecare

an ziua mortii mucenicilor si a sfintilor, ca zi de nastere a lor pentru

viata de dincolo. Termenul de sapte ani, cand se face pentru cea din

urma oara datornica pomenire anuala a raposatului, e numar sfant

(cele 7 zile ale facerii lumii) si se socoteste ca atunci trupul omului e cu

totul desfacut in tarana. De aceea, in randuiala manastirilor, atunci

cand se implinesc sapte ani de la ingroparea calugarilor, se face

dezgroparea osemintelor si asezarea lor in racla sau osuar, ori in

gropnita de obste.

Cum se numeste slujba care se face la aceste soroace, pentru

pomenirea repausatilor?

In cartile de slujba se numeste panihida (panahida), dar in popor

poarta de obicei numirea de parastas, de la cuvantul grecesc Paristimi

a se infatisa inaintea cuiva, a mijloci, deci rugaciune de mijlocire

pentru raposati. Parastasul nu e altceva decat o prescurtare a slujbei

inmormantarii. Partea de capetenie o alcatuiesc rugaciunile de

dezlegare si iertare, rostite de preot la sfarsitul slujbei, urmate, ca si la

inmormantare, de «Vesnica pomenire». La parastas se aduc intru

pomenirea celui raposat coliva, paine si vin din care se toarna jos

peste mormantul celui raposat. Se pot face parastase in tot timpul anului?

Nu se pot face parastase in urmatoarele zile si rastimpuri din

cursul anului:

a) Duminicile de peste an, pentru ca duminica, amintind ziua

Invierii Domnului, e zi de bucurie, iar nu de intristare. b) In cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului.

Chiar daca in unele biserici se fac parastase Duminica, cel putin in

Duminicile Penticostarului, adica in cele dintre Pasti si Rusalii, nu se

cuvine nicidecum sa se faca parastase, pentru a nu se intuneca bucuria

Praznicului cel Mare al Invierii.

c) De la lasatul secului de carne pana la sambata intaia din Postul

Mare, sambata Sf. Teodor.

d) Din sambata Floriilor pana in Duminica Tomii.

e) La praznicele imparatesti sau sarbatori mari. In timpul Postului Mare, nu se face parastas in zilele de rand

(luni, marti, miercuri, joi si vineri), deoarece in aceste zile nu se face

Liturghie obisnuita sau deplina (can. 49 Laodiceea). Ce sunt „sarindarele”?

Cuvantul «sarindar», de la cuvantul grecesc sarantafia, inseamna

pomenirea unui raposat sau a unui pomelnic intreg de raposati la 40

de Liturghii in sir, mai ales in primele 40 de zile de la moartea cuiva,

precum ne indeamna sa facem Sf. Simion al Tesalonicului. La sfarsitul

celor 40 de Liturghii se face parastas si se pomenesc raposatii tuturor

credinciosilor care au dat pomelnice, ceea ce se numeste dezlegarea

sau slobozirea sarindarelor.

Când se fac pomenirile morţilor în timpul anului? Biserica pomeneste pe raposati in toate sambetele de peste an.

Sambata e ziua din cursul saptamanii inchinata amintirii tuturor

sfintilor si raposatilor, pentru ca cuvantul sambata (adica Sabat)

inseamna odihna; e ziua in care Dumnezeu S-a odihnit dupa zidirea

lumii si in care, deci, cerem si noi odihna celor raposati, dupa

ostenelile si alergarea din aceasta viata si pentru ca sambata e ziua in

care Mantuitorul a stat in mormant cu trupul, iar cu sufletul s-a

pogorat la iad, ca sa elibereze din el pe toti dreptii cei din veac

adormiti. Parastasele care se fac duminica nu sunt potrivite cu

bucuria Invierii, pe care o praznuim in aceasta zi.

Care sunt sâmbetele morţilor?

Biserica face pomenire de obşte tuturor celor morti, in anumite

sambete din cursul anului, numite sambetele mortilor, astfel:

a) Sambata Rusaliilor (numita si Mosii de vara, adica ziua de

pomenire a mosilor si stramosilor nostri), pentru ca pogorarea

Sfantului Duh, care se va serba a doua zi, sa se faca si asupra celor

adormiti, izbavindu-i din stricaciune si din pedeapsa. Se aduc la

biserica si se impart la morminte mancaruri, fructe, haine si vase.

b) Sambata lasatului sec de carne (numita Mosii de iarna),

deoarece Duminica urmatoare fiind inchinata pomenirii infricosatei

Judecati, facem rugaciune pentru raposati, ca Dumnezeu sa Se indure

de ei la Judecata de apoi. Se mai obisnuieste, de asemenea, a se face

parastase mai cu osebire in Sambata a doua, a treia si a patra din

Postul cel Mare, pentru ca in celelalte zile din acest timp al Postului nu

se savarseste Liturghie si deci nu se pot face nici parastase pentru cei

raposati; de asemenea, in Sambata lui Lazar, dinaintea Floriilor, cand

praznuim amintirea invierii lui Lazar de catre Domnul, rugandu-ne ca

Domnul sa invieze si pe raposatii nostri, la vremea cuvenita.

c) Penultima sambata de dinaintea lasatului sec pentru Postul

Nasterii Domnului, numita Mosii de toamna.