5anxietatea

Psihologie clinică Tatiana Turchină, lector

Tema 6: TULBURĂRI ANXIOASESubiecte

1. Anxietatea – fenomen, caracteristici.2. Clasificarea tulburărilor anxioase. 3. Personalitatea anxioasă. 4. Originea tipului de personalitate anxios. 5. Teorii ale anxietăţii: abordarea psihodinamică, teorii comportamentale, teorii cognitive.

Resurse bibliografice:- Enăchescu C., Tratat de igienă mintală, Ed Polirom, Iaşi, 2004- Holdevici I., Psihoterapia tulburărilor anxioase, Ed. Ceres, Buc., 1998- Horney K., Personalitatea nevrotică a epocii noastre, Ed. IRI, Buc., 1998- Tallis F., Cim să depăşim stările de nelinişte, Ed. Polimark, Buc., 1996- Tallis F., Obsesiile, Ed. Polimark, Buc., 1998

1. Anxietatea – fenomen, caracteristici.

Anxietatea este un fenomen cu care fiecare s-a întîlnit în viaţa cotidiană şi care însoţeşte, de asemenea, multe tulburări psihice. E vorba de o suferinţă îngrozitoare care poate să se manifeste cu o intensitate absolut neobişnuită, împingîndu-l pe individ la acte necugetate. Problema anxietăţii constituie un punct spre care converg problemele cele mai diverse şi mai importante, o enigmă a cărei dezlegare ar trebui să proiecteze fascicule de lumină asupra întregii noastre vieţi psihice.

Anxietatea este o stare afectivă vagă, difuză, de nelinişte, de apărare, tensiune, îngrijorare şi teamă nemotivată, fără obiect, care produce disconfort pin punct de vedere psihologic. Anxietatea generează produse imaginative abundente care nu pot fi ignorate şi nici eliminate, care pun stăpînire pe persoana umană şi o domină.

Anxietatea poate fi definita ca o stare sau conduită emoţională neplăcută ce este caracterizată de trăiri subiective, de tensiune şi teamă, prin activarea excesivă a sistemului nervos central (Spielberger, 1972).

Anxietatea are grade diferite de profunzime. Cînd este prezentă într-o proporţie mult mai redusă poate fi considerată fenomen normal cu valenţe motivaţionale şi chiar cu rol declanşator al creativităţii, iar cînd este mai accentuată şi mai profundă devine simptom al unor tulburări psihice.

Anxietatea deţine două elemente fundamentale:- o situaţie văzută de individ ca ameninţătoare şi- convingerea individului de incompetenţa sa de a face faţă situaţiei respective.

Teoretic, nu există lucruri care să nu poată fi sursă de anxietate, menţionînd în special, prezenţa elementului de subiectivitate. Acesta depinde în mare măsură de gradul de cunoaştere a realităţii şi de sentimentul propriei puteri în faţa lumii exterioare. Drept exemplu: este clar că sălbaticul va fi anxios, neliniştit la vederea unui tun sau a eclipsei de soare. Pe cînd omul civilizat nu simte nici o nelinişte, ştiind ce este tunul şi să prezică eclipsele. E argumentată şi viceversa - tocmai faptul de a şti prea multe este, uneori, cauza anxietăţii pentru că în acest caz pericolul este prevăzut din timp.

Situaţia care creează starea de spaimă, nelinişte poate fi descrisă astfel: subiectul este pregătit faţă de pericol, manifestîndu-se printr-o exaltare a atenţiei senzoriale şi a tensiunii motrice. Această stare de aşteptare şi de pregătire este incontestabil o stare favorabilă, fără de care subiectul ar fi fost expus unor urmări grave. Din această stare decurg pe de o parte, acţiuni motrice - fuga, şi apoi - apărarea activă, iar pe de altă parte, ceea ce trăim ca pe o stare de nelinişte - anxietatea.

2. Clasificarea tulburărilor anxioase.

Freud şi Janet sunt recunoscuţi ca fiind printre primii care au studiat mai îndeaproape fenomenul anxietăţii la sfîrşitul secolului XIX. Începând cu mijlocul anilor 60 ai sec XX, anxietate este din nou

1


obiect de studiu. Acest fapt a dus la noi clasificări şi la dezvoltarea unor metode noi de tratament.

Datorită faptului că în 1895 Freud deja a descris nevroza anxioasă, se vehicula ideea că anxietatea este mult mai frecventă la nevrotici. Din acest punct de vedere trebuie distinse anxietatea reală de anxietatea nevrotică. Prima formă transpare în faţa unui pericol real, adică a unei vătămări aşteptate, prevăzute şi este asociată cu reflexul de fugă. Anxietatea reală poate fi considerată ca o manifestare a instinctului de conservare. Anxietatea nevrotică prezintă starea de aşteptare a unui pericol inexistent sau mai puţin existent şi este caracterizată de următoarele simptome: iritabilitate generală, aşteptare anxioasă, acces de angoasă, tulburări ale funcţiei corporale, pavor nocturn, vertij, apariţia fobiilor, tulburări digestive, parestezii, posibilitatea de cronicizare a mai multor simptome menţionate (Huber, 1997).

Noua clasificare se deosebeşte de cea veche prin abandonarea conceptului clasic de nevroză şi prin importanţa acordată acceselor de panică în dezvoltarea şi menţinerea tulburărilor anxioase. Clasificarea tulburărilor anxioase după DSM-IV (APA,1994,) este:

♦ Atac de panică♦ Agorafobia♦ Panica fără agorafobie♦ Panica cu agorafobie♦ Agorafobia fără istoric de panică♦ Fobia specifică♦ Fobia socială♦ Tulburarea obsesivo-compulsivă♦ Stresul postraumatic ♦ Stresul acut♦ Anxietatea generalizată♦ Tulburarea anxioasă datorată unei condiţii medicale generale

Conform literaturii de specialitate sunt descrise, în speţă, şapte forme de anxietate: anxietatea generalizată, atacul de panică, anxietate socială, fobii simple, agorafobia, tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburarea de stres posttraumatic.

2.1 Atacul de panică

Atacul de panică este una din cele mai frecvent întîlnite forme de anxietate. Atacul de panica este un acces brusc de frică intensă sau anxietate care cauzează simptome îngrijorătoare, dar care nu ameninţă viaţa: bătăi accentuate ale inimii, dificultatea respiraţiei, sentimente de pierdere a controlului sau de moarte iminentă. Caracteristica esenţială a unui atac de panică o constituie o perioadă discretă de frică sau de disconfort intens, acompaniată de cel puţin 4 din 13 simptome somatice sau cognitive. Atacul are un debut brusc şi escaladează rapid pînă la intensitatea sa maximă (de regulă în 10 minute sau mai puţin) şi este adesea acompaniat de sentimentul de pericol şi de dorinţa de a scăpa. Un atac cu mai puţin de patru simptome este numit un atac limitat.

Organismul are un sistem de răspuns la frică, care pregăteşte individul pentru a face faţă unei situaţii sau pentru a se feri de pericol. Atacul de panica survine atunci când acest sistem reacţionează exagerat sau când nu este necesar. În timpul atacului de panica, sistemul nervos reacţionează ca atunci când se are de a face cu o situaţie ameninţătoare de viaţă. Acest răspuns cauzează simptome fizice şi sentimente îngrijorătoare.

Tulburările legate de panică se diagnostichează atunci când o persoana are atacuri de panica repetate, este îngrijorată de eventualitatea unuia nou şi evită locuri care îi pot cauza un atac. O dată ce frecvenţa atacurilor creşte, persoana începe adesea să evite situaţiile în care simte că ar putea avea alt atac de panică sau situaţiile în care nu poate cere ajutor. Această evitare poate evolua către agorafobie. De obicei, atacurile de panica apar în prima parte a maturităţii, dupa vârsta de 25 de ani.

2


Panica ce are loc indiferent de situaţie este numită spontană. Dacă atacul se manifestă în situaţii concrete sau particulare, atunci se vorbeşte de panică situaţională. Există şi aşa-numita panică anticipatorie, declanşată în urma imaginării, gîndirii asupra unei situaţii particulare.

Subiecţii cu atac de panică au sentimentul spaimei că, criza va fi bruscă şi fără avertizare. Ei n-o pot prezice cînd va avea loc, fiind neliniştiţi cînd şi unde va fi următoarea „explozie”. In general, atacul de panică durează cîteva minute, uneori ajungînd la 10 minute. Atacul de panică este comun mai mult femeilor cu un raport de doi la unu. Se manifestă la orice vîrstă, dar mai frecvent la adulţi. De menţionat, că nu oricine care face un atac de panică declanşează o tulburare de panică.

Diagnostic DSM IV - Criterii diagnosticeEpisod distinct de teamă intensă şi disconfort, în care patru sau mai multe dintre următoarele simptome debutează brusc şi ating apogeul într-o perioadă de 10 minute:

• Palpitaţii, ritm cardiac accelerat;

• Transpiraţii;

• Tremurături;

• Senzaţie de sufocare;

• Dureri de piept;

• Greaţă şi dureri abdominale;

• Senzaţie de ameţeală şi leşin;

• Derealizare (detaşare de realitate) sau depersonalizare (detaşare de sine);

• Teamă de a nu pierde controlul sau de a nu înnebuni;

• Teamă de a nu muri;

• Parestezii (senzaţie de amorţeală sau furnicături);

• Frisoane sau puseuri de căldură.

2.2 Agorafobia

Caracteristica esenţială a agorafobiei o constituie frica în legătură cu faptul de a se afla în locuri sau situaţii din care scăparea poate fi dificilă, sau în care nu este accesibil ajutorul în eventualitatea unui atac de panică ori a unor simptome similare panicii. Anxietatea duce de regulă la o evitare pervazivă a unei diversităţi de situaţii care pot include a fi singur în afara casei, a te afla într-o mulţime, a călători cu automobilul, autobusul sau avionul ori a te afla pe un pod sau ascensor, prăvălii şi supermagazine, şi locuri din care nu se poate ieşi dintr-o dată fără a atrage atenţia, precum un scaun la coafor sau un loc la mijloc de rînd într-o sală de spectacole.

Pe măsură ce agorafobia progresează, pacienţii evită tot mai multe din aceste situaţii pînă cînd, în cazurile mai severe, ei pot ajunge mai mult sau mai puţin să se izoleze în casă (sindromul gospodinei ţinute în casă – „housebound housewife syndrome”). Variaţiile aparente ale modelului caracteristic sunt, de obicei, datorate unor factori ce pot reduce simptomele. De exemplu, cei mai mulţi pacienţi devin mai puţin anxioşi atunci când sunt însoţiţi de un om de încredere, iar pentru unii chiar prezenţa unui copil sau a câinelui lor înseamnă ajutor. Astfel de efecte pot sugera, în mod eronat, un comportament histrionic.

Două grupuri de simptome anxioase sunt mai accentuate în agorafobie decît în alte tipuri de tulburări fobice. Întîi, atacurile de panică sunt mai frecvente fie ca răspuns la stimuli ambientali, fie apărînd spontan. Apoi, cogniţiile anxioase despre leşin şi legate de pierderea controlului sunt frecvente în agorafobie.

Anxietatea anticipatorie este un simptom frecvent. În cazurile severe, această anxietate apare cu cîteva ore înainte ca persoana să fie confruntată cu situaţia de care îi este frică, ducînd astfel la o creştere a suferinţei, făcîndu-l uneori pe medic să creadă, în mod eronat, că anxietatea este generalizată şi nu

3


fobică. Depresia este un simptom frecvent şi pare să fie consecinţa limitărilor pe care anxietatea şi evitarea le aduc vieţii normale a pacientului.

Debutul agorafobiei se situează la începutul sau la mijlocul decadei a treia de viaţă, deşi mai există şi o altă perioadă cu frecvenţă mare a debuturilor, la mijlocul decadei a patra. Ambele perioade se situează după vîrsta medie de debut al fobiilor simple (în copilărie) şi a fobiilor sociale (mai ales la sfîrşitul decadei a doua şi începutul decadei a treia) (Marks şi Gelder, 1979).

Pe măsură ce agorafobia progresează, pacienţii devin din ce în ce mai dependenţi de soţ/soţie sau de rude, avînd nevoia de ajutorul acestora pentru acele activităţi (precum cumpărăturile) care provoacă anxietate. Cerinţele în acest sens, la adresa soţului sau soţiei, duc la neînţelegeri, dar problemele conjugale serioase nu sunt mai frecvente la pacienţii cu agorafobie decît la alte persoane din medii sociale similare (Buglass şi colab. 1977) (cit. Tratat de psihiatrie Oxford, 1995).

Studiile indică că două treimi din agorafobici sunt femei. Unii autori argumentează această diferenţă prin factorii social şi cultural. Refortificarea perentală, învăţarea din copilărie şi socializarea sunt consideraţi pattern-uri semnificativi în declanşarea agorafobiei (Fodor, 1974). Autorii Marks şi Gelder (1976) indică existenţa unor antecedente din copilărie şi anume: enurezis, pavor nocturn, fobii simple, fobia şcolară. În populaţia generală, prevalenţa atacului de panică cu şi fără agorafobie este de 1,5%-3,5%. Aproximativ o treime pînă la o jumătate dintre indivizii cu atac de panică au, de asemenea, agorafobie. În loturile clinice, agorafobia apare chiar mai frecvent;

Atacul de panică fără agorafobie apare de două ori mai frecvent şi atacul de panică cu agorafobie de trei ori mai frecvent la femei comparativ cu bărbaţii.

Elementele esenţiale ale agorafobiei fără istoric de panică sunt similare cu cele ale panicii cu agorafobie, cu excepţia faptului că frica este centrată pe apariţia unor simptome similare panicii extrem de incomodante ori a unor atacuri cu simptome limitate decît de atacuri de panică complete.

În populaţia clinică, peste 95% dintre pacienţii cu agorafobie au sau au avut şi atac de panică. În populaţia generală, frecvenţa agorafobiei fără atac de panică este mai mare decît frecvenţa atacului de panică cu agorafobie (deşi există critici legate de modalităţile de evaluare).

Diagnostic DSM IV - Criterii diagnostice

Agorafobia

A - experienţierea unor stări de anxietate în situaţii sau locuri din care ieşirea poate fi dificilă (sau jenantă) sau în care este greu de obţinut ajutor în caz că persoana are un atac de panică sau simptome specifice atacului de panică (Ex. locuri aglomerate, singur acasă, pe un pod, într-un mijloc de transport, într-un loc izolat);B – situaţiile sunt evitate sau suportate cu dificultate.

Atacul de panică (cu şi fără agorafobie)

A1 – atacuri de panică recurente, neaşteptate;A2 – cel puţin unul dintre atacuri a fost urmat timp de o lună de unul din următoarele:

• Îngrijorări persistente legate de probabilitatea apariţiei unui nou atac de panică sau;

• Îngrijorări legate de implicaţiile sau consecinţele atacului sau;

• Modificări importante de comportament legate de prezenţa atacurilor de panică;

B – prezenţa sau absenţa agorafobiei (cu sau fără agorafobie).C – atacurile de panică nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe sau ale unei condiţii medicale generale.

4


Agorafobie fără istoric de atac de panică

A. prezenţa agorafobiei asociată cu teamă de a nu dezvolta simptome asemănătoare atacului de panică;

B. nu au fost satisfăcute niciodată criteriile pentru atacul de panică;

C. dacă se asociază cu o condiţie medicală generală, teama este disproporţionată.

2.3 Fobia specifică ( anterior, fobia simplă)

Fobiile specifice sunt simple nu prin mecanism, ci prin circumscrierea foarte exactă a obiectului care poate genera fobia. Ele sunt declanşate de un stimul specific uşor identificabil. Ele apar imediat înainte sau în timpul confruntării, intensitatea lor creşte pe măsură ce situaţia fobică se apropie şi descreşte odată cu îndepărtarea acesteia. Dacă pacientul este obligat să înfrunte situaţia fobică, se va produce anxietate de anticipare. Este motivul pentru care el încearcă să evite astfel de situaţii, chiar dacă este conştient de caracterul nemotivat sau exagerat al anxietăţii sale.

Diferitele obiecte şi situaţii specifice ce pot declanşa anxietatea sunt numeroase şi au dat naştere la diverse liste şi clasificări. Categoriile de fobii specifice pentru care pacienţii caută un tratament nu sunt totuşi numeroase. Fobiile cele mai frecvente sunt teama de animale (mai ales de cîini, şerpi şi insecte), teama de a vedea sînge sau răni (vederea lor este însoţită de leşin) şi teama de injecţii sau de tratamente dentare. Alte fobii specifice privesc călătoria cu avionul, folosirea ascensoarelor, spaţiile închise (claustrofobie) şi locurile înalte (acrofobie). Debutul acestor tulburări care sunt foarte frecvente în general, prezintă mari variaţii în funcţie de vîrstă. Fobiile sîngelui şi rănilor îşi au debutul în timpul tinereţii şi vîrstei adulte precoce, în timp ce fobiile specifice spaţiilor închise, locurilor înalte şi călătoriilor cu avionul par să debuteze mai degrabă la începutul vîrstei de 30 ani.

Şi evoluţia fobiilor specifice este de asemenea variabilă: unele durează puţin timp şi dispar fără terapie, cum se întîmplă cu majoritatea celor care încep în copilărie (de exemplu frica de întuneric, fobii privind animalele). Altele durează mai mult şi înclină mai mult spre remisiune spontană (de exemplu, unele fobii în legătură cu animalele, claustrofobiile şi acrofobiile) (Huber, 1997).

Epidemiologie:- În populaţia generală, prevalenţa este de 10%-11,3%;- Aproximativ 75%-90% dintre persoanele cu fobii de animale, fenomene naturale sau forme

situaţionale de fobii sunt femei;- Aproximativ 55%-70% dintre persoanele cu teamă de înălţime sunt femei;- Aproximativ 55%-70% dintre persoanele cu fobie de sînge / injecţii / rănire sunt femei.

Diagnostic DSM IV - Criterii diagnosticeA. teamă ilogică, accentuată şi persistentă declanşată de prezenţa sau

anticiparea prezenţei unui obiect sau situaţie specifică;B. contactul cu stimulul fobogen provoacă aproape invariabil un răspuns

anxios imediat, care poate lua forma unui atac de panică declanşat sau favorizat de o situaţie (situaţional);

C. persoana recunoaşte că frica sa este exagerată şi ilogică;D. situaţia fobică este evitată sau suportată cu dificultate.

2.4 Fobia socială (anxietatea socială)

Fobia socială este acea teamă prezentă practic permanent atunci cînd persoana se află în centrul atenţiei altora. Momentul-cheie al acestei temeri este grija individului că s-ar putea comporta într-o manieră neadecvată sau umilitoare. În cazul fobiilor sociale se dezvoltă o frică persistentă, iraţională şi o dorinţă reţinută de a evita situaţii în care subiectul poate fi observat de altcineva. Este vorba în cea mai mare parte a timpului de o teamă de a vorbi sau de a se manifesta în public, de a scrie sau de a

5


mînca în prezenţa altor persoane, de a roşi sau de a se comporta într-un mod mai puţin natural. Fobia socială este o frică intensă de a fi umilit în situaţii sociale. Ea este comună atît femeilor cît şi bărbaţilor.

Fobia socială este frecvent confundată cu timiditatea, între aceste două afecţiuni într-adevăr există şi puncte comune. Totuşi, timizii, spre deosebire de subiecţii cu fobie socială, nu resimt anxietate extremă în anticiparea situaţiei sociale şi nu evită circumstanţele anxiogene. În contrast, indivizii cu fobie socială nu sunt neapărat şi timizi.

Fobia socială perturbă viaţa normală interferînd cu cariera şi cu relaţiile sociale. Teama de a putea fi respins este unul din principalele mecanisme care pot genera singurătatea socială. Persoana cu fobie socială, de regulă, va evita situaţiile temute. Mai rar, persoana respectivă se va forţa să îndure situaţia socială şi o va experienţa cu o anxietate intensă. De asemenea, o anxietate anticipatorie marcată poate surveni cu mult înainte de apariţia situaţiilor sociale sau publice. Poate exista un cerc vicios de anxietate anticipatorie care duce la cogniţie aprehensivă şi la simptome anxioase în situaţiile temute care la rîndul lor duc la o funcţionare realmente redusă sau percepută ca redusă în situaţiile temute, ceea ce duce la incomodare şi la creşterea anxietăţii anticipatorii referitoare la situaţiile temute.

Formele uşoare ale fobiei sociale sunt destul de comune. Spre exemplu, teama de a vorbi în public deseori este specifică actorilor şi muzicienilor, care este depăşită peste un timp. Alte exemple ar fi - dificultatea de a folosi baia publică, frica de a semna sau a scrie numele propriu în prezenţa altora, dificultatea de a mînca sau de a bea în public.

Epidemiologie:- În populaţia generală, prevalenţa este de 3%-13%; majoritate persoanelor afectate se tem să

vorbească în public (mai puţin de jumătate se tem să discute cu persoane străine sau să cunoască persoane noi; mai rar apare teama de a mânca sau bea în public, ori de a utiliza toaletele publice);

- În populaţia clinică, majoritatea pacienţilor se tem de mai multe situaţii publice;- Persoanele cu fobie socială sunt spitalizate rar; tratamentul se face frecvent ambulatoriu;- În populaţia generală, este mai frecventă la femei, dar în populaţia clinică apare la fel de des la

femei ca şi la bărbaţi (uneori chiar mai frecvent la bărbaţi).

Diagnostic DSM IV - Criterii diagnosticeA. teamă accentuată şi persistentă de una sau mai multe situaţii sociale

sau de performanţă, în care persoana este expusă unor oameni nonfamiliali sau unei posibile scrutări de către alţii. Persoana se teme că va acţiona (sau va manifesta anxietate) într-o manieră umilitoare sau jenantă;

B. contactul cu stimulul fobogen provoacă aproape invariabil un răspuns anxios imediat, care poate lua forma unui atac de panică declanşat sau favorizat de o situaţie (situaţional);

C. persoana recunoaşte că frica sa este excesivă sau nejustificată; D. situaţiile sociale sau de performanţă care provoacă teama sunt

evitate sau suportate cu dificultate.E. Evitarea, anticiparea anxioasă sau dificultatea în situaţia socială

interferează semnificativ cu rutina normală, cu funcţionarea profesională (şcolară) sau activităţile sociale.

2.5 Tulburarea obsesivo-compulsivă

Tulburările obsesiv-compulsive se caracterizează prin gîndire obsesivă, comportament compulsiv şi diferite grade de anxietate şi depresie.

Gîndurile obsesive sunt cuvinte, idei sau credinţe recunoscute de către pacient că îi aparţin dar care pătrund cu forţa în mintea sa. Deoarece ele sunt, de obicei, neplăcute, persoana face încercări de a le exclude. Această combinaţie a sentimentului de constrîngere şi a eforturilor de a rezista este caracteristică simptomelor obsesive, dar, dintre cele două, gradul de rezistenţă este cel mai variabil.

6


Gîndurile obsesive pot lua forma unor cuvinte izolate, fraze sau rime; sunt, de obicei, neplăcute şi şocante pentru pacient şi pot fi obscene. Imaginile obsesive sunt scene vii adesea cu un caracter violent sau dezgustător. Gîndurile, impulsurile sau imaginile nu sunt simple temeri excesive în legătură cu problemele reale de viaţă şi este puţin probabil că se referă la o problemă reală de viaţă.

Ruminaţiile obsesive sunt dezbateri interioare în care argumentele pro şi contra unor activităţi cotidiene chiar foarte simple sunt reluate fără sfîrşit.

Impulsiunile obsesive reprezintă pornirea de a îndeplini unele acte, de obicei cu un caracter violent sau stînjenitor, de exemplu, a sări în faţa unei maşini sau a lovi un copil.

Cele mai frecvente obsesii sunt:

- gîndurile repetate în legătură cu contaminarea (de ex. prin strîngerea mîinilor altor persoane);

- dubitaţiile repetate (de ex. a se întreba dacă a efectuat un act oarecare, cum ar fi dacă a lăsat uşa deschisă, a scos fierul de călcat din priză);

- necesitatea de a pune lucrurile într-o anumită ordine (de ex. incomoditate intensă atunci cînd obiectele sunt puse în dezordine sau asimetric);

- impulsuri agresive sau oribile (de ex. de a-şi vătăma propriul copil sau a striga o obscenitate în biserică);

- imagine sexuală (de ex. o imagine pornografică recurentă).

Individul cu obsesii încearcă de regulă să ignore sau să suprime astfel de gînduri sau de impulsuri, ori să le neutralizeze cu un alt gînd sau acţiune (adică, o compulsie).

Compulsiilesunt comportamente repetitive dirijate spre un scop şi intenţionate, derulîndu-se după unele reguli sau în mod stereotip, ca răspuns la obsesie. Ele includ atît activităţi mintale, precum numărarea repetată într-un mod special sau repetarea unor anumite înlănţuiri de cuvinte, cît şi acţiuni repetate, dar lipsite de sens, precum spălarea mîinilor de 20 ori pe zi sau mai mult. Unele din acestea au o legătură inteligibilă cu gîndurile obsesiv premergătoare, de exemplu gîndurile despre contaminare în cazul spălării repetate a mîinilor. Alte compulsii nu au o asemenea legătură - de exemplu, aşezarea hainelor într-o manieră complicată, înainte de îmbrăcare. Unii subiecţi se simt constrînşi să repete astfel de acţiuni de un anumit număr de ori, dacă nu reuşesc, trebuie să ia de la capăt întreaga secvenţă. În mod invariabil, subiecţii sunt conştienţi că ritualurile sunt ilogice şi caută, de obicei, să le ascundă. Unii se tem că simptomele lor sunt semnele unei nebunii incipiente şi asigurările că acest lucru nu este adevărat le sunt de mare ajutor.

Gîndurile obsesive şi ritualurile compulsive se pot agrava în anumite situaţii; de exemplu, gîndurile obsesive despre vătămarea altor persoane devin adesea mai puternice la bucătărie sau în alte locuri unde se găsesc cuţite. Deoarece persoanele evită de obicei astfel de situaţii, poate apărea o asemănare superficială cu tipul caracteristic de evitare din tulburarea anxioasă fobică. În parte din acest motiv, gîndurile obsesive al căror conţinut implică temeri (precum gîndurile legate de obiecte ascuţite) au fost numite fobii obsesive (cit. Tratat de psihiatrie Oxford, 1995).

Tulburarea obsesivo-compulsivă poate fi însoţită de anxietate şi depresie, şi să apară la debutul psihozelor sau al altor tulburări psihiatrice. Unele ritualuri sunt urmate de o scădere a anxietăţii, în timp ce altele duc la o creştere a acesteia.

Diagnostic DSM IV - Criterii diagnostice A. apar fie obsesiile, fie compulsiile.

Obsesiile:

• gînduri, impulsuri, imagini persistente resimţite la un moment dat ca intruzive, inadecvate, care cauzează anxietate şi distres;

• gîndurile, impulsurile sau imaginile nu sunt doar îngrijorări excesive pentru probleme de zi cu zi;

7


• persoana încearcă să ignore sau să suprime astfel gînduri, impulsuri sau imagini, ori să le neutralizeze cu alte gînduri sau acţiuni;

• persoana recunoaşte că impulsurile, gîndurile sau imaginile sunt un produs al propriei sale minţi şi nu sunt impuse dinafară. Compulsiile:

• comportamente sau acte mentale repetitive, pe care persoana se simte constrînsă să le efectueze ca răspuns la o obsesie, ori conform unor reguli care trebuie să fie aplicate în mod rigid;

• comportamentele sau actele mentale au rolul de a reduce distresul sau de a preveni evenimente sau situaţii neplăcute; acestea fie nu se leagă logic de aspectele pe care trebuie să le neutralizeze sau sunt excesive.

B. La un anumit moment pe parcursul tulburării, persoana a recunoscut caracterul excesiv şi ilogic al obsesiilor sau compulsiilor.

2.6 Anxietate generalizată

Anxietatea generalizată este o stare de nelinişte resimţită de persoană aproape permanent, fără să existe totuşi stimuli declanşatori cunoscuţi, cum este în cazul anxietăţii fobice.

Elementul esenţial al anxietăţii generalizate îl constituie anxietatea excesivă şi preocuparea, survenind mai multe zile da decît nu, o perioadă de cel puţin 6 luni, referitoare la un număr de evenimente sau activităţi. Se manifestă prin teamă sau griji nejustificate privind două sau mai multe situaţii sau evenimente (de ex. grija în legătură cu un necaz ce s-ar putea întîmpla unuia din copii, atunci cînd acesta nu este în pericol sau grija privind situaţia financiară, fără motiv valabil), cu prezenţa acestor griji peste o zi din două. La adolescenţi şi copii, tulburarea se manifestă printr-o anxietate şi griji privind performanţele şcolare, sportive şi sociale. Atunci cînd persoana este anxioasă, există numeroase semne ce dovedesc o tensiune motrice, o hiperactivitate neurovegetativă şi o explorare hipervigilentă a mediului înconjurător.

Intensitatea, durata sau frecvenţa anxietăţii şi preocupării sunt de departe disproporţionate faţă de probabilitatea efectivă sau impactul evenimentului temut. Persoana constată că este dificil să-şi ţină gîndurile care-i provoacă nelinişte de a nu interfera cu atenţia acordată sarcinilor în curs de efectuare şi are dificultăţi în a stopa preocuparea. Adulţii cu anxietate generalizată sunt preocupaţi adesea de circumstanţele de viaţă rutiniere, cotidiene, cum ar fi responsabilităţile posibile ale serviciului, finanţele, sănătatea membrilor familiei, nefericirea copiilor lor ori de subiecte minore. Copiii cu anxietate generalizată tind a fi preocupaţi excesiv de competenţa sau de calitatea funcţionării lor.

Aspectul unei persoane cu anxietate generalizată este caracteristic. Faţa sa pare încordată, fruntea este brăzdată; postura este tensionată; nu stă liniştit şi adesea tremură. Pielea este palidă şi transpiraţiile sunt frecvente, în special la nivelul mîinilor şi picioarelor. Uşurinţa cu care persoana izbucneşte în lacrimi reflectă starea generală de aprehensiune. S-ar părea că subiecţii cu anxietate generalizată nu-şi mai modifică convingerile, totuşi, uneori realizează că neliniştea lor este mult mai intensă decît situaţia. Ei nu sunt capabili să se relaxeze, astfel ei pot fi surprinşi mult mai uşor decît alţi oameni. Subiecţii se simt obosiţi, au probleme de concentrare şi uneori suferă de depresie. De obicei, afecţiunile asociate cu anxietatea generalizată sunt uşoare şi indivizii cu această tulburare nu se simt circumscrişi în relaţiile sociale sau la serviciu. Ceea ce este caracteristic, spre deosebire de alte forme de anxietate, subiecţii cu anxietatea generalizată nu evită situaţiile ca rezultat al tulburării.

Anxietatea generalizată evoluează gradat, debutul fiind adesea în copilărie sau adolescenţă, dar poate debuta şi la vîrsta adultă. Este comună mai mult femeilor decît bărbaţilor.

Diagnostic DSM IV - Criterii diagnostice A. Anxietate şi preocupare, survenind mai multe zile da decît nu timp de cel

puţin 6 luni, în legătură cu un număr de evenimente şi activităţi;B. Persoana constată că este dificil să-şi controleze preocuparea;C. Anxietatea şi preocuparea sunt asociate cu trei sau mai multe din

8


următoarele simptome:

• nelinişte sau sentimentul de stat ca pe ghimpi;

• a fi rapid fatigabil;

• dificultate în concentrare sau senzaţia de vid mental;

• iritabilitate;

• tensiune musculară;

• tulburări de somn;D. Focarul anxietăţii şi preocupării nu este limitat la elementele unei tulburări

(de ex. nu este în legătură cu a avea un atac de panică, a fi pus în dificultate în public, a fi contaminat, a lua in greutate, a avea multiple acuze somatice).

3. Personalitatea anxioasă

În ceea ce priveşte etiologia anxietăţii se discută despre ereditate şi educaţie. Astfel, numeroase studii au arătat că în diverse forme ale tulburării anxioase aproape un sfert din rudele de gradul I sufereau de un sindrom anxios. În cazurile gemenilor monozigoţi, cînd unul este afectat de un sindrom anxios generalizat, celălalt are o şansă din două să sufere de acelaşi sindrom, dar numai o şansă din zece dacă gemenii sunt dizigoţi. Se au în vedere tulburările anxioase şi nu doar „personalitatea anxioasă”, dar alte studii au dovedit că şi o trăsătură a personalităţii putea fi parţial moştenită.

Cu referire la mediu, studiile au arătat că la persoanele ce suferă de tulburări anxioase, cum ar fi sindromul de panică sau agorafobia, evenimentele de viaţă se succedaseră rapid în lunile ce au precedat apariţia sindromului. Alţi autori se interesează de numărul deceselor sau al divorţului părinţilor survenite în timpul copilăriei.

Ca şi în cazul altor personalităţi dificile, pentru ca o persoană anxioasă să se formeze este nevoie de fiecare dată de o îmbinare variabilă între o predispoziţie ereditară, experienţe educative şi uneori evenimente traumatice (Lelord & Andre,1998).

Personalitatea cu anxietate intensă:

Indivizii cu probleme de anxietate au multe trăsături comune. Lista de trăsături prezentată mai jos se referă la «personalitatea cu anxietate intensă» (Penrifoy, 1995).

1. Un înalt nivel al creativităţii, care este forţa a două mecanisme de apărare: anticiparea negativă şi tendinţa de a-şi imagina „real” eventualitatea înfricoşătoare;

2. O gîndire rigidă/dihotomică manifestă prin tendinţa de a percepe viaţa ca fiind în serie sau în alternative (ex: evenimentele sunt bune sau rele); prin prezenţa unor reguli rigide, în special faţă de corectitudinea de a face ceva.

3. Individul este tulburat cînd ceva nu este făcut corect; exagerînd utilizarea cuvîntului „trebuie”;4. Necesitatea excesivă de aprobare se referă la o stimă de sine sau autoapreciere joasă. Persoana

este dependentă de alţii, ceea ce creează frica de respingeri din care rezultă o sensibilitate înaltă faţă de criticism şi dificultatea de a refuza altora. Această necesitate creează tendinţa de a-şi asuma responsabilităţi pentru sentimentele altora;

5. Expectaţii extrem de înalte faţă de sine - tendinţa de a realiza un nivel foarte înalt de performanţă care nu este respectat de alţii;

6. Perfecţionismul este o combinaţie din trei elemente: expectaţii foarte înalte, tendinţa de a pune în funcţie toată gîndirea sau nimic, tendinţa de focalizare pe mici erori sau eşecuri mult mai mult decît pe progrese. Din aceste considerente, perfecţionistul consideră orice realizare mică,dar imperfectă, ca fiind un eşec;

7. Necesitate excesivă de a fi în control - persoana acordă o valoare înaltă calamităţii şi controlului, este predictibil; orice incursiune neexpectată într-un anumit plan predeterminant cauzează distres; este prezentă şi tendinţa de a controla sentimentele şi comportamentul altora. Aceasta se face nu cu intenţia de a jigni pe cineva, ci din frica pierderii controlului;

8. Suprimarea unor sau a tuturor sentimentelor negative - persoana îşi suprimă frecvent sentimentele ce n-ar trebui să fie simţite, deoarece ar cauza pierderea controlului sau

9


dezaprobarea din partea celor din jur (ex. furia, mîndria);9. Tendinţa de a ignora necesităţile fizice corporale reflectă convingerea că corpul este

neimportant. Persoana are conştiinţa oboselii doar cînd surmenajul este prezent.

De menţionat că aceste trăsături nu întotdeauna sunt indezirabile. Analizînd din alt punct de vedere, fiecare trăsătură în parte are şi un aspect pozitiv. Manifestarea moderată a acestora contribuie la menţinerea sănătăţii fizice şi psihice. Dificultăţile apar fie în lipsa acestor trăsături, fie cînd ele sunt exagerate. Important este ca oamenii să însuşească modul cum să dirijeze aceste trăsături.

4. Originea tipului de personalitate cu anxietate intensă

Din perspectiva bio-psiho-socială personalitatea se dezvoltă din interacţiunea a şapte factori:• valorile şi credinţele familiei• metodele de învăţare şi socializare• rolul modelelor adulţilor• locul în cadrul constelaţiei familiei• influenţa socială şi culturală• ereditatea• sensul şi semnificaţia acordată factorilor sus menţionaţi

Conform cercetărilor s-a constatat că experienţa şi evenimentele din copilărie, în comun cu aceşti factori, pot genera trăsături anxioase. Mai jos sunt listaţi factorii care contribuie la dezvoltarea trăsăturilor anxioase: 1. Alcoolismul din familie; 2. Abuzul faţă de copil:

abuz fizic - orice rănire nonaccidentală; abuz sexual - orice tip de contact sexual; neglijarea - lipsa furnizării necesităţilor de bază: îmbrăcăminte, atenţie medicală, îngrijire etc.; pedeapsa crudă, care este extremă sau nepotrivită pentru vîrsta copilului (ex: închiderea în WC,

forţarea copilului de 6 luni de a face pipi în WC din tren, etc.); neglijarea emoţională - lipsa afectivităţii, emoţiilor din partea părinţilor; abuzul psihologic - orice formă de comunicare repetitivă ce cauzează suferinţă mentală.

3. Modelul rolului parental anxios - cînd părintele suferă de anxietate severă copilul dezvoltă trăsături anxioase prin preluarea modelului;

4. Criticismul excesiv al unuia din membrii familiei – prezent la părintele perfecţionist cu expectaţii nereale sau la unul din fraţi. Un astfel de părinte perturbă dezvoltarea abilităţilor şia comportamentului normal;

5. Reguli familiale rigide; un mediu cu astfel de reguli duce la dezvoltarea unei gîndiri dihotomice;6. Sistem rigid de convingeri şi valori - acesta este bazat pe un fundament fie cultural, fie religios;

tocmai acest sistem creează terenul pentru dezvoltarea regulilor şi gîndirii rigide;7. Hiperprotecţia părintească, manifestă prin tendinţa de a apăra copilul de convingerile greşite;

uneori aceasta hiperprotecţie este rezultatul necesităţii părintelui de a avea pe cineva dependent;8. Suprimarea sentimentelor - copilul este învăţat să-şi înăbuşe sentimentele prin intermediul

interdicţiilor: „Nu plînge”, „N-ar trebui să simţi astfel”, „Nu fi furios pe mine” (mod direct) şi prin imitarea părinţilor (mod indirect). Aceşti părinţi consideră că exprimarea sentimentelor nu este importantă, fiind desconsiderate;

9. Aprecierea - greşeala părinţilor este cînd nu diferenţiază acţiunile copiilor de valoarea copilului ca persoană. Astfel este apreciat mai mult rezultatul acţiunii. Aceasta este o experienţă comună pentru toţi oamenii. Dar, o apreciere strictă doar a performanţei încurajează convingerea greşită a persoanei că are valoare doar cînd face ceva. Impactul negativ al acestei experienţe este atunci cînd un părinte perfecţionist îşi iubeşte copilul pentru performanţele sale, distrugînd, totodată, nivelul competenţei copilului;

10. Anxietatea ca consecinţă a separării sau pierderii – copilul niciodată nu înţelege cauza separării, indiferent de situaţie, fie părinţii lucrează în afara oraşului, fie spitalizare sau divorţ;

10


11. Schimbul de roluri - în situaţia cînd un părinte este bolnav, ocupat sau absent copilul îşi asumă rolul părintelui; copilul nefiind pregătit dezvoltă un set de reguli rigide.

11


5. Teorii ale anxietăţii

5.1 Teoria psihanalitică a anxietăţii

Această abordare presupune că anxietatea este trăită după ce Eu-l a fost copleşit de excitaţii. Freud a sugerat că această energie în exces are trei surse posibile: lumea exterioară (anxietatea legată de anxietate), Id-ul (anxietatea nevrotică), şi Supraeu-1 (anxietatea morală). Decompensarea este mai probabilă dacă Eu-1 a fost slăbit printr-un debut de dezvoltare în copilărie.

În lucrările sale Freud descria trei categorii de angoasă (anxietate uşoară sau anxietatea de aşteptare, anxietatea fobică sau de situaţie şi accesele de angoasă), numindu-le angoase traumatice, atunci cînd erau puternice şi intense, şi anxietatea de semnalare în cazul unei manifestări mai uşoare. Freud diferenţia, de asemenea, frica de angoasă - aceasta nu se raportează la un pericol extern, ci la unul intern, la o distanţă pulsională inconştientă, a cărei realizare este receptată drept periculoasă şi trebuie să fie împiedicată prin mecanismele de apărare. Este, deci, vorba de amintiri inconştiente, de pericole reale sau imaginare, care sunt în legătură cu dorinţe infantile. (Huber, 1997).

Există patru tipuri de anxietăţi:1. Anxietatea idului – apare prima dată în ontogeneză dată de teama că lumea înconjurătoare va

duce la pierderea autonomiei idului;2. Anxietatea de separare – copilul simte că se rupe de persoana semnificativă;3. Anxietatea de castrare – probleme legate de complexul Oedip şi Electra;4. Anxietatea superego-ului – apare după dezvoltarea superego-ului.

Atît în cazul agorafobiei, cît şi în cazul anxietăţii obsesiv-compulsive, Freud sugerează că simptomele rezultă din conflictele psihice inconştiente, din pulsiunile refulate de natură agresivă şi sexuală. În ambele cazuri angoasa este deplasată şi proiectată în exterior. Persoana încearcă să controleze această anxietate prin mecanisme defensive - izolarea, deplasarea, anularea, evitarea.

Atacul de panică se leagă de anxietatea idului – pulsiunile sunt foarte puternice şi ego-ul nu reuşeşte să le blocheze, rezultând sentimentul lipsei de control asupra lumii înconjurătoare.

Fobiile simple se leagă mai ales de anxietatea de castrare. Pulsiunile sexuale îndreptate spre mamă sunt reprimate fără succes iar apoi sunt sublimate, rezultând fobii simple.

Alte explicaţii psihanalitice presupun că anxietatea este trăită pentru prima dată la naştere. Se crede că nou-născutul este copleşit de stimuli chiar în momentul separării de mamă. S-a sugerat că aceasta poate explica de ce separarea poate produce anxietate. Bowlby (1969) a lansat ideea că separarea este o cauză importantă a anxietăţii nevrotice.

Adler abordează anxietatea ca fiind o „atitudine ostilă a unui om faţă de mediu său. Anxietatea este un fenomen extraordinar de răspîndit care-1 însoţeşte pe om din frageda copilărie şi adesea pînă la adînci bătrîneţe, amărîndu-i într-o inimaginabilă măsură existenţa, fâcîndu-1 incapabil să-şi facă prieteni şi să pună prin aceştia o bază pentru o viaţă senină şi pentru activitate rodnică”. În concepţia autorului angoasa umană poată fi suprimată doar prin restabilirea legăturii între individ şi societate (Adler, 1996).

5.2 Modelul cognitiv-comportamental al anxietăţii

Componenta cognitivă a acestui fenomen a fost luată în atenţie in ultimele doua decenii. Cercetătorul german Ralf Schwarzer notează, că persoanele anxioase nu acordă suficienta atenţie sarcinii de realizat si, ca urmare, sunt oarecum „handicapate în procesul de împlinire personala”. O întreagă pleiadă de gînduri-intruşi invadează mintea subiectului anxios, interferînd cu informaţia necesară realizării scopului propus.

După cum observă Eysenck (1988), deficitul de atenţie la persoanele puternic anxioase ar putea fi descris în termenii a patru caracteristici, cuprinzînd conţinutul, capacitatea, neatenţia şi selectivitatea:

12


În stările accentuate de anxietate apar tendinţe apriorice ale atenţiei favorizînd procesarea informaţiei, ceea ce reprezintă o ameninţare pentru Eu, în timp ce persoanele cu o slabă anxietate pot avea o tendinţă opusa. Astfel, atenţia este direcţionată spre conţinuturi diferite. Persoanele cu o anxietate accentuată se pare că au mai multă informaţie depozitată în memoria de lungă durată, ceea ce îi face meditativi.

Anxietatea reduce considerabil capacitatea memoriei active, care ar trebui să fie corelată eficient cu informaţii complexe. O mare parte a memoriei este „ocupată” cu gîndurile-intruşi de nelinişte şi teamă, nefiind disponibilă pentru scopul cognitiv actual (Tobies, 1986). O parte a resurselor personale sunt pierdute în numele unor preocupări pe cît de sterile, pe atît de îndepărtate de scopul propus.

Anxietatea predispune la neatenţie, distragere de la o activitate în desfăşurare. Neatenţia se referă la stimulii externi (orice eveniment care apare) cît şi la stimulii interni (griji de tot felul, diverse simptome somatice). Persoanele anxioase continuă să cerceteze amănunţit mediul extern pentru a detecta alte eventuale surse de temeri şi neîncrederi, astfel că o mare cantitate de informaţie neutră întrerupe cursivitatea gîndurilor şi acţiunilor focalizate spre un scop real, concret.

Anxietatea este caracterizată de o atenţie selectiva în care subiectul foloseşte numai anumite dispoziţii, ceea ce poate duce la excluderea tocmai a acelor dispoziţii care ar fi făcut posibilă realizarea cu succes a sarcinii propuse. Concentrarea atenţiei are aceeaşi semnificaţie cu focalizarea asupra unei sarcini principale şi înlăturarea celor secundare. Acest lucru poate fi interpretat ca o strategie de compensare în cazuri de reducere a capacităţii memoriei active.

In majoritatea explicaţiilor date anxietăţii regăsim ideea că gîndurile centrate pe sine reprezintă un element fundamental al apariţiei şi dezvoltării ei. Individul cercetează cu atenţie mediul, selectînd tot ceea ce este legat de sine, fie păreri sau acţiuni. Numeroase cercetări au relevat importanţa cunoaşterii legate de sine (Barason, 1984, 1988 ; Schwarzer, 1981, 1986, ; Wine, 1982). Persoanele anxioase pot fi caracterizate ca fiind excesiv preocupate de sine şi astfel sunt distrase de la sarcinile actuale, înregistrînd automat performanţe mai scăzute. Ele sunt preocupate cu precădere de defectele sau neajunsurile proprii, de pretenţiile mai mult sau mai puţin ameninţătoare, de pericolele potenţiale.

Literatura de specialitate abordează anxietatea din două puncte de vedere, din considerente că există o continuitate între explicaţia behavioristă şi cea cognitivă.

Conform modelului cognitiv-comportamental, atacul de panică este considerată ca un produs terminal de interacţiuni complexe între senzaţii corporale primare, procese afectiv-cognitive şi o reacţie consecutivă a pacientului. Crizele de panică îşi pot avea originea în fenomenele biologice sau psihologice care sunt percepute mai mult sau mai puţin clar şi interpretate ca „pericol”. Aceasta antrenează dezvoltarea anxietăţii care, la rîndul său, influenţează asupra diferitelor elemente ale acestei desfăşurări şi pot să le intensifice sau să le modifice. Probabilitatea, momentul şi tipul de declanşare a acestor manifestări, cît şi derularea concretă sunt influenţate de o multitudine de variabile: caracteristicile biologice şi istoria însuşirilor de cunoştinţe individuale, tipul şi eficacitatea strategiilor de control, cît şi de particularităţile situaţiei. Acest model al dezvoltării crizelor de panică este reprezentat de Clark şi Salkovskis (1987) (vezi fig.1).

Conform schemei, în criza de panică, anxietatea duce la simptome somatice care, la rîndul lor, sporesc frica de boală şi sporesc anxietatea, totul înscriindu-se într-un cerc vicios.

13


Stimul declanşator

Perceperea ameninţării

Interpretarea catastrofică a aprehensiune senzaţiilor corporale

senzaţii corporale hiperventilaţie

Fig. 1: Schema dezvoltării unei crize de panică

Anxietatea generalizată, conform modelului, este provocată de evenimente negative. Acestea produc reacţii neurobilogice legate de stres la un individ vulnerabil din punct de vedere biologic şi psihologic.

Percepţia şi interpretarea neadecvată a acestor reacţii, antrenează anxietatea, care, la rîndul său, intensifică reacţiile şi în acelaşi timp, anxietatea (Borlow, 1988).

În ceea ce priveşte fobia specifică şi agorafobia modelul cognitiv-comportamental emite ipoteza conform căreia comportamentul evitativ al subiectului serveşte la menţinerea problemei. Cu alte cuvinte, reacţiile anxioase se dezvoltă prin condiţionarea clasică şi se menţin prin condiţionare operantă. Aceasta înseamnă că un obiect sau o situaţie neutră iniţial este asociată unei reacţii de anxietate, asociere care persistă ca urmare a unui comportament de evitare. Evitarea agorafobică apare datorită asocierii diferitelor situaţii cu atacuri de panică, astfel persoana învaţă să le evite pentru a minimaliza posibilitatea declanşării unui nou atac de panică.

Referitor la fobia specifică, se consideră că există două tipuri de fobii, cu şi fără cogniţii dezadaptative:1. Stimulul fobic joacă rolul stimulului condiţionat iar reacţia anxioasă reprezintă răspunsul

necondiţionat;2. Cogniţiile dezadaptative (negativ exagerate faţă de stimulul fobic; ex., „cîinii sunt animale

periculoase, turbate”) amplifică simptomatologia anxioasă şi generează comportamentul evitant.

Cînd nu apar cogniţiile dezadaptative, persoana îşi consideră reacţia ca fiind iraţională şi nejustificată, generîndu-se totuşi comportamentul evitant. Evitarea duce la dispariţia anxietăţii, fiind astfel întărită negativ.

În cazul fobiei sociale secvenţa mecanismelor etiopatogenetice este următoarea:- Neajutorare (persoana nu ştie cum să răspundă cerinţelor sociale, aceasta generînd o stare de

anxietate);- Anxietatea, care poate fi amplificată de cogniţii dezadaptative despre situaţiile sociale (“trebuie

să arăt perfect”);- Persoana nu ştie cum să răspundă anxietăţii generate, ceea ce amplifică mai mult anxietatea şi

declanşează comportamentul evitant;- Evitarea duce la dispariţia anxietăţii, fiind astfel întărită negativ.

14


Declanşatorul situaţional

Simptome Reacţii

Fig. 2 Modelul cognitiv al fobiei

În legătură cu tulburarea obsesiv-compulsivă Salkovskis şi Warwich (1987) dezvoltă un model conform căruia pacienţii obsedaţi trăiesc într-o lume a insecurităţii şi a îndoielii şi că ei au o expectanţă anormal de ridicată în legătură cu evenimentele negative, că ei trăiesc deci cu sisteme cognitive disfuncţionale.

Secvenţa mecanismelor etiopatogenetice este următoarea: - Prezenţa unor gînduri intruzive normale;- Interpretarea negativă a acestor gânduri şi asocierea lor cu trăiri emoţionale (anxietate);

asocierea determină creşterea frecvenţei apariţiei lor;- Anticipările persoanei, frica de aceste gânduri este o altă premisă care creşte frecvenţa de

apariţie.Pentru a elimina anxietatea generată de gîndurile obsesive, persoana apelează la o serie de comportamente întărite negativ, care se repetă compulsiv, fiind incontrolabile deoarece reduc anxietatea resimţită.

Deşi ipoteza a fost de nenumărate ori demonstrată, a fost necesară completarea ei. Cercetările de natură cognitivă au constatat că anxietăţile întîlnite în practica clinică nu se oferă la orice obiect, ci numai la un număr relativ restrîns de obiecte şi situaţii. Este ceea ce indică conceptul de «pregătire» propus de Seligman (1970), conform căruia organismul reacţionează la nivelul situaţiilor care sunt importante pentru supravieţuirea speciei, prin reacţii de anxietate şi de evitare.

15

FiziologicTahicardie

TremorTranspiraţii

Subiectiv“O să cad”, “O să leşin”

“E îngrijorător”Teamă, jenă etc.

ComportamentalReacţie de fugă

Reacţie “stană de piatră”Strigăt de ajutor

etc.

Subiectiv“Nu pot face faţă”

“Trebuie să ies de aici”Scăderea încrederii în sine

Îngrijorare, Frustrare

FiziologicTahicardieOboseală

ComportamentalRetragerea şi evitarea

unor activităţi agreabile


Fig. 3 Modelul cognitiv – comportamental pentru dezvoltarea tulburării obsesiv – compulsivă

Trăirile AnterioareTrăirile de moment şi percepţia:

(1) problemelor cauzate de „atitudinea modestă faţă de sarcini”(2) învăţări specifice în coduri de conduită şi responsabilitate

Formarea unor asumpţii disfuncţionale

Incident critic

Activarea asumpţiilor

Obsesiile „normale” devin centru de responsabilitate

Gînduri/imagini automate negative

Dezvoltarea pe larg a „neutralizării/structurării corecte”

TULBURAREA OBSESIV – COMPULSIVĂ

16

COMPORTAMENTALEvitare şi auto-impunerea restricţiilorVerificarea repetatăSpălarea RepetatăReasigurarea

COGNITIVScheme cognitiveAtenţie către Informaţia negativăNeajutorarea (neputinţa)PreocupareaRuminaţia

„AFFECTIV”AnxietateaDepresieDisconfort

FIZIOLOGICExcitare sporităSchimbări în funcţiile corporaleTulburări de somn


5.3 Teoria interpersonală a anxietăţii

Sullivan (1953) a dezvoltat teoria anxietăţii în care anxietatea este concepută mai mult ca un eveniment interpersonal decît exclusiv intrapsihic. Ca eveniment interpersonal, anxietatea poate fi înţeleasă ca comunicarea între persoane mai mult decît o stare a relaţiei interpersonale. Fiind comunicare, anxietatea transmite mesaje despre starea relaţiei care ar fi insecurizantă, exprimînd o cauză de alarmă.

Sullivan concepe afectele ca şi forme a comunicării interpersonale. Afectele apar ca şi funcţii comunicative de a spune altei persoane cum se simte privitor la relaţia în care este angajat. Anxietatea comunică sensul insecurităţii. Autorul evidenţiază două nevoi de bază în relaţiile interpersonale: nevoia de securitate şi nevoia stimei de sine. Atunci cînd o relaţie este perturbată, sensul anxietăţii reflectă eşecul integrării interpersonale securizante. Ceea ce Sullivan se referă la operaţii securizante sunt aduse în joc pentru atenuarea anxietăţii. Operaţiile securizante sunt similare cu mecanismele defensive freudiene care la fel servesc pentru reducerea anxietăţii, doar că operaţiilor securizante deţin funcţie interpersonală. Odată ce sursa anxietăţii este interpersonală, sursa reducerii anxietăţii ar trebui să fie modificarea situaţiei reale interpersonale.

5.4 Inovaţii teoretice

Behavioriştii paradigmatici (Eifert, Evants, 1990, Hekmat, 1987) postulează că fobiile nu sunt achiziţionate exclusiv prin procesele de condiţionare. În viziunea lor, reacţiile fobice nu sunt achiziţionate prin condiţionarea clasică aversivă, dar poate fi achiziţionată şi prin procese de condiţionare semantică. Astfel, condiţionarea lingvistică ar avea un rol important în dezvoltarea reacţiilor de frică. În această viziune, fobia de şarpe nu este necesar să fie dezvoltată prin condiţionarea clasică sau învăţarea operantă, dar „cuvîntul şarpe” în virtutea aspectului semantic se asociază cu valori negative – dezgustător, veninos, periculos – ceea ce poate duce la reacţii negative prin condiţionare semantică.

Barlow (1988) a formulat un model în care atît vulnerabilitatea biologică cît şi factorii învăţării joacă un rol important. Conform modelului, indivizii biologic vulnerabili în situaţii de stres sever vor avea reacţii de alarmă (frică sau atac de panică) care pregăteşte individul pentru acţiunea imediată (lupta sau fuga). Stresorul este experienţiat ca necontrolabil şi impredictibil, şi se finalizează cu aprehensiune anxioasă. Separat de vulnerabilitatea biologică, care posibil este genetic transmisă, modelul evidenţiază şi vulnerabilitatea psihologică numită stil atribuţional specific. Acest stil se caracterizează prin gînduri de incontrolabilitate şi impredictibilitate şi este considerată ca fiind consecinţă a unei experienţe dezvoltative specifice. Astfel indivizii ai căror părinţi au fost hipersensibili la îmbolnăviri probabil vor interpreta sensaţiile fizice ca ameninţătoare, semnificînd că ceva nu este în regulă cu coprpul.

Barlow diferenţiază trei tipuri de alarme

- alarmă adevărată

- alarmă falsă

- alarmă învăţată

Reacţiile la evenimentele real ameninţătoare sunt alarme adevărate, în timp ce alarmele false au loc în absenţa evenimentelor real ameninţătoare. Asocierea alarmelor false cu atribuirea internă sau externă rezultă în fenomenul alarmei învăţate. Răspunsul condiţionat la orice factor intern sau extern este considerat alarmă învăţată.

Conform autorului aprehensiunea anxioasă este rezultatul unei interacţiuni complexe de evenimente biologice, psihologice şi din mediu. Indivizii cu vulnerabilitate biologică şi psihologică dezvoltă un cerc vicios anxios.

17

5anxietatea

Documents

Transcript of 5anxietatea