58852198 M Bratis Drept Procesual Penal[1]

Magistrat - Lect. univ. dr. M. Bratiş

DREPT PROCESUAL PENALCurs universitar

2011

PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL I

NOTE INTRODUCTIVE PRIVIND PROCESUL PENAL

Sumar: 1.Definiţia procesului penal;2. Fazele procesului penal; 3. Procesul penal şi alte forme de proces;4. Tipuri istorice de proces penal.

1. Definiţia procesului penal Procesul penal este activitatea reglementată de lege desfăşurată de

organele competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca, orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal nu se confundă cu noţiunile de activitate judecătorească în materie penală şi de justiţie penală.

Definiţia procesului penal cuprinde următoarele trăsături specifice:a) Procesul penal se înfăţişează ca un complex de acte succesive

desfăşurate coordonat şi progresiv, având caracterul unei activităţi organizate care urmăreşte aflarea adevărului şi pronunţarea unei soluţii juste asupra conflictului de drept dedus spre soluţionare organelor competente.

b) Procesul penal este o activitate reglementată de lege.Trăsătura rezultă din:- reglementarea strictă , amănunţită a procesului penal;- existenţa unei instituţii procesuale cu caracter de constrângere (măsuri

preventive, măsuri asiguratorii), care, în cazul folosirii lor în afara legii, pot aduce vătămări asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei;

- garantarea drepturilor procesuale ale părţilor prin lege;

2

- prevederea unor sancţiuni de ordin administrativ, civil sau penal în sarcina subiecţilor procesuali care au realizat activitatea procesuală fără respectarea legii, precum şi a unor sancţiuni procesuale de invalidare asupra actelor procesuale şi procedurale efectuate în contra dispoziţiilor legale.

c) La desfăşurarea procesului penal participă organele competente, părţile şi alte persoane.

Organele competente sunt organele judiciare. Acestea sunt organele statului, care acţionează ca subiecţi oficiali în anumite faze ale procesului penal astfel:

- în faza de urmărire penală : organele de cercetare penală; procurorul, organ de supraveghere a întregii urmăriri penale, având competenţa exclusivă de a dispune una dintre soluţiile prevăzute de lege la terminarea urmăririi penale;

- în faza de judecată: instanţele de judecată, componente ale autorităţii judecătoreşti, având puterea de a pronunţa soluţia în cauză; procurorul.

Părţile sunt persoane fizice şi juridice având drepturi şi obligaţii izvorâte din conţinutul raporturilor juridice, de ordin penal sau civil, care se nasc în activitatea procesului penal. Sunt părţi în procesul penal: inculpatul; partea vătămată; partea civilă; partea responsabilă civilmente; asiguratorul de răspundere civilă.

Celelalte persoane care participă la procesul penal sunt: grefierul, consilierul de probaţiune, apărătorul, martorul, expertul, interpretul etc.

Organele competente şi părţile sunt subiecţi principali ai procesului penal. Organele competente sunt, totodată, subiecţi oficiali iar părţile sunt subiecţi particulari în procesul penal.

Nu toţi subiecţii principali, oficiali sau particulari, sunt participanţi la toate cauzele penale şi în orice fel de cauză penală, distribuţia procesuală fiind diferită în funcţie de specificul cauzei. Întotdeauna trebuie să fie prezent, însă, unul din subiecţii oficiali ai procesului penal.

d) Activitatea procesual-penală are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni.

Constatarea la timp a infracţiunilor implică activităţi de culegere şi administrare a probelor cât mai aproape de momentul comiterii faptei penale, întrucât astfel informaţiile necesare aflării adevărului vor reflecta fidel realitatea.

Constatarea în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni impune obligaţia organelor judiciare şi părţilor din proces de a releva toate aspectele legate de fapta săvârşită şi consecinţele ei.

3

2. Fazele procesului penal Se disting trei faze în structura tipică a procesului penal: faza de urmărire penală; faza judecătorească; faza punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti penale definitive.

În raport de aceste faze ale procesului penal, fiecărei categorii de organe judiciare i-a fost conferită prin lege o anumită funcţie procesuală, astfel: funcţia procesuală de desfăşurare a urmăririi penale este exercitată de procuror şi de organele de cercetare penală; funcţia desfăşurării judecării cauzelor penale revine instanţelor judecătoreşti; funcţia punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti penale este repartizată instanţelor de judecată, procurorului, organelor Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi celor ale Ministerului de Interne.

a) Faza urmăririi penale cuprinde activităţi ale procesului penal referitoare la identificarea autorului faptei penale, prinderea acestuia, administrarea probelor şi emiterea soluţiei de trimitere în judecată sau, după caz, de netrimitere în judecată.

b) Faza judecăţii cuprinde, în continuitatea fazei urmăririi penale, activitatea de judecată a cauzei penale în condiţii de publicitate şi oralitate, de administrare nemijlocită a probelor şi de contradictorialitate, prin exercitarea deplină a drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor, precum şi de deliberare şi pronunţare asupra cauzei penale, sub toate aspectele, de fapt şi de drept, prin hotărâre judecătorească.

c) Punerea în executare a hotărârii judecătoreşti penale, a treia fază a procesului penal, succede fazei judecăţii şi are rolul de a transpune în viaţă hotărârea judecătorească penală definitivă de condamnare şi de a realiza scopul legii penale şi a legii procesual penale.

Prin luarea în considerare a fiecărei faze a procesului penal şi a funcţiilor procesuale exercitate de organele judiciare în cadrul fiecărei faze se disting următoarele organe judiciare:

- Procurorul şi organele de cercetare penală îşi desfăşoară activitatea, în conformitate cu atribuţiile pe care le au, în prim fază a procesului penal a procesului penal - urmărirea penală. Procurorul este organul judiciar care coordonează întreaga activitate de urmărire penală şi are competenţa exclusivă de a dispune soluţiile după epuizarea primei faze a procesului penal. Urmărirea penală debutează printr-o rezoluţie sau ordonanţă de începere a urmăririi penale emisă de procuror( in rem sau in personam) şi se

4

continuă cu ascultarea învinuitului şi a celorlalte părţi în proces, administrarea probelor şi strângerea datelor cauzei. După efectuarea acestor activităţi are loc prezentarea de procuror a materialului de urmărire penală către învinuit, prin proces-verbal . Tot în cursul urmării penale, procurorul poate dispune, prin ordonanţă, punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului. Urmărire penală se finalizează fie cu emiterea rechizitoriului de către procuror, prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei soluţii de netrimitere în judecată, prin rezoluţie sau ordonanţă.

- Instanţa de judecată îşi desfăşoară activitatea în faza judecăţii, de regulă cu participarea procurorului. Începutul acestei faze este marcat de sesizarea instanţei de judecată cu rechizitoriul procurorului şi numai prin excepţie cu încheierea instanţei de judecată însăşi. Conţinutul acestei faze cuprinde activitatea de cercetare judecătorească în primă instanţă şi, după caz, în apel şi în recurs, deliberările şi pronunţarea instanţelor de judecată, redactarea şi comunicarea hotărârilor judecătoreşti.

- În a treia fază a procesului penal îşi desfăşoară activitatea instanţa de judecată, procurorul, anumite organe ale M.A.I. şi M.J.D.C., precum şi alte organe ale statului prevăzute de lege. Momentul de început al fazei de punere în executare a hotărârii judecătoreşti penale este marcat de anumite acte procedurale, în funcţie sancţiunea penală aplicată celui condamnat; comunicarea mandatului de executare a pedepsei închisorii, împreună cu o copie a dispozitivului hotărârii de condamnare de către instanţa de executare către organul competent; comunicarea hotărârii de condamnare organelor competente şi persoanelor având obligaţii în legătură cu punerea în executare a unor sancţiuni penale, altele decât pedepsele privative de libertate (cum sunt: cazul pedepsei complementare şi al pedepsei amenzii ; cazul măsurilor asigurătorii şi al celor de siguranţă; cazul măsurilor educative). Faza executării continuă cu luarea măsurilor legale pentru obligarea persoanei condamnatului la punerea în practică a tuturor dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti de condamnare, fie acestea de ordin penal sau de ordin civil.

3. Procesul penal şi alte forme de proces judiciar

Alături de procesul penal există şi alte forme de proces prevăzute de lege pentru a soluţiona anumite conflicte juridice apărute între persoanele fizice , între acestea şi persoanele juridice sau numai între persoanele juridice, precum şi pentru aplicarea anumitor măsuri administrative, fiscale sau disciplinare.

5

Aceste forme de proces iau denumirea conflictului juridic pe care îl soluţionează, astfel: proces civil, proces în contencios administrativ sau fiscal, proces disciplinar.

Se constată că toate formele de proces, inclusiv procesul penal, au anumite elemente comune ce reflectă scopul comun al acestora, desemnat de necesitatea asigurării soluţionării unui conflict juridic.

Aceste trăsături comune sunt:- soluţionarea procesului de către un organ jurisdicţional;- pronunţarea unei hotărâri prin care se finalizează soluţionarea

conflictului juridic;- existenţa unei căi de atac împotriva hotărârii nedefinitive.Alăturat acestor trăsături comune, fiecare formă de proces evidenţiază,

însă, şi caracteristici specifice, proprii, care îi asigură autonomia şi diferenţierea în raport cu celelalte forme de proces.

Procesul penal are ca trăsături caracteristice: - obiectul său, concretizat în soluţionarea unui anumit tip de conflict juridic, şi anume raportul juridic conflictual de drept penal;

- activitatea organelor de urmărire penală, reprezentate de procuror şi organele de cercetare penală;

- acţiunea principiului oficialităţii, în temeiul căruia organele competente ale statului au obligativitatea de a efectua, din proprie iniţiativă, toate actele procedurale şi procesuale necesare bunei desfăşurări a procesului penal, de a administra, tot astfel, toate probele necesare justei soluţionări a cauzelor penale, indiferent de iniţiativa sau pasivitatea părţilor, respectiv de a continua procesul penal până la pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice, care să reflecte adevărul cu privire la identitatea făptuitorului, realitatea faptelor şi existenţa sau absenţa vinovăţiei persoanei implicate;

- regimul juridic al probelor, caracterizat prin libertatea de administrare şi apreciere a valorii probelor, egalitatea forţei probante a acestora, existenţa unor mijloace probatorii specifice, cum sunt: constatările tehnico-ştiinţifice ale unor organe specializate, interceptările şi înregistrările convorbirilor telefonice şi a comunicărilor pe suport informatic, percheziţia domiciliară etc;

- finalizarea procesului penal, printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare;

- posibilitatea luării, în cadrul procesului penal, a unor măsuri preventive sau a celor de siguranţă, caracteristice numai procesului penal.

Procesul civil prezintă următoarele trăsături caracteristice:- obiectul său, concretizat în soluţionarea unui conflict juridic izvorât

din naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic de drept civil ;

6

- acţiunea principiului egalităţii părţilor în procesul civil, ca o consecinţă a materializării aceluiaşi principiu în cadrul raportului material de drept civil;

- existenţa anumitor restricţii privind regimul juridic de administrare a probelor, cum sunt: inadmisibilitatea probei cu martori pentru dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 de lei, respectiv pentru a se dovedi în contra sau peste ceea ce cuprinde un act juridic civil, chiar când acesta priveşte o sumă sau o valoare ce nu depăşeşte 250 de lei;

- acţiunea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, conform căruia iniţiativa în declanşarea procesului, în exercitarea drepturilor procesuale şi configurarea cadrului procesual, inclusiv cu referire la renunţarea la judecată sau la drept ori prin tranzacţionarea obiectului litigiului civil aparţine părţilor implicate în proces.

Procesele în contencios administrativ şi în contencios fiscal au ca trăsături proprii :- obiectul lor, constând în soluţionarea conflictelor juridice generate

de naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi de drept administrativ sau, după caz, de drept financiar şi fiscal, precum şi de executarea obligaţiilor având o astfel de natură juridică;

- existenţa unei faze administrative prealabile judecăţii, având drept conţinut desfăşurarea activităţii de soluţionare a cauzelor în faţa unor organe administrative sau financiare, cu caracter jurisdicţional;

- integrarea, de regulă, a activităţii jurisdicţionale desfăşurate de aceste organe, în procedura prealabilă a procesului civil având ca obiect contenciosul administrativ sau cel fiscal.

Procesul disciplinar se evidenţiază prin următoarele trăsături caracteristice:

- obiectul conflictului juridic, constând în încălcarea de către angajat sau salariat, parte a raportului juridic de muncă sau de serviciu, a unei obligaţii caracteristice acestui tip de raport juridic, de natură a atrage răspunderea disciplinară;

- desfăşurarea unei procedurii disciplinare de către anumite organe de jurisdicţie disciplinare, prealabil sesizării instanţei de judecată;

- reglementarea unei proceduri proprii organului jurisdicţional disciplinar competent;

Se constată, totodată, şi anumite elemente de întrepătrundere a unor trăsături caracteristice unei forme de proces în una dintre celelalte forme de proces. Spre exemplu: principiul disponibilităţii în procesul civil acţionează, în anumite situaţii şi în procesul penal; regimul juridic de soluţionare a

7

acţiunii civile alăturate acţiunii penale, în procesul penal, este similar celui aplicabil acţiunii civile supuse spre rezolvare instanţei civile.

În fine, există şi anumite elemente procesuale şi procedurale recunoscute ope legis în favoarea procesului penal, cum sunt: posibilitatea acordată părţii vătămate de a se constitui parte civilă în procesul penal; autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti penale definitive în raport cu instanţa civilă şi oricare organ jurisdicţional, cu privire la fapta constatată, identitatea făptuitorilor şi vinovăţia acestora.

4. Tipuri istorice de proces penal

Se cunosc trei tipuri istorice de proces penal, şi anume: acuzatorial; inchizitorial; mixt.

a) Procesul penal acuzatorial a apărut în stadiul incipient de organizare statală şi se caracterizează prin următoarele trăsături:

- existenţa unui acuzator care să aducă acuzaţie unei persoane, acuzatorul fiind victima infracţiunii sau membrii familiei sale;

- instanţa de judecată formată din cetăţeni, întrucât nu existau judecători de profesie;

- activitatea de judecată se caracterizează prin dezbaterea publică, orală şi contradictorie a cauzei penale în faţa organului de judecată;

- caracterul liberal al administrării probelor de către părţi şi al aprecierii acestora de către judecători ;

- restrângerea intervenţiei judecătorilor doar la păstrarea regulilor de judecată iar nu şi la dezbaterea cauzei pe fond;

- adoptarea, în prima etapă a epocii feudaliste, a unor practici având caracter religios: duelul judiciar şi ordaliile.

Procesul penal acuzatorial a fost practicat de greci, romani şi unele popoare barbare, iar în perioada fărâmiţării orânduirii feudale, în faţa justiţiei senioriale. Din evul mediu şi până în prezent procesul penal acuzatorial este specific dreptului anglo-saxon, extinzându-se treptat şi la alte state care au preluat acest drept.

b) Procesul penal inchizitorial a apărut în perioada centralizării puterii statale, în persoana monarhului şi a creşterii autorităţii statale faţă de interesele individuale, în a doua parte a evului mediu.

Caracteristicile procesului penal inchizitorial sunt:- oficializarea acţiunii de pedepsire a infracţiunilor, această acţiune

aparţinând statului autoritar prin Ministerul Public şi judecător;- procedura de investigaţie – per inquisitionem – se desfăşoară de

persoana investită oficial cu descoperirea şi cercetarea infracţiunilor;

8

- sesizarea organului de judecata este încredinţată unui magistrat (,,procurorul regelui” iar mai apoi Ministerului Public);

- instanţa de judecată este formată din judecători de profesie;- rolul activ al judecătorilor, în sensul că pot interveni în desfăşurarea

procesului, se pot sesiza din oficiu şi pot judeca orice infracţiune, din proprie iniţiativă, independent de voinţa părţilor şi de poziţia acestora;

- activitatea de judecata se desfăşoară în secret, în scris şi necontradictoriu;

- se instituie sistemul probelor legale, a căror valoare probatorie este stabilită de lege, iar nu de judecători pe baza convingerii lor. Proba pobationem este considerată mărturisirea, care se poate obţine şi prin tortură;

- slăbirea drepturilor procesuale ale acuzatului, prin restrângerea dreptului la apărare si prin instituirea caracterului secret, scris şi necontradictoriu al judecaţii;

- configurarea unui element de progres fata de procesul penal acuzatorial, şi anume: renunţarea la duelul judiciar si ordalii; obligaţia judecătorilor de a se pronunţa numai pe bază de probe; hotărârea judecătorilor este supusa unor căi de atac la alţi judecători.

c) Procesul penal mixt, apărut in secolul XVIII, s-a format prin îmbinarea unor trăsături ale procesului penal inchizitorial, menţinut in faza prealabilă judecăţii, şi ale procesului penal acuzatorial, instituite in faza judecăţii.

Caracterele procesului penal mixt sunt următoarele:- instituirea unei etape anterioare judecăţii, denumită de instrucţie

prealabilă, având o procedură, de regulă, secretă, scrisă şi necontradictorie;- desfăşurarea instrucţiei prealabile de către un organ specializat,

Ministerul Public, alcătuit din procurori constituiţi în parchete;- sesizarea instanţei de judecată de către procuror, iar pentru anumite

infracţiuni, prin plângerea prealabilă a părţi vătămate;- compunerea instanţei din judecători de profesie, iar în unele cazuri şi

din juraţi;- desfăşurarea judecăţii cu participarea procurorului;- caracterul public, oral şi contradictoriu al şedinţei de judecată;- asigurarea dreptului la apărare, inclusiv în faza de instrucţie

prealabilă;- adoptarea regimului probei libere, evaluarea probelor făcându-se pe

baza convingerii intime a judecătorilor.

9

Procesul penal mixt a fost introdus în Franţa prin Codul de instrucţie criminală din 1808, fiind extins la mai multe legislaţii moderne, inclusiv în Codurile de procedură penală române din 1864 şi 1936.

CAPITOLUL II

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PROCESUAL PENAL

Sumar: 1.Definiţia noţiunii drept procesual penal;2.Obiectul dreptului procesual penal;3.Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept.

1. Definiţia noţiunii drept procesual penal Dreptul procesual penal este definit ca fiind ansamblul normelor

juridice referitoare la reglementarea procesului penal. Normele dreptului procesual penal sunt grupate în trei categorii, astfel: - norme de organizare;

- norme de competenţa;- norme de procedură propriu-zisă.

Normele dreptului procesual penal sunt cuprinse în Codul de procedură penală, Codul penal, legile de organizare judiciară şi în unele legi nepenale dar care cuprind dispoziţii cu caracter penal şi procesual penal.

2. Obiectul dreptului procesual penalDreptul procedural penal are ca obiect reglementarea relaţiilor

sociale referitoare la activitatea organizată de stat pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.

În sens restrâns obiect al dreptului procesual penal este procesul penal însăşi.

3. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept3.1. Dreptul procesual penal are legături cu dreptul constituţional,

ceea ce rezultă din numeroase dispoziţii conţinute de Constituţia României care privesc în mod direct dreptul procesual penal. Exemplificăm în acest sens dispoziţiile constituţionale cuprinse în Titlul II, Capitolul II, cu referire specială asupra condiţiilor în care libertatea individuală poate fi restrânsă în cadrul procesului penal; Titlul III, Capitolul VI, conţinând prevederi ce

10

reglementează organizarea autorităţii judecătoreşti formată din instanţa judecătorească, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii.

3.2. Dreptul procesual penal este strâns legat de dreptul penal.Dreptul penal îşi îndeplineşte funcţia socială prin intermediul

dreptului procesual penal.Astfel dreptul penal stabileşte care fapte sunt considerate infracţiuni şi

ce sancţiuni penale se aplică, iar dreptul procesual penal cuprinde activitatea organelor judiciare de cercetare a săvârşiri infracţiunilor, de stabilire a vinovăţiei infractorilor şi de tragere la răspundere penală a acestora.

Tot astfel, se evidenţiază legătura strânsă dintre raportul judiciar de drept penal şi cel de drept procesual penal, prin constatarea că drepturile şi obligaţiile subiecţilor din cadrul raportului penal se realizează numai prin intermediul raportului procesual penal.

3.3. Dreptul procesual penal se află în strânsă legătură cu dreptul procesual civil.

Cele două ramuri de drept reglementează două forme ale activităţii de judecată. Reglementările acestor ramuri cuprind numeroase elemente similare referitoare la principiile fundamentale ale procesului penal şi procesului civil, la regulile de administrare a probelor, desfăşurarea judecăţii, căile de atac etc.

3.4. Dreptul procesual penal prezintă legături cu dreptul civil şi dreptul familiei.

În raport cu dreptul civil, se constată că dreptul procesual penal reglementează unele instituţii cu sprijinul normelor dreptului civil. Se remarcă, sub acest aspect, reglementarea instituţiilor referitoare la: partea civilă, partea responsabilă civilmente, acţiunea civilă, executarea dispoziţiilor cu caracter civil ale hotărârii judecătoreşti penale definitive .

Cu dreptul familiei, legăturile dreptului procesual penal se evidenţiază în reglementarea unor proceduri, cum este ceea a judecării infractorilor minori, respectiv a luării măsurilor de ocrotire şi de aplicare a măsurilor educative faţă de infractori minori.

11

CAPITOLUL III

RAPORTUL JURIDIC DE DREPT PROCESUAL PENAL

Sumar: 1. Noţiunea raportului juridic procesual penal;2. Structura raportului juridic procesual penal; 3.Trăsăturile raportului juridic procesual penal

1. Noţiunea raportului juridic procesual penal Prin săvârşirea infracţiunii ia naştere raportul de drept penal

substanţial. Prezentarea acestui raport în faţa organelor de justiţie conduce la apariţia unor raporturi juridice procesuale penale.

Astfel, raportul procesual penal poate fi definit ca fiind acel tip de raport juridic care apare în cursul desfăşurării procesului penal.

Un astfel de raport juridic conţine o structură proprie ce îi dezvăluie elementele componente.

2. Structura raportului juridic procesual penal

Ca orice raport juridic, şi cel de drept procesual penal cuprinde trei elemente: subiecţii, conţinutul şi obiectul.

2.1. Subiecţii raportului juridic procesual penal sunt participanţii la realizarea procesului penal, şi anume:

- statul, reprezentat de organele competente să rezolve cauzele penale, este subiectul prezent în toate raporturile juridice procesuale penale;

- infractorul, persoana care a săvârşit infracţiunea şi care urmează să fie trasă la răspundere penală, este de asemenea un subiect prezent în toate raporturile juridice procesuale penale.

Statul şi infractorul sunt subiecţii principal ai raportului juridic procesual penal.

Alături de aceşti subiecţi, pot apărea în cadrul procesului penal şi alţi participanţi cum sunt: partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

2.2. Conţinutul raportului juridic procesual penal este desemnat de drepturile şi obligaţiile pe acre le au, potrivit legii, subiecţii ce participă la desfăşurarea procesului penal.

12

Aceste drepturi şi obligaţii au, la rândul lor, un conţinut de prerogative, facultăţi sau sarcini care diferă, atât de la un subiect la altul, cât şi în funcţie de particularităţile cauzei penale.

2.3.Obiectul raportului juridic procesual penal constă în stabilirea existenţei sau inexistenţei raportului juridic penal sub toate elementele sale de conţinut: fapta penală, făptuitorul, vinovăţia şi sancţiunea penală.

3.Trăsăturile raportului juridic procesual penal

Raporturile procesual penale se disting prin anumite trăsături ce le sunt specifice numai lor, după cum se va arăta în continuare.3.1. Sunt raporturi juridice de putere, întrucât în cadrul lor se

realizează dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care au săvârşit infracţiuni.

3.2. Raporturile juridice procesual penale iau naştere, se desfăşoară şi se realizează, de regulă, independent de voinţa părţilor. Această trăsătură se reflectă în principiul oficialităţii procesului penal. Prin excepţie, există situaţii când raportul juridic procesual penal ia naştere sau se stinge cu acordul de voinţă al părţilor, spre exemplu: constituirea de parte civilă în procesul penal; formularea plângerii penale; retragerea acesteia, împăcarea părţilor etc. 3.3. În marea majoritate a raporturilor juridice procesual penale unul dintre subiecţi este statul, reprezentat de organele sale competente. Aceasta întrucât, în raport cu dreptul statului de tragere la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni, organele împuternicite de stat în acest scop au obligaţii care converg scopului desemnat, şi anume: constatarea infracţiunilor, începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea infractorului în judecată, judecarea acestuia, punerea în executare a hotărârii judecătoreşti penale definitive de condamnare.

13

CAPITOLUL IV

IZVOARELE JURIDICE ALE DREPTULUI PROCESUAL PENAL ROMÂN

Sumar: 1.Preliminarii;2. Constituţia;3. Codul de procedură penală;4. Legile de organizare judiciară;5. Codul penal;6. Legea de cooperare judiciară internaţională în materie penală;7. Codul civil şi Codul de procedură civilă;8. Tratatele şi Convenţiile internaţionale.

1. Preliminarii Prin noţiunea izvoare juridice ale dreptului se desemnează forma juridică în care se exprimă normele de drept în scopul aducerii lor la cunoştinţa destinatarilor dreptului. Din acest motiv, izvoarele juridice mai sunt denumite şi izvoare formale ale dreptului. Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal român, prin care se exprimă normele procesual penale sunt: Constituţia României; Codul de procedură penală şi Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal; Codul penal; legile de organizare judiciară; legea de cooperare judiciară internaţională în materie penală; tratatele şi convenţiile internaţionale cuprinzând norme cu caracter procesual penal, la care România este parte semnatară; legile penale şi cele nepenale, în măsura în care conţin dispoziţii procesual penale.

2. Constituţia – este izvor juridic de drept procesual penal întrucât, ca lege fundamentală cuprinde numeroase reguli cu caracter general, cu aplicabilitate directă în activitatea de înfăptuire a justiţie penale. Astfel de reguli consacră:

- egalitatea cetăţenilor în faţa legii, deci şi în faţa legii procesual penale;

- garanţii privind libertatea individuală şi siguranţa persoanei, iar în cadrul acestora condiţiile constituţionale în care se poate dispune reţinerea şi arestarea persoanei;

- principiul inviolabilităţi domiciliului şi excepţiile de la acest principiu.

14

3. Codul de procedură penală – este principalul izvor al dreptului procesual penal deoarece conţine majoritatea normelor juridice care reglementează activitatea procesual – penală.

Codul procesual penal român a fost adoptat prin Legea nr. 29/1968, şi a intrat in vigoare la data de 01.01.1969. De la adoptare şi până în prezent a suferit numeroase modificări, ultimele fiind aduse prin Legea nr. 356/2006, O.G. nr. 60/2006, Legea nr. 79/2007, O.U.G. nr. 31/2008, Legea nr. 57/2008, Legea nr. 8/2009, Legea nr.195/2009. Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor constituie izvor al dreptului procesual penal deoarece, alăturat Codului de procedură penală, cuprinde un ansamblu corelat de principii, reguli şi norme procesuale destinate să reglementeze buna desfăşurare a procesului penal în faza ultimă a procesului penal, şi anume faza punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti penale definitive prin care persoanelor condamnate li s-a aplicat pedepse penale, privative sau neprivative de libertate, ori alte măsuri cu caracter penal sau procesual penal.

4. Legile de organizare judiciară – constituie izvor juridic al dreptului procesual penal întrucât conţin dispoziţii prin care reglementează: structura organizatorică a autorităţii judecătoreşti, compunerea organelor judiciare care îşi desfăşoară activitatea în procesul penal, competenţa funcţională a organelor judiciare; drepturile şi obligaţiile magistraţilor în legătură cu exercitarea activităţilor procesuale, răspunderea acestora pentru gravă neglijenţă sau exercitarea cu rea credinţă a prerogativelor ce le revin în cadrul activităţii de soluţionare a cauzelor. Cuprind astfel de dispoziţii, Legea nr. 304/2004, Legea nr. 303/2004, Legea nr. 317/2004, O.U.G. nr. 43/2002, Legea nr. 508/2004.

5. Codul penal – cuprinde numeroase dispoziţii cu caracter procesual penal referitoare la: modul de punere în mişcare a acţiunii penale în cazul unor infracţiuni, cum sunt cele prevăzute de art. 180, 181, 184 al. 1- 4, 192 alin. 1, 193; stingerea acţiuni penale în anumite condiţii ( art. 180 alin. final, 181 alin. ultim, 193 alin. ultim – toate aceste norme penale prevăd împăcarea părţilor ca mod de înlăturare a răspunderii penale); înlocuirea răspunderi penale ( art. 90 şi 91); lipsa plângerii prealabile ( art. 131); împăcarea părţilor (art. 132).

6. Legea de cooperare judiciară internaţională în materie penală – nr. 302/2004, modificată consistent prin Legea nr. 224/2006, cuprinde numeroase norme procesual penale având drept scop reglementarea

15

procesului penal ocazionat de desfăşurarea transfrontalieră a unor activităţi procesual penale declanşate de autorităţile judiciare române sau, după caz, de autorităţile judiciare străine în vederea: efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării pedepselor penale şi a măsurilor procesuale; transferului de proceduri penale; predării persoanelor solicitate; administrării unor mijloace de probă etc.

7. Codul civil şi Codul de procedură civilă. Codul de procedură civilă constituie izvor de drept procesual penal datorită acelor norme care reglementează: Categoriile de bunuri ce pot fi sechestrate (art. 406 şi urm. C. proc. civ.); punerea în executare a dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească penală (art. 446 C. proc. pen. raportat la art. 371/1- 580/5 C. proc. civ.).

Codul civil are un important aport reglementar pentru aplicarea unor instituţii procesual penale prevăzute de Codul de procedură penală, şi anume: art. 14 C. proc. pen. dispune că repararea pagubei în cazul exercitării acţiunii civile se face potrivit legii civile; art. 24 alin. 3 C. proc. pen. statuează că persoana chemată în procesul penal să răspundă alături cu inculpat pentru pagubele cauzate de acesta prin infracţiune, se numeşte persoană responsabilă civilmente; art. 44 alin. 3 C. proc. pen. dispune că hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale.

8.Tratatele şi convenţiile internaţionale – constituie izvor juridic al dreptului procesual penal atunci când cuprind norme cu incidenţă în sfera activităţii procesual penale. Astfel de tratate sau convenţii pot fi:

- de asistenţă juridică reciprocă în materie penală ;- de reprimare a unor anumite categorii de infracţiuni;- de cooperare judiciară internaţională în materie penală.

16

CAPITOLUL V

APLICAREA NORMELOR PROCESUAL PENALE ÎN SPAŢIU ŞI ÎN TIMP

Sumar: 1. Preliminarii;2.Aplicarea normelor procesual penale în spaţiu; 3. Aplicarea normelor procesual penale în timp.

1. Preliminarii Normele procesual penale îşi produc efectele juridice, în sensul că au puterea legală de a reglementa desfăşurarea procesului penal, prin raportare la anumiţi factori consideraţi obiectivi, şi anume: spaţiul, timpul, persoanele. Acţiunea normelor procesual penale, ca de altfel a oricăror norme juridice, se desfăşoară în anumite limite spaţio-temporale prevăzute de legea naţională şi/sau internaţională, cu privire la persoanele aflate în interiorul spaţiului său de acţiune, cât timp este în vigoare. Pentru a califica în mod corect aplicarea normei procesual penale la o situaţie juridică dată este necesară îndeplinirea cumulativă a trei cerinţe, şi anume: acţiunea normei procesual penale are susţinere în dispoziţiile Constituţiei sau, după caz, acordului internaţional, pentru a fi aplicată într-un anumit loc, regiune sau teritoriu; activitatea normei procesual penale nu a încetat, prin abrogare, trecerea termenului, caducitate sau declararea neconstituţionalităţii sale; norma procesual penală reţinută dispune de obligativitate normativă în raport cu persoana căreia i se adresează. În absenţa oricăreia dintre cerinţele arătate, norma procesual penală nu primeşte incidenţă, în afara unor situaţii de excepţie. 2. Aplicarea normelor procesual penale în spaţiu Aplicarea în spaţiu a normelor procesual penale este guvernată de principiul teritorialităţii. De la acest principiu se cunosc câteva excepţii, cum sunt neaplicarea, în unele situaţii, a legii române pe teritoriul statului român şi acţiunea legii procesuale penale străine pe teritoriul statului român. 2.1. Principiul teritorialităţii aplicării normelor procesual penale române

Potrivit acestui principiu, normele procesual penale române se aplică pe întreg teritoriul ţării noastre .

17

Aceasta înseamnă că: - legea procesual penală română nu se poate aplica pe teritoriul

altui stat; - legea procesual penală străină nu acţionează pe teritoriul statului român.

Principiul teritorialităţii decurge din principiul suveranităţii statului, instituit de art. 1 şi 2 din Constituţia României.

Prin teritoriu, în sensul legii penale( art. 141 C. pen.), se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontierele statului, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială, cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia. 2.2. Excepţiile de la principiul teritorialităţii

Aceste excepţii denotă acele situaţii juridice în care fie legea procesual penală română nu se aplică pe teritoriul statului român, fie legea procesual penală străină se aplică pe teritoriul ţării noastre.

Excepţiile de la principiul teritorialităţii sunt prevăzute în: convenţiile internaţionale referitoare la imunitatea de jurisdicţie a unor teritorii pe care se îndeplinesc misiuni diplomatice sau oficiale; convenţiile internaţionale de asistenţă juridică reciprocă în materie penală; convenţiile internaţionale de cooperare judiciară internaţională în materie penală; dispoziţiile legii penale române şi în dispoziţiile legii procesual penale române.

Aceste excepţii privesc următoarele situaţii juridice:a) Cazuri în care unele acte procesuale penale sunt efectuate într-o

ţară străină, potrivit legislaţiei acelei ţări, dar produc efecte juridice într-un proces penal care se desfăşoară în ţara noastră. Spre exemplu : în cazul comisiei rogatorii internaţionale active.

b) Cazul în care , la cererea unui organ judiciar român, în calitate de organ solicitant, organul judiciar străin, în calitate de organ solicitat, aplică legea procesual penală română pentru a efectua un act procedural în străinătate.

c) Cazul comisiei rogatorii internaţionale pasive, când organul judiciar român, în calitate de organ solicitat, îndeplineşte un act procedural în conformitate cu legea procesual penală română, la solicitarea unui organ judiciar străin, în calitate de organ solicitant, iar actul procedural astfel efectuat va avea efecte pe teritoriul statului solicitant. Spre exemplu: punerea în executare a mandatului european de arestare de către organul judiciar român.

18

d) Cazul recunoaşterii şi executării hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine, pentru a produce efecte pe teritoriul statului român. Spre exemplu: extrădarea pasivă.

e) Cazul recunoaşterii şi executării hotărârilor penale şi a actelor juridice române în străinătate. Spre exemplu: extrădarea activă.

f) Cazul imunităţii de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici şi a altor persoane având imunitate cu jurisdicţie, conform căruia legea procesual penală română nu se aplică acestor subiecţi dacă săvârşesc vreo infracţiune pe teritoriul statului de reşedinţă.

3. Aplicarea normelor procesual penale în timp

Aplicarea în timp a normelor procesual penale este guvernată de principiul activităţii legii procesual penale , de la care există, de asemenea, câteva excepţii ce vizează fie ultraactivitatea, fie retroactivitatea legii procesual penale.

3.1. Principiul activităţii legii procesual penale Potrivit acestui principiu, legea procesual penală se aplică numai între

momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii sale din vigoare. Aceasta înseamnă că:

- legea procesual penală este de imediată aplicare;- legea procesual penală este de generală aplicare asupra tuturor

actelor şi lucrărilor ce se efectuează în cauza penală, indiferent că procesul penal a fost pornit sub imperiul legii anterioare sau al celei noi, făcându-se aplicarea regulii tempus regit actum;

- dacă pe durata de desfăşurare a procesului penal intervin mai multe legi succesive, se aplică întotdeauna ultima lege, iar aceasta din urmă validează toate actele şi lucrările efectuate sub imperiul legilor anterioare.

3.2. Excepţiile de la principiul activităţii legii procesual penale sunt retroactivitatea şi ultraactivitateaa) Retroactivitatea legii procesuale penale semnifică aplicarea legii

procesuale penale noi şi asupra actelor şi lucrărilor efectuate înainte de apariţia ei.

Se cunosc două situaţii distincte de retroactivitate a legii procesual penale, şi anume:

- legea procesuală penală nouă se aplică actelor procesuale îndeplinite anterior apariţiei ei, atunci când legea nouă nu mai conţine condiţia sau

19

formalitatea prevăzută de legea veche, nerespectată cu ocazia efectuării actului sau lucrării respective. Consecinţa juridică a acestei modalităţi de retroactivitate a legii procesual penale semnifică salvarea de la sancţiunea nulităţii a actului procesual efectuat cu încălcarea cerinţelor de valabilitate, sub legea anterioară, prin intervenirea legii noi. Această situaţie de retroactivitate a legii procesual penale este prevăzută de art.2 alin.2 din Legea 31/1968 de punere în aplicare a Codului de procedură penală.

- legea procesual penală nouă prevede expres că unele dispoziţii ale sale se aplică şi actelor efectuate sub legea anterioară. Spre exemplu: Legea nr. 45/1990 privind modificarea Codului de procedură penală, Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi.

b) Ultraactivitatea legii procesual penale semnifică situaţia aplicării legii procesual penale vechi, în continuare, şi după ieşirea sa din vigoare, atunci când vizează competenţa, căile de atac şi termenele.

Astfel legea procesual penală ultraactivează asupra competenţei primei instanţe care a pronunţat hotărârea judecătorească, chiar dacă după pronunţarea acesteia şi până la judecarea căii de atac a apelului sau a recursului intervine o lege procesual penală nouă care prevede că o altă instanţă este competentă să judece cauza în prima instanţă.

De asemenea, legea procesual penală anterioară ultraactivează asupra căilor de atac reglementate de ea, dacă legea procesual penală nu le mai prevede.

Referitor la termene, acestea vor fi apreciate în raport de legea procesual penală veche, dacă au început să curgă sub acea lege.

20

CAPITOLUL VI

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL

Sumar: 1.Noţiunea principiilor fundamentale ale procesului penal;2. Conţinutul principiilor fundamentale;2.1.Principiul legalităţii;2.2..Respectartea prezumţiei de nevinovăţie;2.3..Aflarea adevărului;2.4..Oficialitatea procesului penal;2.5..Rolul activ al organelor judiciare;2.6..Nemijlocirea în administrarea probelor;2.7..Garantarea libertăţii persoanei;2.8..Respectarea demnităţii uman;:2.9..Garantarea dreptului la apărare;2.10..Egalitatea persoanelor în procesul penal;2.11..Operativitatea procesului penal;2.12..Desfăşurarea procesului în limba română;2.13..Dreptul la un proces echitabil.

1.Noţiunea şi enumerarea principiilor fundamentale ale procesului penal.

Principiile fundamentale ale dreptului procesual penal sunt reguli cu caracter general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal.

Aceste principii sunt prevăzute de Constituţia României, Codul de procedură penală (art. 2-8), Legea de organizare judiciară, nr. 304/2004, Legea statutului judecătorilor şi procurorilor, nr. 303/2004.

Din aceste reglementări rezultă următoarele principii fundamentale ale procesului penal din România:

- principiul legalităţii procesului penal;- principiul respectării prezumţiei de nevinovăţie;- principiul aflării adevărului;- principiul oficialităţii procesului penal;- principiul rolului activ al organelor judiciare;- principiul nemijlocirii în procesul de administrare a probelor;- principiul garantării libertăţii persoanei;- principiul respectării demnităţii umane;- principiul garantării dreptului la apărare;- principiul egalităţii persoanelor în procesul penal;- principiul operativităţii procesului penal;

21

- principiul desfăşurării procesului penal în limba română;- principiul respectării dreptului la un proces echitabil.

2. Conţinutul principiilor fundamentale ale procesului penal în România1

2.1. Principiul legalităţii procesului penal. Acest principiu este consacrat de următoarele dispoziţii:- art. 1 pct.5 din Constituţie: , În România, respectarea Constituţiei,a

supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”;- art. 2 alin. 1 C.proc. pen.: ,, Procesul penal se desfăşoară atât în cursul

urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”;

- Legea nr 304/2004 de organizare judiciară conţine mai multe dispoziţii referitoare la legalitatea activităţii judiciare desfăşurată de organele de justiţie, cum sunt: dispoziţiile art. 2 alin.1:,, Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”; dispoziţiile art. 3 cu privire la legalitatea competenţei organelor judiciare şi a procedurii de judecată; dispoziţiile art. 10 conform cărora instanţele de judecată sunt constituite potrivit legii; dispoziţiile art. 16 potrivit cărora hotărârile judecătoreşti trebuie respectate şi aduse la îndeplinire în condiţiile legii.

Cerinţele pentru legalitatea procesului penal sunt următoarele:- activitatea procesual penală se desfăşoară numai de către organele

judiciare prevăzute de lege, în alcătuirea şi în limitele competenţelor stabilite tot prin lege;

- procedura de urmărire penală şi de judecată are loc numai în condiţiile şi formele prevăzute de lege; - desfăşurarea procesului penal se realizează de către organele judiciare, cu respectarea şi asigurarea exerciţiului deplin a drepturilor procesuale a părţilor, pentru soluţionarea corectă a cauzelor penale.

Garanţiile juridice prin care se asigură legalitatea procesului penal sunt:

- reglementarea nulităţii actelor efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale care guvernează cerinţele de valabilitatea a acestora;

- decăderea din exerciţiul unor drepturi procesuale;- aplicarea de amenzi judiciare în cazul încălcării unor obligaţii

procedurale;

1 Pentru studiul structural al principiilor fundamentale ale procesului penal, a se vedea G. Teodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 71-97.

22

- instituirea, printr-un ansamblu de norme procesuale, a controlului sistematic şi etapizat prin care pot fi descoperite şi înlăturate actele şi lucrările procesuale sau procedurale îndeplinite contrar legii. Astfel, actele de cercetare penală efectuate de organele de poliţie judiciară sunt supuse dispoziţiei şi controlului procurorului; actele procurorului sunt supuse unui dublu control – unul, pe calea verificării procurorului ierarhic superior şi, al doilea, ca urmare a supunerii actelor de sesizare a instanţei de judecată controlului judecătoresc; în fine, activitatea procesuală a instanţei de judecată este supusă controlului judiciar efectuat de instanţele superioare, prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

2.2. Principiul respectării prezumţiei de nevinovăţiePrezumţia de nevinovăţie este consacrată ca principiu fundamental al

procesului penal în România prin dispoziţiile art. 23 alin.8 din Constituţia României şi art. 5 alin. 2 C.proc. pen.

Potrivit dispoziţiei constituţionale enunţate, persoana este considerată nevinovată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare.

De asemenea, conform normei procesual penale arătate, orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.

Astfel, prezumţia de nevinovăţie poate fi definită ca fiind acel principiu fundamental al procesului penal în temeiul căruia cel împotriva căruia a fost pornit un proces penal este considerat, prin voinţa legii, nevinovat până la dovedirea vinovăţiei sale într-un proces public, cu garantarea dreptului la apărare, proces finalizat cu o hotărâre judecătorească de condamnare1.

Prezumţia de nevinovăţie este o prezumţie legală (juris de jure) întrucât este prevăzută expres atât de legea fundamentală, cât şi de legea procesual penală.

Aceeaşi prezumţie are caracter relativ (juris tantum), deoarece poate fi răsturnată, însă, nu oricum ci numai prin dovedirea vinovăţiei persoanei împotriva căreia s-a pornit un proces penal.

Dovedirea vinovăţiei necesită îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe:

- dovada să fie efectuată de organul de urmărire penală şi de către instanţa de judecată. În acest sens, art. 62 C.proc. pen.. dispune că, în

1 A se vedea, în acelaşi sens, I. Neagu, op. cit, , p. 80

23

vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe1 ;

- dovedirea vinovăţiei poate fi realizată numai pe bază de probe. Sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată( art. 65 al.1 C.proc. pen.);

- vinovăţia dovedită trebuie să fie atestată, fără excepţie, printr-o hotărâre judecătorească penală de condamnare definitivă;

- în activitatea de administrare a dovezilor de vinovăţie, persoanei împotriva căreia s-a pornit procesul penal trebui să i se asigure dreptul de a combate dovezile de vinovăţie, demonstrând lipsa lor de temeinicie( art. 66 al.2 C.proc. pen.);

2.3. Principiul aflării adevăruluiAcest principiu este înscris în art. 3 C.proc. pen., conform căruia în

desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

În aplicarea acestui principiu organele de urmărire penală şi instanţele de judecată au obligaţia de a pronunţa soluţii care să reflecte adevărul.

Aflarea adevărului nu poate avea loc în absenţa cercetării de către organele judiciare a tuturor aspectelor cauzei penale, cu privire la faptă şi făptuitor.

Aspectele referitoare la faptă, ce interesează descoperirea adevărului sunt următoarele:

- constatarea existenţei sau inexistenţei faptei penale;- constatarea condiţiilor de timp şi de loc ale săvâr irii faptei, aș

modului şi mijloacelor de săvârşire a acesteia, a mobilului şi scopului comiterii faptei, precum şi, după caz, a naturi şi întinderii prejudiciului cauzat;

- constatarea eventualelor cauze sau circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea penală;

Aspectele referitoare la persoana făptuitorului, ce însoţesc reflecţia despre adevăr în procesul penal sunt următoarele:

- stabilirea vinovăţiei, inclusiv a formei de vinovăţie, sau a nevinovăţiei făptuitorului;

- stabilirea datelor de identificare, de stare civilă, de stare materială, a antecedentelor penale, precum şi a altor elemente ce caracterizează persoana

1 Învinuitul sau inculpatul beneficiază cu prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia(art.66 alin.1 C.proc. pen.)

24

făptuitorului şi care sunt necesare pentru corecta soluţionare a cauzei penale2.

Materializarea principiului aflării adevărului în procesul penal este impusă prin anumite cerinţe legale, cum sunt:

- obligaţia organelor judiciare de a afla adevărul prin probe, în fiecare cauză penală (art. 62 C. proc. pen.);

- asigurarea pentru părţi a posibilităţii, pe tot parcursul procesului, de a propune administrarea de probe care pot contribui la aflarea adevărului( art. 67, 72, 250, 320 C.proc. pen.);

- consacrarea legală a libertăţii probelor şi aprecierii acestora, în scopul aflării adevărului;

- reglementarea unui sistem de control judiciar de verificare a adevărului constatat prin soluţiile emise de organele judiciare( art. 278, 278 alin.1, 379, 385 alin. 1, 386, 393 C. proc. pen.).

2.4. Principiul oficialităţii procesului penalPrincipiul enunţat este statuat de art. 2 alin.2 C.proc. pen., potrivit

căruia actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

Principiul oficialităţii decurge din cerinţa scopului procesului penal, cerinţă ce impune constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Cerinţele principiului oficialităţii sunt prevăzute de legea procesual penală, şi se referă la iniţiativa proprie a organelor judiciare, respectiv la obligaţia acestor organe de a întreprinde şi desfăşoară anumite activităţi procesual-penale, independent de voinţa părţilor din proces. Aceste cerinţe prevăd următoarele:

- obligaţia organelor de cercetare penală de a se sesiza din oficiu despre săvârşirea unei infracţiuni( art. 221 C.proc. pen.) şi de a efectua cercetarea penală (art.232 C.proc. pen.);

- obligaţia organelor de urmărire penală de a începe urmărirea penală (art. 228 C.proc. pen.), de a desfăşura urmărirea penală, de a pune în mişcare acţiunea penală şi de a dispune trimiterea în judecată( art. 258, 261-267 C.proc. pen.);

- obligaţia procurorului de a lua din oficiu, în cursul urmăririi penale toate măsurile care intră în sfera competenţelor sale (art. 235, 236 C.proc. pen.);2 A se vedea, sub acest cuprins, Gh. Mateuţ, Procedura penală, Vol.I, Ed. ,,Chemarea”, Iaşi, 1993, p.37.

25

- obligaţia instanţei de judecată de a proceda la judecarea şi soluţionarea cauzei( art. 287-358 C.proc. pen.), precum şi la punerea în executare a hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare( art. 418 C.proc. pen.).

Datorită obligaţiilor pe care le impune în sarcina organelor judiciare, principiul oficialităţii mai este denumit şi principiul obligativităţii începerii şi desfăşurării procesului penal.

Principiul oficialităţii acţionează numai asupra laturii penale a procesului penal; referitor la latura civilă a procesului penal acţionează un alt principiu, şi anume al disponibilităţii părţii, caracteristic procesului civil, conform căruia autoritatea judiciară competentă acţionează, de regulă, numai la voinţa persoanei interesate, care are facultatea de a sesiza sau nu organul judiciar, de a continua sau nu exerciţiul asupra dreptului material sau procesual dedus judecăţii, de a cere sau nu executarea dispoziţiilor civile din hotărârea penală definitivă.

Principiul oficialităţii enunţat de art. 2 alin.2 C.proc. pen. conţine şi o excepţie în aplicarea sa, în sensul că acţiunea acestui principiu încetează în cazul când prin lege se dispune altfel.

Excepţia se referă la acele situaţii în care legea interzice autorităţii judiciare să acţioneze în lipsa unor autorizaţii prevăzute de lege sau în absenţa manifestării de voinţă a persoanei vătămate1.

Situaţiile în care se aplică excepţia sunt prevăzute expres de lege şi sunt de strictă interpretare.

Unele dintre aceste situaţii înlătură principiul oficialităţii prin faptul că pot împiedica atât începerea procesului penal, cât şi continuarea acestuia. Acestea sunt cazurile când pentru punerea în mişcare a acţiunii penale sau pentru continuarea procesului penal este necesară plângerea persoanei vătămate prin infracţiune ( art. 221 C.proc. pen.).

Alte situaţii privesc condiţionarea acţiunii principiului oficialităţii de existenţa unor autorizaţii emise de organul competent. Sunt astfel de situaţii:

- condiţionarea începerii urmăririi penale împotriva Preşedintelui României, pentru înaltă trădare, de hotărârea Camerei Deputaţilor şi Senatului (art. 96 din Constituţie);

- percheziţia, reţinerea sau arestarea unui deputat sau senator depinde de încuviinţarea Camerei Parlamentului din care face parte ( art. 72 din Constituţie);

- percheziţia, reţinerea, arestarea magistraţilor judecători sau procurori nu poate avea loc fără încuviinţarea Secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii ( art. 95 din Legea nr. 303/2004);1 A se vedea, G. Teodoru, op. cit, p. 78 .

26

- judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată fără aprobarea Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor şi Senatului sau a Preşedintelui României (art.66 din Legea nr 47/1992);

- procesul penal nu poate fi declanşat în lipsa sesizării organului competent al căilor ferate (art. 278 C.pen.) ori a comandantului militar ( art. 337, 355 C.pen.), în cazul infracţiunilor pentru care se cere o astfel de sesizare;

- punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile prevăzute de art. 5 alin. 1 C.pen. se face numai cu autorizarea prealabilă a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În toate aceste situaţii, dacă se îndeplineşte condiţia autorizării sau, după caz, a sesizării prevăzute de lege principiul oficialităţii primeşte din nou aplicare.

2.5. Principiul rolului activ al organelor judiciare în cadrul procesului penal

Semnificaţia acestui principiu relevă dreptul şi obligaţia organelor judiciare de a interveni din iniţiativă proprie în desfăşurarea următoarelor activităţi:

- începerea procesului penal - realizarea urmăririi penale proprii;- desfăşurarea activităţii de judecată;- punerea în executare a hotărârii judecătoreşti definitive.

În aplicarea acestui principiu, organele judiciare au următoarele obligaţii:

- de a explica părţilor drepturile lor procesuale şi de a le sprijini în exercitarea acestor drepturi;

- de a pune din oficiu în discuţia părţilor orice chestiune de care depinde justa soluţionare a cauzei şi de a le cere să-şi expună punctul de vedere;

- de a dispune din oficiu administrarea tuturor probelor necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, chiar dacă părţile nu au iniţiativă în acest sens;

- de a examina cauza sub toate aspectele prevăzute de legea penală, independent de voinţa părţilor din proces, inclusiv de a extinde procesul penal la alte fapte şi la alţi făptuitori, respectiv de a extinde controlul judiciar şi la alte motive decât cele invocate de părţi.

Acest principiu are caracter relativ deoarece unele acte procesuale sunt strict personale iar realizarea lor depinde de manifestarea de voinţă a părţilor interesate.

27

2.6. Principiul nemijlocirii în activitatea de administrare a probelor

Acest principiu desemnează obligaţia organelor judiciare de a obţine probele, în măsura posibilului, din sursa lor originară şi de a lua contact direct cu mijloacele de probă.

Principiul evocat cuprinde două aspecte esenţiale:- faptele trebuie stabilite prin intermediul celor mai apropiate probe de

circumstanţele săvârşirii infracţiunii, respectiv al probelor directe, autentice şi veridice.

- contactul organelor judiciare cu materialul probator trebuie să fie direct, nemijlocit, prin percepere directă.

De la acest principiu se cunosc unele excepţii, şi anume acele situaţii reglementate de normele procesual penale în care organul judiciar soluţionează cauza fără perceperea directă a unor probe, cum sunt comisia rogatorie şi delegarea. 2.7. Principiul garantării libertăţii persoanei

Acest principiul semnifică faptul că nimeni nu poate fi reţinut sau arestat ori suspus altei forme de restrângere a libertăţii, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, că orice persoană arestată ilegal are dreptul de a cere în tot cursul procesului penal punerea sa în libertate, precum şi că în cursul detenţiei preventive legal dispuse orice persoană are dreptul de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub controlul judiciar sau pe cauţiune.

Garanţiile respectării acestui principiu sunt prevăzute amănunţit de normele procesual penale ce reglementează:

- cazurile în care pot fi dispuse preventiv măsurile privative de libertate şi cele restrictive de libertate (art.136 C.proc. pen.) ;

- organele judiciare competente să dispună astfel de măsuri (136 alin. 3-5, art.143 – 160/h C.proc. pen.);

- durata limitată prin lege a măsurilor preventive (art. 144 alin. 1, art.145 alin.2, art. 145/1 alin.2, art. 146 alin. 9, art. 149 alin. 1, art. 149/1 alin. 10, art. 160/g-160/h C.proc. pen.) ;

- controlul judecătoresc asupra măsurilor preventive (art. 140/1 - 141 C.proc. pen.);

- cazurile de înlocuire, revocare, încetare a măsurii arestării (art. 139, art. 140 C.proc. pen.) ;

28

- condiţiile de acordare a liberării provizorii (art. 160/1, art. 160/2, art. 160/2a, art. 160/4, 160/6 - art. 160/10 C.proc. pen.) ;

- luarea unor măsuri de informare, de ocrotire şi de siguranţă cu privire la persoana reţinută sau arestată (art. 137/1, art. 161 şi art. 162 C.proc. pen.).

2.8. Respectarea demnităţii umaneAcest principiu semnifică necesitatea ca orice persoană care se află

în curs de urmărire penală, judecată sau în executarea unei pedepse trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane şi că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman sau degradant (art. 5 alin. 1 C.proc. pen., art. 22 pct.2 din Constituţie).

Garanţiile materializării acestui principiu decurg din următoarele reglementări referitoare la:

- interzicerea întrebuinţării de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi de promisiuni sau îndemnuri în scopul obţinerii de probe(art.68 C.proc. pen.);

- dreptul de a face plângere împotriva actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a cauzat o vătămare a intereselor legitime ale persoanei (art.275 – 278/1 C.proc. pen.);

- suspendarea urmăririi penale sau, după caz, a judecăţii, când se constată că învinuitul/inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la procesul penal(art. 239, art. 303 C.proc. pen.);

- dreptul de obţine amânarea sau întreruperea executării pedepsei când se constată că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a începe sau continua executarea pedepsei (art. 453 şi 455 C.proc. pen.);

- incriminarea faptelor de supunere a unei persoane la tortură sau la tratamente cu cruzimi, inumane sau degradante, ca infracţiuni (art.267 şi 267/1 C. pen.);

- incriminarea faptelor de arestare nelegală, cercetare abuzivă şi represiune nedreaptă (art.266 şi 268 C. pen.).

2.9. Garantarea dreptului la apărarePrincipiul evocat semnifică imperativul că dreptul la apărare este

prevăzut de lege în beneficiul învinuitului, inculpatului şi oricărei altei părţi în procesul penal, pe toată durata acestuia, că orice parte are dreptul să fie asistată sau reprezentată de apărător în tot cursul procesului, precum şi că, în condiţiile legii, asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie.

29

Garanţiile asigurării acestui drept sunt relevate de dispoziţiile legale referitoare la:- orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal (art.6 alin. 4 C.proc. pen.)

- deplina garantare a exercitării dreptului la apărare a învinuitului/inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului (art.6 alin. 1 C.proc. pen.);

- administrarea din oficiu sau la cerere de către organele judiciare a tuturor probelor necesare în apărare (art.6 alin.2 C.proc. pen.); - obligaţia organului judiciar de a încunoştinţa pe învinuit/inculpat, de îndată şi mai înainte de a-l audia despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii apărării (art.6 alin. 3 C.proc. pen.);

- obligaţia organelor judiciare de a încunoştinţa pe învinuit/inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător ales sau, după caz, desemnat din oficiu (art.6 alin. 5 C.proc. pen.);

- dreptul învinuitului/inculpatului de a nu da declaraţii cu privire la acuzele ce i se aduc (art. 70 alin. 2 C.proc. pen.);

- dreptul învinuitului/inculpatului de a combate învinuirea prin propunerea de probe pertinente şi utile cauzei (art.66 alin. 2 C.proc. pen.);

- dreptul învinuitului şi inculpatului de a participa în mod direct la efectuarea actelor de urmărire penală şi la toate actele de judecată;

- dreptul învinuitului/inculpatului de a exercita căile de atac prezentate de lege împotriva soluţiilor emise de procuror sau împotriva hotărârii judecătoreşti de condamnare . 2.10. Egalitatea persoanelor în procesul penal

Acest principiu înseamnă că tuturor persoanelor le sunt aplicabile aceleaşi reguli procesuale, precum şi că aceleaşi organe desfăşoară procesul penal, fără să se facă vreo discriminare sau anumite persoane să fi privilegiate1.

Reglementarea acestui principiu este oferită de următoarele dispoziţii constituţionale: art. 16 pct. 1 din Constituţie, conform căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări; art. 16 pct. 2 din Constituţie, potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege; art.21 din Constituţie, care consacră dreptul fundamental al persoanei la accesul liber la justiţie, statuând că ,,Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime . Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.1 A se vedea , în acelaşi sens, I. Neagu, op cit, p. 106

30

De asemenea, principiul egalităţii persoanelor în faţa legii procesual penale este consfinţit şi de art. 6 alin.1 şi 2 din Legea 304/2004, conform căruia toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări. Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau orice alte criterii discriminatorii.

În fine, Codul de procedură penală statuează, cu titlu de principiu, că procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege (art. 2 alin. 1).

2.11. Operativitatea în procesul penalPrincipiul operativităţii denotă rezolvarea rapidă a cauzelor penale şi

simplificarea activităţii procesual-penale.Reglementarea acestui principiu se regăseşte în cuprinsul dispoziţiilor

art. 21 pct. 3 din Constituţia României, care statuează că părţile au dreptul la soluţionarea în termen rezonabil a cauzelor.

Tot astfel, art. 10 din Legea 304/2004 prevede că toate persoanele au dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Codul de procedură penală conţine numeroase dispoziţii din care rezultă acest principiu, cum sunt: art.1, definind scopul procesului penal statuează că acest scop constă, printre altele, în constatarea la timp a faptelor ce constituie infracţiuni; art. 185-188 reglementează termenele comune de efectuare a unor acte procedurale sau procesuale; art. 334-337 oferă instanţei posibilitatea de a se învesti cu rezolvarea unor aspecte privind extinderea procesului penal la alte acte materiale ori extinderea acţiunii penale cu privire la alte fapte penale sau la alţi făptuitori; art. 347 acordă posibilitatea disjungerii acţiunii civile şi judecarea acesteia separat de acţiunea penală, dacă rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării cauzei penale.

2.12. Limba în care se desfăşoară procesul penalSemnificaţie acestui principiu dezvăluie regula că în desfăşurarea

procesului penal se foloseşte limba română.Reglementare principiului enunţat este acordată de art. 128 din

Constituţie, care statuează că procedura judiciară se desfăşoară în limba română. Cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată ( alin.1). Modalităţile de exercitare a acestui drept, inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traducători, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să

31

nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi(alin. 2). Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua la cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin interpret; în procesele penale acest drept este gratuit.

În materializarea acestor dispoziţii constituţionale, art. 7 şi 8 C.proc. pen. instituie regula că în desfăşurarea procesului penal se foloseşte limba română.

De asemenea, art. 14 din Legea nr. 304/2004 statuează că procedura judiciară se desfăşoară în limba română. Aceeaşi lege de organizare judiciară dispune, în continuare, asupra dreptului cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale de a se exprima în limba maternă, precum şi a procedurii de urmat în faţa instanţelor de judecată.

2.13. Dreptul la un proces echitabilPrincipiul enunţat relevă că in faza judecaţii orice persoana are

dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil, public si intr-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă si imparţială instituita prin lege, care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzări in materie penala îndreptate împotriva sa.

Acelaşi principiu, in faza urmăririi penale are semnificaţia că orice acuzat are dreptul, in special:

a) să fie informat in termenul cel mai scurt, intr-o limbă pe care o înţelege şi intr-un mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

b) sa dispună de timpul si de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c) să se apere el însuşi sau sa fie asistat de un apărător ales de el şi dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l plăti să poată fi asistat in mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei impun acest lucru;

d) să asculte sau să ceară ascultarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca si martorii acuzării.

Reglementarea acestui principiu este oferită de art.6 din Convenţia asupra Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului (CEDO), precum şi de art. 21 pct. 3 din Constituţie.

În absenta unei reglementari a acestui principiu în Codul de procedura penală, aplicarea sa urmează a se face prin incidenţa directă a dispoziţiilor CEDO si ale Constituţiei României.

32

CAPITOLUL VII

PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

Sumar: 1. Noţiunea participanţilor în procesul penal; 2. Organele judiciare; 3. Părţile; 4. Apărătorul; 5. Succesorii, reprezentanţii şi substituţii procesuali.

1. Noţiunea participanţilor în procesul penal

În sens larg, noţiunea de participanţi la procesul penal desemnează organele judiciare (organele de cercetare penală, Ministerul Public, instanţele de judecata), părţile (inculpatul, partea vătămata, partea civila, partea responsabil civilmente) şi alte persoane care sunt chemate să ia parte la desfăşurarea procesului penal (avocaţi, martori, experţi, interpreţi)

În sens restrâns, noţiunea de participanţi in procesul penal desemnează numai organele judiciare, părţile şi apărătorul.

2. Organele judiciare Organele judiciare participante în procesul penal sunt: instanţele de judecată; Ministerul Public, prin procurori ce funcţionează în Parchete constituite pe lângă instanţele judecătoreşti; organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi ale unor structuri speciale.

2.1. Instanţele judecătoreşti2.1.1. Poziţia procesuală. Instanţa judecătorească este subiectul principal

al activităţii procesual-penale, îndeplinind funcţia de jurisdicţie care conţine puterea de a dispune asupra condamnării inculpatului şi puterea de constrângere prin supunerea condamnatului la executarea pedepsei stabilite. Instanţa judecătoreasca înfăptuieşte justiţia, iar în materie penală prin justiţie se înţelege activitatea înfăptuită de instanţele judecătoreşti, prin care infractorii sunt judecaţi în şedinţe publice, şi în ipoteza constatării vinovăţiei

33

lor li se aplică pedepsele şi măsurile prevăzute de legea penală, în scopul reeducării lor, precum şi al prevenirii comiterii de noi infracţiuni1.

2.1.2. Atribuţiile instanţelor judecătoreşti În înfăptuirea justiţiei penale, instanţele judecătoreşti au următoarele atribuţii:

a) verifică întreaga activitate procesuală, sub aspectele legalităţii şi temeiniciei, desfăşurată de către ceilalţi participanţi la procesul penal, în toate cele trei faze ale procesului penal

b) judecă toate procesele având ca obiect raporturi penale;c) pronunţă hotărârea judecătoreasca, instanţa fiind organul judiciar care

are ultimul cuvânt în soluţionarea cauzelor penale, iar soluţia pronunţată de instanţă în procesul penal consfinţită prin hotărâre judecătorească definitivă are autoritate de lucru judecat2.

2. 1.3. Organizarea instanţelor judecătoreşti. Conform art. 216 din Constituţia României şi art. 1 al.1 şi art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în România justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe stabilite prin lege, iar justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unica imparţială şi egala pentru toţi .

Principiul care stă la baza organizării instanţelor judecătoreşti este cel al unităţii sistemului lor, ceea ce exprima organizarea instanţelor de judecată într-un singur sistem în fruntea căruia se află un organ judecătoresc suprem – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – care exercită controlul asupra activităţii de judecată.

Structura instanţelor judecătoreşti din ţara noastră are următoarea alcătuire:

a) judecătoriile;b) tribunalele; c) curţile de apel;d) tribunalele militare;e) tribunalul militar teritorial;f) curtea militara de apel;g) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe

şi în sectoarele Municipiului Bucureşti. Numărul şi localităţile de reşedinţa a

1 A se vedea Gh. Mateuţ, Tratat de procedură penală , Partea generală, Vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.572 A se vedea I. Neagu, op. cit. , p. 126

34

judecătoriilor sunt prevăzute în anexa 1 A din legea numărul 304/2004. În raport cu numărul şi natura cauzelor în cadrul judecătoriilor se pot înfiinţa secţii sau complete specializate.

Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridica organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al Municipiului Bucureşti, având sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului, respectiv în Municipiul Bucureşti. În cadrul tribunalelor funcţionează secţii şi complete specializate pentru cauzele penale. În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din Municipiul Bucureşti.

Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale. În cadrul fiecărei curţi de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze penale şi cauze cu minori şi de familie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa supremă în stat, are personalitate juridică şi sediul în capitala ţării. Ea asigura, interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. În cadrul Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie funcţionează patru secţii: secţia civilă şi de proprietate industriala, secţia penală, secţia comercială, secţia de contencios administrativ şi fiscal. De asemenea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai cuprinde completul de noua judecători şi secţiile unite. Fiecare dintre aceste complete are o competenţă proprie.

În paralel cu instanţele civile funcţionează instanţele militare aflate în simetrie organizatorică în raport cu cele civile, astfel: tribunalul militar este egal în grad cu judecătoria ; tribunalul militar teritorial este egal în grad cu tribunalul; curtea militară de apel este egală în grad cu curtea de apel.

Numărul şi întinderea circumscripţiei fiecărei instanţe militare sunt prevăzute în anexă la Legea numărul 304/2004. Tribunalele militare sunt patru la număr: Tribunalul Militar Bucureşti; Tribunalul Militar Iaşi, Tribunalul Militar Cluj-Napoca şi Tribunalul Militar Timişoara. Exista un singur tribunal militar teritorial şi o singură curte militară de apel, ambele instanţe având sediul în Municipiul Bucureşti.

Instanţele judecătoreşti sunt conduse de un preşedinte ajutat la tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de unul sau doi vicepreşedinţi. La instanţele judecătoreşti care dispun de secţii, acestea sunt conduse de preşedinţi de secţie.

În cadrul fiecărei instanţe, şi după caz a fiecărei secţii funcţionează complete de judecată constituite în raport de faza de judecată şi de competenţa materială a instanţei, respectiv a secţiei instanţei judecătoreşti.

Judecătorii au calitate de magistraţi fac parte din corpul magistraţilor, alături de procurori. Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

35

Judecătorii stagiari sunt numiţi în funcţie prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii şi se bucură de stabilitate în funcţie. Judecătorii care au absolvit examenul de capacitate sunt numiţi în funcţie prin decret al preşedintelui României şi sunt inamovibili.

2.1.4. Compunerea completelor de judecatăPrin complet de judecată se înţelege numărul de judecători care participă

la judecarea unor categorii de cauze penale într-un anumit stadiu de judecată1.

Sintagma complet de judecată nu se confundă cu constituirea instanţei, aceasta din urmă având semnificaţia alcătuirii instanţei din numărul de judecători prevăzut de lege, procuror şi grefier.

Conform Legii nr. 304/2004, modificată prin Legea nr. 247/2005 la judecătorii, tribunale şi curţile de apel judecata penală în prima instanţă se face de un complet format de un singur judecător.

Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători iar recursurile în complet format din 3 judecători.

În cazul completului de 2 judecători dacă aceştia nu ajung la un acord asupra hotărâri ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă constituit prin includerea în completul de judecată a preşedintelui, vicepreşedintelui, preşedintelui de secţie sau a unui judecător din planificarea de permanenţă

Secţia penala a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionează cauzele penale de competenţa sa, în prima instanţă, în complet format din 3 judecători. Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile şi cererile judecate în prima instanţă de secţia penală a instanţei supreme, alte cauze date în competenţa, precum şi ca instanţă disciplinară. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursul în interesul legii în materie penală, în complet format din 14 judecători din secţia penală şi câte 2 judecători din celelalte secţii. Dacă problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii, preşedintele sau, în lipsa acestuia, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabileşte secţiile din care provin cei 20 de judecători. Soluţia se adoptă cu cel puţin doua treimi din numărul judecătorilor completului.2

Nerespectarea dispoziţiilor legale privind alcătuirea completelor de judecată atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărâri astfel pronunţate (art.197 alin. 2 C.p.p.)

1 A se vedea , I. Neagu, op. cit., p. 1312 Aceste prevederi au fost introduseîn Codul de procedură penală, art.414/3 414/5, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 714/26.X.2010.

36

2.2. Ministerul PublicEste organul puterii judecătoreşti, care reprezintă în activitatea judiciară

interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Instituţia Ministerului Public este reglementată de Constituţie şi de Legea 304/2004 de organizare judecătorească, Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi de Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

2.2.1. Poziţia procesuală a Ministerului Public este aceea de subiect procesual penal participant, alături de instanţa de judecata la activitatea procesuala, având un rol indispensabil pentru rezolvarea raportului procesual penal deoarece îndeplineşte funcţia procesuala a acuzării.

2.2.2. Organizarea Ministerului Public potrivit reglementarilor prezente Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă de judecată, sub autoritatea Procurorului General al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.

Ministerul Public are următoarea structura organizatorică:- parchetele de pe lângă judecătorii tribunale şi curţi de apel;- parchetele militare constituite pe lângă instanţele militare;- parchetul general care funcţionează pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie.Fiecare unitate de parchet este înzestrată cu un anumit număr de

procurori aflaţi sub conducerea unui prim-procuror, cei de la parchetele de pe lângă judecătorii şi tribunale, respectiv a unui procuror general cei de la parchetele de pe lângă Curţile de apel şi parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie pentru structurile specializate ale parchetului general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie , şi anume DNA şi DIICOT, legile speciale specifică că aceste structuri, sunt organizate la nivel central ca direcţii iar la nivel teritorial ca servicii şi birouri, fiecare structură fiind aflată sub conducerea unui procuror sef. De regulă parchetele de pe lângă tribunale, de pe lângă curţile de apel, de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi direcţiile centrale specializate ale DNA si DIICOT sunt prevăzute cu prim-procurori adjuncţi, procurori generali adjuncţi şi procurori şefi adjuncţi.

De asemenea în cadrul Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ale parchetelor de pe lângă curţile de apel şi al celor de pe lângă tribunale funcţionează secţii conduse de procurorii şefi.

Principiul pe baza căruia sunt organizate şi funcţionează unităţile de parchet este cel al subordonării ierarhice în sensul că procurorii de la

37

parchetele de pe lângă judecătorii sunt subordonaţi prim-procurorului parchetului, iar acest din urmă este subordonat prim-procurorului parchetului de pe lângă tribunal. Tot astfel, prim-procurorul parchetului de pe lângă tribunal este subordonat procurorului general la parchetului de la lângă Curtea de Apel şi acesta din urmă este subordonat procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce coordonează şi exercită controlul asupra tuturor parchetelor şi procurorilor în mod direct sau prin procurori desemnaţi în acest sens.

Procurorul are calitatea de magistrat şi potrivit legii face parte din corpul magistraţilor alături de judecători.

Procurorii sunt numiţi în funcţie prin decret prezidenţial la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii iar procurorii stagiari sunt numiţi în funcţie prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii

Parchetele militare se organizează pe baza fiecărei instanţe militara ( tribunalul militar, tribunalul teritorial, curtea militara de apel şi secţia militara a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ). Parchetele militare sunt conduse de prim-procurori militari ajutaţi de prim-procurori militari adjuncţi. De asemenea, parchetele militare de pe lângă tribunalele militare teritoriale şi curtea militară de apel dispune de secţii de urmărire penală şi secţii judiciare conduse de procurori militari şefi.

Procurorii de bucură de independenţă în exercitarea atribuţiilor procesuale şi de stabilitate în funcţie.

Principiile de organizare ale Ministerului Public:- principiul legalităţii;- principiul imparţialităţii;- principiul controlului ierarhic;- principiul independentei;- principiul subordonării ierarhice;- principiul exercitării atribuţiilor sub autoritatea procurorului general al

României;

2.2.3. Atribuţiile Ministerului PublicPotrivit dispoziţiilor Legii nr 304/2004 şi Codului de procedură penală

atribuţiile Ministrului Public sunt următoarele:a) efectuarea urmăririi penale, în cazurile în care condiţiile prevăzute de

lege;b) conducerea şi supravegherea activităţii de cercetare penală a poliţiei

judiciare şi a altor organe de cercetare penala;c) sesizarea instanţei de judecată pentru judecarea cauzelor penale;

38

d) exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege;e) participarea , în condiţiile legii, la şedinţele de judecata, în

următoarele de cazuri:- la judecata în prima instanţa la judecătorii şi tribunale;- în cauzele în care vreunul din inculpaţi se afla în stare de

detenţie sau este minor;- în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a

închisorii;- la judecata în apel, în recurs şi în căile extraordinare de atac. În

toate aceste cazuri procurorul participă la judecată ca titular al funcţiei cu învinuire şi este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le considera întemeiate potrivit legii şi probelor administrate in cauza.f) exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în

condiţiile prevăzute de lege ;g) apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale

persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile prevăzute de lege;

h) acţionarea pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei şi procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; în vederea realizării unitare a politicii penale a statului;

i) studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea şi prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora;

j) verificarea respectării legii la locurile de deţinere preventivă;k) exercitarea oricăror atribuţii prevăzute de lege.

2.3. Organele de cercetare penalăOrganul de cercetare penală este organul judiciar situat în exteriorul

autorităţii judecătoreşti, având ca obiect de activitate procesual penală strângerea probelor cu privire la existenţa infracţiunilor şi identificare făptuitorilor pentru stabilirea răspunderii penale a acestora, activitate constând în audierea părţilor, a martorilor, efectuarea de cercetări la faţa locului, percheziţii, luarea de masuri asiguratorii şi a oricăror masuri date în competenţa lor în vederea bunei desfăşurări a procesului penal.

Organul de cercetare penală are o poziţie procesuală proprie, distinctă de poziţia procesuală a Ministerului Public şi a instanţei de judecată, în sensul că : au independenţă funcţională relativă, activităţile procesuale ale acestor organe necesitând încuviinţarea sau dispoziţia procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penala; activitatea lor procesual penală se desfăşoară numai în faza de urmărire penală; conlucrează numai cu

39

magistraţii procurori din cadrul Ministerului Public iar nu şi cu instanţa de judecată; participarea lor în procesul penal nu este o participare in proprio nomine ci în numele statului ca reprezentant general al societăţii.

3. Părţile în procesul penal

3.1. Noţiunea de parte în procesul penalPărţile în procesul penal sunt persoanele fizice sau persoanele juridice

care au drepturi şi obligaţii născute în mod direct din exercitarea acţiuni penale şi acţiuni civile în procesul penal1.

Au calitate de părţi în procesul penal : statul , învinuitul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Apărătorul şi reprezentantul nu au calitate de parte în procesul penal întrucât nu se confundă cu poziţia procesuală a părţii pe care o reprezintă sau asistă.

Nu are calitatea de parte în procesul penal procurorul deoarece în exercitarea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, procurorul acţionează ca reprezentant al interesului general al societăţii.

Părţi ale procesului penal sunt doar acele persoane ale căror drepturi şi obligaţii procesuale izvorăsc din exercitarea acţiuni penale sau a celei civile.

3.2. StatulStatul este parte în procesul penal deoarece fiind subiect al raportului

penal conflictual ce formează obiectului procesului penal, statul este în acelaşi timp şi subiect al raportului procesual penal de tragere la răspundere a persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni.

3.3. Învinuitul Potrivit art.229 C.p.p, persoana faţă de care se efectuează urmărirea

penală se numeşte învinuit. Deşi nu este parte în procesul penal, deoarece se situează în afara acţiunii penale, învinuitul are o seamă de drepturi şi obligaţii care îl apropie de calitatea procesuală deţinută de inculpat.

O persoana dobândeşte calitatea de învinuit odată cu începerea urmăriri penale împotriva sa, ceea ce se realizează prin rezoluţie sau ordonanţă de începere a urmăriri penale in personam emisa de procuror. Acesta este momentul declanşării procesului penal, moment din care persoana învinuitului are anumite drepturi şi obligaţii.

Astfel, învinuitul are următoarele drepturi:

1 A se vedea, în acelaşi sens, N. Jidovu, Drept procesual penal, Edidura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 69; Gheorghe Mateuţ, op. cit., p. 550.

40

- de a fi informat asupra învinuiri şi obiectului acesteia de către organul de urmărire penală;

- dreptul de a da declaraţii prin care să se apere de acuzaţiile care i se aduc;

- dreptul la tăcere şi de a nu da nici o declaraţie care ar putea fi folosita împotriva sa;

- dreptul la asistenţă judiciară facultativă sau, în condiţiile legii, obligatorie;

- dreptul de a refuza semnarea declaraţiilor sale când nu este de acord cu cele consemnate de organul de urmărire penală, sau de a cere completarea acestora cu date noi sau cu date omise de la consemnare;

- dreptul de a solicita administrarea de probe în apărare; - dreptul de a fi citat pentru audieri sau pentru efectuarea unor acte de

urmărire penală;- dreptul de a cere suspendarea procesului penal în condiţiile în care

suferă de o boală gravă care îl împiedica să ia parte la proces:- dreptul de a fi informat despre încetarea urmăriri penale:- dreptul de a solicita continuarea procesului penal în caz de

prescripţie a răspunderii penale amnistie sau retragerea plângerii prealabile;- dreptul de a formula plângere împotriva actelor şi măsurilor procesul

penale luate de organul de urmărire penală;- dreptul de a declara recurs împotriva încheieri pronunţată de instanţa

judecătorească prin care s-a dispus luarea unei masuri preventive împotriva sa;

- dreptul de a fi liberat provizoriu sau pe cauţiune de sub puterea mandatului de arestare preventiva.

În categoria obligaţiilor învinuitului se includ :- obligaţia de a se prezenta când este citat de organul de urmărire

penală;- obligaţia de a prezenta , la cererea organelor de urmărire penală

obiectele şi înscrisurile solicitate;- obligaţia de a păstra şi conserva obiectele ce i-au fost lăsate în

custodie de organele de urmărire penală;- obligaţia de a se supune măsurilor luate împotriva sa ;- obligaţia de a plăti amenzile administrative, judiciare şi cheltuielile

judiciare la care a fost obligat. 3.4. Inculpatul

41

3.4.1. Noţiune. Inculpatul este persoana fizică sau persoana juridică împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală ( art. 23 C.p.p.), fiind parte în procesul penal.

Inculpatul este subiect pasiv al acţiunii penale şi, după caz, al acţiunii civile, deoarece împotriva sa sunt îndreptate aceste acţiuni. Inculpatul păstrează această calitate până la pronunţarea unui soluţii judiciare prin care se hotărâri definitive de condamnare, când devine condamnat.

3.4.2. Actele de inculpare prin care se pune în mişcare acţiunea penală, care marchează trecerea de la calitatea de făptuitor sau, după caz, de învinuit la aceea de inculpat sunt:

- ordonanţa procurorului ;- rechizitoriul procurorului;- declaraţia orala a procurorului făcută în şedinţa de judecată;- încheierea de şedinţă a instanţei de judecată când se dispune:

admiterea plângerii formulate împotriva ordonanţei sau rezoluţiei de netrimitere in judecata si reţinerea cauzei spre judecare în fond( art. 278/1 alin. 8 lit.c C.p.p.); extinderea procesului penal cu privire la alte fapte ( art.336 alin. final C.p.p.); extinderea procesului penal cu privire la alte persoane ( art. 337 C.p.p.).

3.4.3. Drepturile si obligaţiile inculpatuluiÎn cursul urmării penale, inculpatul are următoarele drepturi:- de a i se aduce la cunoştinţă de către procuror obiectul

învinuirii, precum şi drepturile si obligaţiile sale procesuale;- de a fi audiat de procuror şi de formula cereri de administrare

de probe;- de a fi asistat de apărător ales sau desemnat din oficiu, când

apărarea este obligatorie;- de a participa la efectuarea unor acte de urmărire

penala( percheziţii, cercetări la faţa locului etc.);- de a i se asigura participarea la efectuarea unor acte de

urmărire penală, cum sunt: audierea sa, ascultarea altor persoane, confruntarea şi prezentarea materialului de urmărire penală;

În faza urmăririi penale inculpatul are următoarele obligaţii:- de a se prezenta personal la chemările organelor judiciare;- de a se supune masurilor luate împotriva sa:- - de a se abţine de la zădărnicirea urmăririi penale, prin fapte cum

sunt: distrugerea mijloacelor materiale de proba, influenţarea martorilor, experţilor şi a altor persoane participante în procesul penal;.

42

În faza judecaţii, inculpatul are următoarele drepturi:- să ia cunoştinţă de dosarul cauzei în tot timpul judecării;- sa i se comunice copia actului de sesizare al instanţei, dacă se află în

stare de deţinere;- să fie citat în proces;- să se apere singur sau asistat de apărător ales ori desemnat din

oficiu, când asistenţa judiciară a inculpatului este obligatorie, potrivit legii;

- să participe la toate actele de judecata:- să fie audiat şi să propună probe în apărarea sa;- să pună întrebări martorilor acuzării şi celor ascultaţi în apărarea sa,

precum si experţilor;- să formuleze cereri, să ridice excepţii şi să pună concluzii;- să i se acorde ultimul cuvânt:- să exercite căile de atac prevăzute de lege:

Referitor la masurile preventive luate împotriva sa inculpatul are dreptul să solicite revocarea, încetarea şi înlocuirea acestora, precum şi punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

Obligaţiile inculpatului în faza de judecată sunt următoarele:- să se prezinte la termenele fixate de instanţa judecătoreasca;- să se conformeze măsurilor de constrângere procesuală luate de

instanţă(aducerea silită cu mandat, măsurile preventive, etc.):- să respecte măsurile privind ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată.

3.5. Partea vătămată3.5.1. Noţiune. Partea vătămată este persoana fizica sau persoana

juridica care a suferit o vătămare prin infracţiune, dacă participă în procesul penal ( art. 24 alin.1 C.p.p.).

Trebuie făcută distincţia între partea vătămată şi persoana vătămată, astfel:

- persoana vătămată este persoana care a suferit un prejudiciu ca urmare a săvârşirii infracţiunii, fără însă a participa în procesul penal;

- persoana vătămată dacă participă în procesul penal se numeşte parte vătămată.

3.5.2. Constituirea de parte vătămată în procesul penal este subordonată unor condiţii , şi anume:

- să existe o vătămare ( fizica, morala sau materiala);- vătămarea sa fie cauzata de infracţiune;

43

- să existe o persoana vătămată;Calitatea de parte vătămată în procesul penalConstituirea de parte vătămată în procesul penal se poate face în tot

cursul urmăririi penale, iar în faţa instanţelor judecătoreşti; în faza de judecată, constituirea se poate face cel mai târziu până la citirea actului de sesizare. După această dată constituirea de parte vătămată se poate face cu acordul inculpatului. 3.5.3. Poziţia procesuală a părţii vătămate

Partea vătămată este subiect activ al laturii penale, exercitând, alături de procuror acţiunea penală. Ea acţionează numai cu privire la latura generală a cauzei, şi nu are pretenţii materiale.

Partea vătămată exercită un drept procesual personal, iar în caz de deces al părţii vătămate aceasta nu poate fi înlocuită.

Calitatea de parte vătămată încetează în următoarele situaţii:- în caz de deces;- prin renunţare la calitatea de parte vătămat;

Aceste doua cazuri nu conduc la stingerea acţiunii penale ;- prin retragerea plângerii penale;- prin împăcarea părţilor.

În cazurile prevăzute de lege, retragerea plângerii sau împăcarea părţilor au ca efect împiedicarea exercitării acţiunii penale de către procurori sau, după caz, stingerea acţiunii penale, dacă a fost pusă în mişcare.

3.5.4. Drepturile şi obligaţiile părţii vătămateÎn calitatea sa de parte în procesul penal, dar numai în latura penală a

cauzei, partea vătămată are următoarele drepturi:- exercită, alături de procuror, acţiunea penală, în cazurile în care este

necesară plângerea prealabilă a părţii vătămate pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;

- în celelalte cazuri concură alături de procuror la exerciţiul acţiunii penale;

- are dreptul să formuleze, să fie ascultată cu privire la latura penală a cauzei.

3.6. Partea civilă3.6.1. Noţiune. Partea civilă este partea vătămată care exercită

acţiunea civilă în procesul penal ( art6. 24 alin. 2 C.p.p.)Orice persoană fizică sau persoană juridică care a suferit un prejudiciu

material sau moral prin infracţiune se poate constitui parte civilă în procesul penala exercitând acţiunea sa civilă alăturat acţiunii civile penale în cadrul procesului penal.

44

Condiţiile constituirii de parte civila in procesul penal sunt următoarele:

- să se fi săvârşit o infracţiune;- prin infracţiune să se fi cauzat părţii civile un prejudiciu material sau

moral;- partea civilă să se constituie astfel în procesul penal printr-o acţiune

civilă;- acţiunea civilă să fie exercitată de partea civilă în cadrul procesului

penal alăturat acţiunii penale.3.6.2. Constituirea de parte civila în procesul penal se materializează

printr-o declaraţie de punere în mişcare şi de exercitare a acţiunii civile alături de acţiunea penala. Declaraţia se face în scris sau oral, în faţa organului judiciar, care în ultima variantă va consemna în scris constituirea de parte civilă.

Prin constituirea de parte civilă în cadrul procesului penal partea civilă beneficiază de o serie de avantaje:

- rapiditatea soluţionării acţiunii civile;- probele în procesul penal se administrează mai uşor şi prin mijloace

energice de administrare, a probelor, comparativ cu procesul penal;- scutirea de la plata taxelor de timbru a acţiunii civile în procesul

penal. Constituirea de parte civilă poate avea loc oricând în cursul urmăririi

penale, iar în faza de judecată până la citirea actului de sesizare. Organele judiciare sunt obligate să pună în vedere persoanei vătămate prin infracţiune că are dreptul de a se constitui parte civilă dacă a suferit un prejudiciu material sau moral.

După citirea actului de sesizare, constituirea de parte civilă se mai poate face numai cu acordul inculpatului .

Poate dobândi calitatea de parte civila în procesul penal;- persoana care a suferit un prejudiciu, în mod nemijlocit, prin

infracţiune;- persoana care s-a aflat în diverse legături cu victima infracţiunii:

soţul/soţia victimei , concubina cu care victima avea copii; părinţii pentru copii luaţi spre creştere fără îndeplinirea formelor adoptive; persoanele care au suportat cheltuielile cu îngrijirea sau cu înmormântarea victimei.

Acţiunea civilă are caracter patrimonial şi transmisibil, astfel că poate fi exercitată de moştenitorii victimei.

3.6.3. Poziţia procesuală a părţii civile în procesul penal este dominată de principiul disponibilităţii, în sensul că persoana vătămată este

45

liberă să se constituie parte civilă în procesul penal şi, tot astfel, să renunţe oricând la acţiunea civilă.

Renunţarea la calitatea de parte civilă în procesul penal conduce la stingerea acţiunii civile. Renunţarea se poate face:

- prin împăcarea cu inculpatul, cu excepţia cazurilor când legea nu permite împăcarea;

- prin declaraţia expresă şi neechivocă de renunţare, făcută personal sau prin procura speciala, în faţa organului judiciar.

3.6.4. Drepturile si obligaţiile părţii civilePartea civilă are drepturi şi obligaţii numai în latura civilă a cauzei

penale.Astfel, drepturile părţii civile sunt:

- de a solicita repararea prejudiciului;- de a cere administrarea de probe;- de a beneficia de dreptul la apărare;- de a participa la unele acte procesuale în faza urmăririi penale;- de a participa la toate actele de judecata;- de a formula cereri, ridica excepţii şi de a pune concluzii;- de a exercita căile de atac prevăzute de lege, pe latura civilă a cauzei

penale.Dintre obligaţiile părţii civile cele mai importante sunt:

- obligaţia de a preciza obiectul constituirii de parte civilă ;- sarcina de a demonstra prin probe, fapta prejudiciabila, felul şi

întinderea prejudiciului;- obligaţia de a respecta momentul până la care se poate constitui

parte civilă;- obligaţia de a respecta ordinea desfăşurării procesului penal.

3.7. Partea responsabilă civilmente3.7.1 Noţiune. Partea responsabilă civilmente este persoana chemată

în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului.

Partea responsabila civilmente poate sa răspundă pentru inculpat, când acesta este insolvabil, sau alături de inculpat . Răspunderea astfel reglementata este o răspundere civila indirectă, în sensul că instituie

46

răspunderea unei alte persoane decât autorul infracţiunii pentru prejudiciile cauzate prin infracţiune.

3.7.2. Persoanele care pot avea calitatea de parte responsabila civilmente

Pot dobândi calitatea de parte responsabilă civilmente în cadrul unui proces penal;

- părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori ( art. 1000 alin. 2 C.civ.);

- comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţie încredinţate ( art. 1000 alin3 C.civ.);

- institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor ( art. 1000 alin.4 C.civ.)

- persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere precum si orice alte persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a unui gestionar fără respectarea condiţiilor legale de vârsta, studii sau stagiu, precum şi a dispoziţiilor referitoare la antecedentele penale ( art. 28 si 30 din Legea nr 22/1969);

- persoanele cu privire la care s-a constat printr-o hotărâre judecătorească faptul că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public şi că le-au dobândit în afara obligaţiilor de serviciu ale gestionarului, cunoscând că acesta gestionează astfel de bunuri ( art. 34 din Legea nr 22/1969);

- persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar ( art. 10 şi următoarele din Legea nr 22/1969) .

3.7.3. Modalităţile de constituire a părţii responsabile civilmenteConstituirea părţii responsabile civilmente în procesul penal se

realizează prin doua modalităţi:a) prin introducere în cauză de organele judiciare;b) prin intervenţia părţii responsabile civilmente din proprie iniţiativă;În primul caz, constituirea de parte responsabilă civilmente poate avea

loc, de regulă, până la citirea actului de sesizare, iar prin excepţie şi ulterior acestui moment numai dacă partea civilă acceptă.

În al doilea caz, constituirea poate avea loc oricând, până la terminarea cercetării judecătoreşti în prima instanţă , ipoteză în care toate actele procesuale şi procedurale efectuate până în acel moment îi vor fi opozabile.

c) la cererea părţii civile ;

47

Intervenţia părţii responsabile civilmente în procesul penal se face printr-o cerere scrisă sau orală. În aceasta ultimă variantă organul judiciar având obligaţia de consemnare a declaraţiei într-un proces verbal.

3.7.4. Poziţia procesuală a părţii responsabile civilmentePartea responsabilă civilmente are poziţia procesuală de subiect pasiv

în acţiunea civilă exercitată în procesul penal de către partea civilă atât împotriva inculpatului cât şi împotriva părţii responsabile civilmente pentru care răspunde penal.

3.7.5 Drepturile si obligaţiile părţii responsabile civilmenteAceastă parte are drepturile şi obligaţiile pe care legea le prevede

pentru inculpat în raport cu exercitarea acţiunii civile.

4. Apărătorul in procesul penal

4.1. Noţiune Apărătorul este avocatul-membrul al unui barou de avocaţi , care îşi desfă oară activitatea într-una din formele prevăzute de Legea nr. 51/1995ș privind exercitarea profesiei de avocat.

Prin asistenţă judiciară se desemnează acea componentă a dreptului la apărare care constă în participarea apărătorului în cadrul procesului penal asigurând consultarea, sprijinul şi lămurirea persoanei apărate sub toate aspectele procesuale, în beneficiu părţi pe care o apără, folosind în acest scop numai mijloacele juridice prevăzute de lege.

4.2. Drepturile şi obligaţiile apărătorului Pe parcursul procesului penal apărătorul are o serie de drepturi şi anume:

- de a asista şi reprezenta orice persoană fizică sau juridică în temeiul unui contract de asistenţă juridică încheiat în forma scrisă;

- de a renunţa la contractul de asistentă juridică în condiţiile legi;- dreptul la onorariu şi la acoperire tuturor cheltuielilor făcute în

interesul clientului său;- dreptul la inviolabilitatea actelor şi lucrărilor cu caracter profesional

aflate asupra avocatului său în cabinetul său;- dreptul de a formula cereri şi de a depune concluzii şi memorii;- dreptul de a lua contact cu învinuitul sau inculpatul reţinut sau

arestat, în condiţiile de confidenţialitate;- posibilitatea de a exercita drepturile procesuale ale părţi pe care o

apară.Obligaţiile apărătorului în procesul penal sunt următoarele:

48

- apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat a asigura asistenţa juridică a părţii respective;

- obligaţia de a studia temeinic cauzele încredinţate;- obligaţia de a se prezenta la fiecare termen stabilit de organele

judiciare;- obligaţia de a pleda cu demnitate faţă de magistraţi şi părţi, prin

respectarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată;- obligaţia de a restitui actele încredinţate de persoana căreai i se

acordă asistenţă juridică.

4.3. Felurile asistenţei juridice Codul de procedură penală reglementează două modalităţi de participare a apărătorului în procesul penal, şi anume : prin alegerea sa de către parte; prin desemnarea sa din oficiu de către organul judiciar competent.

În mod corespunzător şi asistenţa juridică prestată de apărător poate fi facultativă, aceasta fiind regula, sau obligatorie în cazurile prevăzute de lege.

Principiul participării apărătorului în procesul penal este cel al alegerii sale de către parte , indiferent daca asistenţa juridică este facultativă sau obligatorie, iar desemnarea din oficiu este excepţia ce priveşte incidenţa numai în lipsa unui apărător ales.

4.3.1. Asistenţa juridică facultativă.Asistenţa juridică facultativă decurge din prevederile art. 171 alin. 1

C.p.c. , conform cărora învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăriri penale şi al judecaţii, iar organele judiciare sunt obligate sa îi aducă la cunoştinţă acest drept. Acesta regula este consfinţită şi de prevederile art. 173 alin. 1 si 2 C.p.p potrivit cărora apărătorul părţi vătămate, părţi civile şi părţi responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa părţi căreia îi asigură apărarea şi poate formula cereri şi depune memorii. În cursul judecaţii, apărătorul exercită drepturile părţi pe care o atestă. În fine tot caracter facultativ are şi asistenţa juridică instituită de art. 173 alin. 3 C.p.p în favoarea părţi vătămate, părţi civile şi părţi responsabile civilmente , când organul judiciar apreciind că aceste părţi nu şi-ar putea face singură apărarea , dispune din oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător.

4.3.2. Asistenţa juridică obligatorie.Aceasta formă de asistenţă juridică este prevăzuta de lege numai în

favoarea învinuitului sau inculpatului şi numai în cazurile expres reglementate .

49

Conform prevederilor art. 171 alin. 2 C.p.p., asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie atât în faza urmăririi penale cât şi în aceea a judecaţii în următoarele cazuri:

- când învinuitul sau inculpatul este minor;- când învinuitul sau inculpatul este internat într-un centru de

reeducare sau într-un institut medical educativ;- când învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat, chiar în altă

cauză;- când faţă de învinuit sau inculpat s-a dispus măsura de siguranţă a

internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză;

- când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea;

- în alte cazuri prevăzute de lege. În faza judecăţii, asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de cinci ani sau mai mare( art. 171 alin.3 C.p.p.). Regulile de instituire a asistenţei juridice obligatorii sunt următoarele: - organul judiciar competent verifică incidenţa cazului ce reclamă asistenţa judiciară obligatorie; - organul judiciar competent verifică dacă învinuitul sau inculpatul are apărător ales, iar în caz negativ ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu( art. 171 alin. 4 C.p.p.);

- dacă învinuitul sau inculpatul are apărător ales dar acesta nu se prezintă nejustificat la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau la termenul de judecată fixat şi nici nu asigură substituirea, pleacă sau refuză să efectueze apărarea, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării ( art. 171 alin. 4/1 C.p.p );

- în cursul judecăţii, după începerea dezbaterilor, dacă apărătorul ales lipseşte nejustificat la termenul de judecată şi nu asigură substituirea, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordând un termen de minimum trei zile pentru pregătirea apărării ( art. 171 alin.4/1 C.p.p.);

- dacă la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit în condiţiile mai sus arătate judecarea cauzei se amână ( art. 171 alin6 C.p.p.);

50

- delegaţia apărătorului din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales (art. 171 alin 5 C.p.p.).

5. Subiecţii procesuali care pot înlocui părţile în procesul penal

Aceşti subiecţi procesuali sunt succesorii părţilor în latură civilă, reprezentaţii şi substituţii procesuali.

5.1. Succesorii

Potrivit art. 21 C.p.p. prin succesori se înţelege persoana fizică moştenitoare în caz de deces al părţii vătămate, părţii civile sau părţii responsabil civilmente ( alin.1), respectiv succesorii în drepturi sau lichidatorii dacă una dintre părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare ori de desfiinţare sau de dizolvare a acesteia ( alin.2).

Succesorii nu pot interveni decât în latura civilă a cauzei.În latura penală nu este posibilă intervenţia acestora, întrucât

răspunderea penală a inculpatului este personală.Succesiunea în latura civilă a cauzei penale este de două feluri: activă

şi pasivă. Astfel, succesorii vor lua locul părţilor decedate, reorganizate, desfiinţate sau dizolvate.

Sub aspectul poziţiei procesuale, succesorii sunt părţi în procesul penal. Aceasta înseamnă că succesorii nu valorifică drepturile antecesorilor ci îşi valorifică propriile drepturi.

5.2. Reprezentanţii Reprezentanţii sunt persoanele împuternicite să îndeplinească în

procesul penal acte procesuale în numele şi în interesul unor părţi din proces care nu doresc sau nu pot să se prezinte la chemarea organelor judiciare.

Reprezentarea este de două feluri: legală şi convenţională.a) Reprezentarea legală are loc pe baza legii, fiind instituită pentru ocrotirea persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu precum şi a persoanelor juridice.

Legea penală şi cea procesual penală prevăd, în plus, câteva situaţii în care se impune reprezentarea legală, astfel: - în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face numai de către reprezentanţii lor legali ( art. 132 alin. 3 C.p.);

- când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia obligatorie dispune desemnarea unui apărător din oficiu care îl va reprezenta ( art. 134 alin. 3 C.p.c.);

51

- în cazul recursului declarat de învinuit sau inculpat împotriva încheierii prin care judecătorul a dispus asupra unei măsuri preventive, dacă învinuitul sau inculpatul se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa judecătorului sau din cază de forţă majoră sau stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, recursul va fi examinat în lipsa acestuia dar numai în prezenţa apărătorului său, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii ( art. 140 /3 alin. 3 C.p.p);

- în cazul propunerii de prelungire a măsurii arestului preventiv în cursul urmăririi penale când învinuitul sau inculpatul se ală în situaţia mai sus analizată ( art. 159 alin.4 C.p.p.).

b) Reprezentarea convenţională are loc în temeiul acordului de voinţă conţinut într-un contract de mandat încheiat între reprezentant şi reprezentat. În principiu , potrivit art. 174 alin.1 C.p.p. învinuitul sau inculpatul, precum şi celelalte părţi pot fi reprezentate, în cursul judecăţii, cu excepţia cazurilor în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie. Dacă instanţa de judecată apreciază necesară prezenţa învinuitului sau inculpatului dispune aducerea lui.

În cazul renunţării la unele drepturi procesuale ale învinuitului sau inculpatului, reprezentantul trebuie să dispună de un mandat special .

În faza de urmărire penală reprezentarea convenţională este permisă pentru toate părţile, cu unele precizări, astfel:

- învinuitul sau inculpatul nu poate fi reprezentat în cazul actelor la care este necesară prezenţa sa personală, cum sunt : ascultarea, confruntarea, prezentarea materialului de urmărire penală;

- este necesar un mandat special acordat de învinuit sau inculpat mandatarului în cazul împăcării, în ipoteza în care împăcarea înlătură răspunderea penală.

5.3. Substituţii procesuali Substituţii procesuali sunt persoanele care îndeplinesc activităţi

procesuale în nume proprii pentru realizarea unui drept al altuia. Ei au legitimare procesuală proprie (legitimatio ad processum), dar

nu au şi o legitimare a drepturilor materiale în cauză ( legitimatio ad caussam).

Substituţii procesuali au împuternicire de la lege de a efectua un anumit act procesual pentru o parte din proces şui au libertatea de a interveni sau nu pentru exercitarea drepturilor procesuale recunoscute de lege .

52

Cei în favoarea cărora intervin substituţii procesuali au facultatea de a confirma sau infirma actele procesuale efectuate de aceştia.

Astfel, un soţ poate face plângere pentru celălalt soţ ( art. 222 C.p.p.), revizuirea poate fi cerută de soţul şi rudele apropiate ale condamnatului ( art. 396 alin.1 lit. b C.p.p.), cererea de liberare provizorie poate fi făcută de o altă persoană decât inculpatul, sub rezerva de a fi confirmată de inculpat ( art. 160 /7 alin.2 C.p.p.).

CAPITOLUL VIII

ACŢIUNILE ÎN PROCESUL PENAL

Sumar: 1.Categoriile de acţiuni în procesul penal;2. Acţiunea penală; 3.Acţiunea civilă.

53

1. Categoriile de acţiuni în procesul penal

În primul rând, procesului penal îi este specifică acţiunea penală.Alăturat acesteia, procesului penal îi poate fi atribuită spre soluţionare

şi acţiunea civilă, fie din iniţiativa uneia dintre părţile prevăzute de lege, fie din oficiu de către anumite organe judiciare, în cazurile strict nominalizate de lege.

2. Acţiunea penală 2.1. Noţiune Acţiunea penală reprezintă instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de drept penal este adus spre soluţionare organelor juridice, în vederea tragerii la răspundere penală a persoanelor fizice şi juridice care au săvârşit infracţiuni. 2.2. Obiectul şi subiecţii acţiunii penale Obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanelor fizice şi juridice care au săvârşit infracţiuni . Subiecţii acţiunii penale sunt:

- subiectul activ principal este societatea, deoarece ca subiect pasiv al infracţiunii are dreptul de a cere respectarea legii penale;

- subiectul activ secundar este persoana vătămată prin infracţiune, dacă se constituie parte vătămată. De precizat că, partea vătămată nu este titular al acţiunii penale, nici în cazurile prevăzute de lege în care îi este conferită prerogativa de a introduce plângerea penală prealabilă ori de a retrage o astfel de plângere sau de a se împăca cu inculpatul;

- subiectul pasiv este inculpatul, totodată subiect activ al infracţiunii, deoarece împotriva acestuia se îndreaptă, în mod direct, acţiunea penală.

2.3. Trăsăturile acţiunii penale Datorită cadrului legal în care se desfăşoară şi specificului său, acţiunea penală prezintă următoarele trăsături distincte: - acţiunea penală aparţine statului, deoarece numai statul are dreptul de a acţiona împotriva celor care se fac vinovaţi de încălcarea legii penale,

54

iar această acţiune se realizează prin intermediu organelor judiciare investite în acest scop;

- acţiunea penală este obligatorie, motiv pentru care actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu;

- acţiunea penală este indisponibilă ( irevocabilă) , ceea ce înseamnă că odată pusă în mişcare, nu mai poate oprită sau limitată de cel care a declanşat-o; acţiunea penală se stinge numai în cazurile prevăzute de lege;

- acţiunea penală este indivizibilă, trăsătură dată de unitatea infracţiunii ca fapt unic, ceea ce dă naştere la un drept unic de acţiune. Consecinţele acestei trăsături sunt: într-o cauză penală există o singură acţiune indiferent de numărul participanţilor la săvârşirea infracţiunii; în cazul in fracţiunii care implică existenţa plângerii prealabilă a persoanei vătămate, răspunderea penală va fi atrasă faşă de toţi făptuitorii, chiar dacă plângerea s-a format sau se menţine numai pentru unul dintre aceştia, cu excepţia împăcării, acesta producând efecte, însă, numai în raport de cei care a intervenit;

- acţiunea penală este individuală, trăsătură determinată de principiul personalităţii răspunderii penale .

2.4. Modul de desfăşurare a acţiunii penaleAcţiunea penală se desfăşoară pe parcursul a trei momente principale:

punerea în mişcare a acţiunii penale; exercitarea acţiunii penale; stingerea acţiunii penale. 2.4.1. Punerea în mişcare a acţiunii penale Titularii punerii în mişcare a acţiunii penale sunt:

- procurorul, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală;

- instanţa de judecată. Actele procesuale prin care se pune în mişcare acţiunea penală sunt:

- ordonanţa procurorului, pe parcursul urmăririi penale, fie în mod direct, fie după începerea urmăririi penale;

- rechizitoriul emis de procuror, în cazul în care urmărirea penală s-a desfăşurat fără acţiunea penală pusă în mişcare şi se impune trimiterea în judecată a făptuitorului;

- declaraţia verbală a procurorului, consemnată în încheierea de şedinţă, în cursul judecăţii, când procurorul solicită extinderea procesului penal pentru alte fapte sau cu privire la alte persoane ( art. 336 şi art. 337 C.p.p.;

- încheierea instanţei de judecată în cazul extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru

55

care a fost trimis în judecată inculpatul ( art. 335 C.p.p.); în ipoteza neparticipării, potrivit legii, a procurorului la judecată şi se impune extinderea procesului penale la alte fapte sau cu privire la alte persoane, în cazul admiterii plângerii persoanei vătămate prin rezoluţie sau prin ordonanţă de netrimitere în judecată a făptuitorului şi reţinerii cauzei penale spre judecare ( art. 278/1 alin.8 lit.c C.p.p.).

Între actul punerii în mişcare a acţiunii penale şi cel al începerii urmăririi penale se relevă câteva distincţii, astfel:- acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare decât in personam, ceea ce presupune cunoaşterea făptuitorului, pe când urmărirea penală poate fi începută atât in personam, când făptuitorul este cunoscut, cât şi in rem, când nu se cunoaşte făptuitorul dar declanşarea urmăririi penale este necesară în considerarea faptei penale comise.- acţiunea penală presupune existenţa unor probe suficiente cu privire la infracţiune şi la vinovăţia celui care a săvârşit-o, iar începerea urmăririi penale necesită existenţa unor informaţii despre săvârşirea unei infracţiuni;- punerea în mişcare a acţiunii penale are drept consecinţă dobândirea calităţii ca inculpat de către făptuitor, iar începerea urmăririi penale conferă calitatea de învinuit făptuitorului. 2.4.2 Exercitarea acţiunii penale Exercitarea acţiunii penale denotă susţinerea acţiunii penale prin supunerea inculpatului la urmărire penală şi la procedura de judecată a cauzei penale în faţa instanţei judecătoreşti, în vederea tragerii sale la răspundere penală. Acţiunea penală se exercită de către:- procuror, organele de cercetare penală, sub supravegherea şi îndrumarea procurorului, partea vătămată în cauzele în care procurorul nu participă la şedinţa de judecată.Procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale, punând

concluzii de achitare a inculpatului, dacă învinuirea nu se confirmă.De asemenea, partea vătămată poate renunţa la exercitarea acţiunii

penale prin retragerea plângerii prealabile sau prin împăcare cu inculpatul.2.4.3. Stingerea acţiunii penale

Stingerea acţiunii penale intervine, în mod normal, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive asupra conflictului născut în urma săvârşirii unei infracţiuni. Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge în faza judecăţii cauzei penale sunt: achitarea, condamnarea sau încetarea procesului penal.

56

Totuşi, şi în faza urmării penale se pot constata cauze care fie împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, fie exclud continuarea exercitării acţiunii penale, iar soluţiile vor fi de neîncepere a urmăririi penale, scoatere de sub urmărire, încetare a procesului penal sau clasare a cauzei penale, după caz.

Indiferent de faza procesului penal în care intervin, toate aceste cauze sunt prevăzute expres de art. 10 C.p.p.

2.4.3.1. Cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau care sting exercitarea acţiunii penale

În cursul procesului penal se pot ivi impedimente ce afectează în mod direct aptitudinea funcţională a acţiunii penale.

Astfel de impedimente sunt prevăzute de art.10 alin. 1 C.p.p. cu titlu de cazuri în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.

Prin coroborarea art. 10 şi art. 11 C.p.p. rezultă că, dacă astfel de cazuri (impedimente) intervin în cursul urmăririi penale, procurorul, fie la propunerea organelor de cercetare penală, fie din oficiu, constată că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau, dacă s-a pus deja în mişcare acţiunea penală , procurorul constată că exercitarea acţiunii penale este împiedicată şi nu mai poate fi continuată. Dacă astfel de cauze (impedimente) se ivesc în cursul judecăţii , instanţa de judecată va fi cea care este obligată să constate că exerciţiul acţiunii penale nu mai poate continua.

Unele cazuri (impedimente) au caracter definitiv, în sensul că odată constatate, acţiunea penală nu va mai putea fi pusă în mişcare sau exercitată niciodată, pe când alte cazuri au caracter temporar, deoarece prin dispariţia impedimentelor ce au afectat iniţial punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, procesul penal poate fi declanşat din nou.

În funcţie de soluţiile ce se pot pronunţa în temeiul dispoziţiilor art. 11 raportat la art. 10 C.p.p., cazurile de împiedicare a punerii în mişcare sau a exercitării acţiunii penale se divid în două categorii şi anume: cazuri ce rezultă din lipsa de temei a acţiunii penale [art. 10 lit. a) –c) C.p.p.]; cazuri ce rezultă din lipsa de obiect a acţiunii penale [art. 10 lit. f) –j) C.p.p.].

A. Cazurile rezultând din lipsa de temei a acţiunii penaleAceste cazuri sunt: fapta nu există, fapta nu este prevăzută de legea

penală, fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat, fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii şi există vreuna dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

57

A.1. Fapta nu există [art. 10 lit a) C.p.p.]Inexistenţa faptei semnifică şi absenţa infracţiunii , iar în lipsa

constatării că s-a săvârşit o infracţiune, tragerea la răspundere penală este fără temei legal.Soluţiile ce se pot pronunţa în acest caz sunt:

- în faza urmăririi penale, procurorul dispune neînceperea urmăririi penale sau, când a avut loc deja începerea urmăririi penale, va dispune scoaterea de sub urmărire penală, dacă există învinuit sau inculpat în cauză, sau clasarea cauzei penale, dacă nu există învinuit sau inculpat în cauză;

- în faza judecăţii, instanţa de judecată pronunţăm achitarea. A.2. Fapta nu este prevăzută de legea penală [art. 10 lit. b) C.p.p.] În acest caz, fapta există în mod obiectiv, dar nu este prevăzută, cu titlu de infracţiune, de legea penală. Sub aspectul calificării juridice, fapta constatată poate fi de natură civilă, comercială, administrativă etc.

Întrucât singurul temei al răspunderii penale este săvârşirea unei fapte prevăzute de lege ca fiind infracţiune, înseamnă că faptele de altă natură nu pot constitui temei al acţiunii penale prin care se realizează procesul de tragere la răspundere penală.

Soluţiile ce se pot pronunţa în acest caz sunt:- în faza urmăririi penale, procurorul dispune neînceperea urmăririi

penale sau, când a avut loc deja începerea urmăririi penale, va dispune scoaterea de sub urmărire penală, dacă există învinuit sau inculpat în cauză, sau clasarea cauzei penale, dacă nu există învinuit sau inculpat în cauză;

- în faza judecăţii, instanţa de judecată dispune achitarea inculpatului;A. 3. Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni

[art. 10 lit. b/1) C.p.p.]Pentru ca o faptă să constituie infracţiune trebuie să conţină în

structura sa trei componente, şi anume: să fie prevăzută de legea penală; să prezinte pericol social; să fie săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege ( art. 17 C.p.).

În cazul analizat, rezultă că s-a săvârşit o faptă revăzută de legea penală, cu vinovăţie, dar fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.

Conform art. 18/1 alin.1 C.p., fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni dacă a adus o atingere minimă valorii apărate de legea penală, iar prin conţinutul ei concret este în mod vădit lipsită de importanţă.

Evaluarea pericolului social concret al unei infracţiuni se realizează de organul judiciar, de la caz, la caz.

58

La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire ale faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost săvârşită, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi de conduita făptuitorului ( art. 18/a alin.2 C.p.).

Soluţiile pe care le pot dispune organele judiciare , în acest caz, sunt:- în faza urmăririi penale, procurorul dispune scoaterea de sub

urmărire penală a învinuitului sau inculpatului;- în faza de judecată, instanţa de judecată pronunţă achitarea

inculpatului.A.4. Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat [art. 10 lit.

c) C.p.p.] În situaţia enunţată, în cauză există o faptă în materialitatea sa, ce constituie, totodată, infracţiune, însă, fapta nu a fot săvârşită de persoana împotriva căreia urma să se îndrepte sau s-a îndreptat acţiunea penală.

Această cauză împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale numai în raport cu o anumită persoană, în privinţa căreia s-a demonstrat prin probe că nu a săvârşit fapta penală, fiind posibilă tragerea la răspunderea penală şi, deci, declanşarea acţiunii penale împotriva adevăratului autor al faptei. Soluţiile ce se pot pronunţa, în acest caz, sunt:

- în faza urmăririi penale, procurorul dispune scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului sau inculpatului;

- faza judecăţii, instanţa de judecată pronunţă achitarea inculpatului.A.5. Faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale

infracţiunii [art. 10 lit. d) C.p.p.]Pentru fiecare infracţiune, norma penală de incriminare prevede un

conţinut constitutiv. În cadrul desfăşurării procesului penal organele judiciare au obligaţia de a determina elementele ce alcătuiesc conţinutul constitutiv al infracţiunii, precum şi de a determina încadrarea juridică a faptei.

Dacă unul dintre elementele constitutive prevăzute de norma penală incriminatoare lipseşte şi nici nu este posibilă schimbarea încadrării juridice într-o altă infracţiune, fapta nu poate reprezenta temei al răspunderii penale.

Soluţiile ce se pot pronunţa, în acest caz, sunt:- în faza urmăririi penale, procurorul dispune fie neînceperea urmăririi

penale, fie scoaterea de sub urmărirea penală, când există învinuit sau inculpat în cauză, sau clasarea cauzei, dacă nu există învinuit sau inculpat în cauză;

59

- în faza judecăţii, instanţa de judecată pronunţă achitarea inculpatului.

A.6. Există vreuna dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei [art. 10 lit. e) C.p.p.]

În acest caz, organele judiciare constată existenţa infracţiunii sub trăsăturile sale esenţiale ( fapta este prevăzută de legea penală, prezintă gradul de pericol social al infracţiunii, a fost săvârşită cu vinovăţie), precum şi al elementelor conţinutului său constitutiv, dar reţine, totodată, că este prezentă una dintre cauzele prevăzute de lege care înlătură caracterul penal al faptei. Aceste cauze sunt:legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia accidentală completă, minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt, lipsa dublei incriminări în cazul săvârşirii infracţiunii în străinătate. B. Cazurile de stingere a acţiunii penale ca urmare a lipsei de obiect a acesteia. Aceste cazuri sunt: lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent, ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor; a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală; s-a dispus înlocuirea răspunderii penale; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat.

B.1. Lipseşte plângerea prealabilă a părţii vătămate , autorizarea sau sesizarea organului competent, ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale [art. 10 lit. f) C.p.p.] Codul penal prevede mai multe infracţiuni pentru care declanşarea procesului penal este dependentă de iniţiativa persoanei vătămate, materializată într-o plângere prealabilă adresată organului judiciar competent.

În mod corespunzător art. 221 alin.2 C.p.p. statuează că în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, lipsa acestei plângeri împiedică începerea urmăririi penale, iar art. 10 lit. f) C.p.p. statuează că lipsa plângerii prealabile constituie cauză de stingere a acţiunii penale.

În toate aceste situaţii, principiul oficialităţii procesului penal este înlocuit de principiul disponibilităţii părţii vătămate, iar acţiunea penală este subordonată atât sub aspectul punerii sale în mişcare, cât şi al exercitării

60

sale, condiţiei existenţei unei plângeri prealabile penale, legal introdusă de persoana prevăzută de lege.

Nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege privind introducerea plângerii prealabile penale echivalează cu lipsa acesteia, consecinţa fiind încetarea urmării penale sau a procesului penal, ceea ce semnifică împiedicarea sau, după caz, stingerea acţiunii penale.

Se asimilează cu lipsa plângerii prealabile a părţii vătămate, introducerea plângerii de către o altă persoană decât cea îndreptăţită, potrivit legii, să o facă, sau în alte condiţii decât cele prevăzute de lege ori peste termenul prevăzut de lege.

Soluţiile ce se pot pronunţa în cazul constatării lipsei plângerii prealabile a părţii vătămate sunt:

- în faza urmăririi penale, procurorul dispune încetarea urmăririi penale, când există învinuit în cauză, respectiv, clasarea cauzei penale, când nu există învinuit în cauză;

- în faza judecăţii, instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal.

Autorizarea prealabilă este prevăzută de lege fie numai ca o cerinţă pentru luarea unor măsuri procesuale, fie alteori ca un impediment procedural pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Astfel, deputaţii şi senatorii nu pot fi perchiziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, dar pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile exprimate în exercitarea mandatului ( art. 72 pct. 2 din Constituţie). Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată fără aprobarea Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului şi a Preşedintelui României ( art. 66 din Legea nr. 47/1992- republicată).

Judecătorii, procurorii şi magistraţii asistenţi pot fi reţinuţi sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea Consiliului Superior al Magistraturii ( art. 95 din Legea nr. 303/2004).

Membrii Guvernului pot fi urmăriţi penal pentru fapte penale săvârşite în exerciţiul funcţiei numai la cererea Camerei Deputaţilor, Senatului sau a Preşedintelui României ( art. 12 din Legea 115/1999- republicată).

Pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării contra statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul statului român, punerea în mişcare a acţiunii penale se face

61

numai cu autorizarea prealabilă a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 5 alin.2 C.p.).

Lipsa sesizării organului competent constituie un impediment pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul acelor infracţiuni pentru care Codul penal prevede condiţia existenţei unei astfel de sesizări din partea unui anumit organ . Se impune o astfel de sesizare în cazul infracţiunilor contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate (art. 273 alin.1 C.p. , art. 274 alin. 1 C.p. art. 275 alin.1 şi alin.2 C.p.).

În fine, existenţa unei condiţii prevăzute de lege necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale se regăseşte în dispoziţiile art. 171 C.p., cu privire la infracţiunile contra reprezentantului unui stat străin, iar condiţia se referă la existenţa dorinţei exprimate de guvernul străin din care face parte reprezentantul statului străin. Soluţiile ce se pot da de organele judiciare în aceste ipoteze sunt:

- în faza urmăririi penale, procurorul dispune încetarea urmăririi penale sau clasarea cauzei penale;

- în faza judecăţii, instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal.

B.2. A intervenit amnistia sau prescripţia, ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice făptuitoare [art. 10 lit. g) C.p.p.]

Amnistia şi prescripţia răspunderii penale, prevăzute de art. 119 C.p. şi art. 121-124 C.p. sunt cauze legale de înlăturare a răspunderii penale, astfel că acţiunea penală rămâne fără obiect.

Decesul făptuitorului, este un eveniment natural care stinge acţiunea penală. Trebuie precizat că decesul părţii vătămate nu are ca efect stingerea acţiunii penale, nici în situaţia infracţiunilor pentru legea prevede condiţia plângerii prealabile.

Radierea persoanei juridice, atunci când are calitatea de făptuitor, este asimilată dispariţiei juridice a subiectului de drept şi, prin urmare, împotriva unui personaj inexistent nu se poate pronunţa o hotărâre penală de condamnare.

B.3. A fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat [art. 10 lit. h) C.p.p.]

Retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor sunt cauze legale de înlăturare a răspunderii penale ( art. 131 alin.2 şi art. 132 C.p.) , pentru infracţiunile anume prevăzute de lege.

62

Retragerea plângerii prealabile constituie manifestarea de voinţă a părţii vătămate de a-şi retrage , în condiţiile legii, plângerea prealabilă introdusă. Pentru a produce efectul înlăturării răspunderii penale, retragerea trebuie să fie totală şi necondiţionată, în sensul că trebuie să privească atât latura penală, cât şi latura civilă a procesului penal.

Retragerea plângerii prealabile produce efecte in rem. Astfel, dacă plângerea prealabilă s-a făcut împotriva mai multor făptuitori, atunci şi retragerea plângerii prealabile va trebui să se realizeze faţă de toţi făptuitorii şi în raport de toate faptele penale susţinute de plângerea prealabilă. Per a contrario, retragerea plângerii prealabile numai faţă de unul dintre făptuitori sau numai pentru una/unele dintre faptele penale sesizate, nu va avea efectul împiedicării punerii în mişcare sau, după caz, al stingerii acţiunii penale, pentru nici un făptuitor şi pentru nici una dintre fapte.

Împăcarea părţilor semnifică acordul de voinţă încheiat între partea vătămată şi făptuitor prin care, pentru anumite infracţiuni, în condiţiile legii, se înlătură răspunderea penală şi celelalte consecinţe ale săvârşirii infracţiunii.

Împăcarea are efecte in personam, ceea ce înseamnă că în cazul pluralităţii de făptuitori, împăcarea nu produce efecte decât în raport cu persoana făptuitorului faţă de care s-a produs împăcarea.

Actul împăcării trebuie să îndeplinească unele condiţii, astfel: acordul părţilor pentru împăcare trebuie să fie dat în faţa organului judiciar care instrumentează cauza (procuror, în faza urmării penale, instanţa de judecată în faza judecăţii), de către părţi, personal sau prin persoane cu mandat special sau prin înscrisuri autentice, acordul trebuie să fie necondiţionat şi definitiv; în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai prin reprezentanţii lor legali; persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca sub încuviinţarea reprezentanţilor legali; împăcarea trebuie să fie explicită şi nu dedusă din împrejurări care ar presupune un astfel de acord de voinţă.

Prin actul de împăcare părţile pot tranzacţiona, totodată, asupra eventualelor pretenţii civile, in sensul că acestea se sting odată cu împăcarea sau, după caz, făptuitorul îşi asumă obligaţia de a plăti în viitor, în condiţiile prevăzute de actul de împăcare, pretenţiile părţii vătămate.

Atât retragerea plângerii prealabile, cât şi împăcarea se pot realiza în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare.

Soluţiile care se pot da in aceste cazuri sunt:- în faza urmăriri penale, procurorul dispune încetarea urmăriri penale

a învinuitului sau inculpatului;

63

- în faza judecaţii, instanţa de judecata pronunţă încetarea procesului penal.

B.4. S-a dispus înlocuirea răspunderii penale [art. 10 lit. i) C.p.p.]Instituţia înlocuiri răspunderii penale este prevăzută de art. 90 si 91

C.p.p., iar dispoziţiile art. 345 C.p.p. prevăd că, în acest caz, instanţa dispune încetarea procesului penal.

Procurorul nu are competenta de a dispune înlocuirea răspunderii penale, deci nici prerogativa de a stinge acţiunea penală pe acest temei, prin încetarea urmăririi penale. B.5. Există o cauza de nepedepsire prevăzuta de lege [art. 10 lit. i/1) C.p.p.]

Cauzele de nepedepsire sunt prevăzute în Codul Penal, Partea generala şi Partea speciala, în privinţa anumitor infracţiuni pentru care astfel de cauze înlătura răspunderea penala.

Sunt desemnate astfel de cauze : desistarea şi împiedicarea procedurii rezultatului infracţiuni, în caz de tentativa (art. 22) ; împiedicarea consumării infracţiuni , în caz de complicitate (art. 30); denunţarea faptei înainte de a fi descoperită (art. 137,170,255,262); înlesnirea arestării celorlalţi participanţi (art.170, 172, 262); retragerea în termen util a mărturiei mincinoase (art. 260); tăinuirea, favorizarea sau omisiunea denunţării pentru unele infracţiuni săvârşite de soţ sau de o rudă apropiată ( art. 221, 232, 262, alin 2, art. 264 alin. 4).

Alte asemenea cauze sunt prevăzute în unele legi penale speciale, cum sunt: Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri; Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate; Legea nr.678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane.

Soluţiile ce se pot da, în prezenţa cazurilor de nepedepsire , sunt:- în faza urmăriri penale, procurorul dispune încetarea urmăriri penale

a învinuitului sau inculpatului;- în faza judecaţii, instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal.

B.6. Există autoritate de lucru judecat [art. 10 lit. j) C.p.p.]Prezintă autoritate de lucru judecat hotărârea judecătoreasca penală

definitivă prin care s-a stins acţiunea penală cu privire la una sau mai multe infracţiuni determinate şi la una sau mai multe persoane inculpate determinate.

64

Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale are doua efecte : unul pozitiv, constând în susceptibilitatea punerii în executare a hotărâri; altul negativ, constând în împiedicarea exercitării unei noi acţiuni penale împotriva aceleiaşi persoane pentru aceiaşi faptă ( non bis in idem).

Autoritatea de lucru judecat priveşte incidenţa acestui impediment numai în cazul în care s-a desfăşurat o judecată penală cu privire la o anumită persoană şi pentru o anumită faptă penală. Prin urmare, pentru existenta autorităţii de lucru judecat în materie penală este necesară identitatea a doua elemente între cauza judecată şi cauza care urmează a fi soluţionată, şi anume: identitatea de persoană şi identitatea de obiect.

Există autoritate de lucru judecat şi în cazul în care faptelor judecate li se va da o noua încadrare juridică în cauza de soluţionat.

Soluţiile ce pot fi date în acest caz sunt:- în faza urmăriri penale, procurorul dispune încetarea urmăriri

penale;- în faza judecaţii, instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului

penal.În finalul examenului rezervat cauzelor care împiedică punerea în

mişcare sau exercitarea acţiuni penale se impun câteva precizări cu privire la alte soluţii pe care le pot dispune organele judiciare competente precum şi la ordinea soluţiilor ce se pot da.

Astfel, când cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiuni penale se iveşte înainte de începerea urmăririi penale procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune neînceperea urmăriri penale, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 10 lit b/1) şi i) C.p.p., deoarece este inutilă începerea unui proces penal în care de la început se cunoaşte că nu poate fi pusă în mişcare acţiunea penală.

În situaţia în care se constată mai multe cazuri de împiedicare a punerii în mişcare sau exercitării acţiuni penale, dintre care unele se înscriu în categoria celor prevăzute de art.10 lit.a) – e) C.p.p., iar altele, în categoria celor prevăzute de art. 10 lit.f) – j) C.p.p., au prioritate cazurile care exprima inexistenta infracţiuni, iar soluţiile vor fi cele de scoatere de sub urmărirea penală a învinuitului sau inculpatului, soluţia aparţinând procurorului, respectiv de achitare a inculpatului de către instanţa de judecată dacă procesul penal se află în cursul judecaţii. Celelalte cauze de împiedicare a punerii în mişcare sau exercitării acţiunii penale nu mai primesc aplicare întrucât acţiunea penală este deja stinsă.

În ipoteza în care acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau exercitată pe temeiul că fapta nu este prevăzuta de legea penală [art. 10 lit. b) C.p.p.], sau că îi lipseşte unul din elementele constitutive [art.10 lit. d)

65

C.p.p.], ori că există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei [art. 10 lit. e) C.p.p.], procurorul care dispune scoaterea de sub urmărire penală sau instanţa de judecată care pronunţă achitarea, daca apreciază că fapta ar putea atrage masuri sau sancţiuni de altă natură decât cele penale sesizează organul competent pentru a dispune asupra acestora (art. 12 C.p.p.)

Procesul penal poate continua, la cererea învinuitului sau inculpatului şi după stingerea acţiuni penale datorată interveniri unei soluţii de încetare a urmării penale sau de încetare a procesului penal.

Astfel, potrivit art. 13 C.p.p., in caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii prealabile ori de existenţa unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal. Această posibilitate a învinuitului sau inculpatului de a dispune asupra desfăşurări procesului penal în continuare, deşi au intervenit cauze de stingere acţiuni penale, este fondată pe dreptul său de a cere organului judiciar să îi constate nevinovăţia, precum şi netemeinicia învinuiri aduse.

Procurorul sau instanţa de judecata sesizate cu o astfel de cerere a învinuitului sau inculpatului au obligaţia de a desfăşura în continuare procesul penal în vederea constatării cazurilor prevăzute de art. 10 lit. a) – e) C.p.p. Astfel dacă se constată incidenţa unuia dintre aceste cazuri, procurorul în cursul urmăriri penale dispune scoaterea de sub urmărire penală , iar instanţa de judecata, în cursul judecăţii, pronunţă achitarea inculpatului. Dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a dovedit nevinovăţia, nefiind aplicabil nici unul dintre cazurile prevăzute de art. 10 lit. a) –e) C.p.p., acţiunea penală rămâne în continuare stinsă prin amnistie, prescripţie retragerea plângerii prealabila ori existenţa unei cauze de nepedepsire, astfel că procurorul va dispune încetarea urmăriri penale, iar instanţa de judecata va pronunţa încetarea procesului penal .

2. Acţiunea civilă

2.1. Noţiunea şi condiţiile acţiunii civileAcţiunea civilă, ca instituţie de procedură penală, este mijlocul legal

prin care o persoana care a suferit un prejudiciu prin infracţiune cere repararea acestuia in cadrul procesului penal.

Pentru punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal trebuie se fie îndeplinite următoarele condiţii:

a) infracţiunea săvârşită să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;b) prejudiciul cauzat se fie cert. Prin prejudiciu cert se înţelege un

prejudiciu sigur, atât sub aspectul existentei sale, cât şi acela al posibilităţilor de evaluare;

66

c) persoana fizica păgubita, cu capacitate deplină de exerciţiu, să-şi fi manifestat dorinţa de a fi despăgubita, pe calea constituirii de parte civile.

2.2. Elementele acţiunii civile Aceste elemente sunt: obiectul şi subiecţii.

Obiectul acţiunii civile consta in tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente, prin obligarea lor la repararea justă şi integrală a pagubelor produse prin infracţiune.

Subiectul activ al acţiunii civile este persoana care a suferit prejudiciul material sau moral produs prin infracţiune, deci partea civilă.

Subiectul pasiv al acţiunii civile este inculpatul, precum şi partea responsabilă civilmente.

În ipoteza morţii părţii civile, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale, introducându-se în cauză moştenitorii acesteia. Dacă una dintre părţi este o persoană juridică se introduce în cauză: organizaţia succesoare în drepturi, în caz de reorganizare; lichidatorii, in caz de desfiinţare sau de dizolvare.

2.3. Punerea în mişcare a acţiunii civile în procesul penal are loc în două modalităţi:

a) Prin constituirea de parte civilă. Persoana vătămată, precum şi succesorii în drepturi ai acesteia se pot constituii parte civilă împotriva învinuitului/inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente, oricând în faza de urmărire penală şi cel mai târziu până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată.

b) Din oficiu, de procuror sau de instanţa de judecata, când persoana vătămata este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Pornirea acţiunii civile din oficiu poate avea loc în tot cursul urmăririi penale, precum şi în cel al judecăţii, chiar şi după citirea actului de sesizare, însă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată.1

Dreptul de a porni acţiunea civilă şi de a o exercita din oficiu, în aceste condiţii, rezultă din dispoziţiile Codului de procedură penală, care statuează că, instanţa de judecată este obligată, din oficiu, să se pronunţe asupra reparării pagubei şi daunelor morale, chiar dacă partea vătămată nu este constituită parte civilă (art. 17 alin. 3 şi art. 348 C. proc. pen.).

1 Dongoroz V., Kahane S., Antoniu G., Bulai C, Iliescu N, Stănoiu M. - "Explicaţii teoretice ale Codului de Procedură Penală Român. Partea generală", Editura Academiei Române şi Ed. ALL BECK, Bucureşti, Ediţia a doua, 2003, pag.79

67

Punerea în mişcare a acţiunii civile din oficiu este prevăzută de legiuitorul procesual penal în interesul ocrotirii drepturilor procesuale şi materiale aparţinând persoanelor care , pe fondul lipsei capacităţii de exerciţiu ori a capacităţii restrânse de exerciţiu, nu sunt în măsură să se apere singure sau prin reprezentant.

În vederea exercitării din oficiu a acţiunii civile, organele judiciare competente (organul de urmărire penală sau instanţa de judecată) solicită persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal ori, după caz, persoanei care îi încuviinţează actele, să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite.

După punerea în mişcare a acţiunii civile, persoana îndreptăţită o exercită în faţa organelor judiciare penale prin:

- cererea de a fi obligat inculpatul şi, după caz, partea responsabilă civilmente la repararea prejudiciului.

- dovedirea prejudiciului suferit;- dovedirea întinderii despăgubirilor pretinse;Procurorul poate susţine în faţa instanţei de judecată, alăturat acţiunii

penale, şi acţiunea civilă pornită de persoana vătămată constituită parte civilă .

Instanţa penală se pronunţă prin aceeaşi sentinţă (de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal) şi asupra acţiunii civile.

Astfel, acţiunea civilă poate fi admisă sau respinsă, după cum este sau nu este întemeiată, ţinându-se seama de modul de soluţionare a acţiunii penale.

Instanţa penală lasă nerezolvată acţiunea civilă în următoarele cazuri: - când pronunţă achitarea pentru că fapta nu este prevăzută de legea

penală;- când pronunţa încetarea procesului penal pentru că: lipseşte

plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o alta condiţie cerută de lege pentru punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale; există autoritate de lucru judecat.

CAPITOLUL IX

COMPETEN AȚ

68

http://tinandu.se/

1. Competen a i formele ei în procesul penalț ș 1.1. Formele fundamentale ale competen eiț În procesul penal sunt trei feluri fundamentale ale competen ei :ț func ionala, materiala i teritoriala.ț ș 1.1.1. Compenten a func ionalăț ț Este forma competen ei care conturează categoriile de activită i pe care leț ț poate desfă ura un anumit organ în cadrul competen ei sale generale.ș ț 1.1.2. Compenten a materială ț Este determinată de natura i gravitatea infrac iunii supuse judeca ii.ș ț ț Aceasta competen a departajează pe linie verticala organele judiciare iț ș stabile te care dintre organele judiciare de grade diferite poate instrumentaș anumite categorii de cauze. Competen a materiala a unei categorii de organeț judiciare este determinată de natura i gravitatea infrac iunilor.ș ț 1.1.3. Competen a teritorială ț Fiecare instan a judecătorească i fiecare organ de urmărire penală are oț ș circumscrip ie teritorială în care î i exercită atribu iile. Pentru Înalta Curteț ș ț de Casa ie i Justi ie i Parchetul de pe lângă aceasta,circumscrip iaț ș ț ș ț teritorială constă în teritoriul întregii ari. Pentru Cur ile de Apel iț ț ș Parchetele de pe lângă aceste instan e circumscrip ia consta în teritoriul aț ț două sau mai multor jude e,pentru Tribunale i Parchetele de pe lângăț ș acestea circumscrip ia este formată dintr-un singur jude ,iar Judecătoria iț ț ș Parchetele de pe lângă aceasta î i exercită atribu iile de regulă asupra unuiș ț ora i a comunelor limitrofe.ș ș Competen a teritorială este acea formă a competen ei care oferă criteriulț ț cu ajutorul căreia se determină care dintre organele de acela i grad esteș competent să solu ioneze o anumită cauză. Pentru stabilirea competen ei deț ț solu ionare a cauzelor privind infrac iunile care au fost săvâr ite în ara sauț ț ș ț în străinătate,Codul de procedura penală prevede repere diferite. Astfel pentru infrac iunile săvâr ite în ara competen a este determinată de art.30ț ș ț ț alin (1) Cod procedură penalăa)locul unde a fost săvâr ită infrac iuneaș țb)locul unde a fost prins făptuitorulc)locul unde locuie te făptuitorulșd)locul unde locuie te persoana vătămatăș Judecarea cauzei revine aceleia dintre instan e competente potrivit alin (1)ț in a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penala.Pentru infrac iunile săvâr ite în străinătate,art. 31 Cod procedură penalăț ș stabile te următoarele:ș

69

a)infrac iunile săvâr ite în afara teritoriului arii se judecă după caz deț ș ț către instan ele civile sau militare în a căror circumscrip ie î i are domiciliulț ț ș sau locuie te făptuitorul .Dacă acesta nu are domiciliul i nici nu locuie te înș ș ș România,iar fapta este de competen a judecătoriei,se judecă de Judecătoriaț Sectorului 2,iar în celelalte cazuri,de instan a competentă după materie iț ș calitatea persoanei,afara de cazul când prin lege se dispune altfel. b)infrac iunea săvâr ita pe o nava este de competen a instan ei în a căreiț ș ț ț rază teritorială se afla primul port român în care ancorează nava,afara de cazul în care legea dispune altfel. c)infrac iunea săvâr ită pe o aeronavă este de competenta instan ei în aț ș ț cărei rază teritorială se află primul loc de aterizare pe teritoriul român. Dacă nava nu ancorează într-un port român sau aeronava nu aterizează pe teritoriul român,competen a este cea prevăzută în primul caz,când legea nuț dispune altfel.

1.2. Forme subsidiare ale competen eiț 1.2.1.Competen a personalăț Este acea formă a competen ei care oferă criteriul legal potrivit căruiaț unele organe judiciare solu ionează anumite cauze penale în raport cuț anumite calită i pe care le au făptuitorii.ț Astfel potrivit art. 28 alin (1) pct. (1) lit. b) Cod procedură penală,Curtea de apel judeca în prima instan a:infrac iunile săvâr ite de judecătorii de laț ț ș judecătoriile i tribunale i de procurorii de la parchetele care func ioneazăș ș ț pe lângă aceste instan e,precum i de avoca i,notari publici,executoriț ș ț judecătore ti i de controlorii financiari ai Cur ii de Conturiș ș ț 1. Potrivit art. 29 alin (1) Cod procedură penală Înalta Curte de Casa ie i Justi ie judecă înț ș ț prima instan a:ț a)infrac iuni săvâr ite de senatori i deputa i.ț ș ș ț b)infrac iuni săvâr ite de membrii Guvernului.ț ș c)infrac iuni săvâr ite de judecătorii Cur ii Constitu ionale,de membriiț ș ț ț Cur ii de Conturi,de pre edintele Consiliului Legislativ i de Avocatulț ș ș Poporului.d)infrac iuni săvâr ite de mare ali,amirali,generali,chestori.ț ș ș e)infrac iuni săvâr ite de efii cultelor religioase organizate în condi iileț ș ș ț legii i de ceilal i membrii ai Înaltului Cler,care au cel pu in rangul deș ț ț arhiereu sau echivalent al acestuia. f)infrac iunile săvâr ite de către membrii Consiliului Superior alț ș Magistraturii.

1 Această modificare a fost introdusă prin Legea nr.79/2007(M.Of.nr.225 din 2 aprilie 2007)

70

g)infrac iunile săvâr ite de judecătorii i magistra ii asisten i la Înalta Curteț ș ș ț ț de Casa ie i Justi ie,de judecătorii de la cur ile de apel i Curtea Militara deț ș ț ț ș Apel,precum i de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instan e iș ț ș de procurorii din cadrul Direc iei Na ionale Anticorup ie.ț ț ț h)calitatea de militar atrage competenta personală a organelor judiciare militare(parchete militare i instan e militare).În cadrul organelor judiciareș ț militare,competen a este determinată de gradul ierarhic al organelorț judiciare1. 1.2.2.Competen a specialăț Este competen ă unică i exclusivă pe care o au anumite organe judiciareț ș de a rezolva cauze penale privind infrac iuni ce aduc atingere unei anumiteț sfere de rela ii sociale;instan ele maritime i fluviale care au competen a de aț ț ș ț rezolva cauzele penale privind infrac iunile săvâr ite în legătură cu regimulț ș naviga iei maritime i fluviale.ț ș 1.2.3.Competen a excep ionalăț ț Este acea forma a competen ei care are durată limitată de timp i esteț ș determinată de existen a unor împrejurări deosebite(stare de necesitate,stareț de război).

2. Competen a instan elor judecătore tiț ț ș Sub acest titlu avem în vedere toate cele trei competen e fundamentale,ț func ională,materială i personală a instan elor judecătore ti din ara noastră.ț ș ț ș ț 2.1.Competen a judecătoriilorț Potrivit art. 25 Cod procedură penală judecătoria judecă în prima instan aț toate infrac iunile,cu excep ia celor date prin lege în competen a altorț ț ț instan e. Judecătoria solu ionează i alte cazuri prevăzute de legeț ț ș 2.

2.2. Competen a tribunalului militarț Tribunalul militar este instan a militară care din punct de vedere func ionalț ț este egala în grad cu judecătoria. Potrivit art. 26 Cod procedură penală,tribunalul militar:

1 Inculpa ii militari până la gradul de colonel inclusiv sunt judeca i de tribunalul militar,tribunalul militar teritorial de Curtea Militarăț ț de Apel,în func ie de infrac iunile date prin lege în competen a acestor instan e. Mare alii,generalii,amiralii i chestorii sunt judeca i înț ț ț ț ș ș ț prima instan ă de Înalta Curte de Casa ie i Justi ie.ț ț ș ț2De exemplu,infrac iuniile în legătură cu activitatea marinei civile sunt judecate numai de judecătoriile de la Constan a i Gala iț ț ș ț

71

a)judecă în prima instan a,infrac iunile prevăzute în art. 331-352 Codț ț penal,precum i alte infrac iuni săvâr ite în legătură cu îndatoririle deș ț ș serviciu,comise de militari până la gradul de colonel inclusiv,cu excep iaț celor date în competen a altor instan e.ț țb)judeca i solu ionează i alte cazuri anume prevăzute de legeș ț ș 2.3. Competen a tribunaluluiț Potrivit art. 27 Cod procedură penală tribunalul:a)judeca în prima instan a,infrac iunile prevăzute de Codul penal în art. 174-ț ț177,art. 179,art.189 alin (3)-(5),art. 197 alin (3) art. 211 alin (3) art. 212 alin (3) art. 215 alin (5) art. 254,art. 255,art. 257,art. 266-270,art. 279,art. 312,art. 317 precum i infrac iunea de contrabandă dacă a avut ca obiectș ț arme,muni ii sau materii explozive ori radioactive.țb)infrac iunile săvâr ite cu inten ie care au avut ca urmare moartea sauț ș ț sinuciderea victimei.c)infrac iunea de spălare a banilor,precum i infrac iunile privind traficul iț ș ț ș consumul ilicit de droguri.d)infrac iunea de bancrută frauduloasă,dacă fapta prive te sistemul bancar.ț șe)infrac iunile la regimul drepturilor de proprietate intelectuală i industrială.ț șf)alte infrac iuni date prin lege în competen a sa.ț țg)ca instan a de apel,judeca apelurile împotriva hotărârilor penale pronun ateț ț de judecătorii în prima instan a .țh)ca instan a de recurs,judecă recursurile împotriva hotărârilor penaleț pronun ate de judecătorii privind infrac iunile pentru care punerea inț ț mi care a ac iunii penale se face la plângerea prealabilă a persoaneiș ț vătămate,precum si recursurile împotriva hotărârilor pronun ate deț judecători în materia măsurilor preventive,a liberării provizorii sau a măsurilor asiguratorii ,in materia executării hotărârilor penale sau a reabilitării precum i alte cazuri prevăzute de lege(reglementat de legeaș 202/2010).i)solu ionează conflictele de competen a ivite între judecătoriile dinț ț circumscrip ia sa,precum i alte cazuri anume prevăzute de lege.ț ș

2.4. Competen a tribunalului militar teritorialț Sub aspectul competen ei func ionale,exista simetrie între tribunalul miliarț ț teritorial i tribunalul civil,ale cărui atribu ii le-am expus. Potrivit art. 28ș ț Cod procedură penală,tribunalul militar teritorial

72

a)judecă în prima instan a,infrac iunile men ionate în art. 27 pct. 1 lit. a).e)ț ț ț săvâr ite în legătură cu îndatoririle de serviciu,de militari până la gradul deș colonel inclusiv.b)alte infrac iuni date prin lege în competen a sa.ț țc)ca instan a de apel,judecă apelurile împotriva hotărârilor pronun ate înț ț prima instan a de tribunalele militare cu excep ia infrac iunilor contra ordiniiț ț ț i disciplinei militare,sanc ionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel multș ț

2 ani.d)ca instan a de recurs,judecă recursurile împotriva hotărârilor pronun ate deț ț tribunalele militare privind infrac iunile pentru care punerea în mi care aț ș ac iunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,precumț i recursurile împotriva solu iilor penale pronun ate de tribunalul militar înș ț ț

materia măsurilor preventive,a liberării provizorii sau a măsurilor asiguratorii,în materia executării hotărârii penale sau a reabilitării,precum iș alte cazuri prevăzute de lege.(reprodus a a cum a fost modificat prin legeaș 202/2010).e)solu ionează conflictele ivite între tribunalele militare din circumscrip iaț ț sa,precum i alte cazuri anume prevăzute de lege.ș 2.5. Competen a Cur ii de Apelț ț Competenta Cur ii de Apel este stabilita de art. 28 Cod procedură penalăța)judeca în prima instan a,infrac iunile prevăzute de Codul penal în art. 155-ț ț173 i infrac iunile privind siguran a na ionala a României prevăzuta în legiș ț ț ț speciale.b)infrac iunile prevăzute în Codul penal în art.253,art. 273-276 când s-aț produs o catastrofă de cale ferată i art. 356-361.șc)infrac iunile săvâr ite de judecătorii de la judecătorii, tribunale i curţileț ș ș de apel, precum şi de procurorii de la parchetele care func ionează pe lângăț aceste instan e,respectiv, de avoca i,notari publici,executori judecătore ti iț ț ș ș de controlorii financiari ai Cur ii de Conturi.țd)infrac iuni săvâr ite de efii cultelor religioase organizate în condi iile legiiț ș ș ț i de ceilal i membri ai Înaltului Cler care au cel pu in rangul de arhiereu.ș ț ț

(modificată prin legea 202/2010).e)ca instan a de apel,judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronun ateț ț în prima instan a de tribunale.țf)ca instan a de recurs judecă recursurile împotriva hotărârilor penaleț pronun ate de tribunale în apel,precum i în alte cazuri anume prevăzute deț ș legeg)solu ionează conflictele de competen a ivite între tribunale sau întreț ț judecătorii i tribunale din circumscrip ia sa ori intre judecătorii dinș ț

73

circumscrip ia unor tribunale diferite aflate în circumscrip ia Cur ii deț ț ț apel,precum i alte cazuri anume prevăzute de lege.șh)solu ionează cererile prin care s-a solicitat extrădarea sau transferulț persoanelor condamnate în străinătate. 2.6. Curtea Militară de Apel Este din punct de vedere func ional instan a corespondenta Cur ii deț ț ț apel,iar competenta sa este stabilita de art. 28 Cod procedura penala care prevede:a)judeca în prima instan a,infrac iunile prevăzute de Codul penal în art. 155-ț ț173 i art. 356-361 săvâr ite de militari.ș șb)infrac iunile săvâr ite de judecătorii tribunalelor militare i ai tribunalelorț ș ș militare teritoriale,precum i de procurorii militari de la parchetele militareș de pe lângă aceste instan e.țc)alte infrac iuni date de lege în competen a sa.ț țd)ca instan a de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor pronun ate înț ț prima instan a de tribunalele militare teritoriale.țe)ca instan a de recurs judeca recursurile împotriva hotărârilor pronun ate deț ț tribunalele militare teritoriale de apel,precum i alte cazuri anume prevăzuteș de lege.f)solu ionează conflictele de competenta ivite între tribunalele militareț teritoriale sau între tribunalele militare i tribunalele militare teritoriale oriș între tribunalele militare din raza de competen a a unor tribunale militareț teritoriale diferite,precum i alte cazuri anume prevăzute de lege.ș 2.7. Înalta Curte de Casa ie i Justi ieț ș ț Potrivit art. 29 Cod procedură penală:a)judeca în prima instan a,infrac iunile săvâr ite de senatori,deputa i iț ț ș ț ș europarlamentari.b)infrac iunile săvâr ite de membrii Guvernului.ț șc)infrac iuni săvâr ite de judecătorii Cur ii Constitu ionale,de membrii Cur iiț ș ț ț ț de Conturi,de pre edintele Consiliului Legislativ i de Avocatul Poporului.ș șd)infrac iunile săvâr ite de mare ali,amirali,generali,chestori.ț ș șe)infrac iuni săvâr ite de efii cultelor religioase organizate în condi iile legiiț ș ș ț i de ceilal i membrii ai Înaltului Cler,care au cel pu in rangul de arhiereuș ț ț

sau echivalent cu acesta.f)infrac iuni săvâr ite de membrii Consiliului Suprem al Magistraturiiț șg)infrac iuni săvâr ite de judecătorii i magistra ii asisten i de la Înalta Curteț ș ș ț ț de Casa ie i Justi ie,de judecătorii de la Cur ile de apel i Curtea Militara deț ș ț ț ș

74

Apel precum i de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instan e iș ț ș de procurorii Direc iei Na ionale Anticorup ieț ț ț 1.h)alte cauze date de lege în competen a sa.ți)ca instan a de recurs,judecă recursurile împotriva hotărârilor penaleț pronun ate în prima instan a de către Cur ile de apel i Curtea Militara deț ț ț ș apelj)recursurile împotriva hotărârilor penale pronun ate ,ca instan e de apel,deț ț cur ile de apel, i Curtea Militara de apel.ț șk)recursurile împotriva hotărârilor penale pronun ate în prima instan a deț ț sec ia penala a Înaltei Cur i de Casa ie i Justi ie precum i alte cazuriț ț ț ș ț ș prevăzute de lege.l)judeca recursurile în interesul legii.m)solu ionează conflictele de competen ă în care Înalta Curte de Casa ie iț ț ț ș Justi ie este instan a superioară comună.ț țn)cazurile în care cursul justi iei este întrerupt.țo)cazurile de strămutare.p)alte cazuri anume prevăzute de lege.

3. Prorogarea de competen ăț Prorogarea de competentă constă în prelungirea,extinderea competen eiț normale a organelor judiciare asupra unor cauze care în mod normal revin altor organe judiciare. Situa iile care impun prorogarea competen ei sunt:ț ța)conexitatea.b)indivizibilitatea.c)chestiunile prealabile i schimbarea încadrării juridice sau a calificăriiș faptei. Chestiunile prealabile sunt probleme de natură extrapenală ce trebuie rezolvate înainte de rezolvarea cauzei penale i care pot influen a solu ia înș ț ț cauza respectivă2. Instan a penală este competentă să judece orice chestiuneț prealabilă de care depinde solu ionarea cauzei,chiar daca prin natura ei aceaț chestiune este de competen a altei instan e.ț ț Schimbarea încadrării juridice sau a calificării faptei3 .Instan a sesizata cuț judecarea unei infrac iuni rămâne competenta a o judeca chiar dacă seț constată după efectuarea cercetării judecătore ti,că infrac iunea este deș ț

1 În formularea Codului de procedură penală,textul se referă la procurorii din cadrul Parchetului Na ional Anticorup ie,însă,potrivit art.ț ț 2 din O.U.G nr 134/2005 astfel cum a fost modificat prin Legea nr 54/2004,denumirea Parchetul Na ional Anticorup ie s-a înlocuit cuț ț Direc ia Na ională Anticorup ieț ț ț2 De exemplu în cazul bigamiei,judecătoria învestită cu judecarea cauzei poate,prin prorogarea competen ei să judece ac iunea înț ț anularea căsătoriei,de i în mod normal nu are o asemenea competen ă(potrivit Codului de procedură civilă,ac iunea în anulareaș ț ț căsătoriei apar ine în primă instan ă tribunalului)ț ț3Art 41 C.proc.pen

75

competen a instan ei inferioare. Schimbarea calificării faptei printr-o legeț ț nouă,intervenita în cursul judecării cauzei,nu atrage incompeten a instan eiț ț de judecată,afara de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel.

3.1.Competen a în caz de indivizibilitate i conexitateț ș

Indivizibilitatea este acea situa ie juridică ce impune reunirea cauzelorț penale date fiind unitatea de infrac iune sau de ac iune ce le caracterizează.ț ț

Articolul 33 Cod procedură penală arata că este indivizibilitate: a) când la săvâr irea unei infrac iuni au participat mai multe persoaneș ț 1

b) când două sau mai multe infrac iuni au fost săvâr ite prin acela i actț ș ș 2

c) în cazul infrac iunii continuate sau în orice alte cazuri când două sauț mai multe acte materiale alcătuiesc o singura infrac iuneț 3. Conexitatea reprezintă acea situa ie juridică determinată de legăturaț existentă între infrac iunile comise,legătura datorată timpului i loculuiț ș săvâr irii acestora.șCazurile de conexitate sunt prevăzute în Cod procedura penală de art. 34a)când două sau mai multe infrac iuni sunt săvâr ite prin acte diferite de unaț ș sau de mai multe persoane împreună,în acela i timp i în acela i locș ș ș 4.b)când două sau mai multe infrac iuni sunt săvâr ite în timp sau în locț ș diferit,după o prealabilă în elegere între infractoriț 5.c)când o infrac iune este săvâr ita pentru a pregăti,a înlesni sau a ascundeț ș comiterea altei infrac iuni ori este săvâr ita pentru a înlesni sau a asiguraț ș sustragerea de la răspunderea penală a făptuitorului altei infrac iuniț 6.d)când între două sau mai multe infrac iuni exista legătură i reunireaț ș cauzelor se impune pentru o buna înfăptuire a justi ieiț 7. În ceea ce prive te solu ionarea cauzelor indivizibile i conexe,Codul deș ț ș procedura penală8 stabile te:șa)în caz de indivizibilitate sau conexitate,când competen a în raport cuț diferi ii făptuitori ori diferitele fapte apar ine,potrivit legii mai multorț ț instan e de grad egal,competen a de a judeca revine instan ei mai întâiț ț ț sesizate,iar când competen a după natura faptelor sau după calitateaț

1 Este cazul participa iei penale,când la comiterea infrac iunii au participat mai multe persoane în calitateț ț de:coautori,instigatori,complici2 Cazul concursului ideal de infrac iuniț3 Alături de infrac iunea continuată,pot fi cuprinse infrac iunea complexă i infrac iunea de obiceiț ț ș ț4De exemplu două persoane s-au reclamat reciproc pentru infrac iuni de vătămare corporală reciprocă ce au fost comise în acea i ziț ș5De exemplu,mai mul i infractori,după în elegerea de a- i împăr i bunurile sustrase,săvâr esc furturi sau tâlhării în locuri sau perioadeț ț ș ț ș de timp diferite.6Este vorba de a a-numitul concurs de infrac iuni cu conexitate etiologicăș ț ;de exemplu când în elăciunea a fost comisă prin falsș7Atunci când organele de poli ie descoperă săvâr irea mai multor infrac iuni prin care este păgubită acee i persoanăț ș ț ș8Articolul 35 C.proc.pen

76

persoanelor apar ine unor instan e de grad diferit,competen a de a judecaț ț ț cauza revine instan ei superioare în grad.țb)dacă dintre instan e,una este civilă,iar alta militară,competen a revineț ț instan ei civile.țc)daca instan a militară este superioară în grad,competen a revine instan eiț ț ț civile echivalente în grad cu instan a militara.țd)tăinuirea,favorizarea infractorului i nedenun area unor infrac iuni sunt deș ț ț competen a instan ei care judecă infrac iunea la care acestea se refera,iar înț ț ț cazul în care competen a după calitatea persoanelor apar ine unor instan eț ț ț de grad diferit,competen a de a judeca toate cauzele reunite revine instan eiț ț superioare în grad. În ceea ce prive te disjungerea,acesta este un procedeu juridic prin careș cauzele reunite se despart. În cazul de indivizibilitate prevăzut de art. 33 lit. a) Cod procedură penală,precum i în toate cazurile de conexitate,instan aș ț poate dispune,în interesul unei bune judeca i,disjungerea cauzei,astfel caț judecarea unora dintre infractori sau dintre infrac iuni să se facă separat.ț 3.2.Conflictele de competen ăț Conflictul de competenta apare atunci când:a)două sau mai multe instan e se recunosc competente a judeca aceea iț ș cauza(conflict pozitiv).b)doua sau mai multe instan e î i declină competen a(conflict negativ).ț ș ț În ambele situa ii conflictul se solu ionează de instan a ierarhic superioaraț ț ț comuna. Când conflictul de competen a se ive te între o instan a civila iț ș ț ș una militara,solu ionarea conflictului de competenta revine Înaltei Cur i deț ț Casa ie i Justi ie.ț ș ț Instan a ierarhic superioară comună este sesizată în caz de conflict pozitivț de către instan a care s-a declarat cea din urmă competen ă,iar în caz deț ț conflict negativ,de către instan a care i-a declinat cea din urmă competen a.ț ș țÎn toate cazurile,sesizarea se poate face i de procuror sau de alte păr i.ș ț Până la solu ionarea conflictului pozitiv de competen a,judecata seț ț suspenda.Instan a care i-a declinat competen a ori s-a declarat competentă cea dinț ș ț urmă ia masurile i efectuează actele ce reclamă urgen a.ș ț Instan a ierarhic superioară comună,hotără te asupra conflictului deț ș competen ă cu citarea păr ilor. Când instan a sesizată cu solu ionareaț ț ț ț conflictului de competen ă constată că acea cauză este de competen a alteiț ț instan e decât cele între care a intervenit conflictul i fa a de care nu esteț ș ț instan a superioară comună,trimite dosarul instan ei superioare comuneț ț .Instan a căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competen ei nuț ț

77

se mai poate declara necompetentă,afara de cazul în care în urma unei noi situa ii de fapt ce rezultă din completarea cererii judecătore ti,se constată căț ș fapta constituie o infrac iune dată prin lege în competen a altei instan e.ț ț ț Daca declinarea a fost determinată de competen a materială sau dupăț calitatea persoanei,instan a căreia i s-a trimis cauza poate folosi acteleț îndeplinite i poate men ine măsurile dispuse de instan a desesizată.ș ț ț 3.3. Incompatibilitatea,ab inerea i recuzareaț ș 3.3.1.Incompatibilitatea Reprezintă acea situa ie juridică prin intermediul căreia o anumităț persoană care face parte dintr-un organ judiciar este împiedicată să participe la activitatea procesuală dintr-o cauză penală concretă. Incompatibilitatea judecătorilor intervine în următoarele situa ii expresț prevăzute de Codul de procedura penala astfel: a)judecătorii care sunt so i,rude sau afini între ei,pana la gradul al patruleaț inclusiv,nu pot face parte din acela i complet de judecataș 1. b)judecătorul care a luat parte la solu ionarea unei cauze nu mai poateț participa la judecarea aceleia i cauze într-o cale de atac sau la judecareaș cauzei după desfiin area hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cuț trimitere în recurs2. c)nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care i-a exprimatș anterior părerea cu privire la solu ia ce ar putea fi data în acea cauză. Cuț privire la acest aspect,în solu ionarea unui recurs în interesul legii,Înaltaț Curte de Casa ie i Justi ie a decis ca,schimbând încadrarea juridică aț ș ț inculpatului judecătorul nu se antepronun a,deoarece nu î i exprima părereaț ș cu privire la solu ia ce ar putea fi dată în cauză-țcondamnare,achitare,încetarea procesului penal sau admiterea ori respingerea căii de atac i astfel nu este incompatibil de a continua judecataș după schimbarea încadrării juridice3.d)judecătorul este,de asemenea incompatibil de a judeca dacă în cauza respectivă:-dacă a pus în mi care ac iunea penala sau a dispus trimiterea în judecata oriș ț a pus concluzii în calitate de procuror la instan a de judecată,a solu ionatț ț propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale.-a fost reprezentant sau apărător al vreuneia dintre păr i.ț-a fost expert sau martor.

1 Art. 46 C.proc.pen2Art 47 alin (1)C.proc.pen3Art 47 alin (2)C.proc.pen

78

-există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă,el,so ul,sau vreo ruda apropiată.ț-so ul,ruda,sau afinul până la gradul al patrulea inclusiv a realizat acte deț urmărire penală,a supravegheat urmărirea penală,a solu ionat propunerea deț arestare preventiva ori de prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale.-este so ,ruda sau afin pana la gradul al patrulea inclusiv cu una dintre păr iț ț sau cu avocatul ori mandatarul acesteia.-există du mănie între el,so ul sau una dintre rudele sale pana la gradul alș ț patrulea inclusiv i una dintre păr i,so ul sau rudele acesteia pana la gradul alș ț ț treilea inclusiv-este tutore,sau curator al uneia dintre păr iț-a primit libertă i de la una dintre păr i,avocatul sau mandatarul acesteiaț țe)judecătorul este incompatibil de a participa la judecarea unei cauze în căile de atac atunci când so ul,ruda sau afinul pana la gradul al patrulea inclusiv aț participat ca judecător sau procuror la judecarea aceleia i cauze.ș Incompatibilitatea procurorului,a organului de cercetare penală,a magistratului asistent i a grefierului este reglementata de art. 49 Codș procedură penală care prevede următoarele:-dispozi iile art. 46 se aplică procurorului i magistratului asistent sau dupăț ș caz grefierului de edin a când cauza de incompatibilitate există între ei sauș ț între vreunul dintre ei i unul dintre membrii completului de judecată.ș-dispozi iile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute în art. 48 alin (1)ț lit. b).i) i alin (2) Cod procedură penală se aplică procurorului,persoaneiș care efectuează cercetarea penală,magistratului asistent i grefierului deș edin ă.ș ț

-procurorul care a participat ca judecător la solu ionarea cauzei în primaț instan a nu poate pune concluzii la judecarea ei în căile de atac.ț-persoana care a efectuat urmărirea penala este incompatibila să procedeze la refacerea acesteia când refacerea este dispusă de instan a.ț

3.3.2. Ab inerea ț Reprezintă institu ia juridică prin care cel aflat în incompatibilitate, cereț sa nu participe la rezolvarea unei anumite cauze penale de care se leagă cazul de incompatibilitate în care se afla. Potrivit art. 50 Cod procedură penală,persoana incompatibilă este obligată sa declare,după caz pre edinteluiș instan ei,procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procuroruluiț ierarhic superior ca se ab ine de a participa la procesul penal,cu arătareaț cazului de incompatibilitate ce constituie motivul ab inerii.ț

79

Declara ia ab inerii se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luatț ț cuno tin a de existen a cazului în incompatibilitate.ș ț ț Obliga ia de ab inere are un caracter moral iar în cazul nerespectării eiț ț poate atrage răspunderea disciplinară,cu condi ia ca cel aflat într-unul dinț cazurile de incompatibilitate sa fi tiut de aceastaș 3.3.3.Recuzarea Este opera ia juridica potrivit căreia oricare dintre păr ile cauzeiț ț penale,având cuno tin a despre existen a unui caz de incompatibilitate cereș ț ț ca persoana vizată în acel caz sa nu participe la solu ionarea cauzei sale.ț Potrivit art.51 Cod procedură penală,în cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declara ie de ab inere,poate fi recuzată,atât în cursul urmăririiț ț penale cât i în cursul judecă ii de oricare dintre păr i,de îndată ce partea aș ț ț aflat despre existen a cazului de incompatibilitate. Recuzarea se formuleazăț oral,sau in scris cu arătare către fiecare persoana în parte a cazului de incompatibilitate invocat i a tuturor temeiurilor de fapt cunoscute înș momentul recuzării. Cererea de recuzare poate privi numai pe acei judecători care compun completul de judecata. Procedura de solu ionareț 1 a cererii de ab inere sau de recuzare în cursulț judecă ii este reglementata de art. 52 Cod procedură penală astfel:ț-ab inerea sau recuzarea judecătorului,procurorului,magistratuluiț asistent,grefierului de edin a se solu ionează de alt complet,în edin aș ț ț ș ț secretă fără participarea celui ce declară că se ab ine sau care este recuzat.ț Completele vor fi constituite în compunerea prevăzuta de lege pentru solu ionarea cauzei în care a intervenit incidentul procedural,respectiv înț compunerea de un judecător în prima instan a,de doi judecători în apel i deț ș trei judecători în recurs2.-examinarea declara iei de ab inere sau a cererii de recuzare se face de îndatăț ț ascultându-se procurorul,când este prezent în instan a,iar dacă se găse teț ș necesar i păr ile,precum i persoana care se ab ine sau a cărei recuzare seș ț ș ț cere.-când ab inerea sau recuzarea prive te cazul prevăzut de ar 46 Codț ș procedură penală i art.49 alin (1),instan a,admi ând recuzarea stabile te careș ț ț ș dintre persoanele arătate nu va lua parte la judecarea cauzei.-în caz de admitere a ab inerii sau a recuzării se va stabilii în ce măsuraț actele îndeplinite ori masurile dispuse se men inț-este inadmisibila recuzarea judecătorului chemat sa decidă asupra recuzării-încheierea prin care s-a admis sau s-a respins ab inerea ca i aceea prin careț ș s-a admis sau s-a respins recuzarea nu se supune nici unei căi de atac

1 I.Nari a,Despre procedura recuzării în procesul penal,în Dreptul nr.11/2004,p.236ț2I.C.C.J.,Sec iile Unite nr .LXIX(69) din 15 octombrie 2007(M.Of. nr 539 din 17 iulie 2008)ț

80

Procedura de solu ionare a cererii de ab inere i de recuzare în cursulț ț ș urmăririi penale sunt reglementate de art. 53 Cod procedură penală în care se arată:-în cursul urmăririi penale,asupra ab inerii sau recuzării persoanei careț efectuează cercetarea penală ori a procurorului se pronun a procurorulț ierarhic superior-cererea de recuzare privitoare la persoana care efectuează cercetarea penală se adresează fie acestei persoane,fie procurorului. În cazul în care cererea este adresata persoanei care efectuează cercetarea penală aceasta este obligată să înainteze împreuna cu lămuririle necesare în termen de 24 de ore,procurorului,fără a întrerupe cursul cercetării penale.-procurorul este obligat să solu ioneze cererea în cel mult 3 zile,printr-oț ordonan ă.ț-cererea de recuzare care îl prive te pe procuror se solu ionează în acela iș ț ș termen i acelea i condi ii de către procurorul ierarhic superior.ș ș ț-ab inerea se solu ionează potrivit dispozi iilor alin (3) si (4) ale art. 53 Codț ț ț procedură penală,care se aplică în mod corespunzător 3.4.Strămutarea Strămutarea reprezintă institu ia juridică prin intermediul căreia o cauzaț aflată în competen a unei instan e este transferată în competen a alteia deț ț ț acela i grad,pentru a fi înlăturat în acest fel climatul nefavorabil judecă ii oriș ț pentru a se înlătura suspiciunile privind impar ialitatea i obiectivitateaț ș instan ei.ț Art. 55 Cod procedură penală arată că Înalta Curte de Casa ie i Justi ieț ș ț strămută judecarea unei cauze de la instan a competentă la o altă instan aț ț egala în grad în cazul în care impar ialitatea judecătorilor ar putea fi tirbitaț ș datorită împrejurărilor cauzei,sau când există pericolul de tulburare a ordinii publice ori când una dintre păr i are o ruda sau un afin pana la gradul alț patrulea inclusiv printre judecători sau procurori,asisten ii judiciari,sauț grefierii edin ei.ș țProcedura strămutării,în cursul judecă ii poate fi cerută de parteaț interesata,de procuror,sau de ministrul justi iei.ț Cererea de strămutare se adresează Înaltei Cur i de Casa ie i Justi ie iț ț ș ț ș trebuie motivată. Înscrisurile se alătură acesteia când sunt de inute de parteaț care cere strămutarea. În cerere se mai face men iunea daca în cauza seț găsesc aresta i.ț Suspendarea judecă ii cauzei poate fi dispusa numai de către completulț de judecată investit cu judecarea cererii de strămutare.

81

Pre edintele instan ei ierarhic superioare celei la care se află cauza iaș ț masuri pentru încuno tin area păr ilor despre producerea cererii deș ț ț strămutare,despre termenul fixat pentru solu ionarea acesteia,cu men iuneaț ț că păr ile pot trimite memorii i se pot prezenta la termenul fixat pentruț ș solu ionarea cererii. Examinarea cererii de strămutare se face în edin aț ș ț publică,iar când păr ile se prezintă se ascultă i concluziile acestora Solu iileț ș ț pe care le poate dispune Înalta Curte de Casa ie i Justi ie pot fi de admitereț ș ț sau de respingere a cererii i se dau prin încheiere motivată. În cazul în careș cererea se găse te întemeiata,dispune strămutarea judecării cauzei hotărândș totodată în ce măsură actele îndeplinite în fa a instan ei de la care s-aț ț strămutat cauza se men in. Aceasta instan a va fi în tiin ată de îndatăț ț ș ț despre admiterea cererii de strămutare. Daca la instan a la care se afla cauzaț a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei,hotărârea pronun ata este desfiin ata prin efectul admiterii cererii de strămutare.ț ț Încheierea prin care Înalta Curte de Casa ie i Justi ie dispune asupraț ș ț strămutării nu este supusa nici unei căi de atac. Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou ,afara de cazul când noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Înaltei Cur ii de Casa ie iț ț ș Justi ie la solu ionarea cererii anterioare sau ivite după aceea.ț ț 3.6. Desemnarea altei instan e pentru judecarea cauzeiț Procurorul care efectuează sau care supraveghează urmărirea penala poate cere Înaltei Cur i de Casa ie i Justi ie să desemneze o altă instan a egală înț ț ș ț ț grad cu cea căreia i-ar reveni competen a sa judece cauza în prima instan aț ț ,care sa fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul. Înalta Curte de Casa ie i Justi ie solu ionează cererea în camera de consiliuț ș ț ț în termen de 15 zile i dispune prin încheiere motivată,fie respingerea fieș admiterea cererii i desemnarea unei instan e egale în grad cu cea căreia i-arș ț revenii competen a să judece cauza în prima instan a,care sa fie sesizata înț ț cazul în care s-ar emite rechizitoriul.Încheierea prin care Înalta Curte de Casa ie i Justi ie solu ionează cerereaț ș ț ț nu este supusa nici unei căi de atac. Cererea de desemnare a altei instan e trebuie sa fie motivată i alături eiț ș sa fie înscrisurile pe care se sprijină cererea.

CAPITOLUL X

PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ

82

1. Reguli generale privind probele în procesul penal

Probele pot fi definite ca fiind elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului (art.63 alin. 2 Cod proc. pen.) .

În vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe (art. 62 Cod proc. pen.) . Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele (art. 64 alin.1 Cod proc. pen.).

Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal(art. 64 alin.2 Cod proc. pen.).

Sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată(art. 65 alin.1 Cod proc. pen.).

La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze(art. 65 alin.2 Cod proc. pen.).

Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia(art. 66 alin.1 Cod proc. pen.).

În cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie(art. 66 alin.2 Cod proc. pen.).

În cursul procesului penal părţile pot propune probe şi cere administrarea lor(art. 67 alin.1 Cod proc. pen.).

Cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă şi utilă(art. 67 alin.2 Cod proc. pen.).

Admiterea sau respingerea cererii se face motivat(art. 67 alin.3 Cod proc. pen.).

83

Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe(art. 68 alin.1 Cod proc. pen.).

De asemenea, este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe(art. 68 alin.2 Cod proc. pen.).

Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta(art. 68/1 Cod proc. pen.).

Secţiunea I. Noţiunea, importanţa şi clasificarea probelor în procesul penal

1.Noţiunea de probǎ în procesul penal Organele judiciare necesita date sau informaţii care să conducă la

concluzia existenţei sau inexistenţei infracţiunii, vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului etc pentru rezolvarea cauzelor penale. Datele sau informaţiile care contribuie la rezolvarea cauzei penale sunt furnizate prin intermediul probelor.

Având în vedere funcţionalitatea lor în procesul penal, probele sunt definite ca fiind elemente cu relevanţă informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale . În acest sens, în art. 62 se arată că, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza, pe bază de probe.

Complexitatea informaţiilor pe care le aduc probele în procesul penal a condus la definirea lor ca fiind elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei (art. 63).

2.Importanţa probelor în procesul penal Probele au un rol insemnat în administrarea justiţiei penale, acest

lucru a determinat pe unii autori să afirme ca întregul proces penal este dominat de problema probelor . Opinie justificată, deoarece, din momentul

84

în care a fost declanşat procesul penal şi până la soluţionarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei se vor rezolva prin intermediul probelor.

In istoria procesului penal pot fi distinse mai multe sisteme de probaţiune localizate în epoci sau orânduiri sociale, si reflectând atitudinea claselor sociale dominante faţă de modul de administrare a justiţiei.

In orânduirea sclavagistă întâlnim un sistem de probaţiune empiric, caracterizat prin posibilitatea de a trage concluzii din orice probă, indiferent dacă aceasta era sau nu cea mai concludentă în cauză.

In orânduirea feudală, sistemul empiric este înlocuit cu cel religios, în care în vederea aflării adevărului, se recurgea la „serviciile" divinităţii. În acest sistem, datele cu privire la rezolvarea cauzei erau „transmise" de divinitate prin intermediul duelului judiciar, al ordaliilor şi al jurământului religios etc. Statul feudal centralizat a introdus sistemul probelor formale, în care valoarea probelor era aprioric stabilită. în acest sistem, probele erau tarifate dinainte, cei care soluţionau cauza având doar sarcina de a respecta ierarhia probelor, fără vreo posibilitate de evaluare a forţei lor de dovadă.

Mai târziu, acest sistem formal este înlocuit de sistemul sentimental şi sistemul ştiinţific al probelor. In cadrul sistemului sentimental, judecătorii aveau libertatea să aprecieze probele, ei luând în seamă numai acele probe care le inspirau certitudini asupra adevărului real.

In sistemul ştiinţific al probelor se folosesc tehnici noi, socotite eficiente în aflarea adevărului ca: narcoanaliza, detectorul de minciuni (foarte utilizat în S.U.A.), expertiza A.D.N. Unele dintre aceste metode ştiinţifice sunt socotite metode incorecte de administrarea probelor.

In dreptul nostru a fost adoptat principiul liberei aprecieri a probelor. In acest sistem probele nu au valoare mai dinainte stabilită (art. 63 alin. 2). In procesul desfăşurat potrivit legislaţiei din România, fiecărei probe i se acordă importanţa cuvenită în funcţie de informaţiile pe care aceasta le aduce la aflarea adevărului în cauza penală.

3. Clasificarea probelor Probele pot fi clasificate după caracterul lor, după izvoarele din care

provin şi după legătura lor cu obiectul probaţiunii. Dupa caracterul sau natura lor, acestea vin in sprijinul invinuirii sau

al apararii fiind respective probe in acuzare sau in aparare. Primele enumerate servesc la dovedirea vinovatiei invinuitului/ inculpatului iar ultimele dovedesc fie nevinovăţia învinuitului sau a inculpatului, fie existenţa unor circumstanţe de natură să atenueze răspunderea penală a acestuia.

85

După izvoarele lor, probele pot fi imediate şi mediate.Primele enumerate se obtin din sursa lor originala, asemenea probe

fiind: conţinutul declaraţiei unui martor ocular, conţinutul unui înscris original, conţinutul procesului-verbal de examinare a corpurilor delicte. Ultimele, probe secundare, sunt obtinute dintr-o alta sursa decat cele imediate si asemenea prob poate fi: conţinutul declaraţiei unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită situaţie sau împrejurare.

După legătura lor cu obiectul probaţiunii, probele se împart în probe directe şi probe indirecte. Primele enumerate dovedesc in mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia învinuitului sau inculpatului. Contin informatii ce scot in evidenta elemente necesare pentru rezolvarea problemelor esentiale in cauza penala.Sunt, de exemplu, probe directe: prinderea făptuitorului în flagrant delict, conţinutul declaraţiei prin care făptuitorul recunoaşte săvârşirea faptei, etc. Ultimele enumerate nu furnizează informaţii care pot dovedi în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia făptuitorului. Conduc la anumite concluzii in cauza penala doar daca se coroboreaza cu continutul altor probe directe sau indirecte. Pot fi considerate probe indirecte: găsirea unui obiect asupra unei persoane, imposibilitatea persoanei de a justifica provenienţa obiectului şi prezenţa posesorului obiectului în apropierea locului sau chiar la locul de unde a fost sustras obiectul respectiv.

Secţiunea a II-aObiectul probaţiunii

1. Noţiunea de obiect al probaţiunii Prin obiect al probatiunii se intelege ansamblul faptelor si

imprejurarilor de fapt ce trebuie dovedite în vederea solutionarii cauzei penale.

In obiectul probatiunii se includ numai faptele si împrejurarile de fapt: normele juridice nu trebuie dovedite, întrucat se prezuma ca ele sunt cunoscute de catre organele judiciare si participanti la procesul penal. La aceasta regula, exista însa si uneie exceptii (in cazul art. 6 C. pen., art. 520 C.proc.pen.). De exemplu, în aceste situatii, existenta si continutul unei norme de drept strain trebuie dovedite, deoarece nu se poate pretinde cunoasterea legilor straine. Cunoasterea obiectului probatiunii are deosebita importanta pentru solutionarea leqala si temeinica a cauzelor

86

penale. deoarece ne indica tot ce trebuie dovedit , fixand limitele cercetarii, pentru organele judiciare.

Obiectul probatiunii poate fi generic sau abstract, atunci cand exista categorii de fapte sau împrejurari de fapt ce trebuie dovedite in orice cauza penala si concret, atunci cand faptele sau Imprejurarile de fapt ce trebuie dovedite sunt specifice unor anumite cause penale.

Obiectul generic al probatiunii presupune cunoasterea si stabilirea, de catre organele judiciare, a urmatoarelor aspecte:

- în primul rand, a existentei tuturor elementelor care alcatuiesc continutul juridic si constitutiv ai infractiunii (situatia premisa, elementeie laturii objective si subjective, eventualul mobil sau scop);

- împrejurarile care confirma sau înlatura caracterui penal al faptei ori eventualele cause justificative ;

- eventualele cauze care înlatura raspundere penala;- circumstantele care agraveaza sau atenueaza raspunderea penala a

faptuitorului;- urmarile infractiunii (cunoasterea acestora poate fi necesara pentru

încadrarea juridica a faptei si pentru stabilirea cuantumului despa-gubirilor);- date referitoare la parti (cunoasterea datelor ce caracterizeaza

persoana inculpatului- atitudinea sa dupa savarsirea faptei, antecedentele penale etc. - fiind un criteriu pentru individualizarea pedepsei);

- factorii care au determinat, înlesnit sau favorizat comiterea infractiunii;

Obiectul concret variaza în functie de specificul fiecarei infractiuni (de exemplu, în cazul infractiunii de bancruta frauduioasa, va trebui sa se faca dovada starii de incapacitate de plata; în cazul infractiunii de delapidare, va fi necesar sa se dovedeasca calitatea de gestionar sau administrator al subiectului activ).

Data fiind dinamica desfasurarii procesului penai, obiectul probatiunii poate fi modificat, prin restrangerea sau prin extinderea învinuirii 281, legea permitand dovedirea unor fapte si împrejurari si dupa pronuntarea unei hotarari definitive .

2. Fapte şi împrejurǎri care formeazǎ obiectul probaţiunii Faptele si imprejurarile ce trebuie dovedite, în cursul procesului

penal, se pot referi atat la fondul cauzei - învinuirea formulata împotriva unei persoane, cat si la normal desfasurare a procesului.

87

Intre faptele care se refera la fondul cauzei se disting doua categorii: faptele principale si faptele probatorii:

- faptele principale (res probandae) reprezinta chiar obiectul procesului penal: existentasau inexistenta infractiunii; identificarea faptuitorului; dovedirea vinovatiei sau nevinovatiei faptuitorului; stabilirea raspunderii penale a acestuia.

Faptele principale, prin cantitatea si calitatea informatiiior pe care le furnizeaza pot conduce, singure, la rezoivarea cauzei penale.

- faptele probatorii (res probantes) sunt acelea prin intermediul carora se pot stabili, pe cale indirecta, faptele principale. Prin informafiile pe care le contin, faptele probatorii, numite si probe indirecte sau indicii, pot conduce, prin coroborare cu alte dovezi, directe sau indirecte, la constatarea existentei sau inexistentei infractiunii (spre ex., existent unor relatii confiictuale între autor si victima, existenta la locul faptei a unor obiecte apartinand inculpatului).

Faptele si împrejurarile referitoare la normala desfasurare a procesului penal pot conduce la luarea unor masuri de care depinde înfaptuirea justitiei, în conditii de operativitate (spre exemplu, dispunerea masurii preventive a retinerii sau arestarii preventive, în conditiile art. 143 alin. 1; în cazul inculpatului retinut, care din cauza starii sanatatii ori din cauza de forta majora sau stare de necesitate, nu poate fi adus in fata judecatorului, propunerea de arestare va fi examinata în lipsa inculpatului, în prezenta aparatorului, caruia i se da cuvantul pentru a formula concluzii - art. 1491 pet. 6, etc.).

3. Fapte similare, auxiliare şi negative Cu privire la aceste fapte, în literatura de specialitate, s-au exprimat

opinii diferite referitor la includerea lor în obiectul probatiunii. Unii autori au apreciat ca faptele auxiliare, similare si negative pot forma object al probatiunii, în masura în care ele pot aduce informatii de natura sa clanfice unele aspecte ale cauzei penale. Alte opinii au fost in sensul ca faptele similare pot constitui object principal al probatiunii daca fac parte din infractiunea continuata sau de obicei. care face obiectul urmaririi sau al judecatii, ori daca au format obiectul unei condamnari definitive pentru a se aplica recidiva. Nu se poate însa trage o concluzie privitor la vinovatia inculpatului în savarsirea infractiunii urrnarite, din fmprejurarea ca, anterior, in trecut, a comis o alta fapta similara (face exceptie acelasi mod de comitere a faptei - ,,modus operand!" - care poate constitui însa, numai un indiciu în cauza).

88

Faptele similare sunt acelea savarsite anterior de învinuit sau inculpat, care se aseamana cu faptele care formeaza obiectul probatiunii într-o anumita cauza, fara a se afla însa într-un raport de conexitate cu acestea (de ex., condamnarea anterioara a inculpatului pentru o fapta de aceeasi natura nu poate constitui obiect al probatiunii, dar este o circumstanta de care se va tine seama în momentul individuaiizarii pedepsei).

Faptele auxiliare constau din împrejurari care atesta exactitatea sau inexactitatea unor probe. Ele pot forma obiect al probatiunii, atunci cand servesc, implicit, la constatarea exacta a faptului principal (de exemplu, declaratia unei persoane cu privire la sinceritatea depozitiei unui martor). Faptele negative, cu continut nedeterminat, nu pot face obiectul probatiunii (de exemplu, nu se poate proba ca inculpatul nu a fost niciodata într-o anumita localitate).

Cand fapta negativa este determinata, proba poate fi facuta printr-un fapt pozitiv (de exemplu, se poate dovedi ca inculpatul, într-o anumita zi, nu se afla în localitatea unde sa savarsit infractiunea, daca face dovada faptului ca în acea zi se afla în alta localitate-alibiul).

4. Fapte şi împrejurǎri care nu pot forma obiectul probaţiunii In principiu, într-un proces penal, este admisibila orice proba

concludenta si utila. Aceasta regula cunoaste doua limitari: una legala si alta impusa de

conceptiile noastre despre lume si societate. Astfel:- în anumite situatii, dovedirea unor fapte sau împrejurari de fapt este

interzisa expres prin lege. Potrivit art. 207 C. pen., în cazul infractiunilor de insulta si calomnie, proba veritatii celor afirmate sau imputate este admisibila, dar numai daca afirmatia sau imputarea a fost savarsita pentru apararea unui interes legitim (art. 304 alin. 4 C. pen.);

- nu pot fi dovedite faptele sau împrejurarile contrare conceptiei stiintifice despre lume si societate sau normeior morale. Astfel, nu poate fi admisa dovada ca moartea unei persoane a fost provocata de stafii, fantome sau vrăji.

5. Fapte şi împrejurǎri care nu trebuie dovedite Exista unele fapte si împrejurari pe care legea ori cunostintele

noastre despre lume si societate, le considera existente sau inexistente, nemaifiind necesara dovedirea lor:

89

- prezumtiile legale absolute nu admit proba contrara. Astfel, conform art. 99 alin. 1 C. pen., minorul care nu a împlinit varsta de 14 ani nu raspunde penal, legea prezumand lipsa de discernamant a acestuia, astfe! ca o expertiza medico-legala care sa ateste contrariul este inutila. Prezumtiile legale relative, pot fi însa rasturnate prin proba contrarie. Astfel, prezenta lipsei de discernamant a minorilor între 14 si 16 ani poate fi înlaturata, pe baza unei expertize (art. 99 alin. 2 C. pen.).

- faptele evidente sunt cunostintele despre lumea înconjuratoare dobandite din experienta vietii si nu trebuie dovedite. De exemplu, nu va trebui dovedit ca la ora 24 este noapte, pentru a se retine circumstanta agravanta.

- faptele notorii sunt cele cunoscute de toata lumea sau de un cere larg de persoane.

Notorietatea poate fi generala sau locala. Astfel, este de notorietate generala faptul ca, atunci cand din probe rezuita ca în rnomentul savarsirii furtului afara era lumina, înseamna ca infractiunea de furt a fost comisa în timpul zilei. Un fapt cunoscut de locuitorii unui oras este însa de notorietate locala (de exemplu, faptul ca o strada este aglomerata în timpul zilei).

Caracterul notoriu al unui fapt este stabilit de organul judiciar, în functie de imprejurarea careia i se confera relevanta informativa si de gradul de instructie al subiectului fata de care se apreciaza notorietatea;

- faptele necontestate sunt împrejurarile cu privire la existenta carora partile sunt de acord. Cu toate acestea, daca aceste fapte sunt esentiale în solutionarea cauzei ele trebuie dovedite de organele judiciare.

5.1. Dispensa de probǎ în cazul prezumţiilor legale absolute Când legea instituie o prezumţie legală absolută, faptul astfel

prezumat nu trebuie dovedit. De exemplu, în art. 22 se arată că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. în consecinţă, în faţa instanţei civile nu vor mai face obiectul probei aspectele menţionate mai sus, pomindu-se de la prezumţia legală că hotărârea instanţei penale reflectă adevărul (res iudicata pro veritate habetuf).

Un alt exemplu de prezumţie legală absolută îl oferă dispoziţiile art. 99 C. pen., care arată că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Având în vedere această prevedere a legii, în vederea neînceperii urmăririi penale, nu mai este necesară efectuarea unei expertize medico-legale prin care să se ateste ceea ce în lege s-a stabilit.

90

In cazul prezumţiei legale relative este admisă contra-dovada. Astfel, prezumţia lipsei de discernământ a minorilor între 14-16 ani poate fi înlăturată prin probe care dovedesc contrariul (art. 99 alin. 2 C. pen.).

5.2. Faptele evidente şi faptele notorii nu trebuie dovedite deoarece există dispensă de probǎ

Faptele evidente sunt cunoştinţele despre lumea înconjurătoare dobândite din experienţa vieţii şi nu mai trebuie dovedite. De exemplu, nu trebuie dovedit faptul că obiectul aruncat de la o anumită înălţime, datorită legii gravitaţiei, cade de sus în jos; de asemenea, nu trebuie dovedit că întotdeauna la orele 24 este noapte.

Faptele notorii sunt cele cunoscute de un cerc foarte larg de persoane, fiind, cum se spune, de notorietate. Notorietatea unor fapte poate fi generală sau locală2. Este, credem noi, de notorietate generală faptul că oraşul Bucureşti este capitala ţării. Este, însă, de notorietate locală faptul că Teatrul Naţional din Bucureşti este situat în Piaţa Universităţii.

Caracterul notoriu al unui fapt este stabilit de organul judiciar în funcţie de împrejurarea căreia i se conferă relevanţă informativă şi de gradul de instrucţie al subiectului faţă de care se apreciază notorietatea.

5.3.Faptele necontestate Este posibil ca părţile să accepte existenţa anumitor fapte sau

împrejurări de care depinde rezolvarea cauzei penale. Se pune întrebarea dacă organele judiciare trebuie sau nu să mai facă dovada unor asemenea fapte sau împrejurări. In literatura de specialitate s-a arătat, în mod corect, că, în cazul faptelor necontestate care sunt esenţiale în soluţionarea cauzei organele judiciare au obligaţia să facă dovada lor, iar în cazul faptelor sau împrejurărilor neesenţiale care nu influenţează asupra răspunderii penale nu se impune dovedirea lor.

6. Pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor In vederea realizării procesului penal în conţinutul obiectului

probaţiunii pot fi cuprinse numai probele care aduc informaţii ce conduc la rezolvarea tuturor problemelor pe care le ridică fondul cauzei. Având în vedere acest deziderat, în teoria procesului penal, dar şi în lege, se folosesc denumirile de probe pertinente, probe concludente şi probe utile.

Probele pertinente sunt acele elemente de fapt care au legătură cu faptele sau împrejurările ce trebuie dovedite într-o anumită cauză penală. Nu

91

orice probă pertinentă contribuie însă la aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei penale. Astfel, proba pertinentă trebuie să fie şi concludentă.

Probele concludente sunt acele elemente de fapt care contribuie la aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei penale. în mod logic, orice probă concludentă este şi pertinentă, deoarece o probă nu ar putea ajuta la soluţionarea cauzei dacă nu ar avea legătură cu acea cauză. Nu orice probă pertinentă este şi concludentă; de exemplu, relaţiile de duşmănie dintre autorul omorului şi victimă constituie o probă pertinentă, dar nu şi o probă concludentă, deoarece nu aduce informaţiile esenţiale şi edificatoare în soluţionarea cauzei.

Nu orice probă concludentă este şi utilă. Probele utile sunt acele elemente de fapt care, prin informaţiile pe care le conţin, sunt necesare soluţionării cauzei. Proba utilă este şi concludentă. Proba concludentă poate fi însă inutilă, în sensul că nu este necesară pentru soluţionarea cauzei. De exemplu, într-o cauză penală în care sunt numeroşi martori oculari, organul judiciar, după ascultarea unui număr suficient dintre aceştia, poate respinge propunerea de a fi ascultaţi şi alţi martori, considerând că proba nu mai este necesară şi, deci, o poate respinge ca inutilă.

Asadar, o probă poate fi administrată într-o cauză penală numai dacă întruneşte trei condiţii, şi anume dacă este pertinentă, concludentă şi utilă.

Este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale în scopul obţinerii unei probe (art. 68 alin. 2).

Astfel, conform art. 26 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, republicată, în cazul în care există indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea de către un funcţionar a unei infracţiuni de luare de mită (art. 254 C. pen.), de primire de foloase necuvenite (art. 256 C. pen.), sau de trafic de influenţă (art. 257 C. pen.), procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire (lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare, anume desemnaţi în acest scop, în condiţiile legii) sau a investigatorilor cu identitate reală (lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare), în scopul descoperirii faptelor, identificării făptuitorilor şi obţinerii mijloacelor de probă. Investigatorii sub acoperire sau investigatorii cu identitate reală pot fi autorizaţi să promită, să ofere sau, după caz, să dea bani ori alte foloase unui funcţionar, în condiţiile prevăzute în art. 254, 256 sau 257 C. pen.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate autoriza, la solicitarea instituţiilor sau organelor legal abilitate, efectuarea de

92

livrări supravegheate, cu sau fără substituirea totală a drogurilor ori a precursorilor (art. 20). Poliţiştii din formaţiunile de specialitate, care acţionează ca investigatori acoperiţi, precum şi colaboratorii acestora pot procura droguri, substanţe chimice, esenţiale şi precursori, cu autorizarea prealabilă a procurorului, în vederea descoperirii activităţilor infracţionale şi a identificării persoanelor implicate în astfel de activităţi (art. 22).

In acest sens, în practica judiciară s-a statuat faptul că folosirea unui investigator sub acoperire în scopul surprinderii în flagrant delict de trafic de droguri a făptuitorului nu constituie o încălcare a prevederilor art. 68 alin. 2. Astfel, de vreme ce o persoană consumatoare de droguri a comis în mod repetat acţiuni specifice traficului de droguri, nu agentul sub acoperire este cel care o determină să

săvârşească sau să continue săvârşirea acestora, rezoluţia în acest sens fiind luată anterior de către făptuitor.

O dată cu modificările aduse prin Legea nr. 281/2003, pledoaria noastră a căpătat o consacrare expresă, în cadrul art. 64 alin. 2. Astfel, subliniind importanţa modului de administrare a probelor în procesul penal, legiuitorul a prevăzut că mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.

Secţiunea a III-aSarcina probaţiunii

Se înţelege prin sarcina probaţiunii (onus probandi) obligaţia administrării probelor în procesul penal. în România, organelor judiciare le revine sarcina administrării probelor. în practica instanţelor judecătoreşti din ţara noastră se acordă o atenţie deosebită acestui principiu.

Legea (art. 65 alin 1) arată că sarcina administrării probelor revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. Această sarcină este, de fapt, o obligaţie, deoarece, în baza art. 62, art. 202 alin. 1 şi 2 şi art. 287, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei penale sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Organele judiciare penale adună probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului.

Sarcina probaţiunii nu trebuie confundată cu propunerea de probe, aceasta din urma constand în posibilitatea pe care o au părţile din proces de a propune probe pentru soluţionarea cauzei. In acest sens, în art. 67 alin. 1 se

93

mentioneaza ca în cursul procesului penal părţile pot propune probe şi cere administrarea lor, probe pe care organele judiciare le pot admite sau respinge motivat.

In cazul în care părţile nu doresc sau nu ştiu să administreze probele în apărarea intereselor pe care le au în cauză, şi asemenea probe există, sarcina probaţiunii revine organelor judiciare. în realizarea sarcinii lor de a administra probele în procesul penal, organele judiciare trebuie să fie ajutate de către cei care cunosc probe sau deţin mijloace de probă. în acest sens, în art. 65 alin. 2 se arată că, la cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze.

Întreaga procedură de administrare a probelor implică posibilitatea subiecţilor cu funcţii procesuale distincte de a combate probele. Această atitudine prin care se exprimă dezacordul fată de conţinutul unei probe nu se mărgineşte la simpla negare a faptelor sau împrejurărilor ce rezultă din probe, ci presupune administrarea de probe contrare. Sub acest aspect, s-a statornicit de mult regula că cel ce afirmă este obligat să dovedească afirmaţia făcută (eius incubit probatio qui dicit, non qui negat).

Secţiunea a IV-aAprecierea probelor

Aprecierea probelor este unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal, deoarece întregul volum de muncă depus de către organele de urmărire, instanţele judecătoreşti, şi de către părţile din proces se concretizează în soluţia ce va fi dată în urma acestei activităţi.

Actuala formă a art. 63 alin. 2 reprezintă rezultatul modificărilor intervenite prin Legea nr. 281/2003, anterior legiuitorul consacrând regula că aprecierea probelor poate fi făcută având în vedere ansamblul probator, precum şi „convingerea" şi „conştiinţa" magistratului judecător.

În privinţa epuizării activităţii de administrare a probelor în faza de urmărire penală, în art. 255 alin. 2 se arată că: „Dacă învinuitul nu a propus noi probe sau propunerea sa nu a fost găsită temeinică ori dacă cercetarea a fost completată potrivit propunerilor făcute, cercetarea se consideră terminată". în faza de judecată, terminarea activităţii de administrare a probelor este subliniată în dispoziţiile art. 339 alin. 1, în care se arată că:" înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, preşedintele

94

întreabă pe procuror şi pe părţi dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti. Dacă nu s-au formulat cereri sau dacă cererile formulate au fost respinse, ori dacă s-au efectuat completările cerute, preşedintele declară terminată cercetarea judecătorească".

În practica judiciară a instanţei supreme achitarea inculpatului este legală în condiţiile în care între declaraţiile investigatorului sub acoperire şi ale colaboratorului date în cursul urmăriri penale şi cele date de aceştia în cursul cercetării judecătoreşti există contradicţii, care creează dubii privind situaţia de fapt cu care a fost sesizată instanţa de judecată, iar în afara acestor declaraţii nu există nici o probă din care să rezulte participarea inculpatului la săvârşirea infracţiunii (Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5826/2006, în C 54, pp. 717-720).

Aceste două elemente subiective, hotărâtoare pentru aprecierea probelor, au fost analizate în lucrări de specialitate şi s-au regăsit, în mod frecvent, în opera de argumentare a soluţionării cauzelor penale. în acest sens, despre „convingerea" organelor judiciare s-a menţionat că apare ca rezultat al unui proces psihic prin care elementele de ordin obiectiv (probele)1 dau naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei făptuitorului etc. In elaborarea noţiunii de „convingere", în dreptul nostru se porneşte de la concepţia filosofică potrivit căreia lumea poate fi cunoscută, în opoziţie cu alte opinii, care, în elaborarea conceptului de convingere, pornesc de la concepţii filosofice agnostice, potrivit cărora lumea este incognoscibilă, această teză transferată în procesul judiciar pledând pentru justificarea imposibilităţii cunoaşterii adevărului.

„Conştiinţa juridică" este o formă a conştiinţei sociale şi ea cuprinde, în conţinutul său, ideile, sentimentele şi voliţiunile care au ca obiect dreptul şi atitudinea faţă de drept.Constituind o reflectare activă a existenţei sociale, prin funcţiile sale de cunoaştere şi apreciere, conştiinţa juridică contribuie la valorificarea exactă a realităţii obiective înfăţişate în cauzele penale prin intermediul probelor.

În soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a stabilit că, în procesul de elaborare a Constituţiei României, a fost discutată şi respinsă propunerea de completare a art. 123 alin. 2 teza finală cu sintagma „şi intimei lor convingeri". A fost exprimată, în mod expres, voinţa ca judecătorii să se supună „numai legii", iar nu şi „intimei lor convingeri". în aceste circumstanţe, dispoziţiile art. 63 alin. 2 au fost declarate ca fiind neconstituţionale, contravenind prevederilor art. 123 alin. 2 din Constituţie, conform căruia „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii" . Ca

95

urmare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, art. 63 alin. 2 a fost modificat şi, în prezent, aprecierea probelor se prezintă ca un proces derulat în baza analizei materialului probator, pentru aflarea adevărului.

În dreptul nostru funcţionează principiul liberei aprecieri a probelor, concluzia la care ajung organele judiciare sprijinindu-se pe probe care nu au o valoare dinainte stabilită (art. 63 alin. 2). Potrivit acestei dispoziţii, aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală şi de către instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Secţiunea a V-a Mijloacele de probǎ

Subsecţiunea I: Noţiunea şi importanţa mijloacelor de probă în procesul penal

Informaţiile pe care le furnizează o probă prin conţinutul său nu pot fi

administrate în procesul penal decât prin anumite mijloace prevăzute anume în Codul de procedură penală, care sunt denumite mijloace de probă.

Proba nu poate fi confundată cu mijlocul de probă, deoarece acesta din urmă constituie o cale legală prin care proba este administrată în procesul penal.

Din conţinutul dispoziţiilor art. 63 rezultă că mijloacele de probă sunt acele mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă, iar în literatura de specialitate sunt definite ca mijloace legale prin care se administrează probele sau mijloacele legale utilizate pentru dovedirea unui fapt. Toate aceste definiţii corespund funcţionalităţii pe care această instituţie procesuală o are în cadrul aflării adevărului în cauzele penale.

Mijloacele de probă admise în legislaţia procesual penală română în vigoare sunt prevăzute limitativ în art. 64 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 141/1996, şi anume: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările video sau audio, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.

Actuala reglementare, conţinând o enumerare limitativă a mijloacelor de probă, exclude posibilitatea reţinerii altor mijloace sau procedee de investigaţie ca mijloace de probă distincte; mijloacele şi procedeele de investigaţie tehnice puteau deveni, în anumite condiţii,

96

mijloace de probă ca înscrisuri ori ca mijloace materiale de probă, iar în prezent ele sunt consacrate distinct.

In cazul în care banda de magnetofon sau videomagnetofon fixa, prin înregistrare, urmele sonore ale împuşcăturii, armării şi percuţiei executate cu o armă de foc în procesul pregătirii ori săvârşirii unei infracţiuni, putea fi utilizată ca mijloc de probă în procesul penal . în prezent, fiecare mijloc de probă, în funcţie de specificul său, îşi are procedeele sale specifice de administrare.

Subsecţiunea a II-a: Declaraţiile părţilor şi ale martorilor

1. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului

1.1.Noţiune şi importanţăPornind de la faptul că învinuitul sau inculpatul cunoaşte cel mai bine

împrejurările în care a fost săvârşită infracţiunea, legea (art. 64) a înscris declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului între mijloacele de probă în procesul penal.

Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului constituie un drept al acestuia si nu o obligaţie. Acest mijloc de probă are o dublă funcţionalitate în procesul penal: furnizează informaţiile necesare aflării adevărului si constituie prima modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează să fie tras la răspundere penală îşi exercită dreptul său de apărare.

În prima fază a procesului penal, învinuitul este ascultat la începutul urmăririi penale şi la sfârşitul urmăririi penale, precum şi cu ocazia luării măsurii arestării preventive. Inculpatul este ascultat cu ocazia luării măsurii arestării, în cazul continuării cercetării după punerea în mişcare a acţiunii penale şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală. În faza de judecată, inculpatul este ascultat ori de câte ori este necesar.

În timpul urmăririi penale, organul de cercetare penală va continua să instrumenteze cauza şi fără a-l asculta pe inculpat, când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară (art. 237 alin. 4). In faza de judecată, inculpatul nu este ascultat în cazul în care nu se prezintă, deşi a fost legal citat (art. 291).

1.2. Procedura de obţinere a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

97

Având în vedere poziţia procesuală a celui chemat să răspundă penal, precum şi necesitatea ca acesta să poată să-şi spună părerea în legătură cu fapta ce i se reţine în sarcină, legiuitorul a prevăzut o procedură de ascultare care oferă posibilitatea unei investigări minuţioase a subiectului procesual, care, în realitate, cunoaşte cele mai multe date în legătură cu săvârşirea infracţiunii.

Procedura de obţinere a declaraţiei învinuitului sau inculpatului înmănunchează un complex de reguli de ordin procesual şi de ordin tactic. Problemele referitoare la tactica obţinerii declaraţiilor de la acest subiect procesual sunt studiate de criminalistică. între regulile de tactică a ascultării învinuitului sau inculpatului se înscrie şi aceea a creării unei atmosfere favorabile stabilirii contactului psihologic cu subiectul investigat. Inainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, locul de muncă, ocupaţia, adresa la care locuieşte efectiv, antecedente penale şi alte date, pentru stabilirea situaţiei sale personale (art. 70 alin. 1).

În literatura de specialitate obligaţia organelor judiciare de a proceda la informarea făptuitorului despre drepturile apărării, printre care şi dreptul la tăcere, imediat ce s-a constatat săvârşirea unei infracţiuni flagrante. Pe cale de consecinţă, înainte de a i se lua prima declaraţie (în care se includ şi întrebările puse de organele de urmărire penală cu privire la împrejurările comiterii faptei penale), făptuitorul trebuie să ştie că are dreptul de a nu declara nimic şi că tot ceea ce va declara va putea fi folosit împotriva sa ulterior, pe parcursul procedurii judiciare. Sancţiunea care poate interveni în ipoteza încălcării obligaţiei de încunoştinţare a învinuitului ori a inculpatului despre dreptul de a nu declara nimic este nulitatea relativă, în condiţiile art. 197 alin. 1 şi 4. In circumstanţele care conduc la concluzia că încălcarea acestei obligaţii a avut consecinţe în ceea ce priveşte aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, nulitatea relativă va putea fi invocată sub regimul juridic al unei nulităţi putând fi evidenţiată la cererea părţilor ori din oficiu, oricând pe parcursul procedurii judiciare penale. în acest sens, în ipoteza în care declaraţiile au fost obţinute prin încălcarea dreptului la tăcere şi se dovedesc a fi decisive pentru reţinerea vinovăţiei învinuitului sau inculpatului se poate invoca existenţa unui viciu de procedură de natură a determina nulitatea probatoriilor astfel obţinute, şi pot fi invocate dispoziţiile art. 64 alin. 2.

Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.

98

Dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie, organul de urmărire penală, înainte de a-l asculta, îi cere acestuia să dea o declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce .

Invinuitul sau inculpatul este întrebat despre adresa la care locuieşte în mod efectiv. In spiritul, eliminării posibilităţilor de tergiversare a înfăptuirii justiţiei, art. 70 a fost completat cu un alineatul 4, potrivit căruia, învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă şi obligaţia de a anunţa în scris, în termen de trei zile, orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal. Incălcarea acestei obligaţii reprezintă o abatere judiciară, sancţionată, conform art. 198 alin. 4 lit. i) cu amenda judiciară de la 500 lei la 5.000 lei.

După întrebările prealabile, cu privire la care art. 70 cuprinde numeroase dispoziţii de natură să creeze climatul favorabil luării declaraţiilor învinuitului sau inculpatului, legea (art. 71) reglementează modul de ascultate a acestuia. Analizând dispoziţiile legale constatăm că o parte dintre normele juridice privind modul de ascultare a subiectului procesual principal au atât un caracter procesual, cât şi un caracter tactic. Astfel, în art. 71 alin. 1 şi 2 sunt fixate reguli de luare a declaraţiilor, în sensul că fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat. Pentru faza de urmărire penală, legea (art. 71 alin. 2) precizează că, în cazul în care sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi, fiecare este ascultat fără să fie de faţă ceilalţi.

Invinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut (art. 71 alin. 5).

Cu caracter de noutate, prin Legea nr. 356/2006 a fost introdus art. 71, în conformitate cu care ascultarea învinuitului sau inculpatului se poate întrerupe dacă acesta acuză simptomele unei boli care i-ar putea pune viaţa în pericol. în această ipoteză, organul judiciar ia măsuri pentru asigurarea unui consult medical de specialitate. Dacă medicul concluzionează că viaţa învinuitului sau inculpatului nu este în pericol ascultarea se reia imediat. în lipsa unor reglementări exprese, serviciile medicale oferite învinuitului sau inculpatului vor fi prestate de către orice medic, fie din cadrul unităţii din care face parte organul judiciar, fie din alte instituţii sanitare. Principiul în raport cu care va avea loc consultarea celui care invocă starea de boală se reduce la operativitatea asigurării serviciilor medicale de specialitate. Dispoziţia de întrerupere a audierii aparţine organului judiciar, acesta fiind în drept să aprecieze dacă boala invocată este de natură să pună în pericol viaţa învinuitului sau inculpatului. Remarcăm, de asemenea, că procedura aplicabilă în situaţia evidenţiată mai sus va fi diferită, în funcţie de starea în

99

care se află învinuitul sau inculpatul, respectiv dacă acesta este în stare de libertate sau se află arestat preventiv. în ultima ipoteză, se va apela la un medic din structura administraţiei locului în care învinuitul sau inculpatul execută măsura arestării preventive.

După ce învinuitul sau inculpatul a făcut declaraţia, i se pot pune întrebări (art. 72) cu privire la fapta care formează obiectul cauzei şi la învinuirea ce i se aduce.

Pentru a se conferi caracter oficial declaraţiei învinuitului sau inculpatului, aceasta va fi semnată atât de către cel care a dat-o cât şi de către organul judiciar penal în faţa căruia învinuitul sau inculpatul a fost ascultat. Declaraţiile date în faţa instanţei sunt semnate de către preşedintele completului de judecată şi de către grefier. Dacă declaraţia a fost luată prin interpret, acesta din urmă o va semna şi el.

Când învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia dintre declaraţiile sale sau doreşte să facă completări, rectificări sau precizări acestea se consemnează şi se semnează ca şi declaraţiile date iniţial.

In situaţiile în care învinuitul sau inculpatul se găseşte în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel (art. 74).

1.3.Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

Legea nu acordă o forţă probantă deosebită acestui mijloc de probă, în art. 69 aceste declaraţii pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Practica judiciară a relevat numeroase cazuri în care învinuiţii sau inculpaţii au recunoscut săvârşirea unor fapte ai căror autori, în realitate, erau alte persoane, asemenea recunoaşteri fiind făcute fie din motive de afecţiune deosebită faţă de adevăraţii făptuitori, fie pentru a ascunde alte fapte mai grave săvârşite de însuşi învinuit sau inculpat.

Unele reminiscenţe ale formalismului probelor pe planul acestui mijloc de probă sunt întâlnite în dreptul de tip anglo-saxon, unde, în funcţie de recunoaşterea sau negarea vinovăţiei, procedura de desfăşurare a judecării cauzei este diferită.

Sa statuat că se poate da eficienţă faptului de a retracta declaraţiile anterioare numai în circumstanţele unei temeinice justificări, cu fapte şi împrejurări convingătoare că exprimă realitatea. Rezultă că simplele

100

retractări de către inculpat ale declaraţiilor anterioare, nu justifică, prin ele însele concluzia că declaraţiile anterioare nu exprimă adevărul.

Invinuitul sau inculpatul este ascultat atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii. în cazul în care unele dintre aceste declaraţii sunt contradictorii, organele judiciare pot reţine numai pe cele pe care le consideră verosimile, indiferent că acestea au fost date în faza de urmărire sau în faza de judecată. Acest lucru este posibil deoarece legea nu arată o ordine de preferinţă în această privinţă.

2. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente

2.1.Noţiune şi importanţă Partea vătămată, partea civilă si partea responsabilă civilmente, fiind

persoane care au cunoştinţă despre săvârşirea infracţiunii şi despre făptuitor, pot fi ascultate în procesul penal în vederea administrării unor probe necesare rezolvării cauzei.

Pentru a da eficienţa cuvenită acestor mijloace de probă, dispoziţiile care disciplinează desfăşurarea urmăririi penale şi a judecării cauzelor penale prevăd obligaţia organelor judiciare de a obţine aceste declaraţii. Astfel, în art. 76 se arată că organul de urmărire sau instanţa de judecată are obligaţia să cheme, spre a fi ascultate, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune (persoană care poate deveni parte vătămată şi parte civilă), precum şi persoana civilmente responsabilă .

2.2.Procedura de obţinere a declaraţiilor părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente

Organele judiciare au obligaţia să arate momentul până la care persoana vătămată se poate constitui parte vătămată sau parte civilă. Această declaraţie de constituire ca parte în proces poate fi făcută în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.

După explicaţiile prealabile, urmează ascultarea propriu-zisă a părţilor menţionate, ascultare care se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului (art. 77).

2.3. Modalităţi speciale de ascultare a părţii vătămate şi a părţii civile

In timpul desfăşurării procesului penal, sau chiar înainte de dispoziţia de începere a urmăririi penale, făptuitorul poate întreprinde acţiuni menite să

101

intimideze persoana vătămată, constând în ameninţări sau atingeri ale vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii persoanei vătămate sau persoanelor apropiate acesteia. în considerarea acestei realităţi, prin art. 77 a fost reglementată o procedură specială de ascultare a părţii vătămate, respectiv a părţii civile. Astfel, în cazul în care poate fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea părţii vătămate ori a părţii civile sau a rudelor apropiate ale acesteia, organul judiciar poate încuviinţa ca aceasta să fie ascultată fără a fi prezentă fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau, după caz, la locul în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul unei reţele video şi audio.

Din modul de formulare a textului legal se desprinde concluzia că organele de cercetare penală nu pot dispune ascultarea părţii vătămate ori a părţii civile prin modalitatea descrisă în art. 77 decât cu aprobarea procurorului, ceea ce înseamnă că, în ipoteza constatării necesităţii apelării la această modalitate specială, se va întocmi un referat cu propunere motivată în acest sens, adresat procurorului care supraveghează urmărirea penală.

La luarea declaraţiei poate participa un consilier de probaţiune, ca urmare a cererii organului judiciar sau a părţii vătămate ori a părţii civile. Acest consilier are obligaţia de a păstra secretul profesional cu privire la datele de care a luat cunoştinţă în timpul audierii. Despre posibilitatea participării acestui consilier la luarea declaraţiei, partea va fi informată de organul judiciar.

Declaraţia astfel obţinută se va înregistra prin mijloace tehnice video şi audio şi se va reda integral în formă scrisă. Declaraţia va fi semnată de organul judiciar, de partea vătămată sau partea civilă, precum şi de consilierul de probaţiune. Suportul pe care a fost înregistrată declaraţia, în original, sigilat cu sigiliul organului judiciar, se păstrează la sediul parchetului ori, după caz, la sediul instanţei.

Elemente procedurale care particularizează ascultarea părţii vătămate ori a părţii civile, în circumstanţe speciale sunt următoarele:

1. ascultarea părţii vătămate ori a părţii civile are loc prin intermediul unei reţele video şi audio, fără ca partea să fie prezentă fizic la sediul organului judiciar;

2. organul judiciar are obligaţia de a informa partea despre posibilitatea participării la ascultare a unui consilier de probaţiune;

3. posibilitatea participării la ascultare a unui consilier de probaţiune;

4. declaraţia se consemnează atât în scris, cât şi pe suport magnetic sau pe orice alt tip de suport electronic.

102

2.4. Valoarea probatorie a declaraţiilor părtii vătămate, părţii

civile şi ale părţii responsabile civilmente Aceste părţi sunt interesate în mod direct în soluţionarea laturii

penale (partea vătămată) sau a laturii civile (partea civilă şi partea responsabilă civilmente) a cauzei, legea (art. 75) arată că declaraţiile acestor părţi pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

3. Declaraţiile martorilor

3.1.Noţiunea şi importanţa declaraţiilor martorilor în procesul penal

Nu există cauză penală în care, la aflarea adevărului, să nu-şi aducă o contribuţie esenţială declaraţiile martorilor, fapt ce a determinat pe unii autori să atribuie probei testimoniale în procesul penal caracterul de probă firească, inevitabilă, de instrument necesar de cunoaştere a împrejurărilor săvârşirii infracţiunilor. Din dorinţa de a sublinia importanţa acestui mijloc de probă în procesul penal, unii autori au denumit martorii ca fiind „ochii şi urechile justiţiei.

În principiu, orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal, indiferent de starea sa fizică (orb, surd, mut) sau psihică, organele judiciare având posibilitatea să aprecieze care dintre aceste persoane sunt apte să furnizeze informaţii necesare rezolvării cauzelor penale. Anumite persoane nu pot avea calitatea de martor într-o anume cauză penală, datorită unor situaţii concrete legate de acea cauză.

Justificate elementele de diferenţiere între cele două moduri de ascultare, dar, în acest caz este vorba despre o scăpare a legiuitorului, neexistând raţiuni în baza cărora judecătorul să procedeze diferit în cele două ipostaze. în spiritul dezideratului de reducere a procedurilor judiciare, având în vedere că admiterea unor întrebări care nu sunt concludente şi utile cauzei va da naştere unor răspunsuri, de asemenea, neconcludente şi inutile, de lege ferenda se impune adoptarea unor dispoziţii simetrice, şi anume, respingerea întrebărilor care nu sunt concludente şi utile, în loc de posibilitatea de respingere a acestora.

3.2. Obligaţiile şi drepturile martorilor Pentru a preîntâmpina refuzul martorilor de a se prezenta la organele judiciare în vederea relatării aspectelor pe care le cunosc în legătură cu săvârşirea infracţiunii, legea a prevăzut pentru aceştia anumite obligaţii.

103

În privinţa obligaţiilor martorilor, în literatura de specialitate au fost exprimate opinii diferite. Astfel unii autori apreciază că martorii au obligaţia generală de informare, obligaţia de a se prezenta la chemare, obligaţia de a depune şi obligaţia de a relata adevărul. Alţi autori apreciază că martorii au obligaţia de a se prezenta la chemare, obligaţia de a răspunde la întrebările ce li se pun şi obligaţia de a declara tot ce ştiu cu privire la împrejurările cauzei. Apreciem că, potrivit art. 83, martorilor le revin două obligaţii care pot cuprinde în conţinutul lor toate aspectele menţionate mai sus. Astfel, martorilor le revine obligaţia să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie şi obligaţia să declare tot ce ştiu cu privire la aspectele cauzei .

In cazul nerespectării celor două obligaţii pe care le au, martorii pot fi sancţionaţi. Astfel încălcarea de către martor a obligaţiei de a se prezenta la organele judiciare constituie o abatere judiciară care se sancţionează cu amendă judiciară de la 250 lei (RON) la 5.000 lei (RON) conform art. 198 alin. 2.

In literatura de specialitate a fost exprimată opinia potrivit căreia încălcarea obligaţiei pe care o are martorul de a declara tot ce ştie în legătură cu faptele cauzei atrage aplicarea unei sancţiuni penale pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă şi poate fi comisă chiar în etapa actelor premergătoare urmăririi penale.

3.3. Persoane care nu pot fi ascultate ca martor In anumite cauze penale concrete şi în legătură cu anumite fapte sau

împrejurări, nu pot fi chemate ca martor:a) nu pot fi ascultate ca martor, potrivit art. 79, persoanele obligate să

păstreze secretul profesional. Intră în categoria acestor persoane toţi cei care, în exerciţiul atribuţiilor lor de serviciu, devin deţinători ai unor secrete care, dacă ar fi divulgate ar putea aduce prejudicii materiale sau morale unor persoane fizice sau juridice sau, adăugăm noi, unor principii fundamentale în baza cărora se organizează şi se desfăşoară anumite profesii2. Sunt obligaţi să păstreze secretul profesional, spre exemplu, avocaţii, medicii, notarii publici, precum şi alte persoane care, în exerciţiul profesiei, au luat cunoştinţă de anumite secrete ce nu trebuie divulgate. Divulgarea secretului de stat, de serviciu şi a celui profesional constituie infracţiune (art. 251, 298,196 C. pen.).

Obligaţia păstrării secretului profesional este înlăturată, cei ce deţin asemenea secrete putând fi ascultaţi ca martori, în cazul în care persoana fizică sau juridică faţă de care există obligaţia păstrării secretului profesional încuviinţează divulgarea secretelor respective (art. 79 alin. 1 partea finală).

104

b) nu poate fi ascultată ca martor în procesul penal, partea vătămată sau partea civilă (art. 82). O asemenea prevedere legală se justifică, deoarece părţile, fiind persoane interesate în cauză, nu pot să cumuleze şi calitatea de martor, fiindcă nimeni nu poate depune ca martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua). Persoana vătămată poate fi ascultată ca martor daca nu este constituită parte civilă sau nu participă în proces ca parte vătămată (art. 82).

In cazul în care persoana vătămată s-a constituit în proces ca parte vătămată şi ca parte civilă şi, ulterior renunţă la pretenţiile civile, nu poate fi ascultată în proces ca martor dacă şi-a păstrat calitatea de parte vătămată.

Dacă partea vătămată a fost ascultată, totuşi, în calitate de martor, declaraţia sa poate fi valorificată ca mijloc de probă în măsura în care se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente la dosar.

3.4. Persoane care nu sunt obligate sa depună ca martor Spre deosebire de persoanele care nu pot fi ascultate ca martori, în

procesul penal sunt anumite categorii de persoane care pot fi ascultate ca martori numai dacă ele consimt la acest lucru. în acest sens, în art. 80 se arată că soţul sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori. Prin reglementările referitoare la persoanele care nu sunt obligate să depună ca martori în procesul penal, legiuitorul a urmărit ocrotirea sentimentelor de afecţiune pe care soţul sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului le au faţă de acesta din urmă.

In situaţiile în care una dintre persoanele menţionate mai sus este de acord să fie ascultată ca martor, acest lucru este posibil.

Aşadar, persoanele care nu sunt obligate să depună ca martori, în ipoteza în care consimt să aibă această calitate procesuală şi încalcă dispoziţiile art. 260 C. pen., pot deveni subiecţi activi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă. în raport cu acest mod de rezolvare a problemei, unor asemenea persoane, când au calitate de martor, le sunt incidente şi dispoziţiile art. 198 privind abaterile judiciare, precum şi dispoziţiile art. 183 privind mandatul de aducere.

3.5. Procedura de ascultare a martorilor Ca şi în cazul ascultării învinuitului, inculpatului sau a celorlalte

părţi, procedura de ascultare propriu-zisă a martorilor este precedată de o etapă în care persoanele chemate ca martori sunt identificate. în acest sens, în art. 84 alin. 1 se arată că, înainte de a fi ascultat, martorul este întrebat de nume, prenume, etate, adresă şi ocupaţie. în caz de îndoială asupra identităţii

105

martorului, aceasta se stabileşte prin orice mijloc de probă(art. 84 alin. 2). Martorul este apoi întrebat dacă este soţ sau rudă a vreuneia dintre părţi şi în ce raporturi se află cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii.

Aceste întrebări au rostul de a stabili dacă martorul este rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul. în cazul în care se constată că există o asemenea legătură, se aplică dispoziţiile art. 80, în care se arată că rudele apropiate nu sunt obligate să depună ca martori. De asemenea, prin întrebările puse martorului se urmăreşte să se afle care sunt raporturile dintre el şi învinuit sau inculpat şi, în funcţie de această constatare, să se facă aprecierea probelor. Dacă din declaraţiile martorului rezultă că acesta se află în duşmănie cu una dintre părţile în proces, proba va fi totuşi administrată, urmând ca în cadrul aprecierii probelor să se ţină seama de o asemenea împrejurare, credibilitatea unei mărturii trebuind să scadă proporţional cu ura sau prietenia ori cu strânsele relaţii dintre martor şi infractor.

De asemenea, înainte de a fi ascultat, martorul depune următorul jurământ: „Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să îmi ajute Dumnezeu!'. în timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe Biblie. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului. Martorului de altă religie decât cea creştină nu îi sunt aplicabile prevederile din formula jurământului menţionat mai sus. Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: „Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu". Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul vor rosti în fata instanţei următoarea formulă: „Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu". Apartenenţa martorului la o anumită religie sau faptul că martorul nu are o confesiune se reţin de organul judiciar pe baza afirmaţiilor făcute de martor. După depunerea jurământului, i se pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. De la obligaţia de a depune jurământul sunt exceptaţi minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, acestora însă atrăgându-li-se atenţia să spună adevărul (art. 85 alineatul final). Pentru a exista posibilitatea să se verifice dacă a fost îndeplinită procedura privind depunerea jurământului de către martor, precum şi în vederea verificării realizării obligaţiei de încunoştiinţare a martorului despre necesitatea de a spune adevărul, în declaraţia scrisă se va face menţiune în acest sens.

După realizarea procedurii prealabile ascultării propriu-zise, martorului i se face cunoscut obiectul cauzei şi i se arată care sunt faptele

106

sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce ştie cu privire la acestea.

Dispoziţiile privind tactica ascultării învinuitului sau inculpatului sunt aplicabile şi martorului; în acest sens, dacă sunt mai mulţi martori, fiecare este ascultat separat. în cursul urmăririi penale, dacă sunt mai mulţi martori, fiecare este ascultat fără să fie de faţă ceilalţi (art. 86 alin. 3 şi art. 71 alin 2).

Martorul este lăsat, mai întâi să declare tot ce ştie în cauză. Acesta nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut. Dispoziţiile privind consemnarea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului se aplica şi în procedura de ascultare a martorului (art. 86 alin. 3 raportat la art. 73). După ce martorul a făcut declaraţii, i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele declarate (art. 86 alin. 2).

Minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani ascultarea lui se face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare.

3.6. Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilorAvând în vedere că principiul liberei aprecieri a probelor domină

întreaga probaţiune în procesul penal, se degajă concluzia că declaraţiile martorilor au aceeaşi forţă probantă ca şi celelalte mijloace de probă. Trebuie să observăm, totuşi, că în timp ce declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, precum şi declaraţiile părţilor pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu alte probe (art. 69 şi art. 75), declaraţiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod necondiţionat. Acest mod de reglementare a declaraţiilor martorilor conduce la concluzia că, în situaţia în care într-o cauză penală există un singur martor, organul judiciar îşi poate întemeia soluţia pe declaraţia acestuia dacă produce încredere deplină că relatează adevărul.

Aprecierea declaraţiei martorului se face în funcţie de numeroase elemente, ca: împrejurări referitoare la persoana martorului (starea fiziopsihică a martorului, starea morală, raporturile martorilor cu cauza şi cu părţile din proces etc), sursa din care provine mărturia, modul în care a avut loc perceperea faptelor şi a împrejurărilor de fapt etc.

3.7. Dispoziţii speciale privind ascultarea martorilor în situaţia în care persoana acestora este protejată

Pentru a răspunde cerinţelor legate de buna desfăşurare a procesului penal şi a ocroti totodată interesele unor persoane chemate să contribuie la

107

aflarea adevărului în cauzele penale, în Codul de procedură penală au fost introduse, prin Legea nr. 281/2003, articolele 86-86, care conţin anumite dispoziţii speciale privind ascultarea martorilor a căror persoană este protejată. Astfel, în situaţia în care există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu sau de reşedinţă ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organului judiciar (art. 86 alin. 1).

Prezentarea documentelor privind identitatea reală a martorului se va face numai procurorului sau, după caz, instanţei de judecată în condiţii de maximă securitate, iar introducerea lor în dosarul penal se va face numai după ce procurorul, prin ordonanţă, sau după caz instanţa, prin încheiere, a constatat că a dispărut pericolul care a determinat luarea măsurilor de protecţie a martorului, (art. 86 alin. 4).

Pot fi audiaţi ca martori cărora li s-a atribuit o altă identitate şi investigatorii sub acoperire ori investigatorii cu identitate reală, iar dispoziţiile art. 86 alin. 1-6 se aplică şi experţilor.

Legea (art. 86) prevede anumite modalităţi speciale de ascultare a martorului cu date de identificare protejate. Astfel, pentru situaţiile indicate anterior, procurorul sau, după caz, instanţa poate admite ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul anumitor mijloace tehnice, şi anume prin intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât martorul să nu fie recunoscut.

La luarea declaraţiei, în cursul judecăţii, pot participa celelalte părţi, precum şi apărătorii acestora, care au dreptul de a adresa întrebări în mod nemijlocit martorului protejat. întrebările care sunt considerate de către preşedinte ca nefiind utile şi concludente judecării cauzei sau care pot conduce la identificarea martorului vor fi respinse.

Declaraţia astfel obţinută se va înregistra prin mijloace tehnice video şi audio şi se va reda integral în formă scrisă.

Potrivit art. 86 alin. 5 şi 6, modul de consemnare a declaraţiilor este diferit în funcţie de faza procesuală în care martorul este ascultat.

a) în faza urmăririi penale, se întocmeşte un proces-verbal în care se redă cu exactitate declaraţia martorilor şi aceasta se semnează de procurorul care a fost prezent la ascultare şi de organul de urmărire penală şi se depune la dosarul cauzei. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la Parchet, într-un loc special, în plic sigilat,

108

în condiţii de maximă securitate. Deşi în lege nu se face referire la acest aspect, considerăm că declaraţia martorului va fi semnată şi de consilierul de probaţiune, în ipoteza participării acestuia la luarea declaraţiei. Afirmaţia se impune având în vedere modalităţile speciale de ascultare a părţii vătămate şi a părţii civile (art. 77), fiind dealtfel firesc ca persoana în cauză să certifice prin semnătură participarea sa la actul de procedură efectuat.

b) în faza judecăţii, declaraţia martorului va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultare sau de preşedintele completului de judecată. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de martor, fiind păstrată în dosarul depus la instanţă, în condiţiile arătate în paragraful precedent. Menţiunile de mai-sus relative la semnarea declaraţiei şi de către consilierul de probaţiune sunt, de asemenea, valabile şi pentru faza judecăţii.

Suportul pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrează în aceleaşi condiţii. Suportul care conţine înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale va fi înaintat la terminarea urmăririi penale instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei şi vor fi păstrate în aceleaşi condiţii.

Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori, după caz, instanţa de judecată poate dispune ca organele poliţiei să supravegheze domiciliul sau reşedinţa martorului ori să-i asigure o reşedinţă temporară supravegheată, precum şi să-l însoţească la sediul parchetului sau al instanţei şi înapoi la domiciliu sau la reşedinţă.

Aceste măsuri vor fi ridicate de procuror sau de instanţă când se constată că pericolul care a impus luarea lor a încetat.

Dacă declaraţiile martorilor luate după procedura obişnuită pot servi la aflarea adevărului în mod necondiţionat, declaraţiile date potrivit dispoziţiilor speciale arătate mai sus, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Toate aceste dispoziţii arătate mai sus se completează cu reglementările Legii privind protecţia martorilor nr. 682/2002 şi ale Regulamentului de aplicare a Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor.

4.Procedee speciale de obţinere a declaraţiilor părţilor şi a martorilor

4.1.Confruntarea Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar, putând fi folosit de către organul de urmărire penală sau de instanţă în cazul în care se

109

constată că există contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză.

Confruntarea se face între persoanele ale căror declaraţii se contrazic şi numai dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei. Deci, existenta contradicţiilor între declaraţiile unor persoane nu presupune, de plano, efectuarea confruntării, ştiut fiind că organele judiciare pot recurge la lămurirea contradicţiilor pe baza probelor din dosar.

Prin confruntare, pe lângă lămurirea contrazicerilor existente între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză, se pot obţine noi date utile pentru rezolvarea cauzei penale. Confruntarea este socotită un mijloc tactic de verificare a declaraţiilor şi de precizare a poziţiilor învinuiţilor sau inculpaţilor faţă de faptele ce li se impută. Pe lângă faptul că prin acest procedeu probatoriu se poate stimula memoria celor confruntaţi, trebuie subliniată şi posibilitatea pe care o au organele judiciare de a surprinde reacţiile celor care au fost puşi „faţă în faţă", reacţii care pot releva reaua-credinţă a celor confruntaţi.

Pe lângă avantajele menţionate, confruntarea poate prezenta şi unele dezavantaje, şi anume: cei confruntaţi pot specula contradicţiile în interesul lor, pot sesiza punctele slabe ale probatoriului, pot să se pună de acord asupra celor ce vor declara în cadrul confruntării sau în etapele ulterioare.

4.2. Procedura confruntării In vederea efectuării confruntării există un complex de reguli

tactice5, care sunt subsumate dispoziţiilor art. 88, potrivit cărora persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic.

Din modul de redactare a dispoziţiilor art. 88 alin. 1 rezultă că persoanele confruntate nu mai sunt ascultate ca în procedura obişnuită, ci vor răspunde la întrebările adresate de către organul judiciar, întrebări care vizează împrejurările cu privire la care declaraţiile date anterior conţin contraziceri.

Potrivit art. 88 alin. 2, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări. Desigur că întrebările pe care şi le pun cei confruntaţi sunt adresate prin organul judiciar, care mijloceşte şi conduce „discuţia" între cei ale căror declaraţii se contrazic.

Confruntarea poate fi înregistrată prin diferite mijloace tehnice pentru a se putea studia comportamentul celor confruntaţi.

4.3. Folosirea interpreţilor

110

In mod corect, în literatura de specialitate, alături de confruntare, în cadrul procedeelor speciale de obţinere a declaraţiilor părţilor şi a martorilor este menţionată şi folosirea interpreţilor.

Legea (art. 128 alin. 1) arată că, în situaţia în care una din părţi sau o altă persoană care urmează să fie ascultată nu cunoaşte limba română, ori nu se poate exprima, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, îi asigură în mod gratuit folosirea unui interpret care poate fi desemnat sau ales de părţi; în acest din urmă caz, acesta trebuie să fie un interpret autorizat, potrivit legii.

De asemenea, interpreţii pot fi folosiţi şi în cazul când unele dintre înscrisurile aflate în dosarul cauzei sau prezentate în instanţă sunt redactate într-o altă limbă decât cea română.

Interpretului îi revine obligaţia, potrivit art. 128 alin. 3 combinat cu art. 83, să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie şi are datoria să arate cu exactitate tot ceea ce declară persoana ascultată. De asemenea, interpretului îi sunt aplicate dispoziţiile art. 84 privind întrebările prealabile cu ajutorul cărora este identificat. Interpretul este apoi întrebat dacă este soţ, sau rudă a vreuneia din părţi şi în ce raporturi se află cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii. Interpretul depune jurământul, ca şi martorul.

Subsecţiunea a III-a: Înscrisurile şi mijloacele materiale de probǎ

1.Înscrisurile ca mijloace de probă

1.1.Noţiune şi importanţă Potrivit art. 89, înscrisurile pot servi ca mijloace de probă dacă în

conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.

Sunt mijloace de probă scrisă numai acele înscrisuri care, în conţinutul lor, materializează un act de gândire şi voinţă care are relevanţă asupra faptelor sau împrejurărilor de fapt ce intră în cadrul obiectului probaţiunii într-o anumită cauză penală. Pot constitui mijloace de probă, în acest sens, un jurnal personal al bănuitului în care sunt cuprinse date referitoare la săvârşirea infracţiunii1, scrisorile de ameninţare sau şantaj, etc.

Nu constituie mijloace de probă scrisă, ci mijloace materiale de probă, înscrisurile care, prin aspectul lor exterior sau datorită locului unde au fost găsite, ajută la aflarea adevărului în cauza penală. Pot fi considerate mijloace materiale de probă, în acest sens, un înscris pe care se găsesc amprente

111

digitale sau pete de sânge, un înscris (chitanţă) pe numele victimei, ridicat cu ocazia percheziţiei de la persoana bănuită de săvârşirea infracţiunii etc.

Procesele-verbale, ca mijloace de probă în procesul penal, sunt încheiate de către organele de urmărire penală (art. 90, art. 108 şi art. 131) sau de către instanţa de judecată (art. 90 şi 299).

Procesele-verbale, ca mijloace de probă în procesul penal pot fi încheiate şi în afara procesului penal, de către alte organe decât cele judiciare penale, când legea arată în mod expres (art. 90 alin. 2). Astfel, potrivit art. 224 alin. 2 şi 3, lucrătorii operativi ai Ministerului Administraţiei şi Internelor, anume desemnaţi, pot efectua acte premergătoare urmăririi penale şi pot încheia procese-verbale cu privire la cele constatate. De asemenea, pot încheia procese-verbale şi organele de constatare prevăzute în art. 214 şi art. 215.

Cu privire ca conţinut, art. 91 alin. 1 arată că procesul-verbal trebuie să cuprindă: data şi locul unde a fost încheiat, ora la care a început şi ora la care s-a terminat încheierea procesului-verbal, numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există; descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate; numele şi prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora; menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.

In privinţa condiţiilor de formă, legea (art. 91 alin. 2) arată că procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către cel care îl încheie, precum şi de către martorii asistenţi (când există) şi de către persoanele la care se referă procesul-verbal. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta.

Neîndeplinirea condiţiilor de fond şi formă a proceselor-verbale poate conduce la nulitatea relativă sau la nulitatea absolută a acestora, în funcţie de neregularitatea pe care o conţin. Astfel, în cazul în care procesul-verbal a fost întocmit de către un organ necompetent, sancţiunea va fi nulitatea absolută prevăzută de art. 197 alin. 2; nulitatea procesului-verbal se pronunţă numai dacă s-a creat vreuneia dintre părţi o vătămare care nu ar putea fi înlăturată în alt mod.

Procesele-verbale, fiind înscrisuri oficiale în sensul art. 150 alin. 2 C. pen., sunt sub protecţia legii penale şi, în consecinţă, nu pot fi falsificate, reţinute sau distruse.

1.2.Valoarea probatorie a înscrisurilor ca mijloace de probă In condiţiile de astăzi ale vieţii sociale, înscrisurile sunt

indispensabile pentru desfăşurarea normală a relaţiilor sociale de tot felul, înscrisurile sunt considerate ca fiind expresia adevărului şi, în consecinţă, ele

112

trebuie să inspire încredere deplină în privinţa informaţiilor şi datelor pe care le conţin.

Referindu-ne, în acest mod special, la procesele-verbale, arătăm că nici acestea nu au o valoare probatorie deosebită faţă de celelalte mijloace de probă. Având în vedere, însă, faptul că sunt întocmite de organe ale statului cu o competenţă deosebită, acestora trebuie să li se acorde încredere. Este posibil ca, datorită nepriceperii, relei-credinţe, abuzurilor etc, unele procese-verbale sau înscrisurile oficiale, în general, să nu reflecte adevărul.

2.Mijloacele materiale de probă

2.1.Noţiune şi importanţă Denumite şi „martori muţi ai înfăptuirii justiţiei, mijloacele materiale

de probă pot furniza uneori informaţii mai exacte decât martorii persoane fizice şi nu ridică niciodată suspiciunile relei-credinţe care poate fi întâlnită, uneori, la persoanele chemate ca martori.

Obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt, potrivit art. 94, mijloace materiale de probă. Potrivit art. 95, sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii. Dată fiind legătura strânsă pe care o au aceste categorii de obiecte cu săvârşirea infracţiunii, ele au fost denumite de legiuitor corpuri delicte.

In literatura de specialitate, mijloacele materiale de probă sunt denumite şi probe materiale. Mijloacele materiale de probă au o importanţă deosebită în rezolvarea cauzelor penale, ele furnizând uneori informaţii preţioase privind infracţiunea şi autorul ei. Rolul şi importanţa mijloacelor materiale de probă sporesc o dată cu perfecţionarea metodelor de cercetare criminalistică a urmelor infracţiunii. Uneori, cele mai neînsemnate obiecte (resturi de alimente şi de cosmetice, resturi de lemn, resturi de metal, cioburi de sticlă etc.) pot conduce la desluşirea unor aspecte cu o pondere deosebită în aflarea adevărului. Având în vedere conţinutul dispoziţiilor art. 94 şi art. 95, mijloacele materiale de probă pot fi cuprinse în patru grupe:

a) obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să servească la comiterea infracţiunii (de exemplu, cuţitul de care s-a servit făptuitorul la săvârşirea omuciderii);

b) obiectele care sunt produsul infracţiunii (bunăoară, monede false, armele fabricate, alimente sau băuturi falsificate);

113

c) obiecte care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite (de pildă, hainele infractorului pe care se găsesc pete de sânge, înscrisul contrafăcut, în cazul falsului material);

d) orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului în cauza penală.

Pentru valorificarea în bune condiţiuni a mijloacelor materiale de probă se impune a se proceda cu mare atenţie atât în vederea descoperirii acestora, cât şi în vederea conservării şi cercetării de laborator.

In acest sens, organele judiciare penale trebuie să procedeze cu mare grijă la cercetările ce se fac la locul săvârşirii infracţiunii pentru a găsi şi ridica obiecte materiale care pot fi folosite în vederea aflării adevărului în cauza penală.

2.2.Valoarea probatorie a mijloacelor materiale de probă Aceste mijloace de probă au forţă de dovadă, ca orice mijloc de probă.

Trebuie observat, însă că, uneori, mijloacele materiale de probă furnizează informaţii cu valoare probantă deosebită, care constituie probe directe.

Astfel, în cazul infracţiunilor a căror latură obiectivă este caracterizată prin deţinerea unor obiecte interzise de lege, asemenea obiecte găsite la o anumită persoană constituie probe directe de vinovăţie . Uneori, mijloacele materiale de probă sunt probe indirecte.

În aprecierea probelor materiale nu trebuie pierdut din vedere faptul că, uneori, acestea pot fi create artificial, în scopul de a îngreuna activitatea de cercetare. De aceea, evaluarea informaţiilor pe care le pot furniza aceste categorii de mijloace de probă trebuie făcută cu multă atenţie, urmărindu-se ca, întotdeauna, datele ce pot fi desprinse din cercetarea mijloacelor materiale de probă să se coroboreze cu celelalte probe din dosarul cauzei.

2.3. Procedee de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi mijloacelor materiale de probă

2.3.1. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri Actul procedural al ridicării de obiecte sau înscrisuri este o activitate

care se deosebeşte de percheziţie prin aceea că presupune cunoaşterea atât a înscrisurilor sau a obiectelor care au legătură cu cauza penală, cât şi a locului unde acestea se găsesc.

Obligaţia organelor judiciare de a ridica obiectele sau înscrisurile ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal este dublată de obligaţia de predare a unor asemenea înscrisuri şi de către cei care le deţin. Astfel, în art. 97 alin. 1, se arată că orice persoană fizică sau juridică în posesia căreia se află un obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă este obligată să-l

114

prezinte şi să-l predea, sub luare de dovadă, organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, la cererea acestora.

Potrivit art. 97 alin. 2, în cazul în care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că şi o copie de pe un înscris poate servi ca mijloc de probă, reţine numai copia. în cazul în care obiectul sau înscrisul are un caracter secret sau confidenţial, prezentarea sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului ori a confidenţialităţii (art. 97 alin. 3). Nerespectarea acestor dispoziţii legale atrage răspunderea penală în condiţiile prevăzute de art. 252 C. pen.

Ca dispoziţii speciale se înfăţişează reglementările care privesc înscrisurile şi obiectele care sunt încredinţate unităţilor de poştă sau de transport de către învinuit sau inculpat ori adresate acestuia fie direct, fie indirect. Aceste dispoziţii speciale sunt prevăzute expres în noua Constituţie, în art. 53 pct. 1, unde se arată că exerciţiul unor drepturi sau unor libertăţi, poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţii cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale etc. în situaţia concretă de care ne ocupăm, secretul corespondenţei garantat în art. 28 din Constituţie1, poate fi restrâns, în ceea ce priveşte pe învinuit sau inculpat în cursul procesului penal sau, cu alte cuvinte, în desfăşurarea instrucţiei penale.

In acest sens, în lumina modificărilor aduse prin Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006, în art. 98 se arată că instanţa de judecată, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale, sau din oficiu, în cursul judecăţii, poate dispune ca orice unitate poştală sau de transport să reţină şi să predea scrisorile, telegramele şi orice altă corespondenţă, ori obiectele trimise de învinuit sau inculpat, ori adresate acestuia fie direct, fie indirect.

Reţinerea şi predarea scrisorilor, telegramelor şi a oricăror alte corespondenţe ori obiecte prevăzute mai sus, pot fi dispuse în scris, în cazuri urgente şi temeinic justificate, şi de procuror, care este obligat să informeze de îndată despre aceasta instanţa. în acest caz, procurorul are obligaţia de a informa de îndată instanţa cu privire la dispunerea reţinerii şi a predării corespondenţei, iar nu obligaţia de a prezenta judecătorului ordonanţa, în vederea confirmării, aşa cum se prevede în art. 912 alin. 3 cu privire la interceptările şi înregistrările audio sau video.

Nerespectarea dispoziţiilor legale privind predarea obiectelor şi înscrisurilor poate împieta asupra bunei desfăşurări a procesului penal şi, din acest considerent, legea (art. 99) prevede posibilitatea ridicării silite a acestora. Actul procedural al ridicării silite este întotdeauna efectuat de către organele de urmărire penală, dispoziţia privind efectuarea activităţii (actul

115

procesual) putând aparţine şi instanţei. în acest sens, în art.99 se arată că organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune ridicarea silită a obiectelor şi înscrisurilor, în cursul judecăţii dispoziţia de ridicare silită comunicându-se procurorului care ia măsuri de aducere la îndeplinire prin organul de cercetare penală.

2.3.2. Percheziţia2.3.2.1.Consideraţii preliminare Consacrând inviolabilitatea domiciliului, noua Constituţie, în art. 27

pct. 1 arată că: „Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia". în anumite situaţii, prevăzute expres de lege, se poate pătrunde în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane chiar fără învoirea acesteia (art. 27 pct. 2 din Constituţie).

Art. 8 par. 1 din Convenţie stipulează că: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale".

Percheziţia poate contribui la rezolvarea cauzelor penale prin obiectele şi înscrisurile pe care le poate da la iveală şi care pot avea relevanţă în elucidarea unor aspecte ale cauzei penale.

In practică, efectuarea percheziţiei se poate impune în mod frecvent în cazul unor infracţiuni, a căror latură obiectivă se caracterizează prin elementul „deţinere".

Importanţa percheziţiei ca procedeu de investigaţie a fost subliniată în literatura de specialitate, unde se arată că percheziţia asigură procurarea unor probe indispensabile, iar uneori unice pentru rezolvarea cauzei.

Potrivit art.100, când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris, care are legătură cu rezolvarea cauzei, tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori este necesar pentru descoperirea şi strângerea probelor, se poate dispune efectuarea unei percheziţii.

Obiectele căutate prin percheziţie sunt determinate de specificul infracţiunii ce face obiectul cauzei penale. Astfel, în cazul unei omucideri vor fi căutate obiectele folosite la săvârşirea acesteia, ca de exemplu: arma de foc, cuţitul etc.

Pentru ca percheziţia să ducă la rezultatele scontate, se impune ca ea să aibă o anumită planificare şi să fie realizată prin mijloace tehnice adecvate.

Percheziţia, în funcţie de legătura cu derularea unui proces penal, poate fi:

116

- judiciară (corporală, domiciliară şi asupra vehiculelor);- extrajudiciară (percheziţia vamală, percheziţia efectuată la accesul

într-o instituţie publică, aeroport, complex sportiv etc);In funcţie de obiectul lor, percheziţiile judiciare pot fi:- domiciliare;- corporale;- asupra vehiculelor (ultimele două pot fi dispuse, după caz, de

organul de cercetare penală, procuror sau judecător).2.3.2.2.Procedura efectuării percheziţiei şi ridicarea de obiecte sau

înscrisuriDupă revizuirea Constituţiei prin adoptarea Legii nr. 429/2003, şi ca

urmare a modificărilor aduse succesiv acestei instituţii procesuale prin Legea nr. 281/2003, prin O.U.G. nr. 109/2003 şi prin Legea nr. 356/2006, percheziţia domiciliară se dispune numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii.

In trecut, în caz de infracţiune flagrantă, percheziţia se efectua fără autorizaţia organului judiciar competent la acel moment (procurorul). Astăzi, atât în cazul infracţiunilor flagrante, cât şi în situaţia în care există consimţământul persoanei în cauză, efectuarea percheziţiei are loc numai în urma dispoziţiei scrise şi motivate a judecătorului.

In cursul urmăririi penale, percheziţia domiciliară se dispune de judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Soluţionarea cererii procurorului are loc în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prezenţa procurorului fiind obligatorie.

Observăm că, în cursul urmăririi penale, numai procurorul poate solicita judecătorului dispunerea unei percheziţii domiciliare. Chiar dacă partea vătămată sau organul de cercetare penală ar considera utilă efectuarea unui astfel de procedeu, aceştia nu pot solicita în mod direct judecătorului acest lucru, ci trebuie să se adreseze procurorului. Acesta din urmă dacă va considera că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, va înainta o cerere în acest sens judecătorului.

In baza încheierii, judecătorul emite de îndată autorizaţia de percheziţie, care trebuie să cuprindă (art. 100 alin. 4, introdus prin Legea nr. 356/2006):

a)denumirea instanţei;b)data, ora şi locul emiterii;

117

c)numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis autorizaţia de percheziţie;

d)perioada pentru care s-a emis autorizaţia;e)locul unde urmează a se efectua percheziţia; numele persoanei la

domiciliul sau reşedinţa căreia se efectuează percheziţia;f)numele învinuitului sau inculpatului. Autorizaţia poate fi folosită o singură dată.Percheziţia domiciliară poate fi efectuată şi în cursul judecăţii,

instanţa putând proceda la efectuarea acesteia cu ocazia unei cercetări locale (art. 102 alin. 1). în raport cu această dispoziţie instanţa nu efectuează percheziţia ca act procedural autonom.

Potrivit art. 100 alineat final, aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale.

Nu constituie percheziţie domiciliară, în sensul art. 100, ridicarea de obiecte conţinând droguri, dacă acestea au fost descoperite de către lucrătorii de poliţie într-o locuinţă în urma unei sesizări pentru tulburarea liniştii publice, înainte de începerea urmăririi penale.

Legiuitorul, reglementând percheziţia, a prevăzut anumite ore între care aceasta poate fi efectuată, precum şi anumite obligaţii pentru cei ce realizează acest act procedural. Astfel, în art. 103 se arată că percheziţia se poate face de către organul de cercetare penală între orele 0600-2000 iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă. în acest sens, în Constituţie (art. 27 pct. 4) se arată că percheziţiile din timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul delictului flagrant. In raport cu aceste dispoziţii, prevederile art. 103 alin. 1, în care se arată că percheziţia într-un local public ar putea începe chiar după ora 2000, nu mai au aplicabilitate. Percheziţia începută între orele 0600-2000 poate continua şi în timpul nopţii. O asemenea reglementare se justifică, deoarece o percheziţie întreruptă nu şi-ar putea atinge scopul, persoanele la care s-ar putea face percheziţie putând să distrugă sau să ascundă într-un alt loc obiectele căutate de organele judiciare.

Potrivit art. 104, organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este obligat în prealabil, să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizaţia dată de către judecător.

Percheziţia domiciliară şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri se fac în prezenţa persoanei de la care se ridică obiectele sau înscrisurile sau la care se efectuează percheziţia, iar lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei sau al unui vecin având capacitatea de exerciţiu. Pentru a exista garanţia că această activitate se desfăşoară între coordonatele

118

legii, operaţiunile de percheziţionare se efectuează de către organul judiciar în prezenta unor martori asistenţi.

De regulă, persoana la care se face percheziţia trebuie să fie de faţă. Dacă este reţinută ori arestată, va fi adusă la percheziţie. în cazul în care nu poate fi adusă, percheziţia domiciliară se face în prezenţa unui reprezentant ori a unui membru de familie, iar în lipsa acestora, a unui vecin având capacitate de exerciţiu. în cazul în care persoana la care se face percheziţia este prezentă, în permanenţă vor fi observate reacţiile acesteia, fiind necesar să se insiste în căutarea obiectelor sau înscrisurilor în locurile în care se observă accentuarea tensiunii emoţionale a celui percheziţionat.

Au caracter de noutate dispoziţiile art. 104 alin. 5 (introduse prin Legea nr. 356/2006), prin care este interzisă efectuarea în acelaşi timp cu percheziţia a altor acte procedurale în aceeaşi cauză, care prin natura lor împiedică persoana la care se face percheziţia să participe la percheziţie. Interdicţia nu este, aşa cum se observă, generală. Prin acest text de lege sunt vizate doar acele acte procedurale care presupun în mod necesar prezenţa persoanei la locul unde se face percheziţia.

Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârşită; cu toate acestea, obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă se ridică întotdeauna (art. 105 alin.2).

Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se efectuează percheziţia şi care au legătură cu cauza să nu devină publice.

Spre deosebire de percheziţia domiciliară, percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător.

Percheziţia corporală se efectuează de către organul judiciar care a dispus-o, care, în prealabil, trebuie să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizaţia dată de judecător.

Percheziţia corporală se face numai de către o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată.

In lumina art. 100 alin. 5 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006) vom reţine consacrarea legală a percheziţiei asupra vehiculelor. Singura precizare legală constă în indicarea organului judiciar competent a dispune o asemenea activitate (organul de cercetare penală, procurorul sau judecătorul). Apreciem că, în raport cu modificarea menţionată mai sus, era necesară şi modificarea art. 100 alin. 2, text din care rezultă că percheziţia judiciară este de doar două feluri, şi anume domiciliară sau corporală, nefiind cuprinsă şi percheziţia asupra vehiculelor.

119

Aspecte speciale întâlnim în cazul efectuării percheziţiei de către organele de constatare prevăzute de art. 215. în alineatul 2 al acestui text de lege se arată că agenţii de poliţie de frontieră şi comandanţii de nave şi aeronave pot efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine. O primă observaţie ce se impune în cazul acestei percheziţii corporale constă în aceea că, în primul rând, din cauza locului şi împrejurărilor în care se impune efectuarea percheziţiei, lipseşte autorizaţia prealabilă a organului judiciar. Deşi acest act procedural este efectuat în afara procesului penal şi fără să fie necesară autorizaţia organului judiciar, totuşi, procesul-verbal încheiat cu ocazia percheziţiei constituie, potrivit art. 215 alin. 6, mijloc de probă. în atare împrejurări, percheziţia se efectuează mai înainte de începerea urmăririi penale.

Percheziţia corporală efectuată de agenţii de poliţie de frontieră, ca organe de constatare, nu trebuie confundată cu „percheziţia" efectuată cu ocazia controlului vamal care se face la punctele de trecere a frontierei de stat, aceasta din urmă constituind un act administrativ cu caracter special.

In cadrul procedurii de ridicare a obiectelor şi înscrisurilor şi de efectuare a percheziţiei sunt dispoziţii speciale privind identificarea şi păstrarea obiectelor şi înscrisurilor (art. 107). în acest sens, se precizează (art. 107 alin. 1) că obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi celor care asistă pentru a fi recunoscute şi pentru a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează. Prezentarea obiectelor şi înscrisurilor martorilor asistenţi are menirea de a contracara eventuala apărare a învinuitului sau inculpatului, în sensul că acestea nu au fost ridicate de la domiciliul său. în cazul în care sunt obiecte care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii, acestea se împachetează şi se închid, pe cât posibil, laolaltă, după care se aplică sigilii. Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrare fie celui la care se află, fie unui custode.

In art. 107 (alin. 4) se arată că probele1 pentru analiză se iau cel puţin în dublu şi se sigilează. Una dintre probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia reprezentantul lui sau unui membru al familiei, iar în lipsa acestora, celor cu care locuieşte sau unui vecin şi dacă este cazul, custodelui.

Fiind un act procedural cu implicaţii deosebite, ridicarea de obiecte şi înscrisuri trebuie să fie consemnată într-un proces-verbal care să reflecte cu lux de detalii întreaga activitate desfăşurată de către organele judiciare şi rezultatele acesteia. întocmirea procesului-verbal este obligatorie.

Procesul-verbal întocmit, ca urmare a activităţii procedurale desfăşurate, trebuie să cuprindă, în afară de menţiunile cuprinse în art. 91 şi următoarele menţiuni: locul, timpul şi condiţiile în care înscrisurile şi

120

obiectele au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi recunoscute. în procesul-verbal vor fi menţionate obiectele care nu au fost ridicate, precum şi acelea care au fost lăsate în păstrare.

Copia procesului-verbal se lasă celui la care s-a făcut percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele sau înscrisurile, ori reprezentantului acestuia sau unui membru al familiei, iar în lipsa acestora, celor cu care locuieşte sau unui vecin şi, dacă este cazul, custodelui.

Pentru ca obiectele şi înscrisurile ridicate să fie folosite la rezolvarea cauzei, legea (art. 109) prevede anumite măsuri ce trebuie luate cu privire la acestea. în funcţie de natura obiectelor şi înscrisurilor, acesta pot fi ataşate la dosar sau păstrate în alt mod. Obiectele şi înscrisurile ridicate şi care nu sunt ataşate la dosar pot fi fotografiate, iar fotografiile vizate se ataşează la dosar.

In art. 109 alin. 3 se arată că, până la soluţionarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată la care se găseşte dosarul. Această dispoziţie este amendată atât de dispoziţiile art. 109 alin. final cât şi prin dispoziţiile art. 169 (privind restituirea lucrurilor). In art. 109 alin. final se arată că obiectele ce servesc ca mijloc de probă, cu excepţia celor supuse confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi aparţin, chiar înainte de soluţionarea definitivă a procesului, afară de cazul când, prin această restituire, s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Această prevedere a legii se converteşte într-o măsură procesuală de reparaţie vremelnică a prejudiciului cauzat prin infracţiune; de altfel, conţinutul art. 169, care este acelaşi cu textul menţionat mai sus, se intitulează marginal „restituirea lucrurilor" şi este reglementat în cadrul măsurilor procesuale cu caracter real. Persoana căreia i-au fost restituite lucrurile are obligaţia să le păstreze până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Este posibil ca între bunurile ridicate să se afle şi unele dintre acelea arătate în art. 165 alin. 2, şi dacă nu este cazul a fi restituite,

Aceste bunuri sunt: bunuri perisabile, obiecte din metale sau pietre preţioase, mijloace de plată străine, titlurile de valoare internă, obiecte de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani.

In cazurile în care ridicarea de obiecte sau înscrisuri se efectuează la o unitate dintre cele prevăzute în art. 145 C. pen. sau la o altă persoană juridică, procedura este aceea analizată mai sus, care se completează, potrivit art. 111, cu următoarele dispoziţii: organul judiciar se legitimează şi, după caz, înfăţişează reprezentantului unităţii publice sau al altei persoane juridice autorizaţia dată; ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia se efectuează în prezenţa reprezentantului unităţii; atunci când este obligatorie

121

prezenţa martorilor asistenţi, aceştia pot face parte din personalul unităţii; copia de pe procesul-verbal se lasă reprezentantului unităţii.

2.3.3. Cercetarea la faţa locului2.3.3.1.Noţiune şi importanţă

Între procedeele de descoperire şi ridicare a mijloacelor de probă un loc deosebit îl ocupă cercetarea la locul săvârşirii infracţiunii. în contextul acestei instituţii, prin locul faptei trebuie să se aibă în vedere atât sensul dat prin dispoziţiile art. 30 alin. 4 , cât şi locul unde s-au descoperit urmele infracţiunii, ori în care s-au extins.

Importanţa acestui act procedural este relevantă prin obiectul său complex fixat în dispoziţiile art. 129, unde se arată că se poate efectua această activitate când este necesar să se facă constatări şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită.

În anumite cazuri, cercetarea la faţa locului, pentru clarificarea anumitor împrejurări privind săvârşirea infracţiunii, poate implica ridicarea unor obiecte sau înscrisuri de la instituţii sau persoane fizice sau efectuarea de percheziţii.

Pentru ca cercetarea la faţa locului să-şi manifeste importanţa decisivă pe care o are în opera de aflare a adevărului în cauzele penale, se impune ca organele judiciare care o efectuează să uzeze, în cele mai bune condiţii, de tactica, metodica şi tehnica descoperirii şi fixării urmelor infracţiunii şi să se folosească, la nevoie, de realizările tehnico-ştiinţifice cele mai noi.

2.3.3.2.Procedura cercetării la faţa locului Competente să efectueze acest act procedural sunt atât organele de

urmărire penală, cât şi instanţele de judecată, procedura fiind diferită după cum este realizată de o categorie sau alta de organe.

Când cercetarea la faţa locului este realizată de către organele de urmărire penală, întotdeauna trebuie să existe martori asistenţi, cu excepţia cazurilor când nu este posibil. Părţile sunt prezente numai atunci când este necesar.

Neprezentarea părţilor încunoştinţate nu împiedică efectuarea cercetării.

In vederea garantării exercitării dreptului de apărare în cazul învinuitului sau inculpatului reţinut sau arestat, legea a înscris posibilitatea aducerii acestuia la cercetare; în situaţia în care nu poate fi adus, organul de urmărire penală are obligaţia să-i pună în vedere că are dreptul să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea.

122

Intre procedura cercetării la faţa locului efectuată de către organele de urmărire penală şi cea efectuată de către instanţa de judecată pot fi sesizate unele aspecte diferenţiale, şi anume: în timp ce organele de urmărire penală încunoştinţează părţile, instanţa le citează; în cazul efectuării cercetării la faţa locului de către instanţă, participarea procurorului este obligatorie, dacă şi participarea la judecată este obligatorie, în timp ce, în cazul efectuării cercetării la faţa locului de către organele de cercetare penală, procurorul poate să nu fie prezent.

Pentru desfăşurarea în bune condiţiuni a cercetării la faţa locului, organul judiciar care efectuează această activitate poate interzice persoanelor care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării. Această dispoziţie a legii se justifică prin aceea că discuţiile între anumite persoane prezente la această activitate ar putea influenţa, într-un mod sau altul, desfăşurarea cercetării, ca şi martorii prezenţi.

Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului se face, potrivit art. 131, într-un proces-verbal de cercetare la faţa locului, la care se pot anexa schiţe, desene sau fotografii, ori alte asemenea lucrări, cum sunt, bunăoară, rolele din film sau benzile videomagnetice.

Procesul-verbal de cercetare la faţa locului trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor arătate în art. 91, descrierea amănunţită a situaţiei, locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei, a stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi, pe cât posibil, cu dimensiunile respective.

2.4. Reconstituirea2.4.1. Noţiune şi importanţă Deşi nu este un procedeu de descoperire şi ridicare a înscrisurilor şi

mijloacelor materiale de probă, reconstituirea este tratată, totuşi, în acest paragraf, deoarece are unele elemente comune cu cercetarea la faţa locului, şi anume: ambele acte procedurale se efectuează la locul infracţiunii şi prin amândouă se urmăreşte (în condiţii specifice) stabilirea împrejurărilor şi condiţiile în care fapta a fost săvârşită. De altfel, în literatura de specialitate, reconstituirea este considerată o formă auxiliară a cercetării locului săvârşirii faptei, având ca scop să verifice dacă faptele ce fac obiectul cercetării penale s-au putut săvârşi într-o anumită formă concret individualizată în timp şi spaţiu.

Având în vedere faptul că prin reconstituire se imită modul de săvârşire a unei infracţiuni, trebuie precizat că nu se poate întreprinde o asemenea activitate procedurală dacă s-ar aduce atingere moralităţii publice,

123

dacă s-ar crea o anumită stare de pericol pentru o anumită persoană sau pentru anumite bunuri ori dacă prin reconstituire s-ar crea premise pentru evadarea inculpatului.

Cu prilejul reconstituirii pot fi verificate ipotezele privind săvârşirea infracţiunii, eliminându-se dintre acestea cele care nu sunt confirmate de actul reconstituirii3. Prin reconstituire este posibilă obţinerea de probe noi, nedescoperite anterior de către organele judiciare.

Reconstituirea nu trebuie confundată cu experimentul judiciar acesta din urmă fiind o metodă ştiinţifică de cercetare, folosită atât în cadrul reconstituirii, cât şi în alte domenii. Spre exemplu, în cadrul expertizei armelor de foc se poate face un experiment judiciar (trageri experimentale), pentru a se stabili, printre altele, modul de funcţionare a armei sau posibilitatea declanşării accidentale a percuţiei etc.

2.4.2. Procedura reconstituirii Reconstituirea poate fi făcută atât în faza de urmărire penală, cât si în

faza de judecată, organul judiciar procedând la reconstituire numai la faţa locului.

Reconstituirea, spre deosebire de cercetarea la faţa locului, se face numai în prezenţa învinuitului sau a inculpatului. Absenţa învinuitului sau a inculpatului la efectuarea acestui act procedural este de neconceput, deoarece acesta este pus să repete modul în care a acţionat la comiterea faptei, cu alte cuvinte, să reproducă elementul material al laturii obiective a infracţiunii.

La efectuarea reconstituirii trebuie să fie prezenţi martorii asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este posibil. De asemenea, la reconstituire pot participa părţile din cauză atunci când este necesar; pentru aceasta, părţile trebuie să fie încunoştinţate cu privire la data şi ora reconstituirii.

Neprezentarea părţilor încunoştinţate nu împiedică efectuarea reconstituirii.

Actul procedural al reconstituirii este consemnat într-un proces-verbal de reconstituire care trebuie să cuprindă, în principiu, aceleaşi date ca şi procesul-verbal ce se întocmeşte în cazul cercetării la faţa locului, consemnându-se, în schimb, amănunţit, desfăşurarea reconstituirii.

Şi în cazul reconstituirii se pot face schiţe, desene sau fotografii, ori alte asemenea lucrări, care se vizează şi se anexează la procesul-verbal.

Subsecţiunea a IV-aInterceptările şi înregistrarile audio sau video

124

1. Precizări prealabile Prin Legea nr. 141/1996, după Secţiunea a V-a, „înscrisurile" din

Capitolul al ll-lea, „Mijloace de probă" a Titlului III, „Probele şi mijloacele de probă" din Codul de procedură penală, s-a introdus Secţiunea V1, denumită „înregistrările audio sau video". Prin Legea nr. 281/2003, denumirea secţiunii a fost modificată în „Interceptările şi înregistrările audio sau video". Noua reglementare a adăugat la mijloacele de probă existente deja doua noi: înregistrările audio şi pe cele de imagini (video sau foto).

Includerea acestor mijloace de probă, după o perioadă în care a fost manifestată reţinere faţă de acestea, în special datorită faptului că pot fi trucate relativ uşor, reprezintă totuşi o modernizare a sistemului probaţiunii în cadrul procesului penal. Legiuitorul a instituit unele măsuri care, pe de o parte, să preîntâmpine trucarea lor, iar, pe de altă parte, să contribuie la verificarea ulterioară a autenticităţii lor.

2. Interceptările şi înregistrările audio

Potrivit art. 91, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt sau pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.

In comparaţie cu redactarea art. 91 \ anterioară adoptării Legii nr. 356/2006, pot fi formulate o serie de observaţii, după cum urmează. în primul rând, a fost completată reglementarea în care este menţionat obiectul interceptărilor şi înregistrărilor. Astfel, anterior Legii nr. 356/2006, interceptările şi înregistrările vizau „convorbiri sau comunicări’’. De lege lata, sunt avute în vedere „convorbirile sau comunicările efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare".

De asemenea, sub aspectul condiţiilor care se impun a fi îndeplinite în vederea interceptărilor şi înregistrărilor video şi audio, se constată unele modificări. Astfel, conform reglementării anterioare adoptării Legii nr. 356/2006, autorizarea efectuării interceptării şi înregistrării se dispunea de către preşedintele instanţei căreia îi revenea competenţa să judece cauza în

125

primă instanţă. Urmare a prevederilor introduse prin Legea nr. 356/2006, autorizarea nu se mai dispune de preşedintele instanţei, în mod obligatoriu, ci de un judecător care nu este determinat în mod expres. Cu toate acestea, de lege lata, în considerarea dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006, activitatea de autorizare a interceptărilor şi înregistrărilor audio a fost conferită preşedintelui instanţei competente, în ipoteza în care acesta lipseşte, autorizarea putând fi dată de un judecător desemnat de preşedintele instanţei.

Dincolo de evidentele ezitări ale legiuitorului, apreciem că forma în vigoare a textului de lege supus analizei răspunde cel mai bine imperativelor vizând aflarea adevărului în procesul penal, dar şi cerinţelor respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei (în cazul de faţă, dreptul la viaţă intimă şi la inviolabilitatea corespondenţei).

Prin noile dispoziţii, a fost reglementată o competenţă teritorială alternativă, autorizaţia putând fi dispusă la nivelul instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă ori instanţei corespunzătoare în grad instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Reglementarea nu este în afara criticilor. Astfel, instanţa care judecă în primă instanţă se stabileşte având în vedere dispoziţiile art. 30 alin. 1, în caz de sesizare simultană. Dintre aceste instanţe, competenţa revine instanţei în circumscripţia căreia s-a efectuat urmărirea penală, adică instanţei în circumscripţia căreia se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Pe cale de consecinţă, în ipoteza în care urmărirea penală se efectuează în circumscripţia altei instanţe decât cea competentă în mod normal să judece în primă instanţă, are loc un transfer legal de competenţă, justificat de celeritatea procesului penal. în acest fel, se stabileşte o competenţă teritorială alternativă între două instanţe pentru care se folosesc însă formulări care semnifică o unică instanţă, aceea care va judeca cauza în primă instanţă.

Una dintre condiţiile care se impun a fi îndeplinite pentru autorizarea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video a fost modificată. Astfel, conform reglementării anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006, trebuia să se stabilească că interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului; în prezent, este necesar a se constata că interceptarea şi înregistrarea se impun, după caz: 1. pentru stabilirea situaţiei de fapt; 2. pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace; 3. pentru că cercetarea ar fi mult întârziată.

126

Această autorizare poate fi acordată în cazul infracţiunilor contra siguranţei statului prevăzute de Codul Penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 (faptelor de corupţie) ori a altor infracţiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace ori în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicaţii. în noua reglementare se remarcă substituirea formulării „infracţiuni care se săvârşesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicaţii" cu sintagma „infracţiuni care se săvârşesc prin mijloace de comunicare electronică".

In redactarea art. 91 alin. 2, legiuitorul a utilizat tehnica enumerării exemplificative, ceea ce conduce la constatarea posibilităţii apelării la interceptările şi înregistrările convorbirilor sau comunicărilor şi pentru alte infracţiuni, care însă trebuie să îndeplinească o condiţie generică esenţială: să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu. Per a contrario, în cazul infracţiunilor la care urmărirea penală nu se efectuează din oficiu, aceste mijloace de probă sunt inadmisibile.

Autorizarea interceptării şi a înregistrării se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete şi faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea ori localizarea participaţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea (art. 91 alin. 8).

Preşedintele instanţei care va emite autorizaţia, ori judecătorul desemnat de acesta, trebuie să aprecieze că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt sau pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.

Autorizaţia se dă pentru durata necesară interceptării şi înregistrării, dar nu pentru mai mult de 30 de zile, cu posibilitatea reînnoirii, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata totală a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi 120 de zile (art. 91 alin. 3 şi 4).

Cu toate acestea, din aceeaşi categorie a infracţiunilor pentru care urmărirea penală nu se face din oficiu, fac parte şi infracţiuni care nu se

127

caracterizează printr-un grad de pericol social scăzut. Avem în vedere, în acest sens, unele infracţiuni care se urmăresc la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (violul simplu prevăzut în art. 197 alin. 1 C. pen.), dar şi infracţiuni care pot genera un grad de pericol social ridicat pentru care dispoziţia de începere a urmăririi penale este condiţionată de o altă manifestare de voinţă, deci care nu se urmăresc din oficiu (spre exemplu, cererea Camerei Deputaţilor, a Senatului şi a Preşedintelui României, pentru infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu; ca atare, se poate invoca inadmisibilitatea acestui mijloc de probă pentru aflarea adevărului în cauze penale având ca subiect pasiv un membru al Guvernului). Această interpretare excede însă raţiunii şi intenţiilor iniţiale ale legiuitorului, ceea ce ne îndreptăţeşte să conchidem că, pentru identificarea finalităţii reale a normei în discuţie, se impune a se apela la interpretarea restrictivă. Ca atare, vor fi considerate inadmisibile interceptările şi înregistrările convorbirilor sau comunicărilor doar pentru infracţiunile pentru care urmărirea penală se declanşează ca urmare a plângerii prealabile a persoanei vătămate, iar nu pentru toate ipotezele legale în care principiul oficialităţii urmăririi penale este abolit.

Prin noile prevederi s-a procedat la substituirea formulării „4 luni", reprezentând durata totală a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate, cu formularea „120 de zile". în acest fel, unitatea de timp folosită este unică, evitându-se situaţiile în care unei persoane îi erau interceptate şi înregistrate convorbirile 4 luni, interval de timp care poate cuprinde 120, 121 sau 122 de zile.

De asemenea, s-a înlocuit formularea „durata maximă a înregistrărilor autorizate" cu formularea „durata totală a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă". Prin această normă se stabileşte, în primul rând, un termen maxim pentru operaţiunile de interceptare, necesare activităţii probatorii a înregistrării. în al doilea rînd, din formularea utilizată, se desprinde concluzia că stabilirea duratei totale are în vedere două criterii cumulative, unitate de persoană şi unitate de faptă. Rezultă că, spre exemplu, în cazul în care inculpatul este cercetat pentru o infracţiune şi se descoperă date privind pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni grave, se va putea aprecia dacă este vorba despre aceeaşi persoană dar despre o faptă diferită. Ca atare, este posibil ca în mod legal să se solicite autorizarea unei alte interceptări şi înregistrări, în considerarea noii infracţiuni pregătite ori săvârşite de către acela ale cărui convorbiri sau comunicări au fost înregistrate.

Raţionamentul poate fi utilizat şi pentru ipoteza faptică „alte persoane, aceeaşi faptă". în acest mod, făptuitorul ale cărei convorbiri au fost

128

interceptate şi înregistrate iniţial, va fi supus în continuare acestei supravegheri dacă se constată că la pregătirea ori săvârşirea faptei au participat şi alte persoane.

In acest mod, sunt create condiţiile necesare interceptării şi înregistrării convorbirilor ori comunicărilor unei persoane pentru o durată mult mai mare decât termenul limită de 120 de zile, aspect distinctiv major comparativ cu reglementarea anterioară.

Inregistrările prevăzute la alin. 1 pot fi făcute şi ca urmare a cererii motivate a persoanei vătămate privind convorbirile sau comunicările ce-i sunt adresate. în acest sens, conform art. 91 alin. 8, „la cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor ori comunicărilor efectuate de aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării".

Sunt modificări survenite în ceea ce priveşte regimul aplicabil interceptărilor şi înregistrărilor persoanei vătămate. în primul rând, actuala procedură admite posibilitatea acestor interceptări şi înregistrări, cererea motivată fiind însă adresată procurorului competent, în vederea sesizării instanţei, iar nu direct instanţei de judecată, aşa cum s-ar fi putut fi interpreta din analiza formei anterioare a art. 91 alin. 6.

In conţinutul reglementării anterioare, nefiind stipulate condiţii separate pentru convorbirile persoanei vătămate, autorizaţia se dădea având în vedere condiţile generale existente în materie. De lege lata, autorizaţia se poate acorda indiferent de natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării.

Actuala reglementare reprezintă o îndepărtare semnificativă faţă de principiile care au determinat introducerea în legislaţia procesual penală din România a instituţiei „înregistrărilor audio sau video". Astfel, esenţial pentru natura juridică a acestei instituţii este respectarea principiului constituţional al proporţionalităţii între restrângerea exerciţiului dreptului şi cauza care determină această restrângere. Conform art. 53 alin. 2 din Constituţia României, republicată, „restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o (...)". Reglementarea iniţială respecta principiul proporţionalităţii, stabilind că pentru dispunerea restrângerii exerciţiului dreptului la secretul corespondenţei, respectiv dreptul la viaţă intimă, familială şi privată era necesar ca pentru infracţiunea invocată acţiunea penală să se pună în mişcare din oficiu. Cu alte cuvinte, restrângerea drepturilor fundamentale enumerate mai-sus nu era posibilă în ipoteza infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

129

In aplicarea aceluiaşi principiu constituţional, reglementarea a fost completată, prin utilizarea procedeului legislativ al enumerării exemplificative, cu enunţarea unor infracţiuni care pot justifica autorizarea interceptărilor şi înregistrărilor, infracţiuni care au ca numitor comun gradul ridicat de pericol social.

Conform actualei reglementări, este posibil ca, urmare a cererii motivate a persoanei vătămate, să se dispună efectuarea unor interceptări şi înregistrări în circumstanţele existenţei unor date sau indicii temeinice despre pregătirea sau săvârşirea, spre exemplu, a unei infracţiuni de ameninţare.

Organele care efectuează interceptările şi înregistrările prevăzute în art. 91 sunt:

- procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală;- organul de cercetare penală, în urma dispoziţiei procurorului.

Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea aceste obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal.

In anumite situaţii speciale, în caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării în condiţiile obişnuite, arătate mai sus, ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanţă motivată, înscrisă în registrul special prevăzut în art. 228 alin. 1, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore (art. 912 alin. 2, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006).

In lumina art. 91 alin. 3 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006), în termen de 48 de ore de la expirarea termenului prevăzut în alin. 2, procurorul prezintă ordonanţa, împreună cu suportul pe care sunt fixate interceptările şi înregistrările efectuate şi un proces-verbal de redare rezumativă a convorbirilor, judecătorului de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în vederea confirmării.

Subliniem modificarea dispoziţiilor în conformitate cu care interceptările şi înregistrările pot fi dispuse cu titlu provizoriu de către procuror. Astfel, în reglementarea anterioară se stabilea durata acestor înregistrări provizorii, prin consacrarea obligaţiei procurorului ca în termen de 24 de ore de la începerea interceptării şi înregistrării să comunice instanţei de judecată despre activităţile probatorii dispuse.

130

Conform actualei reglementări, interceptarea şi înregistrarea provizorie a convorbirilor poate fi dispusă pentru un interval de cel mult 48 de ore. De asemenea, o altă deosebire faţă de reglementările anterioare constă în aceea că instanţa va fi încunoştinţată de către procuror în termen de 48 de ore de la expirarea duratei de timp pentru care acestea pot fi efectuate fără autorizarea judecătorului. Rezultă că, prin prisma normelor anterioare, judecătorul era încunoştinţat despre efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor, fără autorizaţia sa, în cel mult 24 de ore de la emiterea ordonanţei, în vreme ce, de lege lata, procurorul va comunica judecătorului despre acest fapt în termen maxim de 96 de ore.

In susţinerea acestor noi dispoziţii s-a argumentat că instituirea unui termen de 48 de ore în care convorbirile unei persoane pot fi interceptate şi înregistrate în lipsa autorizării judecătorului reprezintă un aspect de natură să eficientizeze urmărirea penală. Prin actuala reglementare au fost puse, în acest fel, la îndemâna organelor de urmărire penală instrumente adaptate la conduita actuală a persoanelor care săvârşesc fapte ilicite penale, urmărindu-se stabilirea unei proporţionalităţi între reacţia organelor statale specializate şi fenomenul infracţional (mai cu seamă fenomenul de crimă organizată).

Cu toate acestea, nu am putut surprinde raţiunea în baza căreia judecătorul este încunoştinţat despre activitatea probatorie numai după expirarea unui termen de 48 de ore de la finalizarea interceptării şi înregistrării. Facem această menţiune în condiţiile în care activitatea probatorie, în majoritatea ipotezelor, este adusă la îndeplinire de către alte organe decât procurorul. în acelaşi timp, ar putea fi invocată necesitatea instituirii unui asemenea interval de timp pentru redactarea documentelor care vor fi înaintate judecătorului în vederea confirmării înregistrărilor. Conform noii reglementări, încunoştinţarea judecătorului presupune, printre altele, prezentarea unui proces-verbal de redare rezumativă (s.n., I.N.) a convorbirilor, spre deosebire de prevederile anterioare, în conformitate cu care convorbirile înregistrate erau redate integralIn formă scrisă.

Judecătorul se pronunţă asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei în cel mult 24 de ore, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. în cazul în care ordonanţa este confirmată iar procurorul a solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va dispune autorizarea în continuare a interceptării şi înregistrării, în condiţiile art. 91 alin.1-3 şi 8.

Dacă judecătorul nu confirmă ordonanţa procurorului, va dispune încetarea de îndată a interceptărilor şi înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi şterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal care se comunică în copie instanţei. în această ipoteză, constatăm ambiguitatea exprimării „cele efectuate", acest termen având,

131

printr-o interpretare gramaticală, semnificaţia „interceptări şi înregistrări". Or, este evident faptul că interceptarea, operaţiune indispensabilă înregistrării, nu poate fi ştearsă sau distrusă.

Cu referire la aceeaşi prevedere legală, se remarcă caracterul cuprinzător al formulării „înregistrările vor fi şterse sau distruse", text care acoperă toate situaţiile faptice posibile. Astfel, legiuitorul a realizat necesara demarcaţie între operaţiunea de „ştergere" ş\ aceea de „distrugere", ţinând cont, spre exemplu, de faptul că fotografiile (care pot fi definite ca înregistrări statice de imagini) nu pot fi şterse, singura varianta posibilă fiind distrugerea acestora. în acest sens, sunt înregistrări care pot fi şterse de pe suportul pe care sunt fixate, dar şi înregistrări care presupun distrugerea suportului care le conţine.

De asemenea, se constată faptul că legiuitorul nu a avut în vedere regimul aplicabil procesului-verbal de redare rezumativă a convorbirilor înregistrate. Apreciem că ştergerea ori distrugerea înregistrărilor provizorii efectuate din dispoziţia procurorului, neurmată de distrugerea procesului-verbal de redare rezumativă este lipsită de finalitate; această concluzie se impune deoarece obiectul interceptării se conservă, în acest mod, prin intermediul procesului-verbal redactat. Ca atare, în cadrul operaţiunii de ştergere ori de distrugere este necesar a se avea în vedere şi procesul-verbal redactat, pentru a nu rămâne nici o urmă a activităţii desfăşurate care în final nu a fost validată de judecător.

Despre efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor sau comunicărilor care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanţilor la săvârşirea infracţiunii, procurorul sau lucrătorul din cadrul poliţiei judiciare, delegat de procuror, întocmeşte un proces-verbal în care convorbirile sau comunicările sunt redate integral. în procesul-verbal se menţionează autorizaţia dată de instanţă pentru efectuarea acestora, numărul sau numerele posturilor telefonice sau alte date de identificare a legăturilor între care s-au purtat convorbirile sau comunicările, numele persoanelor care le-au purtat dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri sau comunicări în parte şi numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea (art. 91 alin. 1, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006).

Potrivit reglementării anterioare, despre efectuarea înregistrărilor se întocmea un proces-verbal de către procuror sau de către organul de cercetare penală. De lege lata, organele de cercetare ale poliţiei judiciare nu mai pot întocmi din oficiu acest proces-verbal, ci numai ca urmare a delegării procurorului competent. Această dispoziţie conduce la constatarea faptului că instituţia interceptărilor şi înregistrărilor de convorbiri sau

132

comunicări a fost plasată eminamente sub autoritatea procurorului, chiar şi în ipotezele în care cercetarea penală se desfăşoară de către organele de cercetare ale poliţiei judiciare.

De asemenea, art. 91 alin. 1 a fost completat cu menţiunea „alte date de identificare a legăturilor între care s-au purtat convorbirile sau comunicările". Completarea este justificată de noile prevederi potrivit cărora comunicările ori convorbirile care pot fi interceptate şi înregistrate se efectuează prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare. Spre exemplu, o comunicare interceptată şi înregistrată via-lnternet presupune date de identificare specifice acestui mod de comunicare.

Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Dacă săvârşirea unor infracţiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conţin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate, iar dispoziţiile art. 97 alin. 3 se aplică în mod corespunzător.

Textul anterior opera cu două sintagme distincte, „secret de stat" şi „secret profesional". Astfel, se stabilea interdicţia de a menţiona în procesul-verbal aspecte despre convorbirile ori comunicările care conţin secrete de stat ori profesionale. Primele trebuiau să fie consemnate în procese-verbale separate. O asemenea reglementare putea conduce la concluzia că înregistrările convorbirilor ori comunicărilor care conţin secrete profesionale nu puteau fi redate în cuprinsul unui proces-verbal separat.

In textul de lege în vigoare nu se mai fac precizări referitoare la convorbirile ori comunicările care conţin secrete profesionale, ceea ce înseamnă că despre acestea se vor face consemnări în cuprinsul procesului-verbal redactat conform art. 91 alin. 1. Excepţie de la această regulă fac însă convorbirile sau comunicările care sunt subsumate secretului profesional al avocatului, în condiţiile art. 91 alin. 5.

Având în vedere cele arătate mai sus putem trage concluzia că noua reglementare reprezintă o restrângere a sferei de aplicare a instituţiei „secretului profesional" în procesul penal. Ca urmare, apreciem că regimul instituit pentru ipoteza „secret de stat" trebuie extins şi pentru ipoteza „secret profesional".

Corespondenţele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret.

La procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine înregistrarea convorbirii. Suportul original se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, şi va fi pus la dispoziţia instanţei la solicitarea acesteia. După sesizarea instanţei, copia suportului care conţine înregistrarea convorbirii şi copii de pe procesele-verbale se

133

păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei.

Prin modificarea reglementărilor anterioare, care stabileau obligaţia procurorului de a prezenta instanţei de judecată „banda magnetică sau orice alt tip de suport cu înregistrarea convorbirii", de lege lata, instanţei i se va prezenta „o copie a suportului care conţine înregistrarea convorbirii", originalul păstrându-se la sediul parchetului. Această reglementare o apreciem ca fiind deficitară deoarece se crează posibilitatea de a se transfera prin copiere informaţiile existente pe diferite suporturi electronice şi posibilitatea ridicată de a proceda la copieri multiple în condiţii facile.

Se menţionează faptul că „suportul original se păstrează la sediul parchetului (...) şi va fi pus la dispoziţia instanţei la solicitarea acesteia", în condiţiile în care „copia suportului (...) se păstrează la grefa instanţei (...)" Poate fi dedus că instanţei de judecată i se va prezenta copia suportului şi, eventual, suportul în original, în vreme ce, din conţinutul art. 91 alin. 7 se desprinde regula ca suportul în original, respectiv copia acestuia, să fie păstrate la sediul instanţei, după soluţionarea cauzei. Această precizare din textul de lege conduce la concluzia că există un moment în care originalul suportului este înaintat instanţei de judecată, dar acest moment nu este precizat.

Faţă de reglementarea anterioară în textul de lege în vigoare se stabileşte obligaţia procesuală a procurorului de a proceda la punerea la dispoziţia învinuitului sau inculpatului a proceselor-verbale întocmite, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală. Cu acest prilej, la cerere, învinuitul sau inculpatul poate solicita ascultarea înregistrărilor (art. 91 alin. 4).

In legătură cu acest aspect se impune sublinierea faptului că în dispoziţiile privind prezentarea materialului de urmărire penală această activitate poate fi desfăşurată atât de procuror cât şi de organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi totdeauna prezentarea materialului de urmărire penală care conţine şi procese-verbale de efectuare a interceptărilor şi înregistrărilor devine o activitate de competenţa exclusivă a procurorului. Luând în considerare că marea majoritate a infracţiunilor enumerate în art. 91 alin. 2 sunt în competenţa de urmărire penală a procurorului şi având în vedere tendinţa tot mai evidentă a legiuitorului de a se transfera aceste atribuţii procurorului, se poate afirma că reglementarea menţionată mai sus este justificată.

Având în vedere conţinutul instituţiei prezentării materialului de urmărire penală se poate constata inutilitatea prevederilor art. 91 alin. 4, ţinând seama de faptul că procesele-verbale de consemnare a interceptării şi

134

înregistrării de convorbiri sau comunicări sunt acte de urmărire penală, părţi componente ale dosarului de urmărire penală instrumentat. Din această perspectivă, posibilitatea învinuitului sau inculpatului de a lua la cunoştinţă de conţinutul acestora nu poate fi pusă la îndoială, deoarece procesul-verbal menţionat în lege nu face parte din actele caracteristice unei urmăriri penale parţial secrete, cum sunt cele privind identitatea reală a investigatorului sub acoperire.

Redactarea cuprinsă în conţinutul legii care vizează posibilitatea pe care o are învinuitul sau inculpatul de a i se prezenta „procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate" este deficitară, deoarece printr-o interpretare per a contrario, aspectele consemnate cu referire la comunicările înregistrate nu i se pot prezenta celui în cauză, fapt care este, evident, în contradicţie cu voinţa legiuitorului. în consecinţă apreciem că pentru aplicarea legii se impune o interpretare extensivă a acestei dispoziţii procesuale, în sensul că învinuitului sau inculpatului i se prezintă procesele-verbale în care sunt redate convorbirile şi celelalte comunicări înregistrate.

Aceeaşi observaţie se impune şi în ceea ce priveşte posibilitatea ca, la cerere, învinuitul sau inculpatul să poată asculta înregistrările convorbirilor. Imperfecţiunea textului de lege constă în aceea că pentru comunicările care nu pot fi ascultate, ci vizualizate (spre exemplu, un text expediat prin intermediul poştei electronice este o comunicare între persoane care poate fi interceptată şi înregistrată, însă nu poate fi ascultată), învinuitul sau inculpatul nu poate solicita facilitarea contactului direct, fonic sau vizual.

In legătură cu aceaşi problemă, o comunicare interceptată constând într-un text expediat prin e-mail, poate fi apreciată ca fiind o înregistrare de imagine, şi din această perspectivă, devin aplicabile dispoziţiile art. 91, text nemodificat, care prevede că dispoziţiile legale menţionate în art. 91-91 se aplică în mod corespunzător şi în cazul înregistrărilor de imagini.

Conform art. 91 alin. 5 teza I, „dacă în cauză s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul este obligat să înştiinţeze despre aceasta persoana ale cărei convorbiri sau comunicări au fost interceptate şi înregistrate."

Această reglementare nu rămâne în afara unor observaţii critice deoarece conţine o repetare a dispoziţiilor art. 246 şi art. 249 şi în consecinţă textul apare ca inutil.

De lege ferenda, se impune modificarea acestei reglementări astfel încât să fie evidenţiată în mod expres voinţa legiuitorului privind obligaţia procurorului de a încunoştinţa persoanele ale căror convorbiri sau comunicări au fost interceptate şi înregistrate în cazul dispoziţiei de netrimitere în judecată.

135

Ca atare, într-un dosar de urmărire penală în care au fost efectuate interceptări şi înregistrări de convorbiri sau alte comunicări, finalizat printr-o dispoziţie de netrimitere în judecată, persoanei care a făcut sesizarea, învinuitului sau inculpatului şi altor persoane interesate li se comunică copia actului de netrimitere în judecată, aceeaşi comunicare se face persoanelor ale căror convorbiri sau comunicări au fost interceptate ori înregistrate.

Suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate în ipoteza unei soluţii de netrimitere în judecată se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii, şi se păstrează până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, când se distrug, încheindu-se proces-verbal în acest sens (art. 91 alin. 5).

După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat în cazul reluării cercetărilor sau în condiţiile prevăzute în art. 91 alin. 5 şi numai de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, iar în alte cazuri numai cu autorizarea judecătorului.

Dacă în cauză instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul original şi copia acestuia se arhivează odată cu dosarul cauzei la sediul instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat numai în condiţiile prevăzute în art. 91 alin. 5, cu încuviinţarea prealabilă a preşedintelui instanţei.

Inregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni, dintre cele prevăzute la alin. 1 şi 2 (art. 91).

In comparaţie cu reglementarea anterioară, în conformitate cu care convorbirile dintre avocat şi justiţiabil erau protejate de instituţia secretului profesional, fiind inviolabilele lege lata, este prevăzută posibilitatea folosirii în procesul penal ca mijloc de probă a acestor convorbiri. Condiţia care trebuie îndeplinită constă în demonstrarea existenţei în cuprinsul acestor convorbiri a unor date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni, dintre cele prevăzute la art. 91 alin. 1 şi 2.

De asemenea, se observă şi modificarea terminologiei folosită pentru desemnarea relaţiei profesionale existente între aceşti participanţi în procesul penal. Astfel, iniţial era utilizată formularea „avocat şi justiţiabil",

136

spre deosebire de actuala reglementare care foloseşte formularea „avocat şi partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces". Chiar dacă prin „justiţiabil" se înţelegea partea căreia i se acorda asistenţă juridică, actuala formă este mai riguroasă, nefiind susceptibilă de interpretări.

Condiţiile cu îndeplinirea cărora se poate proceda la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea reprezentată ori asistată sunt aceleaşi ca şi în ipoteza celorlalte interceptări şi înregistrări. Elementul suplimentar constă în condiţia legală ce trebuie îndeplinită ulterior interceptării şi înregistrării. Astfel, convorbirea înregistrată trebuie să conţină date sau informaţii concludente şi utile privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni grave de către avocat. Impunerea acestei condiţii ulterioare efectuării procedeului probator este inutilă, în condiţiile în care, la momentul autorizării au fost invocate date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni. Acest mod de reglementare a condus la existenţa în prezent a unui text de lege „încărcat" cu numeroase dificultăţi de interpretare.

3.Alte înregistrări Art. 91 extinde procedura examinată mai sus, şi în cazul înregistrărilor

în mediul ambiental, localizării sau urmăririi prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere.

Textul anterior conţinea dispoziţii conform cărora procedura interceptărilor şi înregistrărilor se aplica şi în ceea ce priveşte „convorbiri efectuate prin alte mijloace de telecomunicaţie".

A fost reglementată posibilitatea înregistrărilor în mediu ambiental, operaţie care presupune înregistrarea discuţiilor care au loc între două sau mai multe persoane în mod direct, fără a se apela la mijloace tehnice de comunicare.

De asemenea, regimul instituit este valabil şi în ceea ce priveşte operaţiunile de localizare sau urmărire prin GPS, ori alte asemenea activităţi de supraveghere.

Art. 91 stipulează că aceleaşi reguli sunt aplicabile şi în cazul înregistrării de imagini, inclusiv procedura de certificare a acestora, cu excepţia redării în formă scrisă care poate fi sau nu posibilă, după caz.

Observăm că, deşi Secţiunea V are denumirea de „Interceptările şi înregistrările audio sau video", art. 91 vizează orice înregistrare de imagini, deci şi pe cele fotografiate.

4. Verificarea înregistrarilor audio sau de imagini

137

In lumina art. 91, mijloacele de probă prevăzute în prezenta secţiune pot fi supuse expertizei tehnice, la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu. Această reglementare are menirea de a înlătura nu doar suspiciunea contrafacerii înregistrărilor de convorbiri sau alte comunicări, ci şi pe aceea de a înlătura unele rezerve exprimate faţă de aceste mijloace de probă.

Inregistrările prevăzute în prezenta secţiune, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege (art. 91 alin. 2). în acest mod se realizează distincţia între înregistrările efectuate de părţi sau alte persoane care privesc propriile convorbiri sau comunicări, pe de o parte, şi alte înregistrări efectuate de părţi sau alte persoane pe de altă parte. Primele constituie miloace de probă, celelalte putând constitui mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege.

Subsecţiunea a V-a: Constatările tehnico-ştiintifice, medico-legale şi expertizele

1.Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale

1.1.Constatările tehnico-ştiinţificea) Noţiune şi importanţăIn anumite cauze penale, în vederea desluşirii unor aspecte care au o

importanţă majoră în aflarea adevărului, se impune ca organele judiciare penale să ceară concursul unor specialişti.

In mod frecvent, specialiştii chemaţi la rezolvarea cauzelor penale îi întâlnim în persoana experţilor. Se pot ivi însă situaţii în care prezenţa unor specialişti în cauza penală reclamă urgenţă, deoarece există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt. în asemenea cazuri, fiind necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoştinţele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice.

Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, de regulă, de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală. Ea poate fi efectuată şi de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe.

138

Specialiştii care efectuează constatările tehnico-ştiinţifice nu au şi nu îşi pot însuşi atribuţii ale organelor de urmărire penală sau ale organelor de control, ei trebuind să se limiteze la rezolvarea problemelor de strictă specialitate pe care le ridică rezolvarea cauzelor penale.

Pot fi întâlnite, în mod frecvent, constatările tehnico-ştiinţifice, spre exemplu, în cazul accidentelor de circulaţie, pentru a se stabili poziţia autovehiculelor, aderenţa părţii carosabile, condiţiile de vizibilitate etc. Sunt, de asemenea, necesare constatări tehnico-ştiinţifice, în mod frecvent, şi în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii.

b) Procedura de efectuare a constatărilor tehnico-ştiinţificeFiind un act procedural care reclamă urgenţă, constatarea tehnico-

ştiinţifică se efectuează potrivit unei proceduri mult simplificate faţă de expertiză.

In vederea procurării datelor necesare rezolvării cauzei, organul de urmărire penală care dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice stabileşte obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.

In legătură cu acest ultim aspect, precizăm că, în spiritul legii, lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei trebuie să se facă într-un moment apropiat de cel al săvârşirii infracţiunii, deoarece numai aşa constatarea tehnico-ştiinţifică poate surprinde aspecte cu relevanţă deosebită în rezolvarea cauzei penale.

Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialelor şi datelor puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală.

Constatarea tehnico-ştiinţifică se dispune numai în timpul urmăririi penale, iar în faza de judecată se poate dispune refacerea sau completarea constatării potrivit dispoziţiilor art. 115 alin. 2.

Operaţiunile şi concluziile constatării tehnico-ştiinţifice se consemnează într-un raport.

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, dacă apreciază că raportul tehnico-ştiinţific nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, dispune refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice sau efectuarea unei expertize.

In cazurile în care refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice este dispusă de către instanţa de judecată, raportul se trimite procurorului pentru ca acesta să ia măsuri în vederea completării sau refacerii lui.

1.2.Constatările medico-legalea) Noţiune şi importanţă

139

In cazul unor infracţiuni îndreptate împotriva persoanei organele judiciare penale au nevoie de aportul unor specialişti care să lămurească anumite aspecte legate de fapte sau împrejurări de fapt cu relevanţă asupra rezolvării cauzei penale.

Ca şi constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale trebuie să fie efectuate într-un moment apropiat de momentul săvârşirii infracţiunii, altfel acestea putând rămâne fără obiect. Aşa se şi explică faptul că aceste acte procedurale se dispun, de regulă, numai în faza de urmărire penală. Ca o excepţie de la această regulă, apreciem că, prin natura ei, exhumarea se poate face atât în timpul urmăririi penale, cât şi în timpul judecăţii şi chiar după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, într-o revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 392 alin. 1 lit. a) (când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute instanţei la data soluţionării cauzei).

De asemenea, constatările medico-legale, prin excepţie, pot fi refăcute sau completate potrivit art. 115 alin. 2, în timpul fazei de judecată, dacă instanţa apreciază că raportul medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise.

Instituţia în cauză poate fi apreciată ca fiind similară restituirii dosarului de către instanţa de judecată în vederea refacerii urmăririi penale (art. 332), cu menţiunea că în acest caz este vorba doar despre restituirea raportului de constatare tehnico-ştiinţifică ori medico-legală, iar nu de întregul material de urmărire penală.

Cazurile în care pot fi efectuate constatări medico-legale sunt prefigurate în dispoziţiile art. 114, unde se arată că, în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă sau când este necesară o examinare corporală, asupra învinuitului ori a persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii, organul de urmărire penală poate dispune efectuarea unei constatări medico-legale şi poate cere organului medico-legal, căruia îi revine competenţa potrivit legii, să efectueze această constatare.

Importanţa constatării medico-legale ca mijloc de probă constă în aceea că furnizează organelor judiciare informaţii absolut necesare rezolvării cauzelor penale; uneori constatările medico-legale sunt indispensabile, deoarece numai cu ajutorul lor se poate face încadrarea juridică a faptei. Astfel, încadrarea faptei în dispoziţiile art. 180-181 şi art. 184 se face numai în raport cu durata îngrijirilor medicale cu privire la care se pronunţă numai medicii legişti.

Constatările medico-legale se fac de către medici care funcţionează în cadrul institutelor şi serviciilor reglementate prin Ordonanţa Guvenului nr. 1/2000 care a abrogat Decretul nr. 446/1966.

140

b) Procedura de efectuare a constatărilor medico-legaleConstatările medico-legale se pot dispune prin rezoluţie de către

organele de cercetare penală şi de către procuror. Exhumarea în vederea constatării cauzelor morţii se face numai cu încuviinţarea procurorului (art. 114 alin. 2). Uneori, efectuarea constatării medico-legale poate fi dispusă şi de către instanţa de judecată, care nu cooperează, însă, în mod direct cu organul de constatare (medic legist), ci prin intermediul procurorului (art. 115 alin. 3).

Constatarea medico-legală se efectuează asupra persoanelor sau cadavrelor indicate de organele de urmărire penală.

Operaţiile şi concluziile constatării medico-legale se consemnează într-un raport scris.

In funcţie de obiectul constatării, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, poate aprecia că raportul medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise şi poate dispune refacerea sau completarea constatării sau efectuarea unei expertize.

c) Valoarea probatorie a constatărilor tehnico-ştiinţifice sau medico-legale

Consecventă principiului liberei aprecieri a probelor, legislaţia noastră nu acordă o forţă probantă privilegiată acestor mijloace de probă, acestea făcând dovadă prin coroborarea cu celelalte probe din dosarul penal.

Având în vedere că aceste acte procedurale sunt efectuate de către specialişti care dovedesc respect faţă de adevăr şi obiectivitate ştiinţifică, ele produc, de regulă, încredere în exactitatea concluziilor pe care le conţin.

Este posibil ca, uneori, aceste mijloace de probă să nu reflecte realitatea, fie din cauza lipsurilor în pregătire, fie din cauza altor motive şi, în consecinţă, valoarea lor probatorie este invalidată prin aprecierea întregului ansamblu probator din cauză.

2. Expertizele

2.1.Noţiune şi importanţă Complexitatea problemelor ce se pot ivi în rezolvarea unor cauze

penale reclamă, uneori, prezenţa unor specialişti din cele mai diverse domenii de activitate. Necesitatea de a apela la concursul unor oameni cu pregătire profesională, alta decât cea juridică, pentru a elucida aspecte care aparţin diverselor ramuri ale ştiinţei a fost subliniată în numeroase lucrări de specialitate.

141

In condiţiile evoluţiei ştiinţei şi tehnicii, expertiza ca mijloc de probă capătă o importanţă deosebită, deoarece sporesc posibilităţile pe care specialiştii din diverse ramuri de activitate le au de a se pronunţa asupra celor mai dificile probleme pe care le ridică anumite cauze penale. în literatura juridică se evidenţiază faptul că evoluţia ştiinţei şi progresul tehnicii caracterizează, în sfera dreptului, epoca pe care o trăim drept perioadă de etalare ştiinţifică a probelor.

In legislaţia noastră procesual penală se arată că în cazurile în care, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată poate dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize (art. 116).

Expertizele ca mijloace de probă au numeroase puncte comune cu constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, dar, în acelaşi timp, prezintă multe deosebiri.

In ceea ce priveşte asemănările dintre cele două categorii de mijloace de probă, menţionăm că şi unele şi celelalte sunt efectuate de către specialişti din diverse ramuri de activitate, obiectul constatărilor şi expertizelor fiind fixat de organele judiciare, iar concluziile specialiştilor fiind cuprinse într-un raport etc.

In privinţa deosebirilor, subliniem, mai întâi, faptul că toate constatările tehnico-ştiinţifice si medico-legale se fac de urgenţă, adică într-un moment foarte apropiat săvârşirii infracţiunii, cerinţă pe care nu o întâlnim în cazul expertizelor.

O altă deosebire constă în aceea că toate constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală, pe când expertizele se pot face şi în faza de judecată; de asemenea, în timp ce în cazul constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale specialiştii se rezumă la consemnarea şi cercetarea mai puţin aprofundată a situaţiilor ce le revin spre rezolvare, în cazul expertizelor are loc o investigare în cele mai mici detalii -uneori, chiar exhaustivă - a elementelor care fac obiectul expertizei.

Cadrul legal privind efectuarea expertizelor este dat de Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 şi Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000.

2.2.Felurile expertizei Principalele criterii după care se pot clasifica expertizele sunt: natura

problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză; modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei; modul de desemnare a expertului; criteriul modului de organizare a expertizei.

142

In funcţie de natura problemelor ce urmează a fi lămurite, organele judiciare penale pot dispune efectuarea următoarelor expertize:

- expertiza criminalistică, ce poate fi, la rândul ei, de mai multe feluri, şi anume: expertiza dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică, biocriminalistică etc.

- expertiza medico-legală, prin care pot fi lămurite problemele privind asfixia mecanică, moartea subită, violul etc;

- expertiza psihiatrică, prin care pot fi lămurite problemele privind tulburările psihice ca schizofrenia, oligofrenia, depresiunea maniacală etc;

- expertiza contabilă prin care se lămuresc aspecte privind controlul şi revizia contabilă;

- expertiza tehnică, cu ajutorul căreia pot fi lămurite anumite probleme în cazul accidentelor de circulaţie, în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii etc.

Expertiza contabilă şi cea tehnică pot fi efectuate împreună în aceeaşi cauză.

După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei, acestea pot fi facultative şi obligatorii.

Expertizele facultative sunt cele mai frecvente în practica judiciară, ele fiind dispuse fie la cererea părţilor interesate, fie când organele judiciare socotesc că sunt necesare cunoştinţele unui expert pentru lămurirea anumitor aspecte ale cauzei penale.

Expertiza este obligatorie, potrivit art. 117, în următoarele situaţii:- în cazul omorului deosebit de grav, când trebuie efectuată o

expertiză psihiatrică; expertiza este obligatorie în cazul omorului deosebit de grav, chiar dacă infracţiunea a rămas în faza de tentativă;

- efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie ori de câte ori organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului4; această expertiză poate fi dispusă numai dacă în dosarul cauzei sunt elemente care să determine o îndoială cu privire la starea psihică a învinuitului sau inculpatului; asemenea elemente pot privi comportarea anterioară a inculpatului, modul de comportare a inculpatului în cadrul procesului etc.

In mod justificat, apreciem noi, în practica judiciară s-a dispus efectuarea expertizei psihiatrice în cazul în care inculpatul a suferit de o boală psihică ori un traumatism cranian, după care a fost internat în spital.

In aplicarea aceloraşi dispoziţii legale, în practica judiciară s-a stabilit că efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice nu este obligatorie pentru inculpatul trimis în judecată pentru infracţiuni privind traficul de droguri şi deţinerea de droguri pentru consum propriu, dacă instanţa de judecată nu are

143

îndoială asupra stării psihice a inculpatului, chiar dacă inculpatul urmează un tratament medical de dezintoxicare, consecinţă a consumului de droguri.

Expertiza psihiatrică asupra învinuitului sau inculpatului se efectuează în instituţii sanitare de specialitate. în vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului, sau instanţa de judecată dispune internarea învinuitului ori inculpatului, pe timpul necesar. Această măsură este executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de către lucrătorii de poliţie. în cazul în care expertiza nu s-a făcut în condiţiile cerute de lege, urmează ca instanţa să dispună o nouă expertiză .

Cazurile in care expertiza psihiatrică este obligatorie, potrivit art. 117, privesc situaţii legate de rezolvarea unor probleme cu incidenţă directă asupra răspunderii penale a învinuitului sau inculpatului.

Expertiza este obligatorie şi în alte situaţii, care, în mod practic, sunt adiacente rezolvării propriu-zise a cauzei penale. Astfel, expertiza este obligatorie în cazul suspendării procesului penal (art. 239, art. 303, art. 303), în cazul amânării sau întreruperii executării pedepsei închisorii [art. 453 lit. a), art. 455 raportat la art. 453 lit. a)].

După criteriul modului de desemnare a expertului, în literatura de specialitate expertizele au fost împărţite în mai multe categorii:

- expertiza simplă sau oficială în care organul penal îl numeşte pe expert şi controlează activitatea de expertizare făcută de acesta;

- expertiza contradictorie în care experţii sunt aleşi şi numiţi de către organele judiciare penale şi de către părţi; în legislaţia noastră (art. 118 alin. 3) şi în legislaţiile altor state se permite părţilor să ceară ca un expert recomandat de ele să participe la efectuarea expertizei;

- expertiza supravegheată în care părţile pot desemna un specialist care are atribuţii de control asupra modului de efectuare a expertizei, specialistul care supraveghează expertiza fiind denumit şi consilier tehnic.

După modul de organizare, expertizele se împart în:- expertize simple efectuate de către un specialist dintr-un anumit

domeniu de activitate;- expertize complexe sau mixte5 în care, pentru lămurirea

faptelor sau împrejurărilor cauzei, sunt necesare cunoştinţe din mai multe ramuri ale ştiinţei sau tehnicii.

Având în vedere importanţa şi frecvenţa expertizelor complexe, în literatura de specialitate se susţine, pe bună dreptate, necesitatea unei reglementări proprii a unui asemenea gen de expertiză.

2.3.Procedura expertizei

144

a) Numirea expertuluiIn principiu, experţii sunt numiţi de către organele de urmărire penală

sau de către instanţele de judecată (art. 118 alin. 2).Subliniem faptul că onorariile pentru plata expertizelor sunt fixate de

către organele care au încuviinţat efectuarea expertizelor iar mărimea acestor onorarii este stabilită în funcţie de complexitatea expertizei, volumul de lucru şi gradul lor profesional şi ştiinţific.

In ipoteza în care instanţa de judecată a încuviinţat efectuarea unei expertize, apreciindu-se că aceasta este utilă pentru aflarea adevărului, nu se poate renunţa la acest mijloc de probă cu motivarea că inculpatul nu a avansat onorariul datorat expertului. în această situaţie, plata expertului se asigură din fondul Ministerului Justiţiei.

Dacă există experţi medico-legali sau experţi oficiali în specialitatea respectivă, nu poate fi numit expert o altă persoană, decât dacă împrejurări deosebite ar cere aceasta.

In situaţia în care expertiza urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice instituţii de specialitate, expertul nu este numit de organele judiciare penale, ci de către organul din care face parte expertul. în acest caz, organele judiciare penale se adresează serviciului medico-legal sau institutului de specialitate, care, la rândul lor, vor desemna specialistul competent să efectueze expertiza.

In anumite situaţii, serviciile de expertiză pot cere concursul, în realizarea unor expertize, specialiştilor din alte instituţii, aceştia din urmă putând să acorde asistenţă la efectuarea expertizei sau pot numai să-şi dea avizul. Organele medico-legale nu pot fi însă înlocuite cu alte organe medicale în vederea efectuării expertizei medico-legale în cauzele penale. Astfel, instanţa nu poate dispune ca expertiza asupra leziunilor traumatice şi a infirmităţilor suferite de o persoană, ca şi în legătură cu influenţa acestora asupra capacităţii de muncă a victimei, să fie efectuată de Comisia judeţeană de expertiză medicală si recuperare a forţei de muncă.

Experţii sunt numiţi de organele de urmărire penală printr-o rezoluţie sau ordonanţă, iar de către instanţele judecătoreşti printr-o încheiere2. După ce experţii sunt numiţi, urmează ca atât lor, cât şi părţilor să li se dea anumite lămuriri. în acest sens, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată fixează termen la care sunt chemate părţile, precum şi expertul.

La termenul fixat se aduc la cunoştinţă părţilor şi expertului obiectul expertizei si întrebările la care expertul trebuie să răspundă si li se pune în

145

vedere că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor (art. 120 alin. 2).

Părţile mai sunt încunoştinţate că au dreptul să ceară numirea şi a câte unui expert recomandat3 de către fiecare dintre ele. Ca urmare a abrogării art. 120 alin. 5 prin Legea nr. 281/2003, părţile au acest drept şi în cazul expertizei efectuate de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate.

In practica judiciară s-a arătat, pe bună dreptate, că neîndeplinirea obligaţiilor privind lămuririle ce pot fi date experţilor şi părţilor cu ocazia dispunerii expertizei, dacă a avut ca urmare împiedicarea aflării adevărului şi netemeinica soluţionare a cauzei, poate conduce la casarea hotărârii4.

In faţa instanţei de judecată, când se dau lămuriri expertului, şedinţa trebuie să fie publică, iar dezbaterile trebuie să se desfăşoare cu respectarea principiului contradictorialitaţii şi cu participarea procurorului, când aceasta este obligatorie5.

b) Efectuarea expertizei In vederea realizării obiectivului urmărit prin expertiză, expertul are

dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru operaţia propriu-zisă a expertizei.

Expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de judecată cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei. La rândul lor, părţile cu încuviinţarea si în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, pot da expertului explicaţiile necesare.

După ce expertul se informează cu privire la aspectele ce trebuie lămurite prin expertiză şi după ce primeşte lămuririle şi explicaţiile necesare din partea organelor judiciare şi a părţilor, trece la efectuarea expertizei.

In vederea efectuării expertizei, pe baza materialelor pe care le are la dispoziţie, expertul, folosind metodele adecvate cercetării pe care o reclamă problemele ce trebuie elucidate, studiază şi pune în lumină concluziile sale.

c) Raportul de expertiză Concluziile în urma efectuării expertizei sunt expuse într-un raport

scris. Când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză. Dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă. Raportul se depune la organul care a dispus efectuarea expertizei.

In vederea expunerii sistematizate a problemelor legate de expertiză, legea a prevăzut ca raportul de expertiză să cuprindă trei părţi şi anume:

- o parte introductivă, în care se arată organul judiciar care adispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea

146

acesteia, numele şi prenumele expertului data şi locul unde a fostefectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia şiîntrebările la care expertul urma să răspundă, materialul în bazacăruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au participat laaceasta au dat explicaţii în cursul expertizei;- raportul de expertiză cuprinde, într-o parte distinctă, descrierea

în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii, ori explicaţii, în lumina celor constatate de către expert;

- în partea finală a raportului sunt prezentate concluziile expertului, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei. în practică, se pot ivi situaţii în care organele judiciare penale constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă. în asemenea cazuri, legea prevede posibilitatea efectuării unui supliment de expertiză de către acelaşi expert sau de către altul.

Dacă din raportul de expertiză nu rezultă cu suficientă claritate concluziile la care a ajuns expertul, acesta poate fi chemat pentru a da lămuriri suplimentare în scris sau explicaţii verbale asupra raportului de expertiză. Lămuririle suplimentare în scris pot fi cerute şi serviciului medico-legal, laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza.

In situaţiile în care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize. în cazul expertizei medico-legale, potrivit art. 13 din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, pentru efectuarea unei noi expertize, organele judiciare se adresează după caz serviciului de medicină legală judeţean sau institutului de medicină legală competent. De asemenea, în cazul noilor expertize, înainte de a fi trimise organelor judiciare este obligatorie avizarea lor de către comisiile de avizare şi control al actelor medico-legale, această avizare făcându-se din oficiu.

Potrivit art. 25 din O.G. nr. 1/2000, republicată, Comisiile de avizare şi control al actelor medico-legale din cadrul institutelor de medicină legală examinează şi avizează, între altele, actele de expertiză medico-legală efectuate de serviciile de medicină legală judeţene, în cazurile în care organele de urmărire penală sau instanţele judecătoreşti consideră necesară avizarea. Prin urmare, avizarea actelor de expertiză medico-legala nu este obligatorie şi, ca atare, este legală respingerea motivată a cererii de avizare a unui raport de expertiză medico-legală, atunci când instanţa constată că

147

avizarea nu este necesară, întrucât raportul de expertiză efectuat de serviciul de medicină legală judeţean este complet, clar, temeinic întocmit şi răspunde la obiectivele stabilite.

d) Valoarea probatorie a raportului de expertizăDeşi este un mijloc de probă, în care sunt prezentate opiniile unor

specialişti cu privire la anumite aspecte de care depinde rezolvarea cauzelor penale, expertiza nu are o forţă probantă deosebită faţă de a celorlalte mijloace de probă. în consecinţă, conform art. 63 alin. 2, aprecierea expertizelor se face prin prisma examinării tuturor probelor administrate în cauză. Pentru formarea unei convingeri temeinice, organele judiciare trebuie să dispună de toate elementele necesare pentru aprecierea justeţei concluziilor raportului de expertiză. Ca atare, concluziile neargumentate ale unor expertize nu pot constitui temeiul convingerii instanţei şi deci a soluţiei date în cauză, impunându-se completarea acesteia, ori, după caz, efectuarea unei noi expertize1. în cazul în care, în aceeaşi cauză, au fost efectuate două sau mai multe expertize, instanţa trebuie să se oprească la aceea dintre expertize pe care o consideră mai fundamentată sub aspect ştiinţific, mai concordantă cu realitatea şi, bineînţeles, care se coroborează cu probele din dosar.

In cazul expertizelor medico-legale şi al altor acte medico-legale care ajung la concluzii contradictorii, acestea pot fi trimise spre avizare Comisiei superioare medico-legale, care poate aviza în totalitate sau parţial concluziile uneia dintre ele, putând formula anumite precizări sau completări. în cazul în care concluziile actelor medicale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii.

Conchizând asupra valorii probatorie a expertizelor, subliniem că, de regulă, organele judiciare acordă o deosebită încredere acestor mijloace de probă, dar în cazurile în care informaţiile pe care expertizele le conţin nu se coroborează cu celelalte probe, expertizele pot fi înlăturate printr-o motivare temeinică.

e) Prezentarea scriptelor în comparaţieArt. 127 arată că, în cauzele privind infracţiunile de fals în înscrisuri,

organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate ordona să fie prezentate scripte de comparaţie.

Având în vedere reglementarea anterioară si pe cea actuală în această materie, unii autori susţin că o verificare directă de scripte de către organul judiciar nu mai este posibilă şi că această măsură este instituită, în exclusivitate, în vederea efectuării expertizei criminalistice a scrisului în cauzele infracţiunii de fals în înscrisuri1. Un asemenea punct de vedere nu

148

este întemeiat, deoarece organele judiciare, putând aprecia concluziile raportului de expertiză cu atât mai mult au dreptul să aprecieze materialul supus expertizei2. Neîndoielnic că, atunci când consideră necesar, organele judiciare vor putea înainta scriptele de comparaţie laboratoarelor criminalistice in vederea efectuării expertizei.

In sprijinul opiniei noastre poate fi invocat şi faptul că expertiza criminalistică a scrisului nu figurează între expertizele obligatorii prevăzute de art. 117 şi în consecinţă, ea urmează a fi dispusă numai în cazurile în care organele judiciare nu pot aprecia ele însele scriptele de comparaţie prezentate.

In dispoziţiile art. 127 se arată modul în care pot fi procurate scriptele de comparaţie. în acest sens, se precizează că organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate ordona să fie prezentate scriptele de comparaţie. Dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autorităţile în drept sunt obligate să le elibereze. în cazul în care scriptele se găsesc la un particular, care nu este soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată îi pune în vedere să le prezinte.

Scriptele de comparaţie trebuie vizate de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de judecată şi semnate de acela care le prezintă.

Organul de urmărire penală ori instanţa de judecată poate dispune ca învinuitul sau inculpatul să prezinte o piesă scrisă cu mâna sa, ori să scrie după dictarea ce i s-ar face.

Dacă învinuitul sau inculpatul refuză, se face menţiune în procesul-verbal.

Potrivit art. 126, în cazurile privitoare la infracţiunea de falsificare de monedă sau de alte valori, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate cere lămuriri institutului de emisiune.

f) Metoda de baza in expertiza criminalistică a scrisului Metoda de baza folosita de experti, este cea a comparatiei,

precedata de examinarea separate a scrisului incriminat si a celui de comparative. In acest mod se determina caracteristicile speciale(forma semnelor grafice) din compararea carora rezulta asemanarile si deosebirile. Acestea sunt puse in evidenta cu ajutorul “raportului de expertiza” intocmit de expert, lucru pe care ilustrat in cele ce urmeaza.

In present criminalistica romaneasca beneficiaza de o tehnologie de inalta performanta(de altfel singura din sud-estul Europei) reprezentata prin aparatul VSC 2000(static de examinare a documentelor comparator video-spectral 2000).

149

Aparatul reprezinta o combinatie intre ingineria digitala si noile aplicatii software ce permit analiza documentelor in spectrul vizibil si apropiat de regiunile ultraviolet si infrarosu. Aparatul este echipat cu doua camera video, una sensibila la infrarosu si cealalta de inalta rezolutie , care permit compararea a doua specimen preselectate prin combinatii de filter si lumini ce produc conditii de maxim contrast de imagine.

Aparatul dispune de un microspectometru de la 400-1000nm ce contine informatii spectral cantitative ale reflexiei si luminiscentei cernelurilor si hartiei.

Se pot obtine diagrame spectral ce pun in evidenta adaugari de texte.

VSC poate fi utilizat de asemenea la relevarea scrisurilor invizibile, relevarea scrisului initial, sters chimic, mechanic sau acoperit cu diverse substante.

Permite stabilirea succesiunii gramelor (semnatura,stampila), adaugari de text, analiza comparativa a scrisului (de mana, masini de scris, scos la imprimanta sau reprodus prin metoda xerox), cat si a impresiunilor papilare.

Alaturi de acest aparat mai este de mentionat videomicroscopul de mare putere CVM 2000 ce permite mariri de imagini de pana la 1000 ori si transfer de imagine in VSC 2000 pentru analize.

Intreaga analiza a documentelor si demonstratia privind o anume lucrare se realizeaza intr-un timp extreme de scurt in comparative cu cel mai doatat si rapid in lucrari, laborator classic.

Secţiunea a IV-aAlte instituţii legate de administrarea probelor în procesul penal

1. Consideraţii preliminare

Sunt anumite instituţii care mijlocesc administrarea probelor (comisia rogatorie şi delegarea) sau garantează că anumite acte procedurale, privite ca procedee speciale de administrare a probelor, s-au efectuat cu respectarea legii (martori asistenţi).

150

Comisia rogatorie şi delegarea pot fi folosite atât pentru ascultarea martorilor, cât si pentru cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte sau înscrisuri sau percheziţie.

2. Comisia rogatorie

2.1.Noţiune şi importanţă Termenul de comisie rogatorie semnifică, de fapt, o procedură

utilizată pentru administrarea unor probe sau efectuarea unor acte procedurale de către un alt organ decât cel care instrumentează cauza penală.

Prin folosirea acestei instituţii se renunţă la nemijlocirea administrării probelor în favoarea operativităţii în procesul penal şi cu consecinţe directe asupra reducerii cheltuielilor judiciare în cauzele penale.

Subliniem că recurgerea la serviciile comisiei rogatorii se constituie ca o excepţie în activitatea organelor judiciare penale, acestea folosind-o numai în situaţiile în care nu au posibilitatea să efectueze personal un anumit act procedural.

Comisia rogatorie se efectuează de către un organ judiciar egal în grad cu organul judiciar care instrumentează cauza şi cu aceeaşi competenţă funcţională şi materială2 (bunăoară, o judecătorie solicită unei alte judecătorii să efectueze, prin comisie rogatorie, ascultarea unui martor). Aspectul diferenţial existent între organul care are cauza spre rezolvare şi cel care efectuează un act prin comisie rogatorie îl constituie raza teritorială în care acestea îşi desfăşoară activitatea.

2.2.Condiţiile în care poate fi dispusă o comisie rogatorie Potrivit art. 132, comisia rogatorie poate fi folosită de către organele

judiciare penale când acestea nu au posibilitatea să efectueze un anumit act procedural. Deşi legea nu precizează, considerăm că se poate apela la o comisie rogatorie când actul procedural trebuie efectuat într-un loc situat la distanţă mare de sediul organului judiciar care instrumentează cauza penală sau când un martor se află la o distanţă mare de sediul organului judiciar care trebuie să-i ia declaraţia.

Pot face obiectul comisiei rogatorii numai actele procedurale cum sunt: ascultarea unui martor, cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, percheziţia etc.

Nu pot face obiectul comisiei rogatorii actele sau măsurile procesuale cum sunt: punerea în mişcare a acţiunii penale; luarea măsurilor de prevenţie; încuviinţarea de probatorii, precum şi dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale.

151

Sunt şi anumite acte procedurale care nu pot face obiectul comisiei rogatorii, şi anume, ascultarea învinuitului sau inculpatului, deoarece aceasta constituie şi o modalitate de exercitare a dreptului de apărare.

2.3.Procedura de efectuare a comisiei rogatorii Potrivit art. 133, organul de urmărire penală dispune comisia

rogatorie prin rezoluţie, iar instanţa de judecată prin încheiere. Pentru ca să fie realizat în bune condiţii obiectul comisiei rogatorii, organul judiciar care o solicită trebuie să trimită celui care urmează să efectueze actul procedural toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul comisiei rogatorii, iar în cazul când trebuie să fie ascultată o persoană, trebuie să fie arătate şi întrebările ce urmează să i se pună.

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune şi alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării.

Potrivit legii (art. 134), părţile au anumite drepturi în cazul comisiei rogatorii. Astfel, când comisia rogatorie s-a dispus de către instanţa de judecată, părţile pot formula în faţa acesteia întrebări care vor fi transmise instanţei egale în grad ce urmează a efectua comisia rogatorie. Totodată, oricare dintre părţi poate cere să fie citată la efectuarea comisiei rogatorii (art. 134 alin. 2).

In vederea garantării dreptului de apărare, când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător din oficiu, care îl va reprezenta . Ca urmare, în situaţia în care instanţa a efectuat comisia rogatorie în lipsa inculpatului arestat, şi fără să-l reprezinte, hotărârea pronunţată este lovită de nulitatea absolută, potrivit art. 197 alin. 2.

3. Delegarea Delegarea, ca şi comisia rogatorie, constituie o procedură folosită

pentru administrarea unor probe sau efectuarea unor acte procedurale cu distincţia că activitatea ce face obiectul delegării este realizată, potrivit legii (art. 135 alin. 1), de către un organ inferior celui care are cauza penală spre rezolvare (spre exemplu, procurorul de la parchetul de pe lângă tribunal poate delega procurorul de la un parchet de pe lângă o judecătorie să audieze un martor); potrivit art. 217 alin. 4, în cauzele penale în care urmărirea se efectuează de către procuror, acesta poate dispune prin ordonanţă ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare,

152

fie din aceeaşi localitate, fie din alte localităţi decât cea în care se află sediul parchetului.

O altă deosebire între comisia rogatorie şi delegare constă în aceea că un organ judiciar poate da delegaţie unui alt organ judiciar, chiar dacă nu este corespunzător ca funcţie procesuală, situat în sfera altor organe decât aceea în care se află organul care instrumentează cauza. Astfel, instanţa poate delega pe procuror să ia măsuri în vederea refacerii sau completării raportului de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală (art. 115 alin. 3).

Dispoziţiile care reglementează comisia rogatorie în privinţa condiţiilor pentru dispunerea comisiei rogatorii, conţinutul comisiei rogatorii, drepturile părţilor în cazul comisiei rogatorii se aplică în mod corespunzător şi în caz de delegare.

4. Martorii asistenţi

4.1.Consideraţii preliminare Motivul care ne-a determinat să tratăm instituţia martorilor asistenţi

în finalul acestei secţiuni este acela că aceste persoane, care au calitatea de garanţi ai efectuării, potrivit legii, a unor activităţi procedurale, pot fi prezente la marea majoritate a procedeelor de probaţiune analizate mai înainte.

Astfel, martorii asistenţi se întâlnesc la: percheziţie şi la ridicarea de obiecte sau înscrisuri (art. 104 alin. 3); cercetarea la faţa locului (art. 129 alin. 2); reconstituire (art. 130 alin 2 combinat cu alin. 3).

De asemenea, martorii asistenţi sunt implicaţi în comisia rogatorie şi delegare ori de câte ori sunt efectuate actele procedurale care impun prezenţa unor asemenea persoane. Spre exemplu, organul care a primit comisia rogatorie efectuând o percheziţie sau o cercetare la faţa locului va proceda potrivit dispoziţiilor care disciplinează aceste acte procedurale şi deci va desfăşura activitatea în prezenţa martorilor asistenţi.

4.2.Noţiune, funcţionalitate şi reglementare Aşa cum rezultă din cele arătate mai sus, martorii asistenţi sunt

garanţi care atestă că rezultatul şi modul desfăşurării unei activităţi procesuale este cel consemnat în procesul-verbal întocmit .

Martorii asistenţi sunt, de regulă, persoane care nu au cunoştinţă despre faptele sau împrejurările care fac obiectul probaţiunii în cauza penală.

Potrivit art. 92, numărul martorilor asistenţi trebuie să fie de cel puţin doi.

153

Având în vedere natura şi importanţa actelor procedurale care se efectuează în prezenţa martorilor asistenţi, legea (art. 91 alin. 2) prevede că nu pot fi martori asistenţi minorii sub 14 ani, persoanele interesate în cauză şi cei care fac parte din aceeaşi unitate cu organul care efectuează actul procedural.

Pentru a se crea posibilitatea verificării celor constatate de către organele judiciare cu ocazia efectuării actului procedural (percheziţie, cercetare la faţa locul etc), legea (art. 93) prevede unele dispoziţii privind stabilirea identităţii martorilor asistenţi. Astfel, în textul de lege menţionat se arată că organul care procedează la efectuarea unui act procedural în prezenţa martorilor asistenţi este obligat să constate şi să consemneze în procesul verbal pe care îl încheie date privind identitatea martorilor asistenţi, menţionând şi observaţiile pe care aceştia au fost invitaţi sa le facă cu privire la cele constatate şi la desfăşurarea operaţiilor la care asistă.

CAPITOLUL XI

MĂSURILE PROCESUALE

Secţiunea I

Măsurile preventive 1. Noţiunea şi condiţiile generale de luare a măsurilor preventive

154

Măsurile preventive reprezintă acea categorie a măsurilor procesuale, prevăzute de lege, cu caracter de constrângere, prin luarea cărora organele judiciare urmăresc privarea de libertate sau restrângerea libertăţii de mişcare a învinuitului sau inculpatului în scopul de a asigura buna desfăşurare a procesului penal ori de a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei1.Scopul măsurilor preventive este prevăzut în art. 136 alin. 1 Cod .procedură .penală şi constă în buna desfăşurare a procesului penal care poate fi asigurată prin luarea măsurilor preventive în sensul că se înlătură posibilitatea ca învinuitul sau inculpatul să încerce împiedicarea aflării adevărului în cauză prin influenţarea martorilor sau experţilor ori prin distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă. Dat fiind faptul că măsurile preventive aduc atingere unuia din drepturile fundamentale ale persoanei – libertatea, atât categoriile de masuri preventive, cât şi condiţiile în care pot fi luate sunt strict reglementate de lege. În acest sens, şi în Constituţie se stipulează că reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege. Măsurile preventive prevăzute de legea procesual penală sunt: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă (art.136 C. procedură. penală).În codul de procedură penală sunt înscrise, după drepturile pe care le restrâng, două categorii de măsuri preventive, şi anume : reţinerea şi arestarea preventivă a învinuitului şi a inculpatului, care sunt măsuri privative de libertate şi obligarea de a nu părăsi localitatea care constituie o măsură limitativă de drepturi. Prin modificarea Codului de procedură penală de către Legea nr. 32/1992 a fost introdusă şi libertatea provizorie prin două modalităţi : sub control judiciar sau pe cauţiune. Pentru a putea fi luată o măsură preventivă împotriva învinuitului sau inculpatului, legea cere îndeplinirea următoarelor condiţii:a) infracţiunea cu privire la care se dispune luarea măsurii preventive să fie pedepsită cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare (art. 136 alin. 1C. pr. penală.); această condiţie se consideră a fi îndeplinită şi în cazul în care se prevede alternativ pedeapsa închisorii sau amenda.b) să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penal (art. 143 alin. 1C. pr. penală.). Noţiunea de probă este deja cunoscută, conţinutul ei fiind dat în art. 63 C. procedură .penală. Indiciile temeinice sunt, conform art. 143 alin. 3 C. procură .penală., datele care confirmă că persoana faţă de care se efectuează 1 Gr Theodoru,op.,cit.,p.426

155

urmărirea penală a săvârşit o faptă (de exemplu, cu ocazia percheziţiei domiciliare, în cazul unui furt prin folosirea unei chei mincinoase, s-au descoperit cheia falsă, contrafăcută, precum şi obiectele sustrase);c) să existe vreunul din următoarele cazuri prevăzute în art. 148 lit. a-f:- identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare; - infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de 4 ani; - inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei;- sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte; - inculpatul a comis din nou o infracţiune ori din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni;- inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică;- există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu aceasta.Aceste măsuri sunt comune pentru luarea măsurii reţinerii şi arestării preventive. Totuşi, ele se diferenţiază în raport de măsura care urmează a fi luată. Astfel, reţinerea poate fi dispusă în oricare din aceste cazuri, indiferent de mărimea pedepsei cu închisoarea.În ceea ce priveşte organul competent a lua o măsură preventivă, în art. 136 alin. C. procedură. penală. se prevăd următoarele:1)reţinerea poate fi dispusă de către organul de cercetare penală şi de procuror;2)obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara se pot lua de procuror, în cursul urmăriri penale, ori de judecător, în cursul judecăţii;3)arestarea preventivă se poate dispune numai de judecător. Potrivit art. 138 C. procedură. penală., în situaţiile în care organul de cercetare penală consideră că se impune luarea uneia dintre măsurile preventive, care nu poate fi dispusă direct de către el, poate sesiza procurorul. Pentru aceasta, întocmeşte un referat motivat pe care îl

156

înaintează procurorului, care se pronunţă după ce a examinat şi dosarul cauzei. În cazul obligării de a nu părăsi localitatea şi obligării de a nu părăsi ţara, procurorul este obligat să se pronunţe în termen de 24 de ore.În cazul în care organul de cercetare penală întocmeşte un referat cu propunere motivată de arestare preventivă procurorul, la rândul său, va sesiza instanţa de judecată. Rezultă că, sub acest aspect, nu este posibil contactul între organul de cercetare penală şi instanţa de judecată decât prin intermediul procurorului. Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana de faţă de care se ia măsura (art. 136 alin. 8 C. procedură. penală.). De exemplu, pentru aceeaşi infracţiune, se va putea lua numai măsura obligării de a nu părăsi localitatea, dacă făptuitorul este în vârstă, bolnav, în timp ce pentru un infractor cu antecedente penale, periculos pentru ordine,măsura care se impune va fi arestarea preventivă. 2. Actele prin care pot fi luate măsurile preventive Actele procedurale prin care se dispune asupra măsurilor preventive sunt următoarele: a) ordonanţa organului de cercetare penală; b) ordonanţa sau rechizitoriul procurorului; c) hotărârea instanţei de judecată (încheiere,sentinţă sau decizie). Indiferent de actul prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive, acesta trebuie să cuprindă (art. 137 C. procedură .penală.): 1) fapta care face obiectivul învinuirii sau inculpării; 2) textul de lege în care aceasta se încadrează; 3) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită; 4) temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive. Art. 23 alin. 8 din Constituţia României prevede că celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege,motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea în cel mai scurt termen şi numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. 3. Condiţiile pentru luarea măsurilor preventive (art. 136, 140, 143, 146, 148 C. Procedură .penală) Datorită caracterului excepţional şi temporar măsurile preventive pot fi luate între intervalul de timp cuprins între începerea urmăririi penale până la

157

pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Întrucât măsurile preventive vizează persoana învinuitului sau inculpatului, nu vor putea fi luate asupra făptuitorului sau bănuitului în faza actelor premergătoare sau după adoptarea soluţiei de scoatere de sub urmărire penală. În cazul infracţiunii flagrante, procesul-verbal de constatare a infracţiunii constituie actul de începere a urmăririi penale art. 467 alin. (1) C. Procedură. penală. De la început trebuie consemnat că luarea măsurilor preventive nu este obligatorie, legiuitorul introducând un element de oportunitate. Astfel, potrivit art. 143 alin. (1) C. procedură. penală, „măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare”, în art. 145 C. procedură .penală se consacră conţinutul măsurii obligatorii de a nu părăsi localitatea şi prevede „procurorul poate lua această măsură ...”, în art. 146 C. procedură. penală. se stabileşte că „procurorul ... dacă consideră că în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate a învinuitului, dispune prin ordonanţă motivată arestarea acestuia”, iar în art. 148 C. procedură .penală. „măsura arestării inculpatului poate fi luată ...”. Deci pe lângă îndeplinirea condiţiilor legale şi instanţa ar trebui să ia în calcul oportunitatea măsurii preventive în sensul aprecierii dacă interesele urmăririi penale sau ale judecăţii impun luarea măsurii. Oportunitatea trebuie luată cu cel puţin două sensuri: al asigurării intereselor urmăririi penale sau al judecăţii precum şi momentul tactic optim. După stabilirea oportunităţii pentru luarea măsurilor preventive este necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii:a)să existe probe sau indicii temeinice că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală. Pentru probe se are în vedere înţelesul dat de art. 63 alin. (1) C. procedură penală. Aceste probe trebuie să fie la dosar, urmând ca existenţa lor să fie verificată de procuror sau instanţa de judecată. Ele nu trebuie să conducă la existenţa certă a vinovăţiei deoarece unele aspecte urmează a fi lămurite pe diferite căi laborioase, cum ar fi: expertize medico-legale, expertize tehnice şi contabile ş.a. Prin indicii temeinice, potrivit art. 143 alin. (3) C. procedură .penală., se înţelege că, din datele existente în cauză, rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta prevăzută de legea penală. Măsura preventivă nu va putea fi luată dacă se constată de la început existenţa vreuneia din cauzele de neurmărire prevăzute in art. 10 C. procedură .penală . sau împotriva persoanelor prevăzute de art. 8 C. penală.b)Legea penală să prevadă pentru fapta săvârşită pedeapsa închisorii art.

158

136 alin. (1) C. procedură .penală. Deci, în cazul în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită doar pedeapsa amenzii, măsura preventivă nu poate fi luată dar poate fi luată în cazul în care se prevede o pedeapsă alternativă cu închisoarea sau amendă. Reţinerea şi obligarea de a nu părăsi localitatea poate fi luată indiferent de durata pedepsei. Arestarea preventivă a învinuitului şi inculpatului nu se poate lua decât dacă sunt îndeplinite condiţiile privind durata pedepsei, prevăzute de art. 148 C. procedură .penală.Pentru luarea măsurii reţinerii şi arestării preventive a învinuitului sau inculpatului se cere şi condiţia existenţei uneia din cauzele prevăzute de art. 148 C. procedură .penală. şi anume: a)Identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelornecesare; b)Infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege estemai mare de 3 luni; c)Inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a sustrage de la urmărire ori judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea act, precum şi dacă în cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei; d)sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflareaadevărului prin influenţarea vreunui martor sau a vreunui expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte; e)Inculpatul a comis din nou o infracţiune ori există date care justificătemerea că se va săvârşi şi alte infracţiuni; f)Inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsaînchisorii mai mare de patru ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică. 4. Organul competent să dispună asupra măsurilor preventive Pentru siguranţa că aceste măsuri vor fi luate de persoane competente.Constituţia, în art. 23 alin. (4), a prevăzut a prevăzut că acestea se iau doar de magistrat.Potrivit art. 42 din Legea nr. 92/1992, republicată, are calitatea de magistrat judecătorul din instanţa de judecată şi procurorul din cadrul parchetului de pe lângă acestea.Reţinerea fiind o măsură ce facilitează activitatea de cercetare specifică poliţiei, a fost lăsată în competenţa organelor de cercetare. Organele de cercetare penală1 în situaţia când efectuează urmărirea penală în cazul constatării îndeplinirii condiţiilor pentru luarea măsurilor arestării preventive 1 Art. 137 C.proc.pen

159

sau a obligării de a nu părăsi localitatea pot să facă propuneri în acest sens procurorului, care va aprecia şi va dispune după caz [art. 233 alin. (2) şi art.236 alin. (1) C. procedură .penală. 5. Înlocuirea măsurilor preventive1

Pe parcursul procesului penal, măsurile aplicate pot fi înlocuite cu alte măsuri sau revocate atunci când s-a schimbat temeiul care a stat la baza luării măsurii art. 139 alin(3) C. procedură .penală.. Măsurile preventive sunt luate numai dacă, pe lângă îndeplinirea condiţiilor legale există şi constatări ale magistratului că sunt oportune. Deci, când se constată că nu mai este oportun a se menţine măsura arestării se va înlocui cu măsura obligării de a nu se părăsi localitatea sau, dimpotrivă, dacă nu este respectată dispoziţia de a nu se părăsi localitatea, măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi înlocuită cu arestarea.Pentru înlocuirea unei măsuri cu alta este necesar ca prima măsură să fie legală şi să fie îndeplinite condiţiile legale pentru luarea celei de a doua măsuri. Înlocuirea unei măsuri cu alta se poate dispune de organul judiciar (procuror sau instanţa de judecată) care conduce procesul penal în momentul când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. S-ar impune ca în cadrul procedurii de prelungire a arestării preventive (art. 159 C. procedură. penală) în caz de neprelungire instanţa să aibă dreptul de a schimba măsura arestării cu obligarea de a nu părăsi localitatea dacă apreciază că este oportun. 6. Revocarea măsurilor preventive În concordanţă cu dispoziţiile art. 23 alin. (6) din Constituţie, în cazul în carese constată că nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere [art. 139 alin. (2) C. procedură .penală.Dacă măsura preventivă a fost luată de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze pe acesta despre schimbarea ori încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii. Revocarea se dispune de organul judiciar care a luat măsura sau cel care conduce procesul penal în cazul în care cauza a ajuns într-o altă fază (a fost

1 Articolul 139 C.proc.pen

160

sesizată instanţa sau aceasta s-a dezinvestit pentru restituirea cauzei la procuror sau a declinat cauza altei instanţe). Revocarea măsurilor preventive se dispune în următoarele ipostaze: 1) Nu mai exista vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive (art.139 alin.2 C. procedură .penală.); 2) Măsura preventivă a fost dispusă cu încălcarea prevederilor legale (art.139 alin.3 C. procedură. penală.); 3) Instanţa de judecată constată,pe baza unei expertize medico-legale ca cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată in reţeaua medicală a Direcţiei Generale a Penitenciarelor (art.139 alin.3 C. procedură. penală.). Ca şi in cazul înlocuirii măsurilor preventive,organul de cercetare penala nu poate cu excepţia reţinerii-să revoce in starea măsurile preventive. Dacă el constată încetarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii preventive ,are obligaţia de a-l informa pe procuror,pentru ca acesta să procedeze în mod corespunzător. Procedura revocării acestor măsuri se aplică chiar dacă organul judiciar urmează să-şi decline competenta. Dispunerea revocării măsurii preventive implică repunerea învinuitului sau inculpatului in starea de drept iniţială,fără a mai fi supus vreunei constrângeri decurgând din masurile preventive, spre deosebire de înlocuirea măsurii preventive,când învinuitul sau inculpatul rămâne supus unei constrângeri prevăzute de noua măsură preventivă. Dispoziţiile privind revocarea măsurilor preventive sunt prezente şi în cuprinsul Constituţiei României. Astfel, potrivit art. 23 alin. 9, eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie,dacă motivele acestor măsuri au dispărut .Când măsura preventivă a fost luată,în cursul urmăririi penale, de procuror sau de instanţă, procurorul, dacă apreciază că informaţiile primite de la organul de cercetare penală justifică revocarea măsurii dispune aceasta sau, după caz, sesizează instanţa. Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu instanţa, pentru revocarea măsurii preventive luate de către aceasta,când constată el însuşi că nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii. 7. Încetarea de drept a măsurilor preventive1

Comparativ cu luarea, înlocuirea şi revocarea măsurilor preventive, a căror


161

oportunitate este apreciată de organele judiciare, încetarea măsurilor preventive operează de drept în următoarele situa ii (art. 140 şi art. 350 alin.ț 3 C .procedură penală. a)la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare sau la expirarea termenului prevăzut în art. 160b alin 1 daca instan aț nu a procedat la verificarea legalită ii i temeiniciei arestării preventive înț ș acest termen1; b)în caz de scoatere de sub urmărire şi încetare a urmăririi penale,sau de încetare a procesului penal ori de achitare; c)când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primăinstanţă,durata arestării a atins jumătatea maximului2 pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii; în această ipoteză, sunt aplicabile dispoziţiile art.159 alin.13 C .procedură .penală. potrivit cărora durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşii 180 de zile. c)când instanţa pronunţă o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive; d)când instanţa pronunţă o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă; e)când se pronunţă pedeapsa cu amenda; f)când instanţa dispune aplicarea unei măsuri educative; g)în caz de condamnare la pedeapsa închisorii la care se aplică în întregime graţierea. Când se pronunţă o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare,aici nu se mai poate vorbi de existenţa măsurii preventive, ci de executarea unei pedepse, no iuni care nu sunt sinonime,după cum am precizat anterior.ț În cazurile de mai sus, instanţa de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, ori procurorul în cazul reţinerii, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală, are obligaţia să dispună punerea de îndată în libertate a celui reţinut sau arestat, trimiţând administraţiei locului de deţinere o copie de pe dispozitivul hotărârii sau ordonanţă, ori un extras cuprinzând următoarele men iuni:ț 1)datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului: 2)numărul mandatului de arestare: 3)numărul şi data ordonanţei sau a hotărârii prin care s-a dispus liberarea: 4)temeiul legal al liberării.1 Potrivit art. 160b alin (1) C.proc.pen.,”În cursul judecă ii,instan a verifică periodic,dar nu mai târziu de 60 de zile,legalitatea iț ț ș temeinicia arestării preventive”2 Art. 159 alin (13) C proc.pen :”Instan a poate acorda i alte prelungiri,fiecare neputând depă i 30 de zile(…).Durata totală a arestăriiț ș ș preventive în cursul urmăririi penale nu poate depă ii un termen rezonabil i nu mai mult de 180 de zile”ș ș

162

8. Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra luării, revocării sau încetării de drept a măsurilor preventive. Modificările aduse legisla iei procesual penale privind măsurileț preventive au avut in vedere asigurarea de noi garanţii în vederea respectării normelor referitoare la restrângerea libertăţii persoanei sau privarea de libertate a acesteia pe întreg cursul procesului penal. Pe această linie, se înscrie şi introducerea în Codul de procedură penală a art.140 1, art. 140 2, art.140 3 C. procedură .penală. în care sunt reglementate instituţii care reprezintă căi de atac împotriva actelor organelor judiciare de luare a unor măsuri preventive, după cum urmează: a)plângerea împotriva ordonanţei organului de cercetare penală sau aprocurorului privind măsura reţinerii; b)plângerea împotriva ordonanţei procurorului privind obligarea de a nu parăsi localitatea; c)plângerea împotriva ordonanţei procurorului privind obligarea de a nu parăsi ţara; d) căile de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul urmăririi penale privind arestarea preventivă; e)căile de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive. 9. Reţinerea Reţinerea este singura măsură preventivă privativă de libertate care poate fi luată atât de procuror cât şi de organul de cercetare penală pe o durată de cel mult 24 de ore. Ea poate fi dispusă numai în faza de urmărire penală şi numai faţă de învinuit. În literatura de specialitate s-a făcut distincţia între reţinere, ca măsură preventivă, şi următoarele 3 noţiuni similare: 1)prinderea sau capturarea infractorilor, în sensul art. 465 alin. 3 C. proc. pen. (în caz de infracţiune flagrantă) şi art. 215 alin. 3 C. proc. pen. (în cazul actelor încheiate de comandanţii de nave şi aeronave şi de agenţii poliţiei de frontieră); 2)reţinerea persoanei de către poliţie fie pentru verificarea identităţii, fiepentru executarea unui mandate de aducere, în sensul art. 184 C. pr.pen.; 3)interdicţia de a se îndepărta din sala de judecată până la terminarea cercetării judecătoreşti (astfel, conform art. 328 C. pr.pen., martorii ascultaţi

163

rămân în sală la dispoziţia instanţei până la terminarea actelor de cercetare judecătorească care se efectuează în şedinţa respectivă). Din dispoziţiile art. 143 C. pr.pen., rezultă că reţinerea poate fi luată dacă sunt îndeplinite cumulative următoarele condiţii1: a)să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta; b)pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea; condiţia este îndeplinită şi în cazul în care legea prevede alternative pedeapsa închisorii sau amenda; c)să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 C. pr.pen., oricare ar filimitele prevăzute de legea pentru fapta săvârşită. Potrivit art. 143 alin. 1 şi 12 C. pr. pen. măsura reţinerii poate poate fi dispusă de către: - organul de cercetare penală, ipoteză în care acesta va încunoştinţa de îndată pe procuror; - procuror, care va încunoştinţa despre măsura luată pe conducătorul parchetului din care face parte. Organul de cercetare penală sau procurorul dispune măsura reţinerii prin ordonanţă de reţinere, în care, pe lângă menţiunile generale ce se cer în cazul luării măsurilor preventive, trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început. Aceleaşi menţiuni vor fi făcute şi în ordonanţa de punere în libertate. Potrivit art. 1371 C. pr.pen., persoanei reţinute i se aduc la cunoştinţă, de îndată, motivele reţinerii. Această obligaţie procesuală organelor judiciare a fost reglementată distinct în conţinutul art. 143 alin 11 C. pr.pen., unde se stipulează că învinuitul faţă de care se dispune măsura reţinerii i se va aduce la cunoştinţă următoarele:- că are dreptul de a-şi angaja un apărător;- că are dreptul de a nu face nici o declaraţie;- că în ipoteza în care va face declaraţii, acestea pot fi folosite şi împotriva sa. Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. În ipoteza în care persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, timpul respective se va scădea din durata reţinerii. Reţinerea nu poate fi prelungită. Dacă în timpul reţinerii se întrevede necesitatea privării de libertate continuare, prin depăşirea termenului legal de 24 de ore, se poate dispune 1 Articolul 143 C.proc.pen

164

înlocuirea reţinerii cu o altă măsură preventivă mai gravă. În acest caz, organul de cercetare penală are obligaţia de a înainta procurorului, în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului, un referat motivate cu propunere în acest sens (art. 144 alin. 3 C. pr.pen.). Dacă reţinerea a fost dispusă de către procuror iar acesta consider că se impune a fi luată măsura arestării preventive, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reţinerii va sesiza instanţa de judecată, potrivit art. 146 C. procedură .penală. Unele dispoziţii speciale privind reţinerea sunt cuprinse în Constituţia României. Astfel, potrivit art. 72 alin. 3, deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut fără încuviinţarea Camerei din care face parte şi numai după ascultarea sa. Cu toate acestea, în caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut. Ministrul Justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, dispune imediat revocarea acestei măsuri. Măsura preventivă a reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală sau procuror faţă de o persoană, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta. Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 ore. Din durata măsurii reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei. În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat. În mod cu totul excepţional, minorul între 14 şi 16 ani, care răspunde penal,poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul procurorului, pentru o durată ce nu poate depăşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare. Reţinerea poate fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror, pentru o durată de cel mult 10 ore. Legea procesual penală conţine câteva prevederi speciale pentru minori. Astfel, minorul între 14 şi 16 ani poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de cercetare penală , în mod cu totul excepţional , cu îndeplinirea următoarelor condiţii, potriv. Art. 160 alin. 1 C.pr.pen., introdus prin Legea nr.281/2003: a)minorul sa răspundă penal;

165

b)să existe date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare; c)înştiinţarea procurorului care exercită supravegherea urmăririi penale. Durata reţinerii este de cel mult 10 ore. Măsura poate fi prelungită de către procuror, prin ordonanţă, numai dacă se impune,pentru o durată de cel mult 10 ore.Din aceste prevederi legale rezultă că pentru minorii între 16 şi 18 ani se aplică procedura comună a luării măsurii reţinerii. Cu toate acestea există dispoziţii derogatorii şi în această situaţie , constând în obligaţia pe care o are organul judiciar de a încuniştiinţa,imediat,părinţii ,tutorele, persoana în îngrijire sau supravegherea căreia se află minorul ori alte persoane pe care le desemnează acvesta despre măsura luată. 10. Obligarea de a nu părăsii localitatea1

Obligarea de a nu părăsi localitatea este o măsură preventivă care constă în îndatorirea impusă învinuitului inculpatului de a nu părăsi localitatea în care locuieşte fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus această măsură. Motivele care impun luarea măsurii sunt următoarele: a)prevenirea eventualei sustrageri a învinuitului sau inculpatului de la urmărire sau de la judecată, mai ales atunci când starea sănătăţii, vârsta înaintată a acestuia sau alte împrejurări nu permit luarea măsurii arestării; b)pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sauînchisoarea; condiţia este îndeplinită şi în cazul în care legea prevede alternative pedeapsa închisorii sau amenda. În ceea ce priveşte organul competent, obligarea de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă: a)de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, şi numai pentru cel mult 30 zile; b)de instanţa de judecată, prin încheiere, în cursul judecăţii. Durata măsurii preventive este reglementată diferit, în funcţie de fazaprocesuală în care se dispune. Astfel, în faza urmăririi penale, durata măsurii nu poate depăşi 30 de zile,afară de cazul când ea este prelungită, în condiţiile legii. Prelungirea măsurii, în cursul fazei de urmărire penală se dispune, în caz de necesitate şi numai motivate, de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. Prin prelungirea măsurii, în condiţiile legii, se poate ajunge la obligarea1 Articolul 145 C proc.pen

166

învinuitului sau a inculpatului de a nu părăsi localitatea pe o durată maximă de un an. În mod excepţional, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani sau mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani (art. 145 alin. 2 C. pr.pen.). Instanţa de judecată competent, primind dosarul de la procuror, dispune asupra prelungirii măsurii în termen de 24 de ore, prin încheiere. Încheierea prin care s-a dispus prelungirea obligării de a nu părăsi localitatea poate fi atacată cu recurs de procuror sau de învinuit ori inculpate, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea obligării de a nu părăsi localitatea nu este suspensiv de executare. În faza de judecată, având în vedere că legea (art. 145 alin. 2 C. pr.pen.) nu precizează durata decât pentru faza de urmărire penală, obligarea de a nu părăsi localitatea se poate dispune până la soluţionarea cauzei, neexistând, deci, o limitare de timp. Actele prin care organele judiciare dispun obligarea de a nu părăsi localitatea (ordonanţa procurorului, încheierea instanţei de judecată) se aduc la cunoştinţa învinuitului sau inculpatului. De asemenea, acestea se comunică, în copie, secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul. În cazul în care învinuitul sau inculpatul nu respectă măsura obligării de a nu părăsi localitatea, împotriva lui se poate lua una din celelalte măsuri preventive, cu condiţia îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege pentru luarea acelor măsuri.

10. Obligarea de a nu părăsi ţara Ca măsură preventivă, obligarea de a nu părăsi ţara a fost introdusă în legislaţia procesual penală prin Legea nr. 281/2003, reprezentând o instituţie a cărei necesitate a fost remarcată anterior procesului legislativ în literatura de specialitate1. Din analiza art. 1451 C. pr.pen., rezultă că obligarea de a nu părăsi ţara reprezintă o măsură preventivă care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus această măsură. Condiţiile necesare pentru luarea acestei măsuri,competenţa, procedura de punere în aplicare,precum şi durata măsurii sunt aceleaşi ca şi în cazul 1 Pentru detalierea acestei măsuri preventive,a se vedea Al. uculeanu,Obligarea de a nu părăsii ara,în R.D.P.nr 4/2004,p.108Ț ț

167

obligării de a nu părăsi localitatea, dispozi iile art. 145 C. pr.pen. aplicându-țse în mod corespunzător. În ceea ce priveşte organul competent, obligarea de a nu părăsi ţara poate fi dispusă: - de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, pentru cel mult 30 de zile; - de instanţa de judecată, prin încheiere, în cursul judecăţii. Procedura luării acestei măsuri, durata şi căile de atac sunt cele menţionate în art. 145 C.pr.pen. pentru obligarea de a nu părăsi localitatea. După luarea acestei măsuri organul judiciar comunică copia ordonanţei sau a încheierii persoanei faţă de care s-a dispus măsura, secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul, organelor competente să elibereze paşaportul şi lucrătorilor Poliţiei de Frontieră. Ca o consecinţă a luării acestei măsuri învinuitului i se va putea refuza eliberarea unui paşaport sau, dacă are deja unul, i se va ridica provizoriu pe durata luării măsurii. 11. Arestarea preventivă Arestarea preventivă este o măsură preventivă privativă de libertate, prin care organul judiciar competent dispune deţinerea învinuitului sau inculpatului pe durata şi în condiţiile prevăzute de lege, în locuri special destinate acestui scop, în interesul urmăririi penale sau al judecăţii. În raport cu cele două calităţi procesuale pe care le poate avea o persoană faţă de care se desfăşoară activitatea procesuală penală, legea a reglementat această măsura în două modalităţi: a)arestarea preventivă a învinuitului; b)arestarea preventivă a inculpatului. Împotriva încheierii prin care s-a dispus în timpul urmăririi penale arestarea preventivă a învinuitului sau a inculpatului sau prelungirea arestării preventive ca şi împotriva încheierii dată în cursul judecăţii prin care s-a dispus luarea, menţinerea arestării preventive, învinuitul sau inculpatul poate face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Persoanei arestate preventiv i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, în limba pe care o în elege, motivele arestării. Învinuirea i se aduce la cunoştinţa celuiț arestat, în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. De asemenea, că are dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.

168

Preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă formulată de procuror, care se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a învinuitului sau inculpatului. Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii iar învinuitul sau inculpatul este adus în faţa judecătorului. Măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către judecător în prezenţa apărătorului, în afară de cazul când este dispărut, se află în străinatate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată. În aceste cazuri, învinuitul sau inculpatul va fi ascultat imediat ce a fost prins sau s-a prezentat. Judecătorul încunoştiinţează despre măsura arestării preventive în termen de 24 de ore un membru al familiei învinuitului sau inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta. Minorilor arestaţi preventiv li se asigură pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv ce au depaşit 18 ani drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă. Atunci când s-a dispus arestarea preventivă a unui învinuit sau inculpat minor se încunoştinţează în termen de 24 de ore părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează acesta, precum şi serviciul de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în prima instanţa cauza. Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie sub controlul judiciar sau pe cauţiune, în condiţiile expres prevăzute de lege. Organul judiciar dispune ca pe timpul liberării provizorii sau pe cauţiune inculpatul să respecte una sau mai multe din obligaţiile prevăzute de lege. Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune se dispune, la cerere, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii de instanţa de judecată. Cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune poate fi făcută atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii de către învinuit sau inculpat, soţul ori rudele apropiate ale acestuia. Cuantumul cauţiunii este de cel puţin (1000 RON). Consemnarea cauţiunii se face pe numele învinuitului sau inculpatului şi la dispoziţia instanţei care a stabilit cuantumul cauţiunii.

169

Cauţiunea se restituie în condiţiile legii. De asemenea, legea prevede situaţiile în care cauţiunea nu se restituie. Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune poate fi revocată în condiţiile legii. În caz de revocare a liberării provizorii, instanţa dispune arestarea preventivă a inculpatului sau a învinuitului. Împotriva încheierii instanţei prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii se poate face recurs. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Recursul se judecă în termen de 2 zile. 10.1. Arestarea preventivă a învinuitului. Potrivit art.229 C.pr.pen., învinuitul este persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa. Condiţiile necesare luării măsurii arestării preventive a învinuitului sunt următoarele (art. 146 alin.1 C.pr.pen): a)să existe probe sau indiciii temeinice că învinuitul a savârşit o faptă prevăzută de legea penală; b)pentru fapta săvârşită, legea să prevadă fapta detenţiunii pe viaţă sau închisoarea; dacă legea prevede alternativ pedeapsa închisorii sau amenda, măsura nu se va mai putea dispune; c)sa existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 Cpr.pen.; d)sa fie necesara privarea de libertate a învinuitului în interesul urmăririi penale. În ceea ce priveşte organul competent, arestarea învinuitului poate fi dispusă numai de către instanţa de judecată, indiferent de faza procesuală aflată în curs. Prin Legea nr. 281/2003 se prevedea posibilitatea procurorului de a dispune arestarea preventivă, cu titlu provizoriu, pe parcursul urmăririi penale. Prin revizuirea Constituţie, în art.23 alin. 4 s-a stipulat că arestarea preventivă se dispune de judecător, şi nu de magistrat, ceea ce a condus la necesitatea modificării Codului de procedură penală prin Ordonanţa de Urgenţă nr.109/2003. În funcţie de reglementările existente, vom trata distinct arestarea învinuitului în faza de urmărire penală şi arestarea preventiva în faza de judecată. În faza de urmărire penală , procurorul,din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea preventivă a învinuitului, va prezenta dosarul cauzei cu propunere motivată în acest sens instanţei de judecată competente.

170

Condiţia preliminară obligatorie pe care trebuie să o îndeplinească procurorul este aceea de a proceda la ascultarea învinuitului în prezenţa apărărorului. Potrivit art. 146 alin. 2 C.pr.pen. dosarul cauzei va fi prezentat, după caz: - preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa sa judece cauza în fond; - preşedintelui instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se afla locul de detenţie; - unui judecător delegat de preşedintele instanţei. Judecătorul desemnat să soluţioneze propunerea de arestare preventivă va fixa termenul de soluţionare, precizând ziua şi ora. În ipoteza în care învinuitul se află în stare de reţinere, termenul fixat se va afla în interiorul celor 24 de ore cât durează reţinerea.Termenul fixat se comunică apărătorului , ales sau desemnat din oficiu, şi procurorului. Soluţionarea propunerii de arestare preventivă se va desfăşura în sala de consiliu. Completul de judecată este format dintr-un singur judecător, indifferent de natura infracţiunii. Participarea procurorului este obligatorie. Procurorul va asigura prezenţa învinuitului în faţa judecătorului. În ipoteza în care acesta se află în stare de reţinere aducerea în faţa instanţei nu comportă probleme, dar, dacă învinuitul se află în stare de libertate şi se sustrage de la desfaşurarea proceurii judiciare, urmează ca arestarea preventivă să fie dispusă în absenţa sa. Se va proceda la soluţionarea propunerii de arestare preventivă în lipsa învinuitului dacă acesta nu poate fi adus în faţa judecătorului din cause de sănătate, din cause de forţă majoră ori de stare de necesitate. Aceeaşi soluţie se impune şi pentru cazul în care se constată că învinuitul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărirea penală. După ascultarea învinuitului judecătorul va soluţiona de îndata propunerea de arestare, prin admiterea ori respingerea acesteia.În cazul în care judecătorul nu este de acord cu propunerea procurorului va dispune continuarea anchetei penale cu învinuitul în stare de libertate. Dacă se constată temeinicia propunerii,se va dispune prin încheiere, arestarea preventivă a învinuitului.În cuprinsul încheierii se vor indica în concret temeiurile care justifică luarea măsurii preventive, precum şi durata măsurii, care nu poate fi mai mare de 10 zile. Pe lângă încheierea de arestare preventivă judecătorul va emite, de urgenţă, mandatul de arestare care va cuprinde: a)instanţa care a dispus luarea măsurii preventive; b)data şi locul emiterii;

171

c)numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare; d)numele şi prenumele învinuitului; e)arătarea faptei care formează obiectul învinuirii şi denumire infracţiunii; f)durata pentru care e dispusă arestarea; g)semnătura judecătorului. Un exemplar al mandatului de arestare va fi înmânat arestatului şi un alt exemplar va fi trimis lucrătorilor de poliţie pentru a fi predat la locul de deţinere. Încheierea instanţei poate fi atacată cu recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă. În faza de judecată se poate dispune arestarea preventivă a învinuitului de către preşedintele completului de judecată în următoarele cazuri: - în cazul infracţiunilor de audienţă; conform art.299 alin.2 C.pr.pen. instanţa de judecată constată fapta, identifică făptuitorul, încheie un process-verbal, după care poate dispune, cu respectarea condiţiilor legale, arestarea preventivă a învinuitului prin încheiere de şedinţă; - în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane, în condiţiile art. 337 C.pr.pen.; arestarea învinuitului este dispusă, în această situaţie, prin sentinţă de dezînvestire. În ambele situaţii, preşedintele completului de judecată emite un mandat de arestare a învinuitului. Învinuitul arestat este trimis de îndată procurorului împreună cu mandatul de arestare şi procesul-verbal de constatare a infracţiunii de audienţă, în scopul efectuării urmăririi penale. Arestarea preventivă a învinuitului nu poate fi prelungită. La expirarea termenului de 10 zile, trebuie emisă ordonanţa de punere în libertate . Excepţie face cazul în care învinuitul a fost pus sub inculpare şi s-a dispus arestarea acestuia ca inculpat. 10.2. Arestarea preventivă a inculpatului Potrivit art.23 C.pr.pen., inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală. Condiţiile necesare luării măsurii arestării preventive a inculpatului sunt următoarele: a) să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; b) să fie pusă în mişcare acţiunea penală; c) să existe unul din cazurile prevăzute în art.148 C.pr.pen.;

172

d) pentru fapta săvârşită , legea să prevadă pedeapsa cu închisoarea, în anumite limite, astfel, în cazul infracţiunilor flagrante, pedeapsa închisorii trebuie să fie mai mare de 1 an, când se apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, pedeapsa închisorii trebuie să fie mai mare de 4 ani, iar în cazurile prevazute de art.148 lit. c-f şi i, măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa închisorii este detenţiune pe viaţă sau închisoare mai mare de 4 ani; e) inculpatul să fie ascultat de către procuror şi de către judecător, înainte de a se dispune luarea măsurii. Cu titlu de excepţie măsura arestării preventive a inculpatului poate fi dispusă fără ascultarea acestuia în următoarele cazuri (art.150 alin 1 C.pr.pen.) : 1)inculpatul este dispărut; 2)inculpatul se află în străinătate; 3)există probe din care rezultă că inculpatul se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată; în ipoteza în care mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat; 4)inculpatul aflat în stare de reţinere ori arestat nu poate fi adus în faţa judecătorului din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate; 5) să fie necesară privarea de libertate a inculpatului pentru buna desfăşurare a procesului penal. Din analiza acestor condiţii, rezultă că pentru luarea arestării preventive a inculpatului, se cer a fi îndeplinite condiţiile arătate la arestarea învinuitului, la care se adaugă unele cerinţe specifice: a) punerea în mişcare a acţiunii penale; b) pedeapsa închisorii în anumite limite. La fel ca în cazul tuturor măsurilor preventive luarea măsurii arestării inculpatului este facultativă,ea fiind apreciată sub aspectul oportunităţii de către organele judiciare. În ceea ce priveşte organul competent, arestarea preventivă a inculpatului se dispune numai de către instanţa de judecată, atât în cursul urmăririi penale cât şi pe parcursul fazei de judecată. Potrivit art. 151 alin.1 C.pr.pen., după întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, judecătorul emite de îndată mandat de arestare. Potrivit art. 151 alin. 3, mandatul de arestare trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: a) instanţa care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului: b) data şi locul emiterii;

173

c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de executare; d) datele privitoare la persoana inculpatului, prev. în art. 70 C.pr.pen. şi codul numeric personal; e) arătarea faptei ce formează obiectul inculpării şi denumirea infracţiunii; f) încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prev. de lege; g) temeiurile concrete care determină arestarea; h) ordinul de a fi arestat inculpatul; i) semnătura judecătorului. Mandatul de arestare este individual. În situaţia în care prin aceeaşi hotărâre se dispune arestarea mai multor inculpaţi pentru fiecare trebuie să se emită câte un mandat de arestare, deoarece acesta este actul de procedură în temeiul căruia locul de deţinere preventivă primeşte şi îl deţine pe cel arestat. Mandatul de arestare se pune în executare, de regulă, de către organele de poliţie, legea reglementând două modalităţi distincte, după cum măsura arestării a fost dispusă în prezenţa inculpatului sau în lipsa acestuia. În cazul în care inculpatul a fost prezent şi mandatul de arestare a fost emis după ascultarea acestuia, judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un lat exemplar îl trimite organului de poliţie, pentru a fi predat la locul de deţinere odată cu inculpatul arestat.(art. 152 alin. 1 C.pr.pen.). 10.2.1. Arestarea preventivă a inculpatului în cursul fazei de urmarire penală. Potrivit art. 149 alin. 1 C.pr.pen. procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cecetare penală,constatând îndeplinirea condiţiilor legale, va propune judecătorului luarea măsurii preventive a inculpatului.Propunerea de arestare preventiva, împreună cu dosarul cauzei, va fi prezentată preşedintelui instanţei căreia I-ar fi reveni competenţa sa judece cauza în fond sau al instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de diţinere ori judecătorului delegat de preşedintele instanţei.Preşedintele instanţei sau judecătorul delegat va fixa ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă,ţinând cont de următoarele aspecte:a)ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă se fixează până la expirarea mandatului de arestare preventivă a învinuitului devenit inculpat;b)ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă se fixează până la expirarea celor 24 de ore de reţinere a învinuitului devenit inculpat.

174

Dacă inculpatul se găseşte în stare de libertate, judecătorul nu este ţinut de vreun termen exprews, fiind însă obligat să respecte prin dispoziţiile sale principiul operativităţii procesului penal.Termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă se comunică apărătorului inculpatului, ales sau desemnat din oficiu şi procurorului.Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camerea de consiliu, în condiţii de nepublicitate. Completul de judecată e format dintr-un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii. Participarea procurorului este obligatorie. Participarea inculpatului este , de asemenea, obligatorie. În cazul în care inculpatul se afla arestat sau î stare de reţinere, aducerea lui în faţa judecătorului reprezintă o obigaţie procesuală a procurorului,potriv art.149 alin.3 C.pr.pen . Există însa ipoteze legale în care se poate dispune arestarea preventivă a inculpatului fără ca acesta să fie present după cum urmează: -inculpatul reţinut sau arestat nu poate fi adus în faţa judecătorului din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate; -inculpatul este dispărut; -inculpatul se află în străinătate; -inculpatul se sustrage de la urmărire sau de judecată. Participând la judecată, inculpatul va fi ascultat în mod obligatoriu , cu excepţia cazurilor în care propunerea de arestare preventivă este soluţionată în absenţa acestuia. Admiterea ori respingerea propunerii de arestare preventivă se face prin încheiere motivată, care poate fi atacată cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi , şi de la comunicare pentru cei lipsă. În caz de admitere a propunerii de arestare preventivă, încheierea conţinând temeiurile care justifică măsura, va fi însoţită de mandatul de arestare, emis de urgenţă, şi care conând temeiurile care justifică măsura, va fi însoţită de mandatul de arestare, emis de urgenţă, şi care coţine menţiunile arătate in art. 151 C.pr.pen. 10.2.2. Arestarea inculpatului în cursul judecăţii . În ipoteza în care s-a dispus, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a inculpatului arestat, dosarul va fi înaintat instanţei cu cel puţin 5 zile de la expirarea mandatului de arestare sau, după caz, a duratei prin care a fost dispusă prelungirea arestării. În această situaţie ,instanţa de judecată va verifica din oficiu, în camera de consiliu, egalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea măsurii, conform art.300 C.pr.pen.

175

Această verificare din oficiu a măsurii preventive poate avea următoarele 2 consecinţe: a) menţinerea arestării preventive, prin încheiere,dacă se constată temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate; b) revocarea arestării preventive prin încheiere, dacă se constată cătemeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate; în acest caz, inculpatul va fi pus de îndata în libertate. c) măsura arestării preventive poate fi dispusa şi în timpul fazei de judecată. Arestarea se dispune printr-o încheiere. Încheierea poate fi atacată separate cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi , şi de la comunicare, pentru ce lipsa. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare.Instanţa de recurs va primi dosarul în termen de 24 de ore de la declararea căi de atac , fiind obligată de a se pronunţa în termen de 3 zile. De asemenea, similar fazei de urmărire penală , se va întocmi un mandat de arestare,conform art.151 C.pr.pen. Durata măsuri arestarii preventive este în cursul judecăţii, conf. Art.23 alin. 6 din Constituţie şi art.160 C.pr.pen./56, de cel mult 60 de zile,după care instanţa are obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia măsurii, dispunând, după caz revocarea ori menţinerea măsurii preventive. Se observă că, terminologic, în cursul fazei de urmărire penală instanţa va prelungi arestarea preventivă, în timp ce în faza judecăţii organul judiciar va proceda la menţinerea măsurii. Finalitatea este aceeaşi, după cum aceleaşi sunt şi circumstanţele care conduc la această dispoziţie, şi anume menţinerea temeiurilor care au determinat arestarea preventivă ori apariţia unor temeiuri noi care să justifice privarea de libertate. Măsura arestării preventive se poate dispune şi faţă de un inculpat care a mai fost arestat anterior în aceeaşi cauză cu condiţia de a se constata apariţia unor elemente noi care să facă necesară privarea de libertate. 11. Arestarea preventivă a minorului Inculpatul minor între 14 şi 16 ani va putea fi arestat preventiv cu îndeplinirea următoarelor condiţii: a) minorul să răspundă penal; b) pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este invinuit este

176

detenţiunea pe viaţa sau închisoarea de 10 ani ori mai mare; c) altă măsură preventivă nu este suficientă. Pentru incupatul minor între 16 şi 18 ani arestarea preventivă se va dispune cu îndeplinirea condiţiilor impuse de procedura comună în materie. Inculpatul minor între 14 şi 16 ani va putea fi arestat, în cursul urmăririi penale pentru cel mult 15 zile. În mod excepţional, măsura poate fi prelungită, fiecare prelungire neputând depăşi de asemenea, 15 zile. În total, arestarea preventivă nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de zile. Dacă pedeapsa prev. de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale va fi de 180 de zile. În cursul judecăţi, măsura arestării preventive a inculpatului minor între 14 şi 16 ani nu este condiţionată de respectarea unui termen limită. Instanţa are însă obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia arestării în mod periodic, dar nu mai tâtziu de 30 de zile. Inculpatul minor între 16 şi 18 ani va putea fi arestat, în cursul urmăririi penale, pentru cel mult 20 de zile. Măsura poate fi prelungită, de fiecare dată cu 20 de zile astfel încat durata privării de libertate să se circumscrie unui termmen rezonabil, şi nu mai mult de 90 de zile. În mod excepţional, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiune pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale va fi de 180 de zile. În cursul judecăţii, măsura arestării preventive a inculpatului minor între 16 şi 18 ani nu este condiţionată de respectarea unui termen limită. Instanţa are însă obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia arestării în mod periodic, dar nu mai târziu de 40 zile. Odată cu dispoziţia de arestare preventivă a unui minor, judecătorul încunoştiinţează despre aceasta parinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul ori alte personae pe care le desemnează acesta, precum şi serviciul de reintegrare socială a infractorilor şide supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia I-ar reveni să judece în primă instanţă cauza. Despre îndeplinirea acestei obligaţi procesuale, judecătorul va întocmi un process-verbal. Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile, potrivit art.160 alin.4 C.pr.pen. 12. Prelungirea duratei arestării preventive în cursul urmăririi penale1

1 Articolul 155-159 C.proc.pen

177

Dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate instanţa este în drept să prelungească, motivat, arestarea preventivă. Prin aceste prelungiri, durata arestarii preventive nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 de zile.Dosarul cauzei va fi depus la instan ă,împreună cu propunerea de prelungire a arestării preventiveț întocmită de procurorul care efectuează urmărirea penală,cu cel pu in 5 zileț înainte de expirarea duratei arestării preventive i va putea fi consultat deș apărător. Propunerea de prelungire a arestării preventive se solu ionează in cameraț de consiliu de un singur judecător indiferent de natura infrac iunii.În cazul înț care judecatorul acordă prelungirea aceasta nu poate depă i 30 de zile.ș În ipoteza în care prelungirea arestării preventive este solicitată de către organul de cercetare penală, propunerea acestuia va fi avizată de procurorul de supraveghere şi inaintată instanţei cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării.Propunerea se anezează adresei de sesizare a instanţei. În cuprinsul adresei se pot indica de către procuror şi alte motive care justifică prelungirea măsurii. Este posibil ca instanţa care a dispus arestarea preventivă să fie ierarhic inferioară instanţei competente să acorde prelungirea. În acest caz propunerea de prelungire a arestării preventive va fi înaintată instanţei competente conform art.155 alin. 2 C.pr.pen. În ipoteza în care infracţiunea care formează obiectul cauzei este de competenţa exclusivă a procurorului, acesta va putea sesiza instanţa competentă, cu el puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării, cu propunerea de prelungire.Diferenţa faţă de situaţia în care prelungirea este solicitată de organul de cercetare penală constă în lipsa avizului şefului ierarhic. Când în aceeaşi cauză se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi, pentru care durata arestării preventive expire la date diferite,procurorul care sesizează instanţa pentru unul din inculpaţi va sesiza, totodată, instanpentru care durata arestării preventive expire la date diferite,procurorul care sesizează instanţa pentru unul din inculpaţi va sesiza, totodată, instanţa şi cu privire la ceilalţi inculpaţi. În vederea soluţionării propunerii de prelungire a arestării preventive procurorul va înainta instanţei de judecată competente dosarul cauzei. Apărătorul învinuitului sau inculpatului are dereptul de a consulta dosarul cauzei.

178

În termen de 24 de ore de la primirea dosarului, instanţa de judecată va soluţiona cererea de prelungire a arestarii preventive prin încheiere, cu respectarea urmatoarelor reguli de procedură: a) completul de judecată este format dintr-un singur judecător , indiferent de natura infracţiunii; b) participarea inculpatului arestat este obligatorie; în cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital şi din cauza sţarii sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri deosebite în care depasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului dar numai în prezenţa apărătorului,căruia I se dă cuvântul pentru a pune concluzii; c) participarea procurorului este obligatorie. Instanţa hotăreşte asupra prelungirii arestării inculpatului printr-o încheiere. Această încheiere poate fi atacată cu recurs de procuror saiu de inculpat.Termneul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi,şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare, ceea ce înseamnă că încheierea prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive îşi produce efectele prin menţinerea stării de arrest a inculpatului pe perioada judecării recursului. Participarea inculpatului la judecarea recursului este obligatorie. Potrivit art.159 alin. 11 C.pr.pen., măsura dispusă de instanţa se comunică administraţiei locului de deţinere , care este obligată să o aducă la cunoştinţă inculpatului. În ipoteza în care încheierea instanţei de judecată nu este atacată cu recurs, instanţa va restitui dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs. Prelungirea acordată nu va putea depaşi 30 de zile. Pot fi acordate şi alte prelungiri,fără a se putea, însă , depaşi un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. Împotriva persoanelor juridice se pot dispune următoarele măsuri preventive ( art. 479 alin. 1 C.pr.pen.): a) suspendare procedurii de dizolvare; b) suspendarea fuziunii,a divizării sau a reducerii capitalului social alpersoanei juridice; c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale specifice, susceptibile de aantrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice; d) interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de organul

179

judiciar; e) interzicerea de a desfaşura activităţi de natura celor în exerciţiul sau cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea. Măsurile pot fi dispuse de către judecător, în cursul urmăririi penale la propunerea procurorului,sau de către instanţă în cursul judecăţii. Măsurile preventive se vor dispune cu îndeplinirea următoarelor condiţii: 1) să existe motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă căpersoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; 2) să se asigure, în acest mod, buna desfăşurare a procesului penal. Când instan a constată că temeiurile care au determinat arestarea impun înț continuare privarea de libertate sau ca exista temeiuri noi care justifică privarea de libertate,instan a men ine,prin încheiere motivata arestareaț ț preventivă. Încheierea poate fi atacată cu recurs. Persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni al cărei cuantum nu poate fi mai mic de 5000 lei(ron), în vederea asigurării respectării măsurilor preventive dispuse. 13. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă in cursul urmăririi penale privind arestarea preventivă (art.140 C.pr.pen.) Pe parcursul urmăririi penale arestarea preventiva a învinuitului şi inculpatului se poate dispune numai de judecător prin încheiere. De asemenea revocarea ,înlocuirea,încetarea sau menţinerea arestării preventive reprezintă atribute exclusive ale judecătorului. Potriv. Art. 140 alin 1 C.pr.pen. încheierea prin care instanţa dispune, în cuesul urmăririi penale arestarea preventivă a învinuitului si inculpatului, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea măsurii poate fi atacată cu recurs. Titularii acestui recurs sunt: a) învinuitul sau inculpatul; b) procurorul; Termenul în care poate fi exercitat acest drept este de 24 de ore .Acest termen va începe să curgă fie de la pronunţare, pentru cei prezenţi, fie de la comunicare pentru cei lipsă. Deşi nu există reglementare expresă, apreciem că recursul se depune la instanţa a cărei hot. Se atacă.Aceasta are obligaţia de a înainta instanmţei de recurs dosarul cauzei în termen de 24 de ore. De asemenea, cererea de recurs poate fi depusă şi la instanţa competentă a soluţiona recursul.

180

Procedura soluţionării recursului presupune următoarele reguli procedurale: a) recursul se solţionează în condiţii de nepublicitate, în sala de consiliu; b) deşi nu există reglementări exprese, apreciem că participarea învinuitului sau inculpatului arestat este obligatorie; c) participarea procurorului este obligatorie; d) termenul maxim de soluţionare a recursului este de 48 de ore, în cazularestării învinuitului şi de 3 zile în cazul arestării inculpatului; e) pronunţarea are loc în aceeaşi zi, nefiind posibile amânările. Instanţa de recurs va admite cererea formulată urmând a dispune revocarea arestării şi punerea în libertate de îndată a învinuituluii sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat într-o altă cauză, ori va respinge recursul, urmând ca starea de privare de liberate a învinuitului sau inculpatului să continue. În termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului, dosarul se restituie instanţei a cărei hotarare a fost atacată. Recursul învinuitului sau inculpatului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive sau prin care s-a constat încetarea de drept a acestei măsuri nu este suspensiv de executare. 14. Liberarea provizorie 14.1. Preliminarii. Liberarea provizorie se poate acorda dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: infracţiunea să fie săvârşită din culpă, precum al infracţiunilor intenţionate, însă, pedeapsa prevăzută de lege să nu fie mai mare de 18 ani; să nu existe temeri că acesta va săvârşi o altă infracţiune; să se depună cauţiunea fixată de instanţa de judecată. În timpul liberării provizorii, inculpatul trebuie să respecte obligaţiile impuse de organul judiciar (să se prezinte la organele judiciare ori de câte ori este chemat etc.), a căror încălcare, cu rea-credinţă, poate conduce la revocarea măsurii. Potrivit prevederilor art. 160/1 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Rezultă, aşadar, că liberarea provizorie cunoaşte două forme alternative de aplicaţie, şi anume, liberarea sub control judiciar şi liberarea pe cauţiune. Ambele forme au caracter provizoriu şi condiţionat de îndeplinirea anumitor cerinţe legale. Acordarea liberării provizorii, în oricare dintre modalităţile sale, se face la cererea inculpatului, a soţiei acestuia şi a rudelor apropiate.

181

Cererea se poate depune în tot cursul procesului penal şi se soluţionează de către instanţă prin încheiere. La soluţionarea cererii participă persoanele prevăzute de lege (inculpat, apărător, procuror). Încheierea instanţei este supusă recursului, termenul fiind de 24 de ore. 14.2. Condiţiile liberării provizorii Acordarea liberării provizorii este cantonată în sfera infracţiunilor mai uşoare sau mergând până la limita unei gravităţi medii. Pentru a obiectiva suficient acest criteriu, art. 1602 c.pr.pen., permite dispunerea măsurii în cazul tuturor infracţiunilor săvârşite din culpă, indiferent de pedeapsa prevăzută de lege, iar în cazul infracţiunilor intenţionate numai dacă legea nu prevede pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 18 ani. Ca şi în alte ocazii se are în vedere limita maximă fixată la închisoarea respectivă şi fără a ţine seama de circumstanţele din partea generală sau specială a codului care pot influenţa deseori substanţial limitele pedepsei. Indiferent care ar fi gravitatea faptei penale, arestatul nu poate beneficia de liberarea provizorie sub control judiciar, dacă este recidivist ori există date care justifică temerea că va săvârşi o altă infracţiune. Ambele situaţii îndreptăţesc organul judiciar să nu libereze pe arestat, întrucât împrejurimile conturează personalitatea inculpatului şi prezintă argumente pentru poziţia mai severă a legii. Asemenea interdicţii şi chiar mai drastice, există în unele legislaţii regăsindu-se deopotrivă în Codul nostru din 1936. De pildă, art.124 din Codul anterior prevedea cazuri mai numeroase în care liberarea provizorie nu era permisă (ori de câte ori arestarea se întemeia pe una din ipotezele fostului art.206 alin.2,4,5-sustragerea de la urmărirea, temerea că lăsat liber nu s-ar prezenta la chemările organului judiciar, imposibilitatea stabilirii identităţii etc.). În timpul liberării provizorii sub control judiciar, inculpatul are obligaţia să respecte anumite îndatoriri care îi sunt fixate. Libertatea inculpatului, deşi neîngrădită sub aspect fizic, are anumite limite, care impun conformarea la unele îndatoriri, organul judiciar având obligaţia să controleze dacă acestea sunt respectate (de unde şi denumirea de liberare sub control judiciar). 14.3. Cererea de liberare provizorie Liberarea provizorie sub control judiciar se acordă numai în urma unei cereri anume introduce în acest sens şi niciodată din oficiu. Dreptul de a solicita liberarea o are în primul rând inculpatul arestat la care se adaugă un cerc restrâns de persoane formate din soţul acestuia sau

182

rudele apropriate. Evident, apărătorul poate introduce o cerere de liberare provizorie în numele oricăruia din cei amintiţi. Când cererea este făcută de altă persoană decât inculpatul, acesta fiind singurul interesat direct în luarea măsurii, trebuie întrebat organul competent dacă îşi însuşeşte solicitarea şi declaraţia dată în legătură cu aceasta şi se va consemna pe cerere ( art.1607 c.pr.pen.). În cursul judecăţii competenţa revine instanţei sesizate şi în faţa căreia se află dosarul în momentul solicitării.Deşi competenţa de rezolvare a cererii instanţei, aceasta nu este singura la care cererea se poate depune, legea permiţând ca solicitarea să fie introdusă şi la organul de cercetare penală, respectiv administraţia locului de deţinere. Aceste ultime organe fiind sesizate au obligaţia să înainteze cererea în 24 de ore instanţei, după cum cauza se află în curs de urmărire penală sau judecată. Cererea de liberare provizorie trebuie să cuprindă numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii. Organele judiciare competente examinează cererile de liberare provizorie de urgenţă. Dacă cererea s-a depus la instanţă, aceasta este obligată să fixeze un termen de examinare cât mai apropriat, chiar dacă acest termen devansează data deja fixată pentru judecarea cauzei. În urma examinării, organul judiciar admite sau respinge cererea. Dacă instanţa constată că toate condiţiile legale sunt îndeplinite admite cererea şi dispune punerea în libertate a inculpatului. Odată cu admiterea cererii se stabilesc obligaţiile pe care acesta le are de îndeplinit, dintre cele înscrise în art. 1602 c.pr.pen. Soluţionarea cererii se face de către instanţă prin încheiere. Copie de pe dispozitivul încheierii, ori un extras al acesteia, se trimit administraţiei locului de deţinere şi organului de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte inculpatul. Soluţia adoptată se aduce la cunoştinţă tuturor persoanelor interesate în urma primirii copiei sau extrasului de încheiere prin care s-a admis cererea de liberare, administraţia locului de deţinere este obligată să ia măsuri pentru punerea de îndată în liberate a inculpatului. Încheierea instanţei este supusă recursului (art.1608 alin.6 c.pr.pen.). termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţarea pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Inculpatul este adus la judecarea recursului numai când aceasta este necesar. 14.4. Liberarea provizorie sub control judiciar Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor

183

intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani (art.1602 C.pr.pen). Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care învinuitul sau inculpatul este recidivist ori când există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte1. Pe timpul liberării provizorii inculpatul sau învinuitul este obligat să respecte următoarele obligaţii: să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă; să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de instanţă, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat; să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura; să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme (art.1602,alin.3 C.pr.pen).2

Organul judiciar care a dispus măsura poate impune învinuitului sau inculpatului ca pe timpul eliberării provizorii să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive sau culturale sau în orice alte locuri stabilite; să nu se aproprie de persoana vătămată , membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de instanţă, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect; să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule stabilite; să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate; să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta (art.1602,alin.31 C.pr.pen). În cuprinsul încheierii sunt menţionate expres obligaţiile pe care învinuitul sau inculpatul trebuie să le respecte şi se atrage aten ia acestuia că,ț în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive. Liberarea provizorie sub control judiciar se dispune, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, de instanţa de judecată. Controlul modului în care învinuitul sau inculpatul respectă obligaţiile stabilite de instanţă revine judecătorului delegat cu executarea, precum şi procurorului şi organului de poliţie.

1 Gr Theodoru,op.cit.,p.4622 Conform art.III din O.U.G.nr.60/2006,dispozi iile din Codul de procedură penală privind obliga ia de a purta permanent un sistemț ț electronic de supraveghere au intrat în vigoare la 1 iulie 2007

184

Controlul judiciar instituit de instanţă poate fi oricând modificat sau ridicat de aceasta, în total sau în parte, pentru motive temeinice (art.1603

C.pr.pen.). 14.5. Liberarea provizorie pe cauţiune Liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda de instanţa de judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, la cerere, când s-a depus cauţiunea şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 1602 alin. (1) şi (2). Pe timpul liberării provizorii, învinuitul sau inculpatul este obligat să respecte obligaţiile prevăzute în art. 1602 alin. (3) si (31) (art. 1604

C.pr.pen.).1 Cauţiunea garantează respectarea de către învinuit sau inculpat a obligaţiilor ce-i revin în timpul liberării provizorii (art. 1605 C.pr.pen.). Cuantumul cauţiunii este de cel puţin 1.000 lei şi consemnarea sa se poate face fie prin depunerea sumei de bani stabilită de către instanţă, fie prin constituirea unei garanţii reale imobiliare la dispoziţia instanţei care a stabilit cauţiunea (art. 1605 C.pr.pen.). Cauţiunea se restituie când se revocă liberarea provizorie pentru cazul prevăzut în art. 16010 alin. (1) lit. a); se constată de instanţă, prin încheiere, că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive; se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal; se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executarea la locul de muncă; se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii. Cererea de liberare provizorie a fost respinsă potrivit art. 1608a

alin. 6; cauţiunea nu se restituie când liberarea provizorie s-a revocat potrivit dispoziţiilor art. 16010 alin. 1 lit. b). Cauţiunea se face venit la bugetul de stat, la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (art. 1605 C.pr.pen.). Cererea de liberare provizorie trebuie să cuprindă numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face, precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii. În cazul liberării provizorii pe cauţiune, cererea trebuie să cuprindă şi obligaţia depunerii cauţiunii şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privind cazurile de nerestituire a cauţiunii. Rezolvarea cererii, în cursul urmăririi penale, revine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, iar în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea cauzei. Cererea depusă la organul de cercetare penală, la procuror ori la administraţia locului de deţinere se înaintează, în termen de 24 de ore, instanţei competente (art. 1606 C.pr.pen.).1 Articolele 1604-1605 C.proc.pen

185

Când cererea este făcută de o altă persoană decât învinuitul sau inculpatul, din cele arătate în art. 1606 alin. 1, instanţa îl întreabă pe învinuit sau pe inculpat dacă îşi însuşeşte cererea, iar declaraţia acestuia se consemnează pe cerere (art. 1607 C.pr.pen.). Instanţa examinează, de urgenţă, cererea, verificând dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia. În cazul cererii de liberare pe cauţiune, dacă instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, stabileşte cuantumul cauţiunii şi termenul în care cauţiunea trebuie depusă, încunoştinţând despre aceasta persoana care a făcut cererea. După depunerea dovezii de consemnare a cauţiunii, instanţa admite în principiu cererea şi fixează termenul pentru soluţionarea ei. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi dovada de consemnare a cauţiunii nu a fost depusă, cererea se respinge. Soluţionarea cererii se face după ascultarea învinuitului sau a inculpatului, a concluziilor apărătorului, precum şi ale procurorului. În cazul în care se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi cererea este întemeiată, instanţa admite cererea şi dispune punerea în libertate provizorie a învinuitului sau inculpatului. Instanţa, în cazul admiterii cererii de liberare provizorie, stabileşte şi obligaţiile ce urmează a fi respectate de învinuit sau inculpat. Copia dispozitivului încheierii rămase definitive ori un extras al acesteia se trimite administraţiei locului de deţinere şi organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul. Persoanele interesate se încunoştinţează. Administraţia locului de deţinere este obligată să ia măsuri pentru punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului. În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când cererea este neîntemeiată sau când aceasta a fost făcută de către o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau de inculpat, instanţa respinge cererea (art. 1608

C.pr.pen.). Împotriva încheierii prin care s-a admis ori s-a respins cererea de liberare provizorie se poate face recurs de către învinuit sau inculpat ori de către procuror, la instanţa superioară. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de două zile. Învinuitul sau inculpatul este adus la judecarea recursului. Participarea procurorului este obligatorie. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi asupra admiterii sau respingerii recursului. Recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de liberare provizorie nu este suspensiv de executare. Dosarul se restituie în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului.

186

Liberarea provizorie poate fi revocată dacă se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea învinuitului sau inculpatului sau dacă învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte, cu rea-credinţă, obligaţiile ce-i revin potrivit art. 1602 alin. (3) şi art. 1604 alin. (2) sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat. Revocarea liberării provizorii se dispune de instanţă, prin încheiere, cu ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător. Revocarea se dispune şi în lipsa învinuitului sau inculpatului, când acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la chemarea făcută. În caz de revocare a liberării provizorii, instanţa dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului şi emite un nou mandat de arestare. Împotriva încheierii instanţei prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii se poate face recurs (art. 16010 C.pr.pen.). Liberarea provizorie prezintă următoarele trăsături caracteristice: a) are un caracter accesoriu faţă de măsura arestării preventive a inculpatului, deoarece, pentru luarea ei, este necesară arestarea preventivă prealabilă a inculpatului; b) este provizorie, deoarece poate fi revocată atunci când cel liberat nu îndeplineşte sau încalcă obligaţiile impuse la liberarea sa; c) se acordă numai la cerere, ceea ce înseamnă că nu se poate acorda din oficiu; d) este facultativă, deoarece acordarea sa este lăsată la aprecierea instanţei şi subiectivă, din moment ce se apreciază, în raport cu persoana învinuitului sau inculpatului, că oferă suficiente garanţii pentru judecarea sa în libertate; e) este un beneficiu, recunoscut de lege inculpatului arestat, ceea ce înseamnă că presupune existenţa unei arestări legale în executare; f) reprezintă o garanţie a îndeplinirii obligaţiilor impuse la liberare. Prin modificarea adusă Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, s-a extins câmpul de aplicare a acestei măsuri procesuale neprivative de libertate şi la categoria învinuiţilor (care sunt arestaţi preventiv pe maxim 10 zile), dispărând astfel condiţia necesităţii punerii în mişcare a acţiunii penale. 14.6. Revocarea liberării provizorii1

Ca în orice caz de revocare a unei instituţii şi în ipoteza analizată se ajunge la situaţia care a premers luarea măsurii liberării provizorii. Practic aceasta duce la pierderea stării de libertate şi arestarea inculpatului.


187

Revocarea liberării provizorii este reglementată de art.16010 şi admisă de lege în două situaţii. Prima are în vedere descoperirea după acordarea liberării provizorii a unor împrejurări ce nu au fost cunoscute anterior şi care în momentul când sunt percepute justifică arestarea. De exemplu anumite fapte necunoscute iniţial pot duce la schimbarea încadrării juridice a infracţiunii într-o faptă penală mult mai gravă, cu o pedeapsă ce depăşeşte limita legală de acordare şi menţinere a liberării provizorii. Al doilea caz de revocare se referă la neîndeplinirea cu rea-credinţă de către inculpat a obligaţiilor pe care alegându-le dintre cele înscrise în art.1602, instanţa le-a fixat. La aceasta se adaugă şi ipotezele când în perioada de liberare provizorie inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului, ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat. Revocarea liberării provizorii se dispune sau instanţă, după cum cauza se află în cursul urmăririi penale sau a judecăţii în momentul când se iniţiază această procedură. Organul judiciar se pronunţă asupra revocării numai după ascultarea inculpatului asistat de apărător. Ascultarea inculpatului poate lipsi din procedura revocării, numai când acesta fără motive temeinice nu se prezintă la chemarea făcută. Revocarea liberării provizorii se dispune de instanţă prin încheiere, organul judiciar dispunând arestarea inculpatului şi emiţând un nou mandat de arestare. Dispoziţiile mai sus enunţate cu privire la atacarea deciziilor luate pentru respingerea cererii de liberare provizorie se aplică în mod corespunzător şi împotriva actelor procesuale care dispune revocarea. Revocarea liberării provizorii sub control judiciar nu trebuie confundată cu ridicarea controlului judiciar.

Secţiunea a II-aMasurile de ocrotire, de siguran ă i asiguratoriiț ș

1. Noţiunea şi condiţiile de dispunere

Masurile de ocrotire sunt acele masuri procesuale care se iau fata de alte persoane decât învinuitul sau inculpatul,persoane care rămân fără ocrotire prin privarea de libertate a învinuitului sau inculpatului. Potrivit art. 161 Cod proc pen când măsura re inerii sau arestăriiț preventive a fost luată fa ă de un învinuit sau inculpat în a cărui ocrotire seț află un minor,o persoană pusa sub interdic ie,o persoană căreia i s-a instituitț

188

curatela ori o persoana care datorită vârstei bolii sau altei cauze are nevoie de ajutor,ocrotire. Obliga ia de încuno tin are revine organului judiciar careț ș ț a luat măsura re inerii ori a arestării preventive.ț Luarea masurilor de ocrotire presupune existenta cumulativa a doua condi ii :ț a) în îngrijirea învinuitului,inculpatului se afla persoane care au nevoie de ocrotire b) în lipsa învinuitului,inculpatului,care urmează a fi privat de libertate aceste persoane rămân fără nici o ocrotire. 2. Masurile de siguran ăț 1

Daca procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală constata în cursul urmăririi penale ca învinuitul sau inculpatul se afla in situa iile arătate în art. 113ț 2 sau 1143 C.pen,sesizează instan a care dacă esteț cazul dispune luarea în mod provizoriu a măsurii de siguran ăț corespunzătoare. Instan a ia masuri pentru aducerea la îndeplinire a internăriiț medicale,provizorii i totodată sesizează comisia medicala competenta săș avizeze internarea bolnavilor mintali i a toxicomanilor periculo i. Instan aș ș ț dispune luarea masurilor după ascultarea învinuitului sau inculpatului i înș prezenta apărătorului i a procurorului. În cazul când s-a dispus internareaș medicala se vor lua masurile prevăzute de art. 161 Cod proc pen respectiv va fi în tiin ata autoritatea competenta în vederea luării măsurilor de ocrotireș ț dacă este cazul. Hotărârea instan ei privind internarea medicală poate fiț atacată cu recurs. Recursul nu suspendă executarea. 3. Măsurile asiguratorii Masurile asiguratorii sunt masuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea,prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile si imobile in vederea: a) confiscării speciale b) reparării pagubei produse prin infrac iune(asupra bunurilorț învinuitului,inculpatului sau ale persoanei responsabile civilmente)

1 Articolul 162 C.proc.pen2 Articolul 113 C.pen.privind „Obligarea la tratament medical”: „Dacă făptuitorul,din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool,stupefiante sau alte asemenea substan e,prezintă pericol pentru societate,poate fi obligat a se prezenta in mod regulat laț tratament medical până la inspnăto ire.ș3 Articolul 114 C.pen privind „Internarea medicală”: „Când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman i se află într-o stare careș prezintă pericoll social,se poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate,până la însănăto ire.ș

189

c) executării pedepsei amenzii cu precizarea ca masurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau numai asupra bunurilor învinuitului,inculpatului. Prin efectul lor masurile asiguratorii garantează executarea obliga iilor deț ordin patrimonial ce decurg din rezolvarea ac iunii penale i a ac iunii civileț ș ț în cadrul procesului penal. Nu pot fi sechestrate bunuri care apar in unei unită i dintre cele la care seț ț refera art. 145 C pen,precum i cele exceptate de lege.ș Luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie în cazul în care cel vătămat este o persoană cu capacitate de exerci iu restrânsă sau lipsită total.ț În ceea ce prive te organele care aduc la îndeplinire măsurile asiguratoriiș facem următoarele precizii: a) în cazul în care măsura a fost luată de procuror,ordonan a de luare aț măsurii se aduce la îndeplinire de către acesta. b) în cazul în care măsura a fost luată de instan a de judecată încheierea seț duce la îndeplinire de executorul judecătoresc. Masurile asiguratorii sunt: - sechestrul - poprirea

4.1. Sechestrul Această măsură asigurătorie se desfasoara potrivit art. 165 Cod. proc. pen. Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice iș să evalueze bunurile sechestrate. Vor fi ridicate următoarele bunuri care fac obiectul sechestrului: a) bunurile perisabile, se predau unită ilor comerciale cu capital majoritarț de stat; b) obiectele din metale sau pietre pre ioase, care se depun la cea maiț apropiata institu ie bancară competenta;ț c) mijloacele de plata străine; d) titlurile de valoare interne e) obiecte de arta i de muzeu,colec iile de valoareș ț f) sumele de bani care fac obiectul sechestrului. Pentru bunurile imobiliare sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscrip iei ipotecare asupraț bunurilor sechestrate,anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul i un exemplar al procesului-verbal de sechestru.ș

190

4.2. Poprirea1

Sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului,inculpatului sau păr iiț responsabile civilmente de către o a treia persoana ori de cel păgubit sunt poprite în mâinile acestora i în limitele prevăzute de lege,de la data primiriiș actului prin care se înfiin ează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate deț debitori după caz la dispozi ia organului care a dispus poprirea sau aț organului de executare,în termen de 5 zile de la scaden a,recipisele urmând aț fi predate aceluia i organ in 24 de ore de la consemnare.ș 4.3. Contestarea măsurii asiguratorii2 Art. 168 alin (1) Cod proc pen arata că în contra măsurii asiguratorii luate i a modului de aducere la îndeplinirea acesteia,învinuitul sauș

inculpatul,partea responsabila civilmente precum i orice altă persoanăș interesată se poate plânge procurorului sau instan ei de judecată în orice fazăț a procesului penal. Hotărârea instan ei de judecată poate fi atacată cu recurs,recursul nuț suspendă executarea. Competen a de a solu iona plângerea revine procurorului în cursulț ț urmăririi penale i respectiv a instan ei de judecata în cursul judeca iiș ț ț 3. 4.4.Restituirea lucrurilor4 Dacă procurorul sau instan a de judecată constată că lucrurile ridicate deț la învinuit sau inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau de inerea sa,dispune restituirea acestor lucruri persoaneiț vătămate. Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate contesta măsura asiguratorie,stabilirea dreptului sau asupra respectivelor lucruri i restituirea lor.ș Restituirea lucrurilor are loc numai atunci dacă prin aceasta nu se stinghere te aflarea adevărului i justa solu ionare a cauzei i cu obliga iaș ș ț ș ț pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii. 4.5.Restabilirea situa iei anterioare.ț Când în urma săvâr irii infrac iunii s-a produs în mod vădit o schimbare aș ț situa iei de fapt sau de drept se poate dispune,ca măsura procesuala ceț

1 Articolul 167 C.proc.pen2 Articolul 168 C.proc.pen3 I.C.C.J.,Sec iile Unite,Decicia nr LXXI(71) din 15 octombrie 2007(M.O.f nr 539 din 17 iulie 2008)ț4 Articolul 169 C.proc.pen

191

garantează repararea prejudiciilor produse prin infrac iune,restabilireaț situa iei anterioare daca aceasta este posibila.ț Măsura are caracter provizoriu i se dispune fie de procuror în cursulș urmăririi penale fie de instan a de judecată în cursul judecă ii.ț ț

CAPITOLUL XII

ACTELE PROCESUALE I PROCEDURALE COMUNEȘ

1. Acte procesuale i acte proceduraleș Actele procesuale sunt precum manifestările de voin a prin care organeleț judiciare i păr ile din proces dispun în limitele dreptului lor cu privire laș ț desfă urarea procesului penal. De exemplu,punerea în mi care a ac iuniiș ș ț penale,luarea masurilor preventive,trimiterea în judecată,hotărârea prin care se solu ionează cauza penală etc.ț Actele procedurale sunt mijloacele prin intermediul cărora se duc la îndeplinire sarcinile ce decurg din actele i măsurile procesuale.ș Atât actul procesual cât i cel procedural poartă aceea i denumire astfel,ș ș actul procesual prin care instan a solu ionează cauza penală este o hotărâre iț ț ș tot hotărâre se cheamă i înscrisul în care este consemnată solu ia dată deș ț către completul de judecată. Categoriile de acte procesuale sau procedurale sunt:

192

a) acte comune i acte speciale: primele privesc întreaga desfă urare aș ș procesului penal,toate fazele,etapele i studiile lui,putând fi îndeplinite sauș efectuate în fiecare din acestea,cele din urmă nu privesc decât anumite procesuale i procedurale,efectuate într-un anumit moment al procesuluiș penal(pornirea procesului penal,trimiterea în judecată,dezbaterea cauzei,introducerea recursului) b) acte judiciare i acte jurisdic ionale:primele servesc la desfă urareaș ț ș progresivă i coordonată a procesului penal(acte de cercetare, administrareș de probe)cele din urma sunt acte prin care instan a de judecată solu ioneazăț ț incidentele contencioase ce se ivesc in cursul fazei de judecată,rezolvă fondul cauzei penale iar uneori se pronun ă asupra unor situa ii supuseț ț controlului jurisdic ional(încheieri,sentin e,decizii)ț ț c) acte obligatorii i acte facultative:primele trebuie efectuate în modș obligatoriu(prezentarea materialelor de probă,începerea urmăririi penale,trimiterea în judecată),pe când cele de-al doilea sunt lăsate la aprecierea celui care are de la lege facultatea de a dispune sau de a cere îndeplinirea sau efectuarea lor(constituire de parte civilă,formularea unei cereri de recuzare,propunerea unui probatoriu) d) acte oficiale i neoficiale:primele sunt efectuate de către organe sauș subiec i procesuali oficiali(judiciari sau extrajudiciari)potrivit regulii de bazăț înscrise în art. 2.al.2 C. pr. pen. Celelalte sunt efectuate de către păr ileț procesului sau de către al i subiec i procesuali neoficiali(plângere,constituireț ț de parte vătămată sau parte civilă,recuzarea,cererea de strămutare i altele)ș e) acte materiale,orale i scrise,după modul concret de realizareș (perchezi ia ridicarea de obiecte i înscrisuri sau obiecte,cercetarea la fa aț ș ț locului,constatarea tiin ifică sau medico-legală,expertiza,înmânarea cita ieiș ț ț sunt acte materiale,ascultarea învinuitului,inculpatului ori punerea de concluzii orale sunt acte orale,denun ul,plângerea,concluziileț scrise,declara ia de recurs,cererea de strămutare sunt acte scrise. Nu trebuieț opusă actelor materiale i orale,constatarea scrisă ca o categorieș complimentară,deci nu trebuie să fie confundate actele procesuale sau procedurale scrise,care constituie o categorie alături de actele materiale iș orale,cu constatarea scrisă a actelor procesuale sau procedurale. Actele procesuale i procedurale sunt reglementate în Codul deș procedură penală atât în partea generală,cât i în partea specială.ș 2. Actelle procedurale comune 2.1.Cita iaț

193

Este institu ia prin intermediul căreia organele judiciare asigură prezen aț ț păr ilor sau a altor persoane la activitatea procesuala .În cazul citarii actulț procesual îl constituie dispozi ia de citare,iar actul procedural este cita iaț ț înso ita de întreaga procedura prin care se realizează în tiin area subiectuluiț ș ț care urmează să fie prezent la activitatea ce se desfă oară în fa a organelorș ț judiciare. Art. 175 Cod proc pen reglementează modul de citare. Cita ia este individuala i trebuie să cuprindă următoareleț ș 1: a) denumirea organului de urmărire penală sau a instan ei de judecată careț emite cita ia,sediul sau,data emiterii i numărul dosaruluiț ș b) numele,prenumele celui citat,calitatea în care este citat i indicareaș obiectului cauzei c) adresa celui citat care trebuie să cuprindă,în ora e iș ș municipii,localitatea,jude ul,strada,numărul i apartamentul unde locuie teț ș ș iar în comune,jude ul,comuna,satul.ț În cita ie se men ionează când este cazul orice alte date necesare pentruț ț stabilirea adresei celui citat, astfel: 1) ora,ziua,luna si anul,locul de înfă i are precum i invitarea celui citatț ș ș să se prezinte la data i locul indicate,cu arătarea consecin elor legale în cazș ț de neprezentare; 2) ca parte citată are dreptul la apărător cu care să se prezinte la termenul fixat; 3) ca partea citată poate în vederea exercitării dreptului la apărare sa consulte dosarul aflat la arhiva instan eiț Cita ia se semnează de cel care o emite.ț Dacă nu se cunoa te adresa unde locuie te învinuitul sau inculpatul i niciș ș ș locul său de muncă,cita ia se afi ează la sediul consiliului local în a căruiț ș raza teritorială s-a săvâr it infrac iunea.ș ț Bolnavii afla i în spital sau într-o casă de sănătate se citează prinț administra ia acestora.ț De inu ii se citează la locul de de inere a acestora prin administra iaț ț ț ț acestuia. Militarii se citează la unitatea din care fac parte prin comandantul acesteia. Daca învinuitul,inculpatul locuie te în străinătate citarea se face potrivitș normelor de drept interna ional penal aplicabile în rela ia cu statul solicitat,înț ț condi iile legii.ț Cita ia se înmânează personal celui citat care va semna dovada deț primire.


194

Dacă persoana nu vrea să primească cita ia sau nu voie te,sau nu poate săț ș semneze dovada de primire,agentul lasă cita ia celui citat,ori în cazulț refuzului de primire o afi ează la u a locuin ei acestuia ,încheind un procesș ș ț verbal. Cita ia destinată unei unită i dintre cele la care se referă art. 145 Cod penț ț sau altei persoane juridice se predă la registratura sau func ionaruluiț însărcinat cu primirea coresponden ei. Dacă acesta nu vrea sa primeascăț cita ia sau primind-o nu voie te sau nu poate sa semneze dovada de primireț ș agentul lasă cita ia,încheind un proces verbal.ț Cita ia poate fi înmânata altei persoane decât cea citata daca:ț a) nu este acasă, agentul înmânează cita ia unei rude sau oricărei persoaneț care locuie te cu persoana citata în mod obi nuit. Cita ia nu poate fiș ș ț înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de uzul ra iunii.ț b) când locuie te într-un imobil cu mai multe apartamente,cita ia se predăș ț administratorului ori portarului acelui imobil. În lipsa i a acestor persoane agentul este obligat să se intereseze cândș poate găsi persoana citata pentru a-i înmâna cita ia. Dacă persoana i-aț ș schimbat adresa agentul afi ează cita ia pe u a locuin ei arătate în cita ie iș ț ș ț ț ș se informează despre noua adresa men ionând în procesul verbal dateț ob inute.ț Comunicarea altor acte procedurale se face potrivit dispozi iilor prevăzuteț de lege pentru cita ie.ț

2.2. Mandatul de aducere. Dacă o persoană este citată conform legii i nu s-a prezentat,iar ascultareaș ori prezenta ei este necesara poate fi adusa în fa a organului de urmărireț penală sau a instan ei de judecată pe baza unui mandat de aducere.ț Mandatul de aducere este un act procedural scris cu acela i con inut ca iș ț ș cel al cita iei,cuprinzând un ordin adresat agen ilor de poli ie de a aduce înț ț ț fa a organului judiciar emitent persoana la care se referă.ț Mandatul de aducere se executa prin: 1) organele poli iei;ț 2) organele jandarmeriei; 3) organele poli iei comunitare.ț Se pot ivi o serie de împrejurări cum ar fi: a) persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din motive de boală,caz în care cel însărcinat cu mandatul de aducere constată aceasta într-

195

un proces verbal,care se înaintează organului de urmărire penală ori instan eiț de judecată; b) persoana indicată în mandatul de aducere nu este găsita la adresa indicată,caz în care cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere face cercetări privind noua adresa,iar dacă acestea au rămas fără rezultat se încheie un proces verbal care va cuprinde cercetările făcute; c) învinuitul sau inculpatul refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă,caz în care cel însărcinat cu executarea mandatului îl va constrânge sa se supună. Executarea mandatelor de aducere privind militarii se face prin comandantul unită ii sau comandantul garnizoanei.ț În vederea realizării procedurii de citare,a comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu mandat la desfă urarea procedurilor,procurorulș sau instan a are drept de acces direct la baza de date de inute de organeleț ț administra iei de stat. (art.184ț 1) cod procedură penală introdus prin legea 202/2010. 2.3. Modificări în acte procedurale1

Orice adăugare,corectură ori suprimare făcută în cuprinsul unui act procedural este luată în seamă numai dacă este confirmată în scris,în cuprinsul său la sfâr itul actului,de către cei care l-au semnat. Modificărileș neconfirmate,dar care nu schimba în elesul rămân valabile. Locurile nescriseț în cuprinsul acestora trebuie barate astfel încât să nu se poată face adăugări. 2.4. Îndreptarea erorilor materiale2

Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însu i organul de urmărire penală sau de instan a de judecată care aș ț întocmit actul la cererea celui interesat ori din oficiu. Despre îndreptarea efectuată organul de urmărire penală sau instan a deț judecată întocme te un proces verbal sau o încheiere făcându-se men iune iș ț ș la sfâr itul actului corectat.ș 2.5. Înlăturarea omisiunilor vădite3 Când organul de urmărire penală sau instan a ca urmare a unor omisiuniț vădite nu s-a pronun at asupra sumelor pretinse deț martori,exper i,interpre i,apărători precum i cu privire la restituireaț ț ș

1 Articolul 194 C.proc.pen2 Articolul 195 C.proc.pen3 Articolul 196 C.proc.pen

196

lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asiguratorii,se va proceda conform prevederilor aplicabile la îndreptarea erorilor materiale.

3.Termenele Termenele reprezintă intervalul de timp în cursul căruia se pot sau trebuie îndeplinite unele acte i măsuri procesuale sau procedurale ori acestea nu potș fi îndeplinite. Termenele se împart în termene substan ialeț ,procedurale,peremptorii,dilatorii legale, judiciare,fixe,maxime,minime. Termenele substan iale sunt determinate de lege pentru ocrotirea unorț drepturi i interese procesuale(cele care privesc măsura arestăriiș preventive,termenele de prescrip ie).Termenele procesuale sunt fixate pentruț a ocroti drepturi i interese ale persoanei(termenul de apel,termenul în careș procurorul trebuie să solu ioneze plângerile împotriva actelor de urmărireț penala). Termenele peremptorii sunt intervale de timp în care trebuie îndeplinite anumite acte. Termenele dilatorii sunt intervale de timp după expirarea cărora pot fi îndeplinite anumite acte(termenul care curge de la pronun area hotărâriiț judecătore ti până la data rămânerii definitive a hotărârii)ș În raport cu durata lor,termenele pot fi: 1) pe ore,termenul de 48 de ore în care organul de cercetare penală trebuie să înainteze procurorului plângerea împotriva actelor de urmarire penala; 2) pe zile; 3) pe luni,(termenul de doua luni în care partea vătămata poate introduce plângerea prealabilă); 4) pe ani,(termenul de un an în care se poate introduce cerere de revizuire în defavoarea inculpatului). În funcţie de natura lor juridică, termenele sunt legale sau judiciare. Termenele legale sunt stabilite de lege. Termenele judiciare sunt stabilite de organele judiciare în func ie deț nevoile impuse pentru buna rezolvare a cauzei. În raport cu con inutul lor, termenele sunt fixe, maxime sau minime.ț Termenele fixe sunt cele care impun cu rigiditate îndeplinirea unei activităţi până la împlinirea lor. Termene maxime,indica intervalul cel mai mare de timp în care poate fi efectuat actul. Termene minime,indica durata de timp cea mai mica în care se poate trece la efectuarea unei activită i.ț

197

După modul de calcul termenele sunt: 1) de succesiune(în sensul curgerii normale a timpului); 2) de regresiune(în sensul invers al curgerii timpului)de exemplu cita iaț care trebuie înmânata cu cel pu in 3 zile înainteț La calcularea pe ore sau zile a termenelor nu se socote te ziua sau ora laș care începe sa curgă termenul,nici ziua sau ora la care acesta se împline te.ș Termenele socotite pe luni sau pe ani,expira după caz la sfâr itul zileiș corespunzătoare a ultimei luni ori la sfâr itul zilei i lunii corespunzătoareș ș din ultimul an. Se consideră făcute în termen următoarele tipuri de acte1: 1) actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administra iaț locului de de inere ori la unitatea militara sau la oficiul po tal prin scrisoareț ș recomandata este considerat ca făcut în termen; 2) cu excep ia căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat caț făcut în termen dacă la data la care a fost trecut în registrul de ie ire alș parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege. Consecin ele nerespectării termenelor sunt:ț 1) când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerci iul dreptului iț ș nulitatea actului făcut peste termen; 2) când o măsura procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen,expirarea acesteia atrage de drept încetarea efectului măsurii; 3) pentru celelalte termene procedurale se aplică,în caz de nerespectare dispozi iile privitoare la nulită i.ț ț

4. Sanc iunile procesual penaleț Sanc iunile procesual penale constă fie în pierderea unor drepturiț procesuale,fie în lipsirea de valabilitate a actelor procesuale i proceduraleș ori a măsurilor procesuale dispuse sau efectuate cu încălcarea dispozi iilorț care reglementează desfă urarea procesului penal.ș Codul de procedura penală reglementează trei feluri de sanc iuni:ț a) nulitatea(art. 197 Cod proc pen); b) inadmisibilitatea(art. 379 pct 1 lit a) si art 385 pct 1 lit a); c) decăderea(art. 185 alin 1 Cod proc pen). 4.1. Inadmisibilitatea este sanc iunea procesual penală care împiedicăț efectuarea unui act exclus de lege. Actul lovit de această sanc iune nu maiț poate fi refăcut. 1 Articolul 187 C.proc.pen

198

4.2. Decăderea este sanc iunea procesual penală care intervine când unț drept procesual nu se exercită în termenul imperativ prevăzut de lege. Urmare a acestei situa ii titularul dreptului nu îl mai poate exercita niciodată.ț Decăderea se deosebe te de inadmisibilitate prin faptul ca cea din urmaș sanc iune operează în situa ia în care dreptul nici măcar nu era prevăzut deț ț lege i s-a exercitat,pe când în cazul decăderii era prevăzut dar titularul nu l-șa exercitat în termenul prevăzut de lege. 4.3. Nulitatea este acea sanc iune procedurala care intervine ori de cateț ori un act procesual sau procedural ori o activitate procesuala s-a realizat fără stricta respectare a legii. Nulită ile pot fi:ț a) exprese,interven ia lor este prevăzuta de lege(compunerea instan ei,ț ț publicitatea edin ei);ș ț b)virtuale (rezulta din reglementarea generală privind respectarea legii în desfă urarea procesului penal)ș 1. Nulită ile absolute ț sunt cele care intervin în cazurile expres prevăzute de lege i pot fi invocate oricând în cursul procesului penal i de către oricine.ș ș Nulită ile relative ț sunt incidente în cazul încălcării oricăror alte dispozi ii legale decât cele prevăzute de art. 197 alin (2) Cod. Proc. pen.ț Pentru anularea unui act procesual sau procedural se cer a fi îndeplinite cumulativ condi iile:ț a) sa se constate o încălcare a dispozi iilor legale care reglementeazăț desfă urarea procesului penal(desfă urarea procesului penal sa aibă caș ș urmare producerea unei vătămări procesuale); b) vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului îndeplinit cu încălcarea legii. Nulită ile relativeț se caracterizează prin următoarele trăsături specifice: a) vătămarea produsă poate fi acoperită prin voin a păr ilor având dreptț ț consecin ă valabilitatea actelor procesuale sau proceduraleț b) pot fi invocate numai în cursul efectuării actului când partea este prezenta sau la primul termen de judecata cu procedura îndeplinită; c) sunt luate în considerare numai daca au fost invocate de cel căruia i s-a produs o vătămare în drepturile sale procesuale; d) în mod excep ional pot fi invocate i din oficiu de către instan a deț ș ț judecată în cazurile când anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului i rezolvarea justă a cauzei;ș

1 Articolul 2,art. 197 alin (1),art. 197 alin (4) C.proc.pen

199

e) în cazul în care refacerea actului anulabil se poate face în fa a instan eiț ț care a constatat prin încheiere încălcarea dispozi iilor legale,aceasta acordaț un termen scurt pentru refacerea imediată a actului. Nulită ile absolute se caracterizează prin:ț a) vătămarea procesuală este prezumată; b) pot fi invocate în orice stare a procesului i nu pot fi înlăturate în niciș un mod cu excep ia cazurilor expres prevăzute de lege;ț c) pot fi invocate de oricare parte din proces i se iau în considerare chiarș din oficiu. Potrivit art 197 alin (2) Cod proc pen nulitatea absoluta intervine în cazul încălcării dispozi iilor legale privitoare la:ț 1) competen a după materie sau după calitatea persoanei a organelor deț urmărire penala(art 206-208 Cod proc pen),a procurorilor (art 209 Cos proc pen) i a instan elor de judecată(art 25-29 Cod proc pen) art 40-41 Cod procș ț pen); 2) sesizarea instan ei; ț 3) compunerea instan ei(judecătorii nu au calitatea ceruta de lege);ț 4) publicitatea edin ei de judecată,înafara celor care prevăd ca edin a saș ț ș ț fie secretă; 5) neparticiparea procurorului(când prezenta acestuia este obligatorie,sau când este prezent i nu i se permite să ia cuvântul);ș 6) prezen a învinuitului,inculpatului când aceasta este obligatorie;ț 7) asistarea învinuitului,inculpatului când aceasta este obligatorie potrivit legii; 8) efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori. După ce nulitatea a fost constatată i declarată potrivit legii,ea produceș două efecte principale: a) atrage ineficienta juridică a actelor întocmite cu încălcarea legii(actul este considerat lipsit de efecte juridice din momentul efectuării lui); b) actele anulate se refac de către organul judiciar care le-a întocmit ini ialț i rareori de către alt organ.ș

5. Cheltuielile judiciare Sunt de doua feluri: a) cheltuieli de procedură(cele avansate de stat în vederea desfă urăriiș activită ii procesuale);ț b) cheltuieli de judecată(cele avansate de păr i în procesul penal).ț

200

În caz de condamnare1,inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat cu excep ia cheltuielilor privind interpre iiț ț desemna i de organele judiciare potrivit legii precum i în cazul când s-aț ș dispus acordarea de asisten ă gratuită care rămân în sarcina statului.ț Partea responsabilă civilmente în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei,este obligată în mod solidar cu acesta i laș plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. În caz de achitare sau de încetare a procesului penal2 cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate după cum urmează: a) în caz de achitare de către:-partea vătămată în măsura în care cheltuielile au fost determinate de aceasta;-partea civila căreia i s-a respins în total preten iile civile;ț-inculpat,când de i achitat a fost totu i obligat la repararea pagubei;ș ș-inculpat,când a fost achitat in temeiul art 10 alin (1) lit b; b) în caz de încetare a procesului penal de către:-inculpat daca s-a dispus înlocuirea răspunderii penale sau există o cauza de nepedepsire,-ambele păr i în caz de împăcare;ț-partea vătămată în caz de retragere a plângerii sau în cazul în care plângerea a fost tardiv introdusă;c)în caz de amnistie,prescrip ie sau retragerea plângerii,precum i în cazulț ș existen ei unei cauze de nepedepsire:ț - partea vătămată atunci când în cauză se face aplicarea art 13 alin 2 Cod proc pen; - inculpat atunci când în cauza se face aplicarea art. 13 alin (3) Cod proc. pen. Când ac iunea civila este admisă în parte,instan a poate obliga pe inculpatț ț la plata totala sau par ială a cheltuielilor judiciare.țÎn caz de renun are la ac iunea civila,instan a se pronun a asupra cheltuielilorț ț ț ț la cererea păr ilor.ț În caz de achitare partea vătămată este obligată să plătească inculpatului iș păr ii responsabile civilmente cheltuielile făcute de ace tia în măsura în careț ș au fost provocate de partea vătămată. În celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare făcute de păr iț în cursul procesului penal,instan a stabile te potrivit legii obliga ia deț ș ț restituire.

1 Articolul 191 C.proc.pen2 Articolul 192 C.proc.pen

201

6. Amenzile judiciare Amenzile judiciare sunt sanc iuni cu caracter procesual care intervinț pentru săvâr irea anumitor abateri judiciareș 1, astfel: a) neîndeplinirea sau îndeplinirea gre ita ori cu întârziere a lucrărilor deș citare,de comunicare a actelor procedurale,de transmitere a dosarelor,precum i a oricăror lucrări dacă prin acestea s-au provocat întârzieri în desfă urareaș ș

procesului penal; b) neîndeplinirea sau îndeplinirea gre ita a îndatoririlor de înmânare ori deș comunicare a cita ilor sau a celorlalte acte procedurale,precum iț ș neexecutarea mandatelor de aducere; c) lipsa nejustificata a martorului, d) împiedicarea în orice mod a exercitării în legătura cu procesul a atribu iilor ce revin organelor judiciare;ț e) lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat; f) tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite; g) neîndeplinirea de către orice persoana a obliga iei de prezentare laț cererea organului de urmărire penală sau a instan ei de judecată,a obiectelorț sau a înscrisurilor cerute de ace tia,precum i neîndeplinirea obliga iilor deș ș ț către reprezentantul legal al persoanei juridice sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obliga ii;ț h) nerespectarea de către păr i,apărătorii acestora,martori,exper i,interpre iț ț ț sau orice alte persoane a măsurilor luate de către pre edintele completului deș judecata; i) manifestările ireveren ioase ale păr ilor,apărătorilor acestora martorilor,ț ț exper ilor,interpre ilor,fa a de judecător sau procuror; ț ț ț j) neîndeplinirea de către organul de cercetare penală a dispozi iilorț scrise,ale procurorului în termenul stabilit de acesta. Aplicarea amenzii judiciare nu înlătura răspunderea penală în cazul în care fapta constituie infrac iune.ț Procedura privitoare la aplicarea amenzii judiciare ine seama deț următoarele reguli: 1) organul de urmărire penală aplică amenda prin ordonan ă, iar instan a deț ț judecata prin încheiere; 2) persoana amendată poate cere scutirea de amendă ori reducerea acesteia. Cererea de scutire sau reducere se poate face in termen de 10 zile de la comunicarea ordonan ei sau a încheierii de amendare.ț1 Articolul 198 C.proc.pen

202

Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonan ă,iar deț instan a de judecată prin încheiere. Dacă persoana amendată justifică de ceț nu a putut îndeplinii obliga ia sa,organul de urmărire penală sau instan a deț ț judecată,apreciind,dispune scutirea sau reducerea amenzii.

PARTEA SPECIALĂ

TITLUL I

URMĂRIREA PENALĂ

CAPITOLUL I

NO IUNI GENERALEȚPRIVIND URMĂRIREA PENALĂ

Împotriva celor care săvârşesc infracţiuni, statul, prin intermediul organelor sale specializate, intervine pentru a-i sanc iona, reeduca şi redaț societă ii.ț

203

Reac ia societă ii fa ă de cei ce intră în conflict cu legea penală nu esteț ț ț arbitrară, ci, dimpotrivă, chibzuită, amplu reglementată prin dispozi iileț legii. De aceea, între săvâr irea infrac iunii i aplicarea unei sanc iuni penaleș ț ș ț autorului ei se situează procesul penal ca activitate organizată în vederea adoptării unei solu ii corespunzătoare datelor concrete ale fiecărei cauzeț penale.

Descoperirea infrac iunilor, identificarea i prinderea infractorilor,ț ș strângerea i administrarea probelor, tragerea la răspundere penală seș constituie într-o activitate complexă desfă urată de către organeleș specializate ale statului.

La înfăptuirea justi iei penale participă i persoanele care au drepturiț ș i obliga ii ce decurg din săvâr irea infrac iunii, persoane care poartăș ț ș ț

denumirea de păr i, precum i alte persoane care, potrivit legii, sunt chemateț ș la rezolvarea cauzelor penale.

Ştiinţa dreptului procesual penal a delimitat grupe de acte şi măsuri procesuale ce formează un ansamblu cu trăsături distincte şi a recunoscut existenţa unor faze, etape, stadii procesuale1.

Faza procesuală cuprinde un ansamblu de acte şi măsuri procesuale şi procedurale, efectuate în ordinea şi în formele prevăzute de lege, de către autorităţile judiciare şi de părţile din proces, îndeplinind un obiectiv limitat în realizarea scopului procesului penal. Obiectivul unei faze procesuale este pregătirea fazei procesuale următoare, până ce se ajunge, prin ultima fază, la realizarea scopului procesului penal. Procesul penal cuprinde, ca regulă, trei faze procesuale: urmărirea penală, judecata şi executarea hotărârii penale definitive. Fazele procesuale se deosebesc între ele, în principal, prin obiecti-vul ce trebuie îndeplinit, prin autorităţile care le efectuează, prin actele şi măsurile procesuale şi procedurale pe care le cuprind.

Etapa procesuală este o subdiviziune a fazei procesuale, având un obiectiv mai restrâns şi conţinând acte şi măsuri procesuale şi procedurale proprii, dar îndeplinind obiectivul fazei procesuale căreia îi aparţine. Urmărirea penală cuprinde, ca etape procesuale, cercetarea penală şi rezolvarea cauzei de către procuror, iar judecata cuprinde, în mod obişnuit, ca etape: judecata în primă instanţă, judecata în apel şt judecata în recurs.

Stadiul procesual este o subdiviziune a etapei procesuale şi cuprinde un număr mai restrâns de acte şi măsuri procesuale şi procedurale, urmărind finalitatea etapei, dar având particularităţi care îl diferenţiază de alte stadii procesuale ale aceleiaşi etape. Astfel, cercetarea penală are ca stadii: începerea urmăririi penale, efectuarea cercetării, punerea în mişcare a acţiunii penale, prezentarea materialului de urmărire penală inculpatului şi 1 Grigore Theodoru , Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucure ti, 2007, pag. 522ș

204

terminarea cercetării penale. Judecata în primă instanţă cuprinde ca stadii procesuale: efectuarea actelor pregătitoare judecăţii, şedinţa de judecată şi deliberarea şi darea hotărârii.

Compartimentarea procesului penal în faze procesuale nu constituie numai opera ştiinţei dreptului procesual, deoarece actualul Cod de procedură penală, în partea specială, cuprinde trei titluri, corespunzătoare celor trei faze procesuale arătate anterior: Urmărirea penală, Judecata, Executarea hotărârilor penale.Urmărirea penală, conform art. 200 C. pr. pen., are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existen a infrac iunilor, la identitateaț ț făptuitorilor i la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacăș este sau nu cazul să se dispună trimiterea in judecată1.

Deşi fazele procesuale se succed în ordinea arătată, caracterul elastic al procesului penal permite întoarcerea sa la o fază depăşită dacă aceasta nu s-a desfăşurat în condiţiile legale sau dacă nu a fost îndeplinit obiectivul acestei faze procesuale. Astfel, dacă în cursul judecăţii se constată că urmărirea penală nu a fost legal efectuată, instanţa de judecată poate restitui cauza procurorului şi procesul penal se întoarce în faza de urmărire penală. Întoarcerea procesului se poate produce şi în cadrul aceleiaşi faze procesuale la o etapă depăşită sau la un stadiu depăşit. Astfel, în anumite cazuri instanţa de apel poate trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă, întorcând procesul din etapa judecăţii în apel la judecata în primă instanţă. Întotdeauna, însă, pentru a se putea realiza scopul procesului penal, după finalizarea fazei, etapei sau stadiului în care s-a reluat procesul, devine obligatorie parcurgerea din nou a fazelor, etapelor sau stadiilor în succesiunea lor normală. Dacă reluarea urmăririi penale s-a produs în faza de judecată, prin restituire la procuror, după finalizarea urmăririi şi întocmirea unui nou rechizitoriu, se trece iar la judecata în primă instanţă şi se continuă apoi cu celelalte etape ale judecăţii, iar în cazul în care s-a pronunţat condamnarea inculpatului se procedează la ultima fază a executării hotărârii penale definitive.

Potrivit legii, urmărirea penală se înfăţişează ca o fază obligatorie în marea majoritate a cauzelor penale. Sunt, însă, situaţii excepţionale în care procesul penal are forme atipice, în sensul inexistenţei urmăririi penale. Astfel, conform art. 2781 alin. 8 lit. c), instanţa sesizată prin plângerea persoanei ale cărei interese legitime au fost vătămate prin acte de netrimitere în judecată ale procurorului poate dispune admiterea plângerii şi reţinerea cauzei spre judecare, prin încheiere.

1 Ion Neagu, Tratat de procedura penală, Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucure ti, 2009, pag. 21ș

205

Activitatea de descoperire a infracţiunilor, de identificare şi prindere a infractorilor, de stabilire prin probe a vinovăţiei acestora, ca activitate prealabilă judecăţii, este necesară pentru combaterea fermă şi promptă a infracţiunilor şi condamnarea tuturor celor care au încălcat legea penală, finalitate care constituie în acelaşi timp şi un mijloc eficient de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni. Judecata în şedinţă publică, cu prezenţa părţilor, cu dezbateri orale şi contradictorii, presupune cunoaşterea infracţiunii săvârşite şi a persoanei ce trebuie judecată; or, de cele mai multe ori, în momentul primirii unei sesizări despre săvârşirea unei infracţiuni se cunosc prea puţine date despre împrejurările în care s-a comis fapta şi despre persoana făptuitorului. Un complet de judecată, desfăşurându-şi activitatea în şedinţă, la care trebuie chemate persoanele ale căror interese sunt legate de fapta săvârşită, nu are condiţiile necesare să le lămurească. Numai printr-o activitate susţinută de investigaţii, de strângere i confruntare a probelor,ș de verificare a versiunilor posibile despre ceea ce s-a întâmplat şi despre persoana făptuitorului, efectuată în condiţii de operativitate, mobilitate şi continuitate, de cele mai multe ori fără publicitate, se poate dezlega ceea ce iniţial era necunoscut, se pot înfrânge pas cu pas încercările infractorilor de a se sustrage de la răspundere, se poate lămuri cauza sub toate aspectele. Prin activitatea de strângere a probelor cu privire la faptă, la făptuitor şi la răspunderea sa penală se realizează obiectivul urmărit de această activitate procesuală iniţială, de a pregăti în cele mai bune condiţii desfăşurarea judecăţii, care este faza principală a procesului penal.

Pe măsură ce ştiinţa şi tehnica sunt folosite pentru perfecţionarea mijloacelor şi procedeelor de săvârşire a infracţiunilor, de împiedicare a descoperirii lor imediate şi de identificare a infractorilor, devine şi mai necesară activitatea premergătoare judecăţii care, prin perfecţionarea mijloacelor de investigaţii, este chemată să contribuie la combaterea eficientă a infracţionalităţii.

Caracterul necesar al activităţii premergătoare judecăţii, deci al urmăririi penale, se reflectă în obligativitatea desfăşurării acestei activităţi în toate cazurile penale. Într-adevăr, potrivit art. 228, organul de urmărire penală, sesizat prin plângere, denunţ sau din oficiu, este obligat să înceapă şi să desfăşoare urmărirea penală dacă nu există vreo cauză legală de împiedicare. De aceea, procesul penal tipic are, în constituirea sa, ca fază iniţială, urmărirea penală. Ca excepţie, sunt cauzele în care, în cursul judecăţii, se extinde judecata şi la fapte şi persoane pentru care nu s-a efectuat urmărirea penală.1 Fiind o activitate anterioară judecăţii, a avut mai multe denumiri în reprezentările anterioare: cercetare, anchetă, instrucţie, 1 Grigore Theodoru , Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucure ti, 2007, pag. 524ș

206

investigaţie, prime cercetări, anchetă preliminară, etc., în funcţie de tradiţiile juridice locale. Uneori, urmărirea penală avea şi o compunere complexă, ca în Codul de procedură penală român din 1936, când cuprindea „primele cercetări” sau „instrucţia” ori parcurgerea ambelor faze.

Codul de procedură penală din 1936, urmând structura legislaţiilor occidentale, a reglementat activitatea prealabilă judecăţii sub denumirea de „primele cercetări, urmărirea şi instrucţia”.

Primele cercetări, efectuate de funcţionarii poliţiei judiciare, aveau de scop strângerea informaţiilor sau probelor necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi se finalizau de către procuror prin trimiterea în judecată a învinuitului ori prin sesizarea judecătorului de instrucţie, în vederea efectuării instrucţiei prealabile. În amândouă ipotezele, procurorul efectua acte de urmărire, întrucât prin „urmărire" se înţelegea punerea în mişcare a acţiunii penale în faţa unui organ judecătoresc - de instrucţie sau de judecată. În cazul în care era sesizat judecătorul de instrucţie, acesta desfăşura instrucţia prealabilă, care consta dintr-o minuţioasă activitate de investigaţie şi probatorii, cu caracter jurisdicţional, finalizată prin ordonanţa de trimitere în judecată sau, dacă era cazul, prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire. În timp ce primele cercetări se situau în afara procesului penal, nefiind pusă în acţiunea penală, actul de urmărire însemna deschiderea procesului prin sesizarea unui organ judecătoresc, procesul penal final conceput ca o activitate jurisdicţională. Faţă de o astfel de reglementare, era firesc ca activităţile de natură diferită, desfăşurate de organe diferite, să nu poată primi o denumire unică, fiind justificată evidenţierea, în denumire, a tuturor activităţilor preliminare, în ordinea succesivă de desfăşurare: prime cercetări, urmărire şi instrucţie.

Prin Legea nr. 3/1956 s-a adoptat o nouă reglementare a activităţii preliminare judecăţii, aceasta cuprinzând cercetarea penală, efectuată de către organele de cercetare penală ale fostei miliţii, şi ancheta penală, efectuată de către anchetatorii din procuratură şi din fosta securitate. Actul de „urmărire", în sensul pe care-l avea iniţial, de act de punere în mişcare a acţiunii penale în faţa unui organ jurisdicţional, a devenit actul prin care procurorul dispunea trimiterea în judecată a inculpatului, deoarece judecătorul de instrucţie a fost înlăturat. Prin aceeaşi lege, pentru activitatea preliminară judecăţii, s-a adoptat denumirea de „urmărire penală", extinzându-se denumirea de urmărire, iniţial restrânsă la actul de sesizare a unui organ judecătoresc, la întreaga activitate care avea ca finalitate sesizarea instanţei de judecată cu judecarea unei cauze penale, cuprinzând, implicit, şi actul de punere în mişcare a acţiunii penale.

207

Codul de procedură penală din 1968 a menţinut denumirea de „urmărire penală". Deşi s-a renunţat la cele două forme de urmărire (cercetarea şi ancheta penală), s-a avut în vedere că activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală (procurori şi organele de cercetare penală) are un caracter unitar şi trebuie să poarte o singură denumire, aceea de urmărire penală. Potrivit noii reglementări, urmărirea penală constituie prima fază a procesului penal până la sesizarea instanţei de judecată. În acest mod, legislaţia noastră procesuală se distanţează de legislaţiile care menţin denumirea de „cercetarea şi ancheta penală", dar şi de cele care consideră „urmărirea" ca actul de exercitare a acţiunii penale.

CAPITOLUL II

URMĂRIREA PENALĂPRIMA FAZĂ A PROCESULUI PENAL ROMÂN

1. Obiectivul urmăririi penale şi actele prin care se realizează

Potrivit art. 200, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Activităţile ce se realizează în cadrul urmăririi penale au un conţinut complex, conţinut determinat de specificul problemelor ce se impun a fi rezolvate în fiecare cauză penală.

Pentru realizarea acestui obiectiv, organele de urmărire penală sunt obligate să strângă probele necesare aflării adevărului şi să lămurească, sub toate aspectele, cauza respectivă, în vederea justei soluţionări a acesteia.

208

Organul de urmărire penală adună probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului, chiar dacă acesta recunoaşte fapta. De asemenea, el este obligat să explice învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi, drepturile lor procesuale şi să strângă date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii, precum şi orice alte date de natură să servească la soluţionarea cauzei.

Prin „strângerea probelor necesare" se înţelege, cum pe bună dreptate s-a subliniat în literatura de specialitate, atât operaţia de adunare a probelor, cât şi examinarea şi evaluarea lor, pentru a se constata dacă sunt suficiente în vederea luării hotărârii privind trimiterea sau netrimiterea cauzei în judecată. 1

Astfel, precizările din art. 200 şi art. 202 obligă organul de urmărire penală să strângă probele cu privire la „existenţa infracţiunii", ceea ce implică lămurirea, prin probe, atât a faptelor şi împrejurărilor care confirmă săvârşirea unei fapte penale, sub forma ei consumată sau tentativă, într-o anumită încadrare juridică, cât şi faptele şi împrejurările care înlătură învinuirea, constituind unul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e) sau care o atenuează în ce priveşte încadrarea juridică.

Referirea făcută în lege cu privire la „existenţa infracţiunilor” trebuie înţeleasă ca obligaţie a organelor judiciare de a avea în vedere infracţiunile, indiferent de faza de desfăşurare a activităţii infracţionale. În acest sens, urmează să se înţeleagă faptul că organele de urmărire penală vor aduna probe atât atunci când este vorba de o infracţiune consumată, cât şi în cazul în care infracţiunea a rămas în faza de tentativă.

Prin expresia „identificarea făptuitorilor” legiuitorul a dorit sa precizeze că, în cadrul urmăririi penale, probele adunate trebuie să ajute la depistarea celor care au săvârşit fapta penală (autori, instigatori, complici), înţelegând prin aceasta atât stabilirea faptului că urmarea socialmente periculoasă este consecinţa unei activităţi umane, cât şi aflarea datelor de identitate ale celui care a săvârşit fapta penală.

Întrucât legea cere ca în cursul urmăririi penale să fie lămurită cauza „sub toate aspectele", înseamnă că trebuie strânse şi probe cu privire la per-soana făptuitorului: comportarea acestuia în familie şi societate, antecedenţă antisocială, stări psihice şi fizice de natură a influenţa comportamentul său, etc. În unele legislaţii se cere formarea unui dosar de personalitate, care să fie avut în vedere la individualizarea sancţiunii. Dacă pentru minori este obligatorie efectuarea unui referat de evaluare (anterior se efectua o anchetă socială), pentru inculpa ii majori nu este obligatorie decât efectuarea uneiț 1 Ion Neagu, Tratat de procedura penală, Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucure ti, 2009, pag.21ș

209

expertize medico-legale psihiatrice în cazul săvâr irii infracţiunii de omorș deosebit de grav. Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate, se poate cere serviciului de probaţiune de pe lângă tribunal un referat de evaluare, în care se prezintă date privind persoana inculpatului, nivelul instrucţiei şcolare, comportamentul, factorii care influenţează sau care pot influenţa conduita generală, precum şi perspectivele reintegrării în societate. În acest mod se formează un document prin care se caracterizează personalitatea inculpatului în vederea aplicării unei pedepse corespunzătoare constrângerii ce trebuie să intervină, dar şi reeducării infractorului. 1

Prin expresia „stabilirea răspunderii făptuitorului” se în elege faptulț că probele adunate în cursul urmăririi penale trebuie să contribuie nu numai la lămurirea aspectelor privind fapta penală, ci trebuie să elucideze şi aspectele legate de vinovăţia făptuitorului, dacă acesta poate sau nu să fie subiect al răspunderii penale.

Alt obiectiv al urmăririi penale constă în evaluarea probelor strânse în scopul de a „se constata dacă este sau nu cazul de a se dispune trimiterea în judecată". Această evaluare este necesară pentru finalizarea urmăririi penale, fie în sensul trimiterii în judecată, fie în sensul scoaterii de sub urmărire sau încetării urmăririi penale. Dacă o primă evaluare se face prin propunerea pe care organul de cercetare penală o înaintează procurorului, a doua evaluare aparţine acestuia când soluţionează cauza, fie prin emiterea rechizitoriului de trimitere în judecată, fie a ordonanţei de închidere a dosarului prin scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale. În alte legislaţii, actul de trimitere în judecată aparţine unui organ jurisdicţional.

Pentru a realiza sarcinile impuse de obiectul urmăririi penale, alături de administrarea probelor, organele judiciare pot lua măsuri de constrângere cu caracter personal sau real, uneori aceste măsuri având caracter obligatoriu.

Măsurile de constrângere cu caracter personal sunt obligatorii în cazul în care legea prevede acest lucru. Astfel, în cazul unor infracţiuni flagrante, aplicându-se procedura specială prevăzută în art. 465-479, reţinerea învinuitului este obligatorie (art. 468 alin. 1). În vechea reglementare, dacă procurorul aprecia că sunt suficiente dovezi pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, întocmea rechizitoriul prin care punea în mişcare acţiunea penală şi dispunea trimiterea în judecată, luând măsura arestării inculpatului.

1 Grigore Theodoru , Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucure ti, 2007, pag. 526ș

210

În lumina competenţelor stabilite prin Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003, măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului poate fi luată, chiar şi în cursul urmăririi penale, numai de către judecător.

De asemenea, caracter obligatoriu au şi măsurile de ocrotire în caz de reţinere sau de arestare preventivă (art. 161).

Urmărirea penală, ca fază a procesului penal, nu trebuie confundată cu procesul penal, ea fiind o activitate judiciară desfăşurată de anumite organe, anumite părţi şi persoane, care se realizează în cadrul procesului penal, deci este o parte inseparabilă a acestuia. De asemenea, urmărirea penală nu se poate confunda nici cu acţiunea penală, care este o instituţie fundamentală a dreptului procesual penal fără de care procesul penal nu ar putea să existe în forma sa completă. Acţiunea penală reprezintă motorul procesului penal. Fără punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, activitatea procesuală este incompletă şi nu poate fi realizată tragerea la răspundere penală a persoanei supuse urmăririi penale. 1

Faţă de reglementarea actuală a urmăririi penale se pot face unele rezerve cu privire la caracterul complet al definirii obiectului urmăririi penale prin dispoziţiile art. 200. Într-adevăr, strângerea de probe şi evaluarea constituie doar prima parte a urmăririi penale, denumită cercetare penală, cu obiectivul lămuririi cauzei prin probe. În definiţie nu se cuprinde intervenţia procurorului prin punerea în mişcare a acţiunii penale şi nici prin trimiterea în judecată a inculpatului. Urmărirea penală nu se desfăşoară numai pentru a se face constatări de vinovăţie sau nevinovăţie, ci pentru tragerea la răspundere penală a celui ce a săvârşit infracţiunea. De aceea, ni se pare corespunzătoare următoarea definiţie: „Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii penale şi civile a acestora, precum şi inculparea celor vinovaţi şi trimiterea lor în judecată penală". Definindu-se astfel obiectul urmăririi penale se includ în el şi actele de dispoziţie ale procurorului prin care învinuitul sau inculpatul este tras la răspundere şi trimis în judecată penală, acte de urmărire care au determinat, de altfel, denumirea întregii activităţi preliminare judecăţii. În mod firesc, dacă se constată inexistenţa infracţiunii sau o cauză care înlătură răspunderea penală, se includ în această fază procesuală şi actele corespunzătoare de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale.2

1 Nicu Jidovu, Drept procesual penal, Ed. Funda iei România de Mâine, Bucure ti, 2007, pag. 241ț ș2 Grigore Theodoru , Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucure ti, 2007, pag. 528ș

211

În vederea realizării obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală şi procurorul îşi concretizează activitatea în acte de urmărire penală, care pot fi acte procesuale sau de dispoziţie şi acte procedurale prin care sunt aduse la îndeplinire dispoziţiile cuprinse în actele procesuale.

De regulă, actele de dispoziţie aparţin procurorului, de exemplu: punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara), luarea măsurilor asigurătorii, suspendarea urmăririi penale, trimiterea în judecată etc. Uneori, însă, şi organele de cercetare penală pot să-şi manifeste voinţa printr-un act procesual, spre exemplu: începerea urmăririi penale sau luarea măsurii reţinerii. De asemenea, chiar şi în cursul urmăririi penale anumite acte procesuale sunt dispuse de către judecător, cum ar fi: luarea măsurii arestării preventive, dispoziţia de a se efectua percheziţia sau dispoziţia de a se efectua interceptări şi înregistrări de convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic, etc.

Actele procedurale, ca acte de urmărire penală, sunt realizate, în general, de către organele de cercetare penală. Spre exemplu: efectuarea percheziţiilor, cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, etc.

Actele de urmărire efectuate (atât actele procesuale, cât şi cele procedurale) sunt consemnate în înscrisuri procedurale constatatoare, înscrisuri care trebuie să aibă, potrivit legii, o anumită formă şi un anumit conţinut.

Dosarele de urmărire penală cuprind o sumă de înscrisuri procedurale constatatoare care reflectă întreaga activitate desfăşurată pentru realizarea obiectului urmăririi penale.1

În structura procesului penal, urmărirea penală este bine determinată, atât în timp, cât şi sub aspectul activităţilor şi soluţiilor ce pot fi desfăşurate de către organele judiciare. În timp, urmărirea penală îşi are limitele fixate între momentul începerii urmăririi penale şi momentul dispunerii soluţiei de către procuror.

Anterior anului 2006, momentul începerii urmăririi penale era marcat prin rezoluţie (în cazul sesizării externe) sau proces-verbal (în cazul sesizării din oficiu) şi în mod excepţional prin ordonanţă2. Art. 228 alin. 3 în care era reglementată începerea urmăririi penale prin proces-verbal în ipoteza sesizării din oficiu a fost abrogat3, fapt care conduce ia concluzia că, de lege


2 În cazul în care procurorul soluţionează un conflict de competenţă între organele de cercetare penală, prin ordonanţă arată care este

organul de cercetare competent şi poate dispune, prin aceeaşi ordonanţă, începerea urmăririi penale.3 A se vedea art. I pct. 228 din Legea nr. 356/2006

212

lata, actele prin care se dispune începerea urmăririi penale sunt rezoluţia (în cazul sesizării organului judiciar prin plângere, denunţ ori sesizare din oficiu) şi ordonanţa, ca excepţie de la regulă. în mod excepţional, urmărirea penală începe prin proces-verbal1.

Prin începerea urmăririi penale se creează cadrul legal în care organele de urmărire penală pot desfăşura toate activităţile ce se înscriu în obiectul urmăririi penale.

Momentul final al urmăririi penale este marcat prin soluţia dată de procuror, care poate fi de trimitere în judecata sau scoatere de sub urmărire penală, încetare a urmăririi penale ori clasare.

Depă irea limitelor sub aspectul competen ei atrage inciden aș ț ț sanc iunilor procedurale penale.ț

2. Principiile specifice ale activităţii de urmărire penală

Principiile care stau la baza urmăririi penale sunt: legalitatea şi oficialitatea procesului, aflarea adevărului, rolul activ, folosirea limbii oficiale, respectarea demnităţii persoanei, garantarea siguranţei şi libertăţii persoanei, prezumţia de nevinovăţie, garantarea dreptului la apărare, inviolabilitatea domiciliului şi a secretului corespondenţei şi al convorbirilor telefonice. Aceste principii fundamentale acţionează, însă, în modalităţi diferite în cursul urmăririi penale faţă de modul cum acţionează în cursul judecăţii şi al executării hotărârii penale definitive. Deosebirea decurge, în primul rând, din condiţiilor în care se efectuează urmărirea penală, de a se lămuri ceea ce la început este neclar, de a se face ample investigaţii şi strân-gere de probe într-o luptă continuă cu încercările infractorilor de a se sustrage de la răspunderea penală. În al doilea rând, deosebirea decurge şi din modul în care sunt organizate şi funcţionează organele de urmărire penală, care îşi desfăşoară activitatea operativ, fără şedinţe dinainte pregătite, în care se cere prezenţa părţilor şi participarea lor activă la efectuarea actelor procesuale şi procedurale.

În legătură cu aplicarea principiului legalităţii, activitatea organelor de cercetare penală este supusă supravegherii procurorului, iar a acestuia controlului procurorului ierarhic superior. În caz de încălcare a legii de către organele de cercetare penală, procurorul poate infirma actele nelegale şi dispune refacerea lor de către alte organe de cercetare sau să le refacă personal. Împotriva actelor nelegale părţile au la dispoziţie plângerea adresată procurorului şi, în cazuri restrânse, instanţei de judecată. În faza de judecată, legalitatea este asigurată prin prezenţa procurorului i a păr ilor laș ț 1 În cazul infracţiunilor de audienţă (art. 299) i în procedura de urmărire i judecare a unor infracţiuni flagrante (art. 467)ș ș

213

şedinţa de judecată, prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, asupra acestora pronunţându-se tot o instanţă de judecată. Dacă aflarea adevărului poate fi necompletă sau inexactă în cursul urmăririi penale, datorită neparticipării concomitente a părţilor la strângerea probelor, în faza de judecată există modalităţi mai potrivite de aflare a adevărului prin prezenţa concomitentă în faţa completului de judecată a procurorului de şedinţă, a părţilor şi apărătorilor lor, care, prin participarea la cercetarea judecătorească şi prin dezbaterile judiciare, pot înlătura ceea ce este greşit reţinut, pot preciza ceea ce nu este clar, pot completa aspectele necesare pentru soluţionarea justă a cauzei.

Modalităţile diferite de acţiune a principiilor fundamentale ale procesului penal în cursul urmăririi penale sunt prevăzute şi pentru alte principii decât cele la care ne-am referit, acestea fiind examinate în fiecare etapă a urmăririi penale.

Unele dintre principiile fundamentale ale procesului penal au o acţiune mai limitată în cursul urmăririi penale în raport cu faza de judecată. Astfel, activitatea de urmărire penală, prin specificul ei, nu permite o asistenţă juridică a învinuitului sau inculpatului la toate actele de urmărire penală, ceea ce are drept consecinţă o participare mai restrânsă a apărătorului în cursul acestei faze procesuale. Cunoaşterea dosarului de către învinuit sau inculpat este posibilă abia la terminarea cercetării penale, în timp ce la judecată dosarul poate fi consultat oricând.

Dimpotrivă, garanţiile stabilite de lege pentru respectarea demnităţii umane, pentru inviolabilitatea şi siguranţa persoanei, pentru inviolabilitatea domiciliului şi a secretului corespondenţei au avut în vedere în special faza urmăririi penale, practica evidenţiind încălcări ale legii sub aceste aspecte datorită contactului izolat şi nepublic pe care-l are persoana care efectuează cercetarea penală cu învinuitul sau cu inculpatul. În cursul şedinţei de jude-cată, în prezenţa publicului şi a părţilor, sunt greu de închipuit abuzuri in domeniul amintit.

Cu toate aceste limite şi modalităţi diferite de acţiune, principiile fundamentale ale procesului penal îşi au aplicarea şi în activitatea de urmărire penală.1

Unii autori2 sus in că principiile publicităţii, oralităţii şiț contradictorialităţii, prevăzute de lege pentru faza judecăţii, se aplică şi urmăririi penale, aducând ca argumente posibilitatea pentru părţi de a cunoaşte materialul de urmărire penală, ascultarea orală a părţilor şi a


2 S. Kahane, Explica ii teoretice ale Codului de procedură penală românț , Partea specială, vol. II, Ed. Academiei, Bucure ti, 1976,ș pag. 24

214

martorilor de către organul de cercetare penală, existenţa unei contradictorialilăţi tacite. Alţi autori1 susţin că urmărirea penală se desfăşoară nepublic, necontradictoriu şi în formă preponderent scrisă, principii opuse celor aplicabile în faza de judecată; în susţinerea acestui punct de vedere se reţine că în cursul urmăririi penale există doar elemente de publicitate şi contradictorialitate, după cum în faza de judecată există elemente de nepublicitate (şedinţă secretă) sau de necontradictorialitate (judecată în lipsă), în condiţiile în care şedinţa de judecată este aşezată pe principiile publicităţii, contradictorialităţii, oralităţii şi nemijlocirii. În fine, sunt autori care adaugă la lipsa de publicitate, lipsa de contradictorialitate şi caracterul preponderent scris ale urmăririi penale şi alte două principii: lipsa de colegialitate a organului de urmărire penală şi subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală2.

2.1. Llipsa de publicitate în activitatea de urmărire penală Prin publicitate în procesul penal se înţelege admiterea prezenţei

oricărei persoane, care nu este un participant la proces, la desfăşurarea activităţii procesuale şi procedurale. Sub acest aspect, activitatea de urmărire penală desfăşurându-se în cabinetul organului de cercetare penală sau al procurorului, fără accesul publicului, se poate caracteriza activitatea de urmărire penală ca nepublică. Unele elemente de publicitate sunt admise la efectuarea unor acte de cercetare penală ca, de exemplu, prezenţa unor martori asistenţi la efectuarea cercetării la faţa tocului, la percheziţii, ori existenţa publicului ocazional la investigaţiile făcute cu ocazia unui accident de circulaţie, etc. De asemenea, organul de cercetare penală poate comunica prin mass-media unele date referitoare la un dosar de urmărire penală, asigurând astfel dreptul la informaţie prevăzut în art. 31 din Constituţie.

În lucrările de specialitate, lipsa de publicitate este examinată şi sub aspectul păstrării secretului actelor de cercetare penală faţa de părţile din proces, în special faţă de învinuit sau inculpat. Păstrarea secretului actelor de urmărire penală efectuate este necesară atunci când învinuitul sau inculpatul încearcă să obstaculeze aflarea adevărului prin influenţarea sau distrugerea mijloacelor de probă. Sub acest aspect, secretul urmăririi penale este păstrat parţial, deoarece legea prevede posibilitatea pentru apărător să asiste la efectuarea unor acte de urmărire penală, ceea ce înseamnă cunoaşterea rezultatului acestora, iar la terminarea cercetării penale există obligaţia pentru organul de cercetare să prezinte inculpatului întreg materialul

1 N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 243-2452 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Ed. Paideea, Bucure ti, 1994, pag. 12; Al. Tuculearu,ș

Principiile urmăririi penale în lumina prevederilor Constitu iei Românieiț , Dreptul nr. 3/1995. pag. 74

215

probator ce a fost strâns împotriva sa. În mod evident, şi sub acest aspect nu există o publicitate a dosarului ca în faza de judecată.

Conform art. 172, în urma modificărilor intervenite prin Legea nr. 57/2008 , în cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală poate formula cereri si depune memorii, în baza acestui text de lege, chiar i în condi iile neparticipării sale la efectuarea propriu-zisă actelor deș ț urmărire penală, apărătorul învinuitului sau inculpatului poate solicita pe parcursul anchetei penale consultarea dosarului, în vederea exercitării dreptului la apărare.

Cu referire la celelalte păr i din procesul penal, ulterior pronunţării deț către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 1086/2007 (decizie prin care s-a constatat caracterul neconstituţional al art. 172 alin. 1 teza I şi art. 173 alin. 1 sub aspectul limitării drepturilor apărării şi care a determinat modificarea art. 172 alin. 1 teza I), legiuitorul nu a procedat şi la modificarea art. 173 alin. 1. Se impune, aşadar modificarea art. 173 alin. 1, în sensul corelării acestuia cu dispoziţiile din art. 24 al Constituţiei României, astfel încât şi apărătorul părţii vătămate, părţii civile ori al părţii responsabile civilmente să poată asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală. De altfel, conform art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

În acest mod se instituie, practic, o reglementare similară pentru toate părţile ca subiecţi ai procesului penal, asigurându-se condiţii pentru desfăşurarea unui proces echitabil. În acest mod, părţile pot participa, personal sau prin intermediul apărătorului, la efectuarea oricărui act de urmărire penală, fără ca acest drept să poată fi restricţionat de organele de urmărire penală1.

Caracterul nepublic al fazei de urmărire penală este dat, în contradicţie cu judecarea cauzei, de imposibilitatea cunoaşterii lucrărilor de anchetă de către orice cetăţean. Urmărirea penală nu se desfăşoară cu „uşile deschise". Acest fapt nu exclude, însă, posibilitatea pe care o au organele de urmărire penală de a informa opinia publică în legătură cu derularea anumitor cauze penale, aspect care se circumscrie dreptului la

1 Apreciam în lucrări ulterioare adoptării Legii nr. 356/2006 că, prin restrângerea drepturilor apărării se creaseră condiţii pentru secretizarea urmăririi penale (Neagu XIII, pag. 40).

216

informaţie consacrat în art. 31 din Constituţie. Evident, condiţiile concrete în care se va produce informarea despre derularea unei anumite afaceri judiciare de interes public vor fi determinate de caracterul operativ al urmăririi penale, element esenţial al aflării adevărului la timp şi în mod complet.

Această trăsătură a urmăririi penale se impune în condiţiile în care raportul de drept penal apare în contururi neclare, probele urmând abia a se strânge. Or, în cazul în care urmărirea s-ar desfăşura cu publicitate, ar exista posibilitatea ca învinuitul sau inculpatul, precum şi celelalte părţi să încerce denaturarea probelor şi, în final, zădărnicirea aflării adevărului. Pe parcursul urmăririi penate, există momente în care părţile sau alte persoane pot lua cunoştinţă de unele probe administrate în cauză (spre exemplu, în cazul confruntării, în cazul prelungirii arestării inculpatului sau în cazul efectuării expertizei etc.), dar, în asemenea situaţii, materialul de urmărire penală nu este cunoscut în totalitate.

Există, însă, instituţii procesuale care, prin perspectiva probaţiunii, sunt specifice sistemului inchizitorial. Astfel, în actuala reglementare putem identifica procedee probatorii necunoscute părţilor în procesul penal, raţiunile care justifică existenţa acestor procedee probatorii fiind, în mod evident, orientate spre aflarea adevărului dar şi spre protejarea anumitor persoane care cooperează la rezolvarea cauzei penale.

În acest sens, prin dispoziţiile art. 861-865, s-a reglementat procedura obţinerii şi valorificării declaraţiilor martorilor anonimi, aflaţi în interiorul unui program de protecţie. Aplicarea acestui procedeu probator presupune îndeplinirea unor condiţii care să asigure protecţia identităţii martorului. Cu alte cuvinte, identitatea acestuia este necunoscută persoanelor care au calitatea de părţi în procesul penal, dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale sau a localităţii de domiciliu ori de reşedinţă, ar fi periclitata viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorului ori a unei alte persoane. Caracterul secret al acestui procedeu probator este prezent în dispoziţiile procesuale prin sintagma „strictă confidenţialitate'' (art. 861 alin. 4).

Apreciem că, prin aceste reglementări, justificate de tendinţele actuale ale fenomenului infracţional, de amploarea marii criminalităţi, se restrânge posibilitatea învinuitului sau inculpatului de a participa la efectuarea actelor de urmărire penală şi, ca atare, aceste aspecte probatorii sunt, în ceea ce priveşte identitatea martorului, strict confidenţiale, nefiind cunoscute decât de către organele judiciare penale.

Se remarcă, în această situa ie specială, un caracter strict confiden ialț ț al fazei de urmărire penală, constând în limitarea accesului păr ilot laț

217

anumite documente conexe dosarului penal. Pe cale de consecinţă, urmărirea penală se înfăţişează în continuare ca fiind nepublică, cu menţiunea că, în condiţiile art. 86' alin 1, activitatea procesuală poate dobândi valenţe secrete fată de părţi, anumite date fiind numai la dispoziţia organelor judiciare.

Consideraţiile prezentate sunt pe deplin valabile şi în ceea ce priveşte ipotezele în care probaţiunea este efectuată prin utilizarea investigatorilor sub acoperire.

Investigatorii sub acoperire îşi desfăşoară activitatea, în special, în etapa actelor premergătoare urmăririi penale. Relevanţă pentru problematica în discuţie prezintă dispoziţiile art. 2244, unde sunt reglementate măsurile de protecţie ale adevăratei identităţi ale investigatorului sub acoperire. Astfel, identitatea reală nu poate fi dezvăluită în timpul ori după terminarea acţiunii. Numai procurorul care autorizează folosirea investigatorilor sub acoperire are acces la datele de identitate ale acestuia, fiind obligat la păstrarea secretului profesional. Rezultă că, sub acest aspect, ancheta penală poate include elemente care nu vor fi aduse la cunoştinţa părţilor, elemente care se prezintă ca limitări ale dreptului de a avea acces la dosarul de urmărire penală. Restricţia este absolută, nefiind specifică numai fazei de urmărire penală.

Reglementarea în discuţie reprezintă un important instrument în lupta împotriva infracţionalităţii, dar, în acelaşi timp, asigură condiţii pentru protecţia lucrătorilor care acţionează sub o altă identitate. În acest sens, confidenţialitatea cu privire la datele reale de identitate reprezintă o atribuţie funcţională nu numai pentru procuror, dar şi pentru judecătorul care va soluţiona cauza, aflată sub imperiul secretului profesional, atât pe parcursul derulării procedurii judiciare, cât şi ulterior.

Acestor ipoteze, în care accesul părţilor la dosar este restricţionat, li se pot adăuga o serie de prevederi cuprinse în legi speciale, a căror finalitate constă, de asemenea, în interdicţia impusă păr ilor de a lua la cunoştinţă deț anumite date ale materialului probator. Astfel, conform art. 21 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, în mod excepţional în vederea strângerii datelor privind săvârşirea unor infrac iuniț grave i identificarea făptuitorilor, pot fi folosiţi informatori, persoane careș au cunoştinţă despre un grup infracţional organizat şi furnizează organelor judiciare informaţii sau date relevante pentru prevenirea, descoperirea iș acţionarea săvârşirii acestor infracţiuni de unul sau mai mulţi membri ai acestui grup. Aceştia pot beneficia de măsurile specifice protecţiei martorilor, ceea ce conduce la constatarea posibilităţii legale ca în dosarul de urmărire penală să existe elemente informative furnizate de persoane a căror identitate poate fi secretă pentru părţile din cadrul procesului penal.

218

Utilizarea martorilor anonimi, a investigatorilor sub acoperire, recurgerea la elemente faptice furnizate de către informatori, în condiţiile legii, constituie noi procedee probatorii în procesul penal care, însă, pe lângă eficientizarea represiunii penale, implică limitări ale exercitării dreptului la apărare. În concluzie, cu referire la aceste procedee probatorii, se poate afirma că urmărirea penală dobândeşte valenţe de maximă confidenţialitate, specific care se menţine, în mod evident, atât pe parcursul fazei de judecată, cât şi ulterior soluţionării cauzei penale.1

2.2. Lipsa de contradictoralitate a urmăririi penale Această trăsătură rezultă din lipsa de publicitate a urmăririi penale. Potrivit dispoziţiilor legii, organul de urmărire penală administrează probele fără a le supune discuţiei părţilor existente în cauză (art. 71 alin. 2 şi art. 77).

În cursul urmăririi penale, procurorul întruneşte în persoana sa funcţiile procesuale de învinuire, de apărare şi de soluţionare a cauzei. Ca urmare, nu poate exista contradictorialitate, care presupune exercitarea acestor funcţii de autorităţi şi persoane diferite. Reprezentantul funcţiei de învinuire acţionează în contradictoriu cu reprezentantul funcţiei de apărare pentru ca reprezentantul funcţiei de judecare şi soluţionare a cauzei să aibă, la deliberare, toate argumentele care susţin sau infirmă învinuirea. Ca urmare, nu poate exista contradictorialitate în condiţiile în care procurorul învinuieşte, dar şi apără, iar în final hotărăşte. Din punct de vedere tehnico-procesual, contradictorialitatea implică prezenţa părţilor la efectuarea actelor procesuale şi procedurale, pentru ca rezultatul acestora să reflecte atât punctul de vedere al învinuirii, cât şi al apărării. Or, cu foarte rare excepţii (de exemplu, confruntarea părţilor), la efectuarea actelor de urmărire penală părţile nu sunt prezente în acelaşi timp, pentru a se asigura contradic-torialitatea între învinuire şi apărare. Lipsa de contradictorialitate permite organului de urmărire penală să asigure mobilitatea şi operativitatea necesare efectuării actelor de urmărire penală, întrucât el se poate deplasa imediat la locul indicat, fără a fi necesară convocarea părţilor şi prezenţa lor.

Elementele de contradictorialitate se regăsesc şi în cursul urmăririi penale, fiind cuceriri ale procesului penal modern faţă de procesul de tip inchizitorial. Astfel, la unele acte de urmărire penală pot participa părţile (percheziţii, cercetări la faţa locului, reconstituiri), ceea ce le dă posibilitatea să acţioneze de pe poziţiile lor contrare: părţile se pot plânge împotriva actelor de urmărire penală nelegale, rezolvarea acestora fiind de competenţa procurorului care supraveghează urmărirea penală sau a procurorului ierarhic superior, deci de un alt organ decât cel care a încălcat legea. 1 Ion Neagu, Tratat de procedura penală, Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucure ti, 2009, pag. 30-34ș

219

Împotriva luării unor măsuri procesuale se poate face plângere, pe care o rezolvă instanţa de judecată, cu care ocazie procurorul şi inculpatul se află în contradictorialitate. Organul de urmărire penală are dreptul să convoace toate părţile la efectuarea unui act de urmărire, realizându-se astfel disputa dintre părţile din proces cu interese contrare. Aceste elemente de contradictorialitate nu înlătură, însă, lipsa de contradictorialitate ca principiu specific al urmăririi penale. 2.3. Urmărirea penală se realizează preponderent scris Deşi în cursul urmăririi penale părţile şi martorii se ascultă oral, în realitate nu se poate considera că urmărirea penală se desfăşoară potrivit principiului oralităţii. Într-adevăr, oralitatea presupune desfăşurarea activităţii procesuale prin viu grai, în prezenţa procurorului şi a părţilor, pentru ca acestea să asculte ce spune fiecare participant la urmărire şi să poată lua, astfel, atitudine imediată, prin viu grai, cu privire la ceea ce s-a spus, prin negarea unor împrejurări afirmate ca existente, prin demonstrarea ca reale a unor împrejurări pretins inexistente, prin punerea de întrebări şi obţinerea de răspunsuri la acestea. În condiţiile în care la ascultarea unei părţi nu sunt de faţă şi celelalte părţi, la ascultarea unui martor nu este prezentă niciuna din părţi, oralitatea constă numai în declaraţiile verbale pe care le face cel ascultat, fără ca părţile interesate să ia cunoştinţă direct de cele spuse, pentru a le putea combate, preciza, completa prin întrebări; cunoaşterea celor relatate organului de urmărire de părţile şi martorii ascultaţi oral se realizează prin consultarea documentelor procedurale scrise în care au fost consemnate declaraţiile. Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală inculpatului, acesta ia cunoştinţă de toate probele strânse împotriva sa din declaraţiile scrise, procese-verbale întocmite, rapoartele scrise de constatări tehnico-ştiinţifice sau medico-legale de la dosar.Sunt şi cazuri în care se poate purta o dezbatere orală între părţi; astfel, când la pregătirea efectuării unei expertize au fost chemate părţile şi expertul pentru a se fixa obiectul expertizei şi întrebările la care trebuie să se răspundă (art. 120), discuţiile îmbracă un caracter de oralitate şi contradictorialitate, ca excepţie de la forma preponderent scrisă a urmăririi penale.1

2.4. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală

Spre deosebire de faza de judecată în care, potrivit art. 124 pct. 3 din Constituţie, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, ceea ce 1 Grigore Theodoru , Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucure ti, 2007, pag. 534ș

220

exclude orice altă subordonare în activitatea de înfăptuire a justiţiei, desfăşurarea urmăririi penale implică respectarea principiului subordonării ierarhice. Această trăsătură definitorie pentru urmărirea penală presupune supravegherea de către procuror a activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare, pe de o parte, dar şi subordonarea procurorului faţă de procurorul ierarhic superior, pe de altă parte.

Astfel, în cadrul efectuării urmăririi penale şi în supravegherea acesteia, procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a organelor poliţiei şi a altor organe, care sunt obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile procurorului în condiţiile legii.

Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor (art. 219 alin. 2) .

În vederea garantării subordonării ierarhice, în lege este reglementată şi ipoteza neîndeplinirii acestor dispoziţii. Astfel, conform art. 219 alin. 3, în cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos, de către organul de cercetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, acesta va sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse. În acelaşi sens, principiul subordonării ierarhice în efectuarea actelor de urmărire penală este menţionat şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată. Astfel, în art. 63, care reglementează atribuţiile Ministerului Public, se arată, între altele, că procurorul conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală.

Prin prisma subordonării ierarhice a procurorului faţă de procurorul ierarhic superior, conform art. 64 şi 65 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului acelui parchet, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. Conform art. 64 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, republicată, dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.

Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, măsura infirmării.

Potrivit art. 65 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, republicată, procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, respectiv procurorul

221

general al parchetului de pe lângă curtea de apel pot exercita controlul asupra procurorilor din subordine, direct sau prin procurori anume desemnaţi.

În actuala reglementare a instituţiei Ministerului Public, controlul ierarhic şi subordonarea nu se opresc la nivelul procurorilor generali ori al procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, legea (art. 62 alin. 2 din Legea nr. 304/2004) arătând că procurorii, constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă, îşi exercită atribuţiile sub autoritatea ministrului Justiţiei.

În exercitarea autorităţii ministrului Justiţiei faţă de toţi procurorii, legea (art. 69 din Legea nr. 304/2004) dispune că ministrul Justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie ori de ministrul Justiţiei.

Prin intermediul controlului pot fi vizate aspecte care privesc eficienţa managerială, îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, respectiv raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. Este de subliniat faptul că acest control nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale şi soluţiile adoptate.

De asemenea, pot fi solicitate informări asupra activităţii parchetelor de la procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv, procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Reglementările menţionate mai sus dovedesc faptul că în cadrul urmăririi penale nu funcţionează principiul independenţei organului judiciar, ci, dimpotrivă, principiul subordonării acestuia pe linie ierarhică.

Mai mult, în ceea ce priveşte subordonarea organelor de cercetare penală, reamintim că, prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003, aceasta este numai de ordin funcţional, nu şi de ordin administrativ.

222

CAPITOLUL III

ORGANELE CARE IAU PARTE LA EFECTUAREAURMĂRIRII PENALE

1. Organele de urmărire penală

Actuala reglementare a urmăririi penale oferă acesteia eficienţă şi operativitate, constituind, totodată, un cadru legal în care se înscriu o suită întreagă de garanţii ale realizării dreptului de apărare.

Între dispoziţiile generale privind urmărirea penală se înscrie reglementarea referitoare la organele care realizează activitatea cuprinsă în obiectul urmăririi penale. Urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele de cercetare penală. Potrivit art. 201 alin. 11, în configuraţia dată de O.U.G. nr. 60/2006, organele de cercetare penală sunt: organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale.

1 Articol modificat în numeroase rânduri. Menţionam prima modificare survenită prin dispoziţiile Legii nr. 32/1990 (M. Of. nr. 128

din 17 noiembrie 1990, respectiv ultima modificare, intervenită prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 60 din 6 septembrie 2006 (M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006).

223

Potrivit art. 201 alin. 2, ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează 1) lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor, desemnaţi nominal de ministrul Administraţiei şi Internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi 2) lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor desemnaţi potrivit unor legi speciale1. Organele de cercetare penală speciale sunt arătate în art. 208: comandanţii de unităţi militare corp aparte, şefii comenduirilor de garnizoană, comandanţii centrelor militare sau ofiţerii anume desemnaţi de către ace tia, ofiţerii poliţiei de frontieră anumeș desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră, căpitanii porturilor. Se numesc organe de cercetare penală speciale, deoarece atribuţiile de bază sunt cele militare si de supraveghere a frontierei, a porturilor şi a navigaţiei civile, atribuţiile de cercetare penală fiind suplimentare şi numai în cauzele prevăzute de lege.

În sistemul organelor de urmărire penală, procurorul conduce întreaga activitate, fiind atât organ de urmărire (când legea prevede expres), cât şi organ de supraveghere a activităţii organelor de cercetare penală.

Organele de urmărire penală trebuie să aibă un rol activ, fiind obligate să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia (art. 202).

Organele de urmărire penală trebuie să adune probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului, această obligaţie menţinându-se chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta.

În vederea exercitării în bune condiţiuni a drepturilor pe care le are, organul de urmărire penală este obligat să explice învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi drepturile lor procesuale. Sub acest aspect, în practica judiciară s-a decis că organele de urmărire penală nu au exercitat rol activ într-o cauză de omor atunci când au omis să cheme părinţii victimei pentru a fi ascultaţi şi să le pună în vedere că se pot constitui părţi civile, fiind dovedit în speţă că au suferit o pagubă morală2.

1 Spre exemplu, conform art. 27 din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 21 din O.U.G. nr. 131 din 21 decembrie 2006, publicată în M. Of. nr. 1046 din 29 decembrie 2006), Ministerul Administraţiei şi Internelor va desemna nominal, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară care îşi vor desfăşura activitatea sub coordonarea procurorilor D.I.I.C.O.T.; de asemenea, conform art 10 alin. 5 din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ofiţerii şi agenţii de politie judiciară care îşi desfăşoară activitatea în cadrul D.N.A. sunt numiţi prin ordin al procurorului- ef al D.N.A., ca urmare a deta ării acestora din cadrul Ministeruluiș ș Administraţiei şi Internelor.2 T.S., Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1990, cu note de Vasile Papadopol, Casa de Editură şi Presă „Şansa" SRL, Bucureşti, 1992, dec. nr. 26/1982, în Ion Neagu, Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal. Practică judiciară. Teste grilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, pag. 213-214

224

Ca o consecinţă a faptului că prevenirea infracţiunilor este o necesitate obiectivă, o cerinţă legică a progresului societăţii, în dispoziţiile legii procesual penale (art. 202 alin. 4) se arată că, pe lângă datele de natură să servească la soluţionarea cauzei, organele de urmărire penală au obligaţia să strângă date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii. Aceste date pot permite o intervenţie preventivă eficientă pentru eradicarea cauzelor care se înscriu în geneza fenomenului infracţional.

Între dispoziţiile generale privind urmărirea penală se înscriu şi cele privind ordonanţele organului de urmărire penală (art. 203). Sub acest aspect, legea arată că, în desfăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţă acolo unde legea prevede aceasta iar în celelalte cazuri prin rezoluţie motivată.

Observând cazurile în care organul de urmărire dispune prin ordonanţă putem spune că aceasta este un înscris procedural care are o anumită complexitate în raport cu rezoluţia.

Din economia dispoziţiilor legale rezultă că organul de urmărire penală dispune prin ordonanţă în cazul unor probleme cu o anumită importanţă pentru desfăşurarea procesului penal şi care au anumite consecinţe pentru drepturile şi obligaţiile părţilor din proces. Aceasta este şi explicaţia reglementării conţinutului ordonanţei. În acest sens, în lege (art. 203 alin. 2) se arată că ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă, întotdeauna, data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal al acestuia şi semnătura celui care a întocmit-o. Ordonanţa va cuprinde, de asemenea, menţiunile speciale prevăzute de lege pentru anumite acte sau măsuri.

Din modul în care legea reglementează ordonanţa şi rezoluţia rezultă că aceasta din urmă este un înscris procedural de mai mică complexitate, prin care se rezolvă probleme care nu vizează drepturi ale părţilor din proces, situaţiile în care organele de urmărire penală dispun prin rezoluţie fiind elocvente în acest sens.

În art. 203 alin. 3 este cuprinsă dispoziţia generală potrivit căreia în situaţia în care organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri motivate. Această reglementare se explică prin existenţa competenţei exclusive a procurorului de a dispune luarea anumitor măsuri procesuale. În acest sens, organul de cercetare penală poate face propuneri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 234 alin. 1), pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului (art. 234 alin. 2), pentru suspendarea urmăririi penale (art. 239 alin. 1), etc.

225

2. Competenţa organelor de urmărire penală

Competenţa organelor de urmărire penală are două înţelesuri:a) Într-o primă accepţiune, prin competenţă se înţelege dreptul şi

obligaţia organelor de urmărire penală de a proceda la urmărirea unei anumite cauze penale. Dreptul de a proceda la urmărirea unei cauze penale este indestructibil legat de obligaţia organelor de urmărire ca, de îndată ce au cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, să efectueze toate actele care intră în atribuţia lor. Aceasta este o aplicaţie a regulii de bază a oficialităţii (art. 2 alin. 2 C. pr. pen.).

b) Într-o a doua accepţiune, prin competenţă se înţelege repartizarea legală a cauzei penale în cadrul atribuţiilor unui anumit organ de urmărire penală.

Aceste două înţelesuri ale competenţei sunt de fapt două faţete ale aceleiaşi noţiuni: competenţa funcţională prin raportare la organul de urmărire penală, competenţa materială prin raportare la cauza penală. A stabili competenţa unui organ de urmărire penală cu privire la o anumită cauză penală, înseamnă a verifica dacă acel organ are dreptul şi obligaţia de a proceda la efectuarea urmăririi în cauza respectivă.

Repartizarea legală a cauzelor penale în competenţa diferitelor organe de urmărire şi abilitarea legală a acestor organe de a efectua acte de urmărire în cauzele respective, asigură desfăşurarea activităţii de urmărire pentru fiecare categorie de cauză penală, potrivit naturii lor, în faţa unor organe cu pregătire corespunzătoare i cu posibilităţi adecvate.ș

În vederea delimitării exacte a sarcinilor ce revin fiecărui organ de urmărire penală, legea reglementează, în titlul I capitolul II al părţii generale a Codului de procedură penală, competenţa materială, competenţa personală şi competenţa funcţională.

În privinţa competenţei teritoriale a organelor de urmărire penală se aplică dispoziţiile art. 45.

Potrivit art. 201, urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele de cercetare penală.

Organele de cercetare penală sunt:a) organele de cercetare ale poliţiei judiciare;b) organele de cercetare speciale.

2.1. Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciareÎntre organele de cercetare penală, organele de cercetare ale poliţiei

judiciare ocupă un loc deosebit, deoarece ele au o competenţă foarte largă,

226

putând să efectueze cercetarea pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare. Astfel, potrivit art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr. 30/20071, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative organizează şi desfăşoară, prin structuri specializate, potrivit competenţei, activităţi pentru prevenirea şi combaterea terorismului, a criminalităţii organizate, a traficului şi consumului ilicit de droguri, a traficului de persoane, a migraţiei ilegale, a criminalităţii informatice, precum şi a altor fenomene infracţionale şi fapte antisociale. De asemenea, conform art. 26 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române2, această instituţie desfăşoară activităţi pentru constatarea faptelor penale şi cercetarea acestora.

Astfel, ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor desemnaţi nominal de ministrul administraţiei şi internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor desemnaţi potrivit unor legi speciale.

Organele de cercetare ale poliţiei judiciare îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Retragerea avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce la încetarea calităţii de lucrător în cadrul poliţiei judiciare3. În ipoteza în care legea specială prevedea procedură diferită de desemnare şi funcţionare a organelor de poliţie judiciară, se aplica dispoziţiile legii speciale.

Între organele de cercetare penală, organele de cercetare ale poliţiei judiciare ocupă un loc deosebit, deoarece ele au o competenţă foarte largă, putând să efectueze cercetarea pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare. Astfel, potrivit art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr. 30/2007, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative organizează şi desfăşoară, prin structuri specializate, potrivit competenţei, activităţi pentru prevenirea şi combaterea terorismului, a criminalităţii organizate, a traficului şi consumului ilicit de droguri, a traficului de persoane, a migraţiei ilegale, a criminalităţii informatice, precum şi a altor fenomene infracţionale şi fapte antisociale. De asemenea,

1 O.U.G. nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, publicată

în M. Of. nr. 309 din 9 mai 2007 a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 15 din 14 februarie 2008 (M. Of. nr. 127 din 19 februarie 2008.2 Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicata în M. Of. nr. 305 din 9 mai 2002, a fost modificată şi completată prin Legea nr. 281 din 24 Iunie 2003 (publicată în M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003).3 Se remarcă introducerea prin O.U.G. nr. 60/2006 în art. 201 alin. 3 a dispozi iei în conformitate cu care retragerea avizului conformț procurorului general al Parchetului de pe langă Înalta Curte de Casa ie i Justi ie conduce la încetarea calită ii de lucrător în cadrulț ș ț ț poli iei judiciare.ț

227

conform art. 26 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, această instituţie desfăşoară activităţi pentru constatarea faptelor penale şi cercetarea acestora.

Subliniem faptul că în privinţa cercetării penale nu funcţionează criteriile de repartizare a cauzelor penale unor organe de un anumit grad ierarhic, aşa cum prevede legea în cazul instanţelor de judecată. De aceea, în literatura de specialitate se arată, pe bună dreptate, că organele de cercetare ale poliţiei judiciare au competenţă materială generală1.

În cazul în care organul de cercetare penală nu efectuează personal, în afara razei teritoriale în care se face cercetarea, anumite acte necesare rezolvării cauzei, poate să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie ori delegare.

În cuprinsul aceleiaşi localităţi, organul de cercetare al poliţiei judiciare efectuează toate actele de cercetare, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei sale teritoriale, cu obligaţia de a înştiinţa în prealabil organul corespunzător din raza teritorială în care va efectua aceste acte.

În cazuri urgente, organul de cercetare penală al poliţiei judiciare este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa sa. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea activităţii organului care le-a efectuat, procurorului competent.

Rezultă că, actele de urmărire penală urgente (constatarea la locul faptei, schiţe, fotografii) efectuate de organele de cercetare rămân valabile în asemenea circumstanţe. În această ipoteză, probele administrate de organele poliţiei vor putea fi luate în considerare de către procuror prin coroborarea cu informaţiile obţinute personal. În acelaşi sens, s-a stabilit că ridicarea de obiecte conţinând droguri, dacă acestea au fost descoperite de lucrătorii de poliţie într-o locuinţă în urma unei sesizări pentru tulburarea liniştii publice, înainte de începerea urmăririi penale, este legală şi nu constituie percheziţie domiciliară în sensul art. 100.

2.2. Competenţa organelor de cercetare penală speciale În anumite cazuri, dată fiind natura infracţiunilor săvârşite precum şi,

uneori, având în vedere calitatea făptuitorului, legiuitorul a prevăzut expres că urmărirea penală se efectuează de organe de cercetare speciale.

Potrivit art. 208 organele de cercetare penală speciale sunt comandanţii de unităţi militare corp aparte, şefii comenduirilor de 1 Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Bucureşti, Pedagogică, 1972, pag.250

228

garnizoană, comandanţii centrelor militare sau ofiţerii anume desemnaţi de către ace tia ofiţerii poliţiei de frontieră anume desemnaţi pentruș infracţiunile de frontieră căpitanii porturilor. Se numesc organe de cercetare penală speciale, deoarece atribuţiile de bază sunt cele militare şi de supraveghere a frontierei, a porturilor şi a navigaţiei civile, atribuţiile de cercetare penală fiind suplimentare şi numai în cauzele prevăzute de lege.

Potrivit art. 208 alin. 1 lit. a), ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare pot efectua cercetarea penală în cauzele privind infracţiuni săvârşite în unitate de către militarii din subordine. Ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 281/2003 dispoziţiile care ofereau competenţa acestor organe speciale şi în cauzele privind infracţiunile săvârşite, în legătură cu serviciul, în unitatea militară sau în afara ei, de către angajaţii civili ai acestor unităţi au fost abrogate. Cercetarea penală în cazurile menţionate mai sus poate fi efectuată şi de către comandantul unităţii militare.

Ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor militare. Cercetarea poate fi efectuată personal de şefii comenduirilor de garnizoană [art. 208 alin. 1 lit. b)].

Potrivit art. 208 alin. 1 lit. c), ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare efectuează cercetarea penală în cauzele privind infracţiunile care cad în competenţa instanţelor militare săvârşite de persoane civile în legătură cu obligaţiile lor militare. În aceste cazuri, cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandanţii centrelor militare.

Cu referire la competenţa organelor de cercetare penală speciale prevăzute în art. 208 alin. 1 lit. a), b) şi c), în literatura de specialitate s-a remarcat că restrângerile operate asupra competen ei instanţelor militareț trebuie să se regăsească şi în planul competen elor parchetelor de pe lângăț aceastea şi, în continuare, în ceea ce priveşte competenţa organelor de cercetare penală speciale. Astfel, pentru toate infracţiunile care au fost transferate în competen a materială a instanţelor civile, urmărirea penală (înț sensul efectuării, respectiv a supravegherii desfăşurării acesteia) va fi de competenţa parchetelor de pe lângă instanţele civile. Ca o consecinţă firească a diminuării numărului cauzelor penale, au fost operate modificări în ceea ce priveşte numărul parchetelor militare, în sensul reducerii acestora. Astfel, dacă anterior actualei legi de organizare judiciară, pe lângă instanţele militare funcţionau mai multe parchete militare, actualmente, potrivit art. 98 din Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judiciară, republicată, pe lângă fiecare instanţă militară funcţionează un singur parchet militar. Modificările

229

operate asupra competenţei instanţelor şi parchetelor militare nu au fost extinse, însă, şi cu privire la competenţa organelor de cercetare penală speciale. Singura dispoziţie nou introdusă în legea procesual penală şi care se găseşte în concordanţă cu noua orientare faţă de organismele judiciare penale militare, o reprezintă norma existentă în art. 208 alin. 1 lit. a). În acest sens, infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de angajaţii civili ai unităţilor militare nu vor mai fi cercetate de organele de cercetare penală speciale, ci de către organele de cercetare ale poliţiei judiciare. În afara acestei norme derogatorii, însă, competenţa organelor de cercetare penală militare a rămas neschimbată.

Diferenţele existente între statutul organelor de cercetare penală speciale militare şi procurorii militari nu se justifică. Restrângerea sferei competenţelor instanţelor şi parchetelor militare se impune a opera şi cu privire la organele de cercetare penală. Chiar dacă nu este vorba despre sisteme judiciare distincte, autorităţile statului competente să declanşeze procesul de tragere la răspundere penală în ipoteza săvârşirii de infracţiuni sunt instituite în mod diferenţiat, având în vedere, în egală măsură, calitatea persoanei, respectiv natura infracţiunii. Raţiunea în baza căreia este reglementata competenţa instanţelor şi parchetelor militare trebuie să se regăsească i în ceea ce prive te modul determinare a competenţelorș ș organelor de cercetare penală speciale. Nu sunt argumente care să determine o modalitate diferenţiată de stabilire a competenţe, pentru organele de cercetare penală. Astfel, dacă procurorul militar efectuează, respectiv supraveghează urmărirea penală pentru infracţiuni comise de militari numai dacă acestea sunt săvârşite in legătură cu atribuţiile de serviciu, în competenţa organelor de cercetare penală militare intră toate infracţiunile săvârşite de militari, fără a fi nevoie să se constate elemente de conexitate cu atribuţiile funcţionale ale făptuitorului.

Ca atare, de lege ferenda, art. 208 alin. 1 lit. a) şi b) ar trebui să aibă următorul conţinut: „a). ofiţerii anume desemnaţi de către comandaţii unităţilor militare corp aparte şi similare, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu atribuţiile de serviciu de militarii în subordine. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de comandant; b). ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu atribuţiile de serviciu de militari, în afara unităţilor militare."

De asemenea, având în vedere că infracţiunile prevăzute în art. 348-354 C. pen. săvârşite de civili nu mai sunt soluţionate de instanţele militare, se impune, de lege ferenda, abrogarea art. 208 alin. 1 lit. c).

230

La cererea comandantului centrului militar, organul de Poliţie efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările comandantului centrului militar.

Potrivit art. 208 alin. 1 lit. d), ofiţerii Poliţiei de frontieră efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile de frontieră. Conform art. 1 lit. I) din O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, prin infracţiune de frontieră se înţelege fapta prevăzută de lege ca infracţiune, săvârşită în scopul trecerii ilegale peste frontiera de stat a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor sau altor bunuri. Spre exemplificare, racolarea, îndrumarea sau călăuzirea uneia sau mai multor persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat, precum şi organizarea acestor activită iț constituie infracţiunea de trafic de migranţi (art. 71 alin 1 din O.U.G. 105/2001 privind frontiera de stat a Romaniei).

Potrivit art. 208 alin.1 lit. e), căpitanii porturilor sunt competenţi să efectueze cercetarea penală pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă iș contra disciplinei şi ordinii de bord 1, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.2

2.3. Competenţa procurorului în efectuarea urmăririi penale Potrivit art. 201, urmărirea penală se efectuează de către procurori şi

de către organele de cercetare penală. În cadrul supravegherii pe care o exercită asupra organelor de cercetare penală, procurorul poate prelua o cauză din competenţa organului de cercetare penală şi să efectueze personal urmărirea penală. Dreptul pe care îl are procurorul de a efectua urmărirea în orice cauză penală, dacă socoteşte necesar, îi conferă poziţia de principal organ de urmărire penală. Ca orice drept, exercitarea lui este lăsată la aprecierea procurorului, astfel încât nu se recurge la acest drept decât atunci când preluarea cauzei din competenţa organului de cercetare penală este justificată de condiţiile concrete ale cauzei. Ca urmare, competenţa procurorului de a efectua urmărirea penală în orice cauză este facultativă şi, în practică, se aplică cu titlu de excepţie.

1 Aceste infracţiuni sunt prevăzute în Legea nr. 191/2003 privind infracţiunile ia regimul transportului naval, şi dăm ca exemplu: conducerea unei nave de către o persoană fără brevet; încredinţarea cu ştiinţă a conducerii navei unei persoane fără brevet sau certificat de conducere corespunzător ori persoană care suferă de o boală psihică sau se află sub influenţa unor produse stupefiante; punerea în navigaţie a unei nave fără a avea echipaj minim de siguranţă; exercitarea atribuţiilor de serviciu sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe interzise de autoritatea de reglementare; exercitarea atribuţiilor de serviciu în stare de ebrietate; părăsirea postului sau a navei fără aprobare, de către un membru al echipajului ori de către pilot, în timpul efectuării serviciului, dacă prin aceasta s-ar fi putut întrerupe navigaţia ori pune în pericol siguranţa navei, a încărcăturii sau a echipajului; fapta de a dormi în timpul serviciului de cart sau de gardă, dacă prin aceasta s-ar fi putut întrerupe navigaţia ori pune în pericol siguranţa navei, a încărcăturii sau a echipajului, etc.2 Ion Neagu, Tratat de procedura penală, Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucure ti, 2009, pag.44ș

231

Cazurile în care urmărirea se efectuează obligatoriu de către procuror sunt prevăzute în art. 209 alin. 3: infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155-173 (contra siguranţei statului), art. 174-177 (omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea), art. 179 (determinarea sau înlesnirea sinuciderii), art. 189 alin. 3-6 (lipsirea de libertate în mod ilegal în scopul de a obliga la prostituţie, pentru a efectua un şantaj de către o persoană care face parte dintr-un grup organizat), art. 190 (sclavia), art. 191 (supunerea la muncă forţată sau obligatorie), art. 211 alin. 3 (tâlhăria care a produs consecinţe deosebit de grave sau care a avut ca urmare moartea victimei), art. 212 (pirateria), art. 236 (ofensa adusă unor însemne), art. 239 (ultrajul şi ultrajul calificat), art. 250 (purtarea abuzivă), art. 252 (neglijenţa în păstrarea secretului de stat), art. 253-255 (conflictul de interese, luarea de mită, darea de mită), art. 257 (traficul de influenţă), art. 265-268 (omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, tortura i represiunea nedreaptă), art. 273-276ș (unele sanc iuni contra siguran ei circula iei pe căile ferate), art. 279 alin. 1,ț ț ț art. 280, art. 280 alin. 1 (nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, al materiilor explozive i a celor de ocrotire aș unor bunuri), art 302 alin. 2 (nerespectarea dispozi iilor privind importul deț reziduuri i de euri), art. 317 (instigarea la discriminare), art. 323 (asociereaș ș pentru săvâr irea de infrac iuni), art. 356-361 (infracţiuni contra păcii şiș ț omenirii), infracţiunile contra protecţiei muncii prevăzute în art. 37-38 din Legea nr. 319/1996. 1

Notăm faptul că art. 209 alin. 3 a fost modificat succesiv. Astfel prin art. I pct. 33 din Legea nr. 281/2003 a fost lărgită competenţa procurorului pe aspectul urmăririi obligatorii desfăşurată de acesta2 şi în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii. De asemenea, art. 209 alin. 3 a fost modificat şi prin Legea nr. 356/2006. Forma actuală a textului de lege în discuţie este dată de O.U.G. nr. 60/2006.

În ipoteza în care urmărirea penală reprezintă un atribut de competenţă exclusivă a procurorului, îndeplinirea de către acesta numai a unor acte de urmărire penală şi redactarea rechizitoriului nu sunt suficiente, deoarece toate actele de urmărire penală trebuie efectuate, de regulă, de către procuror, şi nu numai o parte dintre acestea. Într-o asemenea ipoteză faptică, instanţele de judecată sesizate, constatând că urmărirea penală a fost efectuată de un alt organ decât cel competent, s-au desesizat şi au restituit dosarul către procuror în vederea refacerii urmăririi penale (art. 332 alin. 1).


2 Potrivit acestor modificări, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror i pentru infrac iunile prevăzute în art.ș ț 250 C. pen. i art. 279 C. pen.ș

232

În cazul unor asemenea situaţii, faptul că rechizitoriul a fost confirmat de către procurorul ierarhic superior nu prezintă relevanţă în cauză. În cauzele date în competenţa procurorului nu este exclusă însă posibilitatea efectuării unor acte de urmărire de către organele de cercetare penală. În acest sens, avem în vedere efectuarea actelor de cercetare penală care nu suferă amânare (art. 213) sau delegarea organului de cercetare de către procuror (art. 217 alin. 4).

În practica instanţelor de judecată, cu referire la competenţa procurorului de efectuare a urmăririi penale, s-a considerat că actele de cercetare penală efectuate de către procurorul din cadrul unui parchet inferior sunt legale, în baza argumentului dedus din art. 217, conform căruia, dacă se poate delega dreptul de a efectua anumite acte de cercetare penală unui organ de cercetare al poliţiei, cu atât mai mult se poate dispune o asemenea delegare în sarcina unui procuror dintr-un parchet inferior. Condiţia ca aceste acte să fie legale este, potrivit art. 132 coroborat cu art. 135, ca delegarea să survină pentru cazuri excepţionale, când procurorul competent nu ar avea posibilitatea de a efectua el însuşi actele respective1. Dacă aceste delegări de competenţă nu se fac în condiţiile prevăzute de lege, sunt încălcate normele relative la competenţa după materie, întrucât nici o dispoziţie legală nu admite o derogare totală de la regulile de competenţă. A raţiona altfel ar însemna că oricând s-ar putea efectua urmărirea penală prin delegare, de către un procuror ierarhic inferior celui competent. Într-o atare ipoteză, actele de urmărire penală vor fi lovite de nulitate absolută, instanţa se va desesiza şi va restitui cauza procurorului în vederea refacerii urmăririi penale2. În lege (art. 209 alin. 4) se precizează că este competent să efectueze urmărirea penală şi să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei la care se judecă, în primă instanţă, cauza.

În lumina dispoziţiei legale menţionate mai sus, procurorul din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie este competent să efectueze urmărirea penală în cauzele care se judecă în primă instanţă la judecătorie, procurorul din cadrul parchetului de pe lângă tribunal este competent să efectueze urmărirea penală când cauzele sunt de competenţa tribunalului; procurorul din cadrul parchetului de pe lângă Curtea de Apel este competent să efectueze urmărirea penală în cauzele care sunt de competen a Cur ii deț ț Apel, iar procurorul din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

1 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1665/1992, în Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992), Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, pag. 4522 T. jud. Sibiu, sent. pen. nr. 54/1991, în Dr. nr. 9,1992, pag. 77

233

Justiţie efectuează, în mod obligatoriu, urmărirea penală în cauzele penale ce se judecă în primă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei.

Când legea prevede că urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, nu trebuie înţeles că urmărirea penală trebuie efectuată în întregime de către procuror, existând posibilitatea ca, în asemenea cauze, organele de cercetare să efectueze anumite acte, dar, în orice caz, marea majoritate a actelor ce intră în conţinutul urmăririi penale trebuie efectuate de către procuror.

În cazurile urgente, chiar dacă este vorba de cauze care sunt în competenţa exclusivă a procurorului, colaborarea acestuia cu organele de cercetare este nu numai posibilă, dar şi necesară, actele întocmite de organul de cercetare necompetent fiind pe deplin valabile şi rămânând câştigate cauzei. În această privinţă, în practica judiciară s-a arătat că organele de cercetare sunt chiar obligate să efectueze orice acte care nu suferă amânare, în toate cazurile, inclusiv în cauzele care nu sunt în competenţa lor. Actele îndeplinite în cazuri urgente de către organele de cercetare penala sunt deplin valabile şi în cazul în care, în cursul cercetării penale, a survenit schimbarea încadrării juridice a faptei dintr-o infracţiune oarecare într-o infracţiune pentru care urmărirea se efectuează obligatoriu de către procuror.

Obligaţia efectuării actelor de cercetare, în cazuri urgente, revine organului de cercetare necompetent, indiferent dacă este sau nu începută urmărirea penală la organul de urmărire competent.

Ca urmare a modificărilor survenite prin O.U.G. nr. 60/2006, articolul 209 a fost completat cu două noi alineate, având următorul conţinut: (41) „Procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia conducătorului parchetului ierarhic superior, când: a) imparţialitatea procurorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor; b) una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre procurorii ori grefierii parchetului sau judecătorii, asistenţii judiciari ori grefierii instanţei; c) există pericolul de tulburare a ordinii publice; d) urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită complexităţii cauzei ori altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. (42) În cauzele preluate în condi iile prevăzute la alin. 4ț 1, procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot infirma actele şi măsurile procurorilor din parchetele ierarhic inferioare, dacă sunt contrare legii, şi pot îndeplini oricare dintre atribuţiile acestora."1

1Ion Neagu, Tratat de procedura penală, Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucure ti, 2009, pag.48ș

234

În acest fel, sunt reglementate în mod expres cazurile în care procurori din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua în vederea efectuării urmăririi penale cauze penale de competenţa parchetelor ierarhic inferioare. Observăm o consacrare legală a acestor ipoteze similară cazurilor în care se poate solicita strămutarea judecării unei cauze penale. Prin raportare la dispoziţiile art. 55 alin. 1, a fost legiferată suplimentar ipoteza preluării unui dosar penal atunci când urmărirea penală este împiedicată ori îngreunată din cauza complexităţii cauzei ori altor împrejurări obiective. Pentru acest ultim caz, este necesar, de asemenea, acordul procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

Aceste noi reglementări au fost însă considerate ca fiind în contradicţie cu prevederi ale Constituţiei României. În acest sens, s-a reţinut că dispoziţiile art. 209 alin. 41 încalcă dispoziţiile art. 132 alin. 1 din Constituţie, potrivit cărora „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei".

Faţă de modificările intervenite în ultima perioadă în ceea ce priveşte organizarea Ministerului Public, trebuie făcute câteva precizări în legătură cu procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorup ie şi competen aț ț acestora în efectuarea urmăririi penale. Astfel potrivit art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticoruptie, procurorii specializaţi din cadrul Direcţiei Na ionale Anticorup ie efectuează în mod obligatoriuț ț urmărirea penală în cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, în condi iile legii.ț Astfel, sunt de competen a Direcţiei Naţionale Anticoruptieț infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, infracţiunile au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro;b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de gravitatea perturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către anumite persoane (spre exemplu, deputaţi, senatori, membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora, consilieri ai miniştrilor; judecătorii

235

înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale, ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii, Avocatul Poporului şi adjuncţii săi, consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, consilierii de stat ai primului-ministru.

De asemenea, în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorup ie suntț infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunită ilor Europene oriț infracţiunile prevăzute la art. 215 alin 1, 2, 3 i 5 art. 246, 247, 248 şi 248ș 1

C. pen., infracţiunile prevăzute la art. 175, 177 şi 178-181 din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României cu modificările şi completările ulterioare, şi în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale dacă s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.1

2.4. Dispoziţii speciale privind competenţa organelor de cercetare penală Dispoziţiile privind competenţa după materie şi după calitatea persoanei fiind prevăzute sub sancţiunea unei nulităţi absolute art. 197 alin. (2) şi (3), organul de urmărire penală este obligat înainte de a efectua urmărirea penală, să-şi verifice competenţa. Pe lângă dispoziţiile speciale de competenţă examinate în acest paragraf, se aplică în mod corespunzător în cursul urmăririi penale şi dispoziţiile privitoare la competenţa teritorială, în caz de indivizibilitate şi conexitate, de disjungere, în caz de schimbare a calităţii inculpatului, de declinare de competenţă şi chestiuni prealabile, prevăzute pentru instanţele judecătoreşti în art 30-36, art 38, art 40, art. 42 şi art 44 [art 45 alin. (1)].

Cu privire la competenţa teritorială sunt şi unele dispoziţii speciale. Astfel, când nici unul din cele patru criterii de loc arătate în art. 30 alin. (1) nu este cunoscut, competenţa revine organului de cercetare mai întâi sesizat; în caz de sesizări simultane privind cele patru criterii de loc, precăderea se stabileşte în ordinea enumerării de la art. 30, spre deosebire de competenţa instanţelor judecătoreşti pentru care nu se prevede vreo prioritate în raport de aceste criterii de loc. în fine, dacă în raport de unul din criteriile arătate în art. 30 alin. (1) sunt competente mai multe organe de cercetare penală, competenţa revine organului mai întâi sesizat. Urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite în străinătate (art. 31) se efectuează de către organul

1 Ion Neagu, Tratat de procedura penală, Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucure ti, 2009, pag. 51-52ș

236

de cercetare din raza teritorială a instanţei competente să judece cauza în primă instanţă.

După verificările făcute, constatând că nu are competenţa să efectueze urmărirea penală, organul de cercetare trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea activităţii sale, în vederea sesizării organului competent Când lipsa de competenţă este constatată de către procuror, acesta îşi declină competenţa în favoarea procurorului competent, prin ordonanţă.

Deşi în lege nu se prevede, apreciem, totuşi, că şi procurorul, când constată că nu este competent, trebuie să trimită cauza la procurorul competent; socotim că pot fi întâlnite asemenea situaţii în cazul în care un procuror de la un parchet este sesizat pentru o infracţiune care, potrivit art. 209 alin. 4, este în competenţa procurorului din unitatea ierarhic superioară.

În art. 211 şi art. 213 se prevăd dispoziţii care produc o extindere limi-tată a competenţei organelor de cercetare penală. Astfel, în ce priveşte competen a după materie şi calitatea persoanei, precum şi după teritoriuț 1, se prevede că organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa sa. Se face aplicarea dispoziţiilor potrivit cărora poliţistul trebuie să intervină oricând s-a săvârşit o infracţiune, pentru a lua măsurile necesare de prindere a făptuitorului, de păstrare a urmelor infracţiunii, de descoperire a persoanelor care au perceput ceea ce s-a întâmplat (în acest sens este şi art. 28 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române). Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea organului competent să urmărească acea cauză.

În ce priveşte extinderea competenţei teritoriale, se prevede că, atunci când anumite acte de cercetare trebuie efectuate în afara razei teritoriale în care se face cercetarea, organul de cercetare poate să le efectueze el însuşi sau să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie sau delegare. Dacă înţelege să efectueze personal acte de cercetare, înştiinţează în prealabil despre aceasta organul corespunzător din raza teritorială în care va efectua aceste acte. În cuprinsul aceleiaşi localităţi, organul de cercetare efectuează toate actele de cercetare, chiar dacă unele din acestea trebuie îndeplinite în afara razei sale teritoriale, cu înştiinţarea organului de cercetare corespunzător.2

2.5. Organe şi persoane care pot încheia acte de constatare a comiterii de infracţiuni1 Vezi Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 566/1973, în C.D. 1973, pag. 424, soluţie implicită2 Grigore Theodoru , Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucure ti, 2007, pag. 545ș

237

Alături de organele judiciare, uneori, la descoperirea şi constatarea infracţiunilor pot participa anumite organe din afara aparatului judiciar. Trebuie subliniat faptul că aceste organe pot face acte de constatare a infracţiunilor ce se săvârşesc în domeniul în care acestea îşi desfăşoară activitatea. Legea precizează care acte pot fi realizate de aceste organe, căror organe de urmărire penală trebuie înaintate aceste acte, precum şi termenele în care se trimit actele încheiate.

Fără a le recunoaşte calitatea de organe de cercetare penală, legea acordă unor organe şi persoane, denumite organe de constatare, dreptul de a încheia acte de constatare în cazul săvârşirii de infracţiuni (art. 214, art. 215).

Sunt organe de constatare, potrivit art. 214: a) organele inspecţiilor de stat, precum şi alte organe de stat, organele unităţilor prevăzute în art. 145 C. pen.b) organele de control şi cele de conducere ale administraţiei publice. c) ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române pentru infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice.

Organele de constatare menţionate ta litera a) încheie acte pentru infracţiunile ce constituie încălcări ale dispoziţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii.

Organele de constatare menţionate la litera b) încheie acte pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflat. În subordine ori sub controlul lor.

Prin lege, au fost conferite atribuţii de constatare, spre exemplu: inspectorilor sanitari de stat împuterniciţi de Ministerul Sănătăţii Publice (în domeniul sanitar); organelor de control ale Curţii de Conturi, în legătură cu modul de formare, de administrare şi de gestionare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, precum şi cu privire la modul de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale; Inspecţia Muncii şi Ministerul Sănătăţii Publice (în domeniul exercitării controlului modului în care se respectă legislaţia de protecţie a muncii); organele de control ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor; Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiilor (în domeniul controlului aplicării legislaţiei cu privire la drepturile de autor şi drepturile conexe), etc.

Organele arătate au dreptul să ia declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea unei infracţiuni şi să întocmească procesele-verbale despre împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia. Asemenea, au dreptul să reţină corpurile delicte, să procedeze la evaluare, pagubelor şi să efectueze şi alte acte, când legea prevede aceasta, cum sunt

238

percheziţiile corporale şi de bagaje (în cazul vameşilor), verificarea documentelor contabile (pentru revizorii de gestiune şi inspectorii financiari). Actele încheiate se înaintează procurorului în cel mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituie infracţiune, afară de cazul când legea dispune altfel.

În caz de infracţiune flagrantă, aceleaşi organe au obligaţia să-l prindă pe făptuitor şi să-l înainteze de îndată procurorului, împreună cu actele încheiate.

Obligaţiile şi drepturile arătate mai sus le au şi următoarele persoane:- comandanţii de nave şi aeronave, pentru infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul cât navale şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor şi aerodromurilor.- agenţii poliţiei de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră.

Codul de procedură penală acordă acestor persoane dreptul de a efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului, de a verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine şi chiar de a prinde pe făptuitor, înaintându-l de îndată procurorului sau organului de cercetare penală. Actele încheiate se înaintează organului de cercetare competent (căpitanului portului, ofiţerului poliţiei de frontieră anume desemnat) în cel mult 5 zile, pentru comandanţii de nave şi aeronave termenul începând să curgă de la data ancorării navei şi aterizării aeronavei pe teritoriul român.

Prin lege se recunoaşte dreptul de a face constatări cu privire la săvâr-şirea unei infracţiuni şi altor cadre şi persoane. Astfel, Legea nr. 51/1991 pri-vind siguranţa naţională prevede că activităţile care aduc atingere siguranţei naţionale pot fi constatate de cadrele S.R.I., S.I.E., S.P.P., S.T.S. În art. 3 din Legea privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare se prevede că poliţiştii care nu fac parte din poliţia judiciară au dreptul şi obligaţia de a efectua orice act de constatare a săvârşirii infracţiunilor, conform legii.

Importanţa acestor constatări în combaterea infracţiunilor este reflectată în dispoziţia potrivit căreia procesele-verbale întocmite de aceste organe, cadre sau persoane constituie mijloace de probă şi moduri de sesizare a organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale (art. 214, art. 215 ultimele alineate).

3.Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală

În complexul de activităţi înscrise în sfera competenţei procurorului, supravegherea urmăririi penale se înfăţişează ca o sarcină deosebit de importantă a acestuia. În considerarea cadrului legal existent la acel moment,

239

în literatura de specialitate anterioară anului 2000 se aprecia, pe bună dreptate, că supravegherea urmăririi penale reprezenta principala sarcină a reprezentanţilor Ministerului Public.

În prezent, având în vedere că urmărirea penală se desfăşoară preponderent de către procurori, pentru marea majoritate a infracţiunilor, efectuarea urmăririi penale a devenit atributul esenţial al Ministerului Public, substituindu-se supravegherii, prerogativă, de altfel, extrem de semnificativă.

Cadrul legal al supravegherii urmăririi penale de către procuror este fixat prin dispoziţiile art 216-220 şi prin dispoziţiile art. 63 lit. b) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată „Ministerul Public, prin procurori, conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală”.

Din economia reglementării procesului penal rezultă că procurorul poate exercita supravegherea în orice cauză penală pe care, în faza de urmărire penală, o instrumentează organul de cercetare din raza teritorială a parchetului.

În cazurile în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror, apreciem că nu se poate vorbi de o supraveghere a urmăririi penale.

3.1. Obiectul supravegheriiSupravegherea exercitată de procuror are de obiect asigurarea

descoperirii tuturor infracţiunilor săvârşite, tragerea la răspundere penală a oricărui infractor şi garantarea ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. De asemenea, procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Aşadar, în cadrul supravegherii pe care o exercită, procurorul trebuie să acţioneze ca, în cursul urmăririi penale, respectându-se dispoziţiile legale care reglementează desfăşurarea acestei activităţi, să se afle adevărul şi să fie lămurită cauza sub toate aspectele, prin strângerea probelor necesare atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului. Într-o formulă de sinteză, procurorul supraveghează ca urmărirea penală să fie efectuată complet, temeinic şi operativ, ca actele de urmărire penală să fie efectuate potrivit dispoziţiilor legale, să fie luate toate măsurile necesare pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

Obiectul supravegherii de către procuror a activităţii de urmărire penală precum şi principiile specifice ale acestei activităţi determină anume

240

caractere ale supravegherii urmăririi penale, care o deosebeşte de supravegherea de către procuror a activităţii altor organe, cum sunt cele de punere în executare a sancţiunilor aplicate. Astfel, procurorul exercită supravegherea de pe poziţia de conducător al urmăririi, cu drept de intervenţie şi de decizie asupra oricăroi acte de urmărire penală efectuate de organele aflate sub supravegherea sa. Supravegherea este permanentă şi completă, în sensul că se exercită din momentul începerii urmăririi penale şi până la finalizarea ei, cuprinzând toate aspectele legalităţii şi temeiniciei. Supravegherea se exercită, ca şi urmărirea penală, nepublic, necontradictoriu şi în formă scrisă, luându-se măsuri fără publicitate, atunci când este necesar şi în locul potrivit. Poziţia procurorului de conducător al urmăririi penale rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 63 lit. b) din L.O.J., dar şi din drepturile acordate procurorului prin prevederile Codului de procedură penală faţă de organele de cercetare penală supravegheate.1

3.2. Procurorul competent să exercite supravegherea urmăririi penale

Potrivit art. 209 alin. 4, supravegherea asupra activităţii organului de cercetare penală se exercită de procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, conform legii, este competentă să judece cauza în primă instanţă. Această prevedere legală este de natură să sistematizeze şi să simplifice competenţa de supraveghere a procurorului. Într-adevăr, competenţa de supraveghere nu are în vedere organul de cercetare supravegheat, ci competenţa procurorului de a sesiza instanţa de judecată în cauza respectivă. Dacă o cauză este de competenţa judecătoriei, supravegherea se exercită de procurorul din parchetul de pe lângă judecătorie, care conduce şi supraveghează organul de cercetare penală al poliţiei judiciare corespunzător. Dacă tribunalul are competenţa de judecată în primă instanţă, supravegherea se exercită de către procurorul din parchetul de pe lângă tribunal. În acelaşi mod se determină supravegherea urmăririi penale şi în cauzele de competenţa instanţelor militare. Potrivit art. 217 alin. (2), o cauză poate fi preluată, pentru efectuarea urmăririi penale, de către un organ de cercetare penală ierarhic superior, în baza aprobării procurorului din parchetul care exercită supravegherea acestuia, cu încunoştinţarea procurorului care exercita anterior supravegherea. În acest caz, supra-vegherea se va exercita de un procuror ierarhic superior care conduce şi supraveghează activitatea organului de cercetare al poliţiei judiciare devenit competent să efectueze cercetarea.

1 Grigore Theodoru , Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucure ti, 2007, pag. 548-549ș

241

3.3.Trecerea cauzei de la un organ la altulPentru a se asigura obiectivitatea şi operativitatea rezolvării cauzelor

penale în faza de urmărire penală, procurorul poate dispune, potrivit art. 217 alin. 1, trecerea cauzei de la un organ la altul. O asemenea măsură poate fi determinată de împrejurarea că în cauza penală s-a făcut o cerere de abţinere sau recuzare, ori adunarea probelor s-ar putea face în condiţii mult mai bune de către organul căruia i se trimite cauza penală în vederea efectuării urmăririi penale.

În cauzele penale în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate în alte localităţi decât aceea în care se află sediul parchetului, de către organele poliţiei din acele localităţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 217 alin. 3 (în prezent abrogat), în cauzele preluate de către un organ central de cercetare penală, supravegherea se exercita de către un procuror din parchetul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ca urmare a abrogării art. 217 alin. 3 prin art. I pct. 118 din Legea nr. 356/2006, în prezent, în ipoteza preluării unei cauze penale de către un organ de cercetare penală central supravegherea va fi exercitată conform procedurii comune, de către un procuror de la parchetul de pe lângă instanţa care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza.

3.4. Modalită i prin care se exercită supravegherea activită ii deț ț urmărire penală de către procuror

Pentru ca procurorul să-şi poată exercita atribu iile de supraveghere aț activităţii de cercetare penală trebuie, în primul rând, să aibă cunoştinţă de cauzele care sunt în curs de cercetare penală. Ca urmare, în art. 218 alin. 2 se prevede că organul de cercetare penală este obligat să încunoştinţeze de îndată pe procuror despre infracţiunea cu care a fost sesizat, prezentându-i spre confirmare actul prin care a început urmărirea penală. Din moment ce a luat cunoştinţă despre începerea cercetării penale procurorul desfăşoară, din oficiu, supravegherea de pe poziţia de conducere şi control al activităţii de cercetare penală.

Supravegherea din oficiu se desfăşoară prin două modalităţi: verificarea cauzelor aflate în cercetare şi participarea procurorului la efectuarea actelor de cercetare penală pentru care consideră necesară prezenţa sa.

Verificarea lucrărilor de cercetare penală se efectuează în tot cursul cercetării şi în mod obligatoriu la terminarea ei. Pentru a verifica legalitatea şi temeinicia activităţii de cercetare penală în cursul desfăşurării ei, procurorul poate alege unul din următoarele procedee:

242

http://of.au/

- poate cere spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să-l trimită, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării (art. 218 alin. 3);- se poate deplasa la sediul organului de cercetare penală, cu care ocazie verifică toate dosarele aflate în curs de cercetare penală;- verifică actele de cercetare cu ocazia solicitării de către organul de cercetare penală a unei autorizaţii prealabile, a unei confirmări, atunci când legea cere aceasta sau cu ocazia soluţionării propunerii de punere în mişcare a acţiunii penale şi de arestare preventivă a învinuitului sau inculpatului, înaintată de organul de cercetare penală.1

3.5. Participarea directă a procurorului la efectuarea urmăririi penale

În dispoziţiile art. 209 alin. 2 şi art. 218 alin. 3 se arată că procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează. De asemenea, procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală.

Intervenţia procurorului în cadrul desfăşurării urmăririi penale prin îndeplinirea unor activităţi nu trebuie să conducă la aprecierea că urmărirea penală a fost efectuată de către acesta. În condiţiile în care art. 209 alin. 5 era în vigoare, cu ocazia trimiterii în judecată, rechizitoriul întocmit de procurorul care a exercitat supravegherea urmăririi penale nu era supus confirmării de către prim-procurorul parchetului. Chiar dacă art. 209 alin. 5 a fost abrogat, prin Legea nr. 356/2006, în considerarea art. 264 alin. 3 şi 4, confirmarea rechizitoriului se impune indiferent dacă urmărirea penală a fost efectuată de către procuror sau de către organele de cercetare penală. Această concluzie se desprinde din modul de redactare a textelor de lege cuprinse în art. 264 alin. 2 şi alin. 3. în acest sens, se poate observa că în alin. 3 din textul menţionat se prevede obligaţia verificării rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei iar în alin. 4 se prevede că în ipoteza în care rechizitoriul nu a fost infirmat (deci a fost confirmat), procurorul care a făcut verificarea înaintează dosarul instanţei de judecată.

3.6. Autorizarea, confirmarea, încuviin area i infirmarea actelorț ș i măsurilor procesuale de către procurorș

În vederea desfăşurării operative a urmăririi penale, organele de cercetare penală pot efectua anumite acte de cercetare penală din proprie iniţiativă. Şi în asemenea cazuri, însă, procurorul are posibilitatea, potrivit legii, să intervină în cazul în care constată că un anumit act sau o anumită 1 Grigore Theodoru , Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucure ti, 2007, pag. 530-531ș

243

măsură procesuală nu se justifică sau nu este în concordanţă cu dispoziţiile care reglementează efectuarea urmăririi penale.

Potrivit legii (art. 219), procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală. Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală precum şi pentru alte organe care au atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor (art. 219 alin. 2). Acest text de lege a fost modificat prin Legea nr. 356/2006 în sensul instituirii caracterului obligatoriu al dispoziţiilor procurorului şi faţă de organele cu atribuţii în constatarea infracţiunilor. De asemenea, se remarcă eliminarea din cuprinsul alin. 2 al art. 219 a posibilităţii legale conferită organelor de cercetare penală de a face plângere împotriva dispoziţiilor procurorului1. În aceste circumstanţe, calea legală aflată la dispoziţia organelor de cercetare penală de a critica dispoziţiile procurorului o reprezintă dispoziţiile art. 275-278.

Supravegherea anumitor activităţi de urmărire penală impune, uneori, ca, înainte de efectuarea unui act de urmărire penală, procurorul să autorizeze actul respectiv. Astfel, autorizaţia procurorului este necesară, uneori, în vederea începerii urmăririi penale (art. 221 alin. 2)2. În acelaşi sens, lucrătorii operativi din cadrul poliţiei judiciare pot fi folosiţi ca investigatori sub acoperire numai în bază de autorizaţie, emisă de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală (art. 2241 şi art. 2242). În vederea identificării,căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire, organele de poliţie competente pot pune sub supraveghere conturi bancare ori conturi asimilate acestora numai cu autorizarea procurorului (art. 493 alin. 3).

„Autorizarea" efectuării unui act de urmărire penală este anterioară realizării actului, aşadar actul efectuat fără autorizaţia cerută de lege este lovit de nulitate.

„Confirmarea" actului de urmărire penală este o ratificare a acestuia, fără această confirmare cerută expres de lege actul neputând produce efecte juridice, fiind declarat nul. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. 3 şi 4, rechizitoriul este apt să producă sesizarea instanţei de judecată numai dacă, în urma verificării legalităţii şi a temeiniciei sale, este confirmat de procurorul ierarhic superior. Neconfirmarea rechizitoriului atrage sancţiunea

1 Prin art. I pct. 120 din Legea nr. 356/2006 art. 219 alin. 2 a fost modificat în sensul abrogării tezei a II-a, normă care avea următorul conţinut: „Dacă acest organ (organul de cercetare penală-s.n., I.N.) are de făcut obiecţii, poate sesiza pe prim-procurorul parchetului sau, când dispoziţiile sunt date de acesta, pe procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe executarea lor. În termen de 3 zile de la sesizare, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior este obligat să se pronunţe"2 Potrivit art. 5 C. pen.. legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţârii. Punerea în mişcare a acţiunii penale şi începerea urmăririi penale pentru infracţiunile arătate mai sus se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

244

nulităţii absolute dacă neregularitatea actului de sesizare (rechizitoriul) nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop (art. 197 raportat la art. 300 alin. 2). De asemenea, potrivit art. 228 alin. 3, rezoluţia de începere a urmăririi penale emisă de organul de cercetare penală se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale.

„Încuviinţarea" unor acte de urmărire penală se referă la acte a căror efectuare intră în atribuţia organului de cercetare, dar valabilitatea actului este subordonată aprobării procurorului. Astfel, potrivit art. 228 alin. 4, procurorul, la propunerea organului de cercetare penală, poate încuviinţa neînceperea urmăririi penale. De asemenea, conform art. 114 alin. 2, exhumarea în vederea constatării cauzelor morţii se face numai cu încuviinţarea procurorului.

În privinţa infirmării actelor de urmărire penală, procurorul, ori de câte ori apreciază că un act de urmărire efectuat de către organul de cercetare este nelegal, îl infirmă, lipsindu-l astfel de efecte juridice. În acest sens, conform art. 220. când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată ori respectarea dispoziţiilor legale, dispune soluţia infirmării prin ordonanţă. Spre exemplificare, chiar dacă în art. 228 alin. 3, nu este reglementată în mod expres această ipoteză, rezoluţia de începere a urmăririi penale emisă de organul de cercetare penală poate fi infirmată de către procuror, dacă acesta constată existenţa în dosarul cauzei a vreunei cauze de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale. 1

1 Ion Neagu, Tratat de procedura penală, Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucure ti, 2009, pag. 62-63ș

245

CAPITOLUL IV

DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE

1. Consideraţii generale privind modurile de sesizare a organelor de urmărire penală

Pentru ca organele de urmărire penală să-şi poată începe activitatea este necesar ca, mai întâi, ele să ia cunoştinţă de faptele comise care, potrivit legii, întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni.

Mijlocul prin intermediul căruia este informat organul judiciar despre săvârşirea unei infracţiuni poartă denumirea de act de sesizare. Pentru declanşarea mecanismului procesual se impune ca actul de sesizare să fie întocmit potrivit legii.

Sesizarea organelor judiciare poate fi din afară (externă) şi din oficiu (internă).

Sesizarea externă se face prin plângere sau denunţ, menţionate în literatura de specialitate ca moduri obişnuite de sesizare, precum şi prin unele moduri speciale de sesizare întâlnite în situaţiile în care anumite persoane au obligaţia să informeze despre săvârşirea unei infracţiuni, aceste moduri fiind denumite şi referinţe obligatorii.

Este posibil ca, uneori, organele de urmărire penală să fie sesizate atât prin mijloace proprii, cât şi din afară. În asemenea situaţii vor fi exploatate ambele surse informative.

Când legea prevede că sesizarea trebuie să se facă numai într-un anumit mod, organele de urmărire penală nu pot începe urmărirea decât dacă au primit sesizarea anume prevăzută de lege. În acest sens, în art. 221 alin. 2 se arată că, în situaţia în care, potrivit legii. Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora. De asemenea, potrivit art. 221 alin. 3, urmărirea penală nu poate începe fără exprimarea dorinţei guvernului străin în cazul infracţiunii prevăzute în art. 171 C. pen.

246

Uneori, în legătură cu modul de sesizare, legea (art. 221 alin. 4) subliniază necesitatea urgenţei sesizării, precum şi obligaţia ca sesizarea să fie însoţită de anumite documentaţii necesare începerii urmăririi penale şi soluţionării cauzei. Astfel, când prin săvârşirea unei infracţiuni s-a produs o pagubă uneia din unităţile la care se referă art. 145 C. pen., unitatea păgubită este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală, să prezinte situaţii explicative cu privire la întinderea pagubei, date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită şi să se constituie parte civilă.

În raport de efectele pe care le produc, modurile de sesizare a organelor de urmărire penală sunt generale şi speciale. Modurile de sesizare generale (plângerea, denunţul, sesizarea persoanelor cu funcţii de conducere şi de control sau a unor funcţionari) produc efectul de a încunoştinţa organul de urmărire penală despre săvârşirea unei infracţiuni, dar ele nu sunt indis-pensabile pentru începerea urmăririi penale, deoarece pot fi înlocuite cu sesi-zarea din oficiu. Modurile de sesizare sunt speciale atunci când, fără inter-venţia lor, nu se poate dispune începerea urmăririi penale din oficiu, fiind considerate ca derogări de la principiul oficialităţii; intră în această categorie: plângerea prealabilă, sesizarea şi autorizarea organului prevăzut de lege, manifestarea dorinţei guvernului străin. În timp ce modurile generale de sesizare pot fi folosite, în principiu, de persoane ce nu au calităţi anume şi pentru orice infracţiune, modurile de sesizare speciale nu pot fi folosite decât de persoane ce au o anumită calitate şi numai pentru anumite infracţiuni.

În numeroase cazuri, începerea urmăririi penale se reduce, ca activitate procedurală, la redactarea actului de dispoziţie a începerii urmăriri, penale, o rezoluţie motivată. Sunt însă şi cazuri în care, pentru a se ajunge la concluzia că trebuie începută urmărirea penală, se desfăşoară un complex de acte de investigaţie, efectuate nu numai de organele de urmărire penală, ci şi de alte organe sau persoane. În asemenea cazuri, se desfăşoară o activitate mai extinsă în vederea începerii urmăririi penale, ceea ce a determinat să se considere că ar exista o procedură de începere a urmăririi penale. În amândouă situaţiile, fie că se procedează imediat după sesizare la începerea urmăririi penale, fie că se desfăşoară o activitate de investiga ieț prealabilă începerii urmăririi penale, se cer îndeplinte două condi ii (art.ț 228): o condiţie pozitivă, să existe o sesizare legală despre săvârşirea unei infracţiuni, provenită printr-unul din modurile de sesizare prevăzute de lege, şi o condiţie negativă, să nu existe vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10. Fiecare din aceste condiţii implică o atentă examinare.

247

Atât modurile de sesizare generale, cât şi cele speciale sunt reglementate de Codul de procedură penală, dar şi de alte legi.

2. Modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală

2.1. PlângereaPotrivit art. 2221, plângerea este încunoştinţarea făcută de către o

persoană fizică sau juridică căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune.Plângerea, ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală, nu

poate fi confundată cu plângerea prealabilă, aceasta din urmă fiind, în acelaşi timp, o condiţie de pedepsibilitate şi procedibilitate. Plângerea se deosebeşte de plângerea prealabilă şi prin faptul că, în timp ce plângerea poate fi suplinită printr-un denunţ sau o sesizare din oficiu, plângerea prealabilă nu poate fi înlocuită cu nici o altă modalitate de sesizare.

Pentru ca plângerea să fie considerată un mijloc legal de sesizare a organelor de urmărire penală, ea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut, şi a mijloacelor de probă.

Din lectura textului de lege (art. 222 alin. 2) nu rezultă că plângerea trebuie să cuprindă, pe lângă elementele menţionate i indicarea încadrăriiș juridice a faptei. În consecinţă, indicarea greşită de către cel care face sesizarea, a unei asemenea încadrări în plângere nu poate determina alte efecte procesuale şi un alt regim juridic decât cel care urmează a se aplica în realitate.

Plângerea poate fi făcută:a) personal, respectiv direct de către cel care a fost vătămat prin

infracţiune;b) prin mandatar, adică printr-o persoană împuternicită în mod special

de către persoana vătămată. În acest caz, mandatarul are obligaţia să prezinte organului de urmărire penală o procură prin care persoana vătămată îl însărcinează, în mod special, să facă plângere în numele său. Procura va rămâne anexată plângerii depuse la organul de urmărire penală.

c) prin intermediul soţului, pentru celălalt soţ sau prin intermediul copilului major pentru părinţi. În ambele cazuri, însă, persoana vătămată 1 Modificat prin Legea nr. 281/2003.

248

(soţul sau părintele) are dreptul să declare că nu-şi însuşeşte plângerea făcută în numele său, contestând-o sau retrăgând-o;

d) prin intermediul reprezentantului legal (tutore, curator etc.) pentru persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorul care a împlinit vârsta de 14 ani) pot face plângere cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă (părinţi ori tutore). În aceste situaţii, reprezentantul legal, cu ocazia introducerii plângerii, trebuie să prezinte organului de urmărire penală dovada calităţii sale (tutore sau curator), iar minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, încuviinţarea părintelui sau tutorelui. Această încuviinţare se prezintă, de regulă, sub forma unui înscris sub semnătură privată. Trebuie precizat faptul că, în general, persoanele care au calitatea de reprezentant legal, posedă un act eliberat de autoritatea tutelară, de instanţele judecătoreşti etc., din care rezultă această calitate.

În literatura de specialitate se arată că, în cazul în care reprezentantul legal nu confirmă plângerea făcută de persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea celui incapabil poate fi apreciată ca denunț1. Apreciem că, în asemenea cazuri, plângerea poate fi exploatată ca o informaţie în vederea sesizări din oficiu.

Cu caracter de noutate, prin art. I pct. 123 din Legea nr. 356/2006, art. 222 a fost completat cu alineatul 7, în conformitate cu care plângerea greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau a instanţa de judecată se trimite organului competent. Această reglementare conduce la o simetrie cu reglementarea existentă în art. 285 privind plângerea prealabilă greşit îndreptată.

Plângerea penală adresată direct instanţei se trimite, prin sentinţă, organului de urmărire penală competent, în temeiul prevederilor art 222 alin. 7. Sentinţa prin care instanţa desesizează şi trimite plângerea penală la organul de urmărire penală competent poate fi atacată cu recurs.

Subliniem faptul că plângerea trebuie să fie bazată pe fapte reale, deoarece învinuirea mincinoasă făcută prin plângere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, este considerată infracţiune de denunţare calomnioasă (art. 259 C. pen.).

2.2. Denunţul

1 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta lliescu, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale

Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, pag. 162.

249

Potrivit art. 223, denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.

Aşadar, prin denunţ se aduce la cunoştinţă organului de urmărire penală săvârşirea unei infracţiuni, indiferent împotriva cui se îndreaptă aceasta. Spre deosebire de plângere, care se poate face numai de către cei care au suferit nemijlocit de pe urma infracţiunii sau de către cei împuterniciţi de aceştia, denunţul se face de către orice persoană care are cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Această modalitate de sesizare a organelor judiciare are la bază prevederea constituţională potrivit căreia în România nimeni nu este mai presus de lege. De altfel, legea penală, în anumite cazuri, obligă pe acela care are cunoştinţă despre comiterea unei infracţiuni să o sesizeze, de îndată, organelor în drept, întrucât, în sens contrar, comite infracţiunea de nedenunţare. În celelalte cazuri în care denunţarea faptelor comise nu constituie obligaţie, prin aducerea lor la cunoştinţă organelor în drept de către cei care le cunosc, se dă un sprijin eficient acestor organe pentru descoperirea vinovaţilor şi pentru prevenirea comiterii de noi infracţiuni.

În asemenea cazuri, de cele mai multe ori, poziţia denunţătorului demonstrează gradul său de înţelegere a ceea ce este grav pentru societate şi ataşamentul său faţă de supremaţia legii în stat.

Desigur, motivaţia denunţului poate fi diversă, de la meschinărie, răzbunare, la gradul cel mai înalt al conştiinţei denunţătorului.

Denunţul poate fi făcut: a) scris, caz în care trebuie semnat de denunţător;b) oral, situaţie în care acesta se consemnează într-un proces-verbal şi semnat de organul de urmărire penală care-l întocmeşte.

Denunţul trebuie să cuprindă aceleaşi date ca şi plângerea.La primirea denunţului, organele de urmărire penală au datoria de a

verifica măsura în care acesta cuprinde toate datele cerute de lege. În caz contrar, organul de urmărire penală procedează la completarea acestor date fie direct, fie prin intermediul actelor premergătoare.

2.3. Sesizarea din oficiuO altă modalitate de încunoştinţare a organelor de urmărire penală

despre săvârşirea unei infracţiuni o constituie sesizarea din oficiu. Astfel, organele de urmărire penală pot obţine date despre săvârşirea unei infracţiuni şi pe alte căi decât plângerea şi denunţul, respectiv: a) sesizările anonime scrise sau verbale, din partea cetăţenilor, adresate direct organelor de urmărire penală sau altor instituţii de stat;

250

b) semnalările mijloacelor mass-media; c) atitudinile manifestate cu ocazia unor dezbateri publice; d) datele obţinute de organele abilitate în activitatea informativ-operativa şi de investigare, etc.

În practica instanţelor de judecată s-a statuat că procesul-verbal de constatare a unei infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice, întocmit de lucrătorii poliţiei rutiere prin nerespectarea dispoziţiilor legale (actul nu cuprinde 'obiecţiile şi explicaţiile persoanelor la care se referă şi nici o descriere amănunţită a celor constatate), nu poate servi drept mijloc de probă, dar va putea fi luat în considerare de organul de cercetare penală, care, se va putea sesiza din oficiu şi va putea dispune începerea urmăririi penale.

Organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu când deşi au luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni prin mijloace proprii de informare, este necesară totuşi plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau o altă sesizare specială prevăzută anume de lege. în acest sens, în dispoziţiile Codului de procedură penală (art. 280) se arată că în cazul infracţiunilor flagrante, când infracţiunea face parte dintre cele pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă face plângerea prealabilă.1

În toate aceste situaţii, organele de urmărire penală au datoria să întreprindă măsurile necesare pentru a afla dacă sesizarea respectivă este sau nu reală, iar în caz afirmativ, când faptele sesizate au caracter penal şi sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea proceda la începerea urmăririi penale, să dispună în consecinţă.

3. Moduri speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

3.1. Plângerea prealabilăNecesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate prin săvârşirea

infracţiunilor a condus la instituirea regulii potrivit căreia declanşarea şi desfăşurarea procesului penal se face din oficiu. În acest sens, în dispoziţiile art. 2 alin. 2 se arată că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când legea dispune altfel 2.

Instituţia plângerii prealabile se înscrie ca o excepţie de la principiul oficialităţii şi constă în posibilitatea oferită de lege persoanei vătămate de a


2 Principiul oficialităţii procesului penal a fost tratat în Capitolul al iw „Principiile fundamentale care stau la baza procesului penal în România din partea generală a prezentei lucrării

251

decide dacă sesizează sau nu organele de urmărire penală în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului.

Declanşarea procesului penal a fost lăsată, în anumite cazuri, la aprecierea persoanei vătămate datorită gradului redus de pericol social pe care-l prezintă anumite infracţiuni 1. Alteori, deşi infracţiunile pentru care legea prevede necesitatea plângerii prealabile a persoanei vătămate au un pericol social ridicat2, desfăşurarea procesului penal, prin publicitatea pe care ar genera-o, ar putea reînnoi sau accentua suferinţele persoanei vătămate sau ar da naştere la diferite conflicte între persoane care fac parte din aceeaşi familie sau din acelaşi mediu social.

În lumina celor arătate mai sus, plângerea prealabilă se înfăţişează ca o instituţie care dă expresie juridică unor interese sociale privind declanşarea şi desfăşurarea procesului penal 3.

Plângerea prealabilă este actul procesual penal prin care persoana vătămată printr-o infracţiune îşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală făptuitorul, act fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale şi, ca urmare, nu poate începe şi nici continua urmărirea penală, În Codul penal sunt prevăzute drept cauze de înlăturare a răspunderii penale atât lipsa plângerii prealabile, cât şi retragerea acesteia, în acele cazuri în care legea penală prevede necesitatea unei asemenea plângeri pentru promovarea acţiunii penale. În cazul acestor infracţiuni, dacă lipsa plângerii prealabile împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, pentru a începe urmărirea penală devine indispensabilă introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată la organul de urmărire penală, deoarece altfel dispare obiectul urmăririi penale de a trimite în judecată pe infractor.

Plângerea prealabilă cuprinde o dublă manifestare de voinţă a persoanei vătămate. În primul rând, constituie o încunoştinţare a organelor de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi, în al doilea rând, plângerea prealabilă dă expresie voinţei persoanei vătămate ca pentru acea infracţiune să fie desfăşurat un proces penal, ridicând astfel impedimentul ce s-ar opune activităţii procesual penale 4. În urma acestei manifestări de voinţă, organul de urmărire penală poate dispune declanşarea urmăririi penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale.

Fiind reglementată atât pe planul dreptului material (art. 131 şi 132 C. pen.) 5, cât şi pe planul dreptului procesual penal (art. 10 lit. f), art. 279-286

1 Pot fi date ca exemplu, în acest sens, următoarele infracţiune lovirea sau alte violenţe (art. 180 C. pen.), ameninţarea (art. 193 C.

pen.), abuzul de încredere (art. 213 C. pen.), etc.2 Pot fi date ca exemplu. În acest sens, infracţiunile ca violul (art 197 alin. 1 C. pen.), violarea de domiciliu (art. 192 C. pen.) etc.3 Vintilă Dongoroz, Curs de procedură penală, ed. a II-a, 1942, pag. 3844 Traian Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Tipografia Naţională, Cluj, 1948, pag. 215 Uneori prin institu ii derivate, cum sunt împăcarea păr ilor i retragerea plângerii prealabile.ț ț ș

252

şi art. 479 alin. 2) şi având în vedere consecinţele sale pe planul răspunderii penale şi ale desfăşurării procesului penal, plângerea prealabilă are o natură juridică mixtă. Instituţia plângerii prealabile se înfăţişează atât ca o condiţie de pedepsibilitate, cât şi ca o condiţie de procedibilitate 1. În acest sens, pe planul dreptului penal, lipsa plângerii prealabile este considerată o cauză care înlătură răspunderea penală (art. 131 C. pen.), iar pe planul dreptului procesual penal, lipsa plângerii prealabile este reglementată ca o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale (art. 10 lit. f).

Potrivit art. 279, plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii.

Infracţiunile prevăzute în Codul penal pentru care plângerea prealabilă se introduce la organul de cercetare penală sau procuror sunt următoarele:- loviri sau alte violenţe (art. 180 C. pen.);- vătămarea corporală (art. 181 C. pen.);- vătămarea corporală din culpă (art. 184 alin. 1 şi 3 C. pen.);- violarea de domiciliu (art. 192 alin. 1 C. pen.);- ameninţarea (art. 193 C. pen.);- violarea secretului corespondenţei (art. 195 C. pen.);- divulgarea secretului profesional (art. 196 C. pen.);- violul (art. 197 alin. 1 C. pen.);- furtul săvârşit în condiţiile art. 210 C. pen.;- abuzul de încredere (art. 213 C. pen.);- gestiunea frauduloasă (art. 214 alin. 1 C. pen.);- distrugerea (art. 217 alin. 1 C. pen.);- tulburarea de posesie (art. 220 C. pen.);- abuz în serviciu contra intereselor persoanelor săvârşit de un funcţionar, altul decât un funcţionar public (art. 258 alin. 23 raportat la art. 246 C. pen.);- abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi săvârşit de un funcţionar, altul decât un funcţionar public (art. 258 alin. 2 raportat la art. 247 C. pen.);- purtarea abuzivă săvârşită de un funcţionar, altul decât funcţionar public (art. 258 alin. 2 raportat la art. 250 C. pen.) ;- abandonul de familie (art. 305 C. pen.) ;- nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului ( art. 307 C. pen.).

De asemenea, pentru o serie de infracţiuni, prevăzute în legi speciale, acţiunea penală se pune în mişcare ca urmare a plângerii prealabile a persoanei vătămate, după cum urmează:

1 M. T. Popovici, Plângerea prealabilă în reglementarea actului Cod de procedură penală, în R.R.D. nr. 9, 1969, pag. 23

253

- reproducerea, fără drept, a desenului sau modelului industrial în scopul fabricării de produse cu aspect identic, fabricarea, oferirea spre vânzare, vânzarea, importul, folosirea sau stocarea unor astfel de produse în vederea punerii în circulaţie ori folosirii, fără acordul titularului certificatului de înregistrare a desenului sau modelului industrial, în perioada de valabilitate a acestuia, constituie infracţiunea de contrafacere a desenului sau modelului industrial, pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu (art. 42 din Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale);- insulta, calomnia, ameninţarea ori lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite împotriva avocatului în timpul exercitării profesiei şi în legătură cu aceasta (art. 37 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată);- insulta, calomnia, ameninţarea ori lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite împotriva medicului veterinar în timpul exercitării profesiei şi în legătură cu aceasta (art. 20 din Legea nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar);- neluarea măsurilor de prevenire a atacului canin de către proprietarul câinelui sau de deţinătorul temporar al acestuia asupra unei persoane (art. 11 din O.U.G. nr 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi);- împiedicarea exerciţiului dreptului de liberă organizare sau asociere sindicală, în scopuri şi limite legale (art. 53 din Legea nr. 54/2003 privind sindicatele).

Termenul de introducere a plângerii prealabile este de 2 luni şi este prevăzut în art. 284 C. proc. pen.. Faţă de reglementarea anterioară, literatura de specialitate şi practica judiciară au considerat, în majoritate, termenul de 3 luni, ca un termen substanţial de prescripţie şi, fiind prevăzut în Codul penal, se calcula potrivit dispoziţiilor din acest cod. Ca termen substanţial era supus suspendării şi întreruperii, ca orice termen de prescripţie.

Potrivit art. 131 C. pen., lipsa plângerii prealabile sau introducerea ei tardivă constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale. În consecinţă, termenul de 2 luni are caracterul unui termen substanţial, referindu-se la dreptul de a pedepsi pe făptuitor, drept care se stinge în momentul în care nu a fost introdusă în termen plângerea prealabilă. Depăşirea termenului de introducere a plângerii prealabile atrage soluţii de fond - încetarea urmăririi penale şi încetarea procesului penal, nu anularea sesizării organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, exprimând astfel stingerea dreptului de a trage la răspundere penală. În acest sens, intervine şi dispoziţia din art. 285, care prevede că plângerea prealabilă introdusă în

254

termen la un organ necompetent este considerată valabilă chiar dacă ajunge la organul competent după expirarea termenului. Dacă ar fi un termen procedural, de decădere, ajungerea tardivă a plângerii prealabile la organul competent ar fi sancţionată cu nulitatea sesizării; or, în această situaţie se suspendă, potrivit legii, curgerea termenului de prescripţie, ca şi termenul de introducere a plângerii prealabile. Pe de altă parte, termenul de 2 luni fiind reglementat de Codul de procedură penală, se calculează potrivit normelor prevăzute de acest cod, în art. 186-187, excepţie făcând, potrivit art. 188, doar termenele privitoare la luarea, menţinerea sau revocarea măsurilor preventive. Ca urmare, termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile, deşi este un termen substanţial, este supus, în ce priveşte calcularea şi posibilitatea prorogării sale, normelor cuprinse de Codul de procedură penală pentru termenele procedurale, care asigură o mai bună protec ie persoanelor vătămate. Având o esenţă substanţială şi oț reglementare de calcul procedurală, se poate caracteriza ca un termen special, caracteristic unei instituţii cu natură mixtă, substanţială si procedurală.

În legătură cu reglementarea plângerii prealabile în Codul penal actual, trebuie subliniat caracterul indivizibil al acesteia, care produce o extindere a plângerii prealabile peste voinţa persoanei vătămate. Astfel, în cazul în care o faptă a produs o vătămare mai multor persoane, răspunderea penală a făptuitorului este antrenată chiar dacă plângerea prealabilă provine numai de la una din persoanele vătămate, ceea ce înseamnă o indivizibilitate activă a plângerii prealabile. Dacă la săvârşirea infracţiunii au participat mai mulţi făptuitori, plângerea prealabilă introdusă împotriva unuia dintre ei atrage răspunderea penală pentru toţi participanţii la acea infracţiune ( indivizibilitate pasivă).

Ca instituţie a dreptului procesual penal, plângerea prealabilă a fost reglementată sub trei ipostaze: lipsa plângerii prealabile şi retragerea acesteia constituie una din cauzele de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale şi a exercitării acesteia [art. 10 lit. f) şi h)]; lipsa plângerii prealabile constituie un caz de împiedicare a începerii urmăririi penale [art. 221 alin. (2)], iar dacă s-a început urmărirea penală, un caz de încetare a ei [art. 242 alin. (1)]; în fine, plângerea prealabilă ca mod de sesizare directă a instanţei de judecată în cazul infracţiunilor la care se referea art. 279 alin. (2) lit. a). În toate aceste ipostaze, plângerea prealabilă constituia o condiţie de procedibilitate, în alţi termeni, o condiţie pentru începerea şi desfăşurarea procesului penal. Condiţia de procedibilitate constituie o consecinţă a condiţiei de pedepsibilitate, deoarece lipsa sau retragerea plângerii

255

prealabile, împiedicând aplicarea pedepsei, împiedică, în mod necesar, şi începerea sau efectuarea urmăririi penale.

Prin Legea nr. 356/2006 a fost abrogat art. 279 alin . (2) lit. a), astfel încât a fost desfiinţată sesizarea directă a instanţei de judecată prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dar a rămas în vigoare în continuare condiţia de procedibilitate, de împiedicare la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la începerea urmăririi penale.

3.2. Alte moduri speciale de sesizareSesizarea organului prevăzut de lege este instituită de legea penală

pentru unele infracţiuni care aduc atingere capacităţii de apărare a ţării (art. 331-334, art. 348, art 353, art. 354 C. pen.), siguranţei circulaţiei pe căile ferate (art. 278 C. pen.) ori navigaţiei maritime şi fluviale (art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 191/2003 privind navigaţia civilă). Fără o asemenea sesizare făcută în scris şi cu datele indicate de lege pentru plângerea prealabilă, urmărirea penală nu poate fi pornită din oficiu. Sesizarea trebuie să parvină de la persoana prevăzută de lege: comandantul unităţii militare, în cazul infracţiunilor militare indicate mai sus prin articolele din Codul penal care le prevăd; organul competent al căilor ferate (directorul tehnic şi şeful diviziei care coordonează ramura), pentru infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate; comandantul navei ori conducătorul unităţii căreia îi aparţine nava, pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă. Nu se prevede un termen pentru introducerea unei asemenea sesizări, astfel încât aceasta poate fi făcută până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii.

Autorizaţia prealabilă din partea autorităţii prevăzute de lege este o condiţie indispensabilă pentru începerea urmăririi penale în cazul săvârşirii unor infracţiuni cărora li se aplică principiul realităţii legii penale (art. 5 C. pen.), când se cere autorizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte Casaţie şi Justiţie. În cazul săvârşirii de infracţiuni de către persoane cu o anumită calitate stabilită de Constituţie sau alte legi, este necesară autorizarea din partea autorităţii desemnate de aceste dispoziţii legale. Astfel, Constituţia prevede că Preşedintele României nu poate fi pus sub acuzare decât pentru înaltă trădare, printr-o hotărâre adoptată de cele două Camere ale Parlamentului, în şedinţă comună, cu votul a 2/3 din parlamentari (art. 96); numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară declanşarea urmăririi penale a membrilor în funcţie ai Guvernului şi numai pentru faptele săvârşite în exerciţiul

256

funcţiunii [art. 109 alin. (2); deputatul sau senatorul nu poate fi re inut,ț arestat sau percheziţionat fără încuviin area Camerei din care face parte (art.ț 69), dar urmărirea poate începe fără o astfel de autorizare, cu excepţia infracţiunilor pentru care are imunitate (art. 72 alin. 1 şi 2). Magistraţii nu pot fi reţinuţi, arestaţi sau percheziţionaţi fără încuviinţarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii (art. 95 din Legea nr. 303/2004).

Exprimarea dorinţei guvernului străin este un mod special de sesizare a organelor de urmărire penală în cazul infracţiunii contra reprezentantului unui stat străin, prevăzută în art 171 C. pen.

În cazul modurilor de sesizare speciale, organele de urmărire penală nu au dreptul de a începe urmărirea fără o plângere prealabilă, o sesizare sau autorizare prealabilă, o sesizare din partea guvernului străin, dar pot iniţia demersurile necesare pentru a le obţine. Dispoziţia de începere a urmăririi penale nu poate fi luată însă decât atunci când s-a primit sesizarea specială.

4. Actele premergătoare urmăririi penale

Verificarea unei plângeri, denunţ, a altor moduri de sesizare, inclusiv cel din oficiu, se poate face prin investigaţii proprii ale organelor de urmărire penală sau ale unor organe de informaţii. De asemenea, astfel de investigaţii se pot efectua şi în vederea verificării existenţei sau inexistenţei vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10, care ar împiedica începerea urmăririi penale. Aceste acte de investigaţii trebuie să servească la luarea hotărârii de a începe sau nu urmărirea penală, fiind denumite de lege acte premergătoare (art. 224).

În vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.

Actele premergătoare urmăririi penale au făcut obiectul a numeroase studii publicate în literatura de specialitate, unii autori oprindu-se asupra

257

naturii juridice a acestora1, iar alţii asupra conţinutului şi funcţionalităţii lor2. Toţi cei care au analizat actele premergătoare urmăririi penale le-au caracterizat ca fiind acte procedurale cu natură şi funcţionalitate specifice, plasate în afara procesului penal.

Actele premergătoare, denumite în literatura de specialitate investigaţii prealabile , au menirea fie de a completa informaţiile pe care organele de urmărire le au cu privire la săvârşirea unei infracţiuni fie numai să verifice aceste informaţii spre a se putea desprinde concluziile corespunzătoare în legătură cu începerea urmăririi penale. Aşadar, în cadrul actelor premergătoare urmăririi penale se poate desfăşura un fascicul de activităţi care, prin funcţionalitatea şi finalitatea lor, urmăresc realizarea unor obiective bine precizate în dispoziţiile legale. Pot fi efectuate în această fază anumite verificări, pot fi ascultate anumite persoane, pot fi făcute cercetări la faţa locului sau investigaţii, iar în trecut puteau fi făcute chiar percheziţii. Nu pot fi dispuse, în faza premergătoare urmăririi penale, măsuri procesuale, deoarece acestea se pot lua numai cu privire la învinuit sau inculpat, ceea ce ar implica o urmărire penală începută.

Având în vedere funcţionalitatea şi finalitatea activităţilor ce se pot realiza în faza actelor premergătoare urmăririi penale, putem spune că o anumită contribuţie la realizarea scopului procesului penal o are şi această etapă procedurală. În acest sens, amintim că între altele, procesul penal are ca scop constatarea la timp a faptelor care constituie infracţiuni ; or, în cadrul actelor premergătoare se pot culege date sau informaţii legate tocmai de existenţa sau inexistenţa infracţiunilor. Desigur, datele sau informaţiile privind săvârşirea infracţiunii, culese în faza premergătoare urmăririi penale, sunt limitate, ele constituind acel minim necesar care poate forma convingerea organului de urmărire penală privind începerea sau neînceperea urmăririi penale.

În practică s-au folosit ca acte premergătoare şi unele acte de cercetare penală, la efectuarea lor respectându-se reglementarea prevăzută în Codul de procedură penală. Astfel, în cazul unor evenimente, se efectuează de urgenţă o cercetare la faţa locului, întrucât de rezultatul acesteia poate depinde concluzia dacă s-a săvârşit sau nu o infracţiune; pentru a se stabili dacă moartea a fost naturală sau cauzată de o acţiune umană ori dacă un înscris este nu fals, se pot efectua ca acte premergătoare constatări medico-legale

1 N. Volonciu, Unele probleme privind pornirea procesului penal, în J.N, nr. 9, 1964, pp. 43-47; G. Scărlătoiu, Pornirea procesului penal, în J.N., nr. 10, 1966, pag. 88-92; G. Antoniu, Natura juridică şi funcţia actelor premergătoare în reglementarea procesului penal, în R.R.D. nr. 12, 1970. pag. 35-44; I. Doltu, Natura juridică şi efectele pe plan procesual penal ale actelor premergătoare, în Dr. nr. 10, 2003, pag. 210-213.2 I. Gorgăneanu, Consideraţii privind actele premergătoare efectuate de organele de urmărire penală, în R.R.D. nr. 1, 974, pag. 31-

38; Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, pag. 261-264; I.Neagu, Reflecţii pe marginea dispoziţiilor legale privind actele premergătoare urmăririi penale, în S.C.J., nr. 2, 1976. pag. 151-153;

258

sau tehnico-ştiinţifice; când făptuitorul se prezintă evident ca lipsit de discernământ, este justificată efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, aşa cum dispun şi prevederi legale care reglementează instituţiile medico-legale. În practică s-au mai folosit ca acte premergătoare şi percheziţiile domiciliare, ridicarea silită de obiecte şi înscrisuri, acte care actualmente trebuie autorizate de judecător, după începerea urmăririi penale.1

În faza actelor premergătoare urmăririi penale pot fi realizate şi sarcini ale procesului penal legate de prevenirea infracţiunilor. În acest sens, în activitatea ce o vor desfăşura pentru culegerea de date sau informaţii privind săvârşirea infracţiunilor, organele de urmărire penală, precum şi lucrătorii operativi ai Ministerului Administraţiei şi Internelor au datoria să prevină săvârşirea infracţiunilor. De aceea, considerăm că ori de câte ori se va constata în cadrul actelor premergătoare urmăririi penale că nu s-a săvârşit o infracţiune, dar sunt create condiţiile propice pentru aceasta, organele amintite mai sus au datoria să intervină şi să preîntâmpine săvârşirea acesteia.

Nu în orice cauză penală este necesară efectuarea de acte premergătoare urmăririi penale, ci numai în situaţiile în care actele de sesizare adresate organelor de urmărire penală nu conţin suficiente elemente care să conducă la formarea convingerii că poate începe urmărirea penală.

De asemenea, organele de urmărire penală vor efectua acte premergătoare şi în cazul sesizării din oficiu, când nu au suficiente date care să le permită începerea urmăririi penale.

Având în vedere faptul că sunt preconizate noi reglementări privind desfăşurarea procesului penal, reglementări care să corespundă statului de drept, apreciem că dispoziţiile legale privind primele cercetări necesare strângerii datelor pentru începerea urmăririi penale trebuie îmbunătăţite. În acest sens, ar fi de dorit ca legea să precizeze ce anume activităţi pot fi efectuate în cadrul actelor premergătoare urmăririi penale şi să se precizeze, în acelaşi timp, care este întinderea drepturilor pe care organele competente le au în această etapă premergătoare declanşării procesului penal.

Potrivit art. 224 , în cazul în care există indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni contra siguranţei naţionale prevăzute în Codul penal şi în legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante şi de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, sau a unei infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi 1 Grigore Theodoru , Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucure ti, 2007, pag. 578ș

259

completările ulterioare, ori a unei alte infracţiuni grave care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, pot fi folosiţi, în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, investigatori sub o altă identitate decât cea reală1.

Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare, şi pot fi folosiţi numai pe o perioadă determinată, în condiţiile prevăzute în art. 2242 şi 2243 (art. 2241 alin. 2). Prin raportare la reglementarea anterioară adoptării Legii nr. 356/2006 se remarcă faptul că, în accepţiunea Codului de procedură penală, sunt consideraţi investigatori sub acoperire numai lucrătorii operativi anume desemnaţi din cadrul poliţiei judiciare, fără ca în această categorie să mai fie incluşi şi lucrătorii operativi din cadrul autorităţilor statului care desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop.

Investigatorul sub acoperire culege date i informa ii în bazaș ț autoriza iei emise potrivit dispozi iilor prevăzute în art. 224, pe care le pune,ț ț în totalitate, la dispozi ia procurorului (art. 224 alin. 3).ț

Observăm, comparativ cu reglementarea anterioară, faptul că datele iș informa iile ob inute în urma activită ii operative a investigatorului subț ț ț acoperire nu mai sunt puse la dispoziţia şi a organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, unica autoritate judiciară cu atribu ii de preluare aț elementelor de fapt cu relevan ă informativă fiind procurorul. Textul legal înț discuţie este, dealtfel, în concordanţă cu prevedenle imperative ale art. 66 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 republicată, în conformitate cu care „serviciile şi organele specializate în culegerea, prelucrarea şi arhivarea informaţiilor au obligaţia de a pune, de îndată, la dispoziţia parchetului competent, la sediul acestuia, toate datele şi toate informaţiile, neprelucrate, deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor".

Persoanele prevăzute în art. 2241 pot efectua investigaţii numai cu autorizarea motivată a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

Autorizarea investigatorului sub acoperire este dată prin ordonanţă motivată, pentru o perioadă de cel mult 60 de zile şi poate fi prelungită 1 Pentru detalii în ceea ce priveşte instituţia investigatorului sub acoperire, a se vedea şi L.C. Lascu, Investigatorul acoperit, în R.D.P., nr. 3, 2000, pag. 69-74; L.C. Lascu, Autorizarea procurării de droguri, substanţe chimice esenţiale sau precursori de către investigatorul acoperit şi colaboratorii săi, în Dr. nr. 7, 2002, pag. 24-30; L.C. Lascu, „Investigatorul acoperit", o nouă instituţie introdusă prin Legea nr 143/2000 privind combaterea consumului ilicit de droguri, în Dr. nr. 9. 2002, pag. 109-118; I. Lascu. Investigatorii acoperiţi, în R.D.P., nr. 3,2003. pp. 48-50; D. Voica. Investigatorul sub acoperire, o nouă instituţie a dreptului procesual penal român, in Dr. nr. 5, 2004, pag. 8-14; A. Hărăştăşanu, O. Predescu, Investigatorul sub acopenre. Rolul instanţelor de judecată privind activitatea acestuia, în Dr. nr. 5, 2004, pag. 14-21; Gh. Mateuţ, Investigatorii sub acoperire. Utilizarea lor în timpul actelor premergătoare. Comentariu asupra noilor texte procedurale introduse în Codul de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, în Dr. nr. 1/2005, pag. 154-178. L. Herghelegiu, Despre posibilitatea instanţei de judecată de a cunoaşte identitatea reală a investigatorului sub acoperire, în Dr. nr. 5, 2005, pag. 253-256.

260

pentru motive temeinic justificate. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală a autorizării, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceaşi persoană, nu poate depăşi un an.

În cererea de autorizare adresată procurorului se vor menţiona datele şi indiciile privitoare la faptele şi persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, precum şi perioada pentru care se cere autorizarea.

Ordonanţa procurorului prin care se autorizează folosirea investigatorului sub acoperire trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute la art. 203, următoarele elemente:a) indiciile temeinice şi concrete care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este necesară;b) activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub acoperire;c) persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune;d) identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfăşoare activităţile autorizate;e) perioada pentru care se dă autorizarea;f) alte menţiuni prevăzute de lege.

În cazuri urgente şi temeinic justificate se poate solicita autorizarea şi a altor activităţi decât cele pentru care există autorizare, procurorul urmând să se pronunţe de îndată.

Datele şi informaţiile obţinute de investigatorul sub acoperire pot fi folosite numai în cauza penală şi în legătură cu persoanele la care se referă autorizaţia emisă de procuror.

Potrivit art. 2243, aceste date şi informaţii vor putea fi folosite şi în alte cauze sau în legătură cu alte persoane, dacă sunt concludente şi utile. Această reglementare contrazice ipoteza de la alin. 1 din acelaşi text de lege în care se arată că datele şi informaţiile pot fi folosite numai în cauza penală şi în legătură cu persoanele la care se referă autorizaţia emisă de procuror. De aceea, apreciem că la o nouă modificare a legii se impune perfecţionarea acestei reglementări.

Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire nu poate fi dezvăluită în timpul ori după terminarea acţiunii acestora. Procurorul competent să autorizeze folosirea unui investigator sub acoperire are dreptul să-i cunoască adevărata identitate, cu respectarea secretului profesional.1

Pentru a eficientiza, dar şi pentru a asigura respectarea legii în activitatea de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale prin acte premergătoare, în Legea privind organizarea judiciară [art. 66 alin. (2)1 se prevede că serviciile şi organele specializate în culegerea, prelucrarea şi 1 Ion Neagu, Tratat de procedura penală, Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucure ti, 2009, pag.99-105ș

261

arhivarea informaţiilor au obligaţia de a pune, de îndată, la dispoziţia parchetului competent, la sediul acestuia, toate datele şi informaţiile, neprelucrate, deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor. De asemenea, în art. 219 alin. (2), activitatea de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale trece sub conducerea Şi controlul nemijlocit al procurorului, care capătă dreptul de a da dispoziţii cu privire la strângerea acestor date şi informaţii, verificând ca aceasta să se desfăşoare cu respectarea dispoziţiilor legale.

5. Actele procedurale privind începerea urmăririi penale

5.1. Dispoziţia de începere a urmăririi penaleOrganul de urmărire penală, sesizat în vreunul din modurile prevăzute

de lege, în cazul în care constată, din cuprinsul sesizării sau din rezultatul actelor premergătoare, că nu există nici unul din cazurile indicate în art 10, dispune începerea urmăririi penale. Dispoziţia de începere a urmăririi penale se consemnează în scris printr-o rezoluţie, pusă pe actul extern de sesizare (plângere, denunţ sesizarea din partea organelor şi persoanelor prevăzute de lege) sau pe procesul-verbal întocmit, în cazul în care s-a sesizat din oficiu. Rezoluţia de începere a urmăririi penale cuprinde data şi ora la care s-a dispus începerea urmăririi penale şi trebuie înregistrată într-un registru special. Se evită astfel antedatarea rezoluţiei sau postdatarea ei, stabilindu-se un alt moment al începerii urmăririi penale.

În calitatea sa de conducător al urmăririi penale, procurorul trebuie să cunoască şi să aprobe începerea urmăririi penale dispuse de organul de cercetare penală. Ca urmare, rezoluţia de începere a urmăririi penale, emisă de organul de cercetare, se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, organele de cercetare fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul cauzei (art. 228).

Începerea urmăririi penale se dispune şi în cazul în care sesizarea se referă la o faptă care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni [art. 10 lit. b1)] sau care ar trebui să conducă la înlocuirea răspunderii penale cu o răspundere administrativă {art. 10 lit. 0], în amândouă cazurile urmând a se aplica o sancţiune administrativă. După începerea urmăririi penale, în cazul art. 10 lit. b1), organul de cercetare penală va înainta dosarul procurorului cu propunerea de a se dispune, prin ordonanţă, scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni administrative; dacă procurorul nu este de acord cu această propunere, trimite sesizarea organului de cercetare pentru a efectua actele de cercetare necesare. Pentru situaţia

262

când ar fi posibilă înlocuirea răspunderii penale, organul de cercetare penală este obligat să efectueze cercetarea şi să propună procurorului trimiterea în judecată a inculpatului, deoarece înlocuirea răspunderii penale nu se poate dispune decât de instanţa de judecată.

Din momentul în care s-a confirmat începerea urmăririi penale, organul de cercetare penală se învesteşte cu dreptul prevăzut de lege de a efectua actele şi de a lua măsurile necesare în vederea tragerii la răspundere penală a învinuiţilor şi a inculpaţilor.1

5.2. Dispoziţia de neîncepere urmărirea penalăPotrivit art. 228 alin. 1, urmărirea penală nu poate fi începută dacă

există vreunul din cazurile prevăzute în art. 10, cu excepţia celui prevăzut la lit. b1). Aşadar, cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale sunt şi cazuri de împiedicare a începerii urmăririi penale, deoarece, dacă acţiunea penală pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului nu poate fi exercitată, nu există nici o raţiune să se înceapă şi să se desfăşoare urmărirea penală, care are ca finalitate trimiterea în judecată a celui care a săvârşit o infracţiune.

Trimiterea pe care o face legea la art. 10 ne permite a face unele observaţii. Astfel, la lit. f) de sub art. 10 se face referire la lipsa plângerii prealabile, a sesizării sau autorizării organului competent, or, aceste cazuri sunt prevăzute şi în art. 221 ca moduri speciale de sesizare a organelor de urmărire penală, având acelaşi efect de împiedicare a începerii urmăririi penale din oficiu. O a două observaţie se poate face în legătură cu posibilitatea ca unele din cazurile prevăzute în art. 10 să nu împiedice şi începerea urmăririi penate. Astfel, dacă urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor cu privire la „existenţa infracţiunilor” şi identificarea „făptuitorilor", devine necesară începerea urmăririi penale pentru a se constata prin probe ce faptă s-a săvârşit şi cine este autorul ei. De asemenea, existenţa tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii ori a uneia din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu poate fi stabilită decât în cursul urmăririi penale. Dacă s-ar proceda altfel, s-ar ajunge la o activitate de strângere de probe înainte de a începe urmărirea penală, ceea ce ar fi contrar prevederilor legale. În cazul în care s-a început urmărirea penală i s-șa constatat ulterior existenţa vreunuia din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, organul de urmărire, după caz, va ajunge la scoaterea de sub urmărire sau la încetarea urmăririi penale. O a treia observaţie se referă la includerea între cazurile care pot împiedica începerea

1 Grigore Theodoru , Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucure ti, 2007, pag.581ș

263

urmăririi penale şi a cauzelor de nepedepsire existente în momentul sesizării [art. 10 lit. i) - introdus prin Legea nr. 281/2003].

Există cazuri care nu împiedică începerea urmăririi penale. În art. 228 se face excepţie cu privire la unul din cazurile de împiedicare a începerii urmăririi penale, anume la cazul prevăzut în art. 10 lit. b1). S-a procedat la o asemenea derogare, deoarece aprecierea lipsei de pericol social trebuie să fie urmarea cunoaşterii împrejurărilor legată de faptă şi făptuitor, stabilite în cursul urmăririi penale, precum şi a posibilităţii de a se aplica făptuitorului o sancţiune cu caracter administrativ, ceea ce nu este posibil decât în cadrul unui proces, deci cel puţin în cursul urmăririi penale.

Deşi nu se prevede în mod expres în art. 228, trebuie să tragem con-cluzia că şi cazul prevăzut la lit. i) din art. 10 nu împiedică începerea urmăririi penale. Înlocuirea răspunderii penale devenind un atribut doar al instanţei de judecată (art. 90-92 C. pen.), procurorul trebuie să trimită în judecată pe inculpat pentru a se aplica înlocuirea răspunderii penale, ceea ce implică efectuarea urmăririi penale.1

6. Începerea urmăririi penale

Începerea urmăririi penale este un moment procesual cu semnificaţii deosebite. Pe de o parte, începerea urmăririi penale marchează şi declanşarea procesului penal, iar pe de altă parte, aceasta implică drepturi şi obligaţii specifice atât pentru organele de urmărire penală, cât şi pentru ceilalţi participanţi la procesul penal. Având în vedere consideraţiile menţionate mai sus, se impune ca începerea urmăririi penale să fie legată de existenţa unor date suficiente că s-a săvârşit o infracţiune.

În lumina dispoziţiilor legale în vigoare (art. 228), organul de urmărire penală, sesizat prin plângere sau denunţ, dispune, prin rezoluţie, începerea urmăririi penale când, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate, nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10.

Cu caracter de noutate2, rezoluţia de începere a urmăririi penale va cuprinde data şi ora la care s-a dispus începerea urmăririi penale şi va fi înregistrată într-un registru special.

În partea finală a art. 228 alin. 1 se arată că, în toate cazurile în care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare, rezultă că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni3, organul de 1 Grigore Theodoru , Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucure ti, 2007, pag.581-582ș2 Art 228 alin. 11 a fost introdus prin art. I pct. 127 din Legea nr. 356/2006.3 Prin introducerea în Codul penal a art. 181 s-a stipulat că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă, prin

atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu

264

urmărire penală începe urmărirea penală înaintând apoi dosarul procurorului cu propunerea de a dispune scoaterea de sub urmărire penală (art. 228 alin. 2) 1.

Pentru identitate de raţiune, excepţia reglementată în art. 228 alin. 1 este de aplicare şi pentru ipoteza înlocuirii răspunderii penale [art. 10 lit. i)]. Astfel, înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă doar în cursul judecării cauzei 2, singurul organ judiciar competent în acest sens fiind instanţa de judecată, conform art. 90 C. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 104/1992 3. În aceste condiţii, dacă organul de urmărire penală sesizat despre săvârşirea unei infracţiuni constată că în cauză pot fi invocate prevederile art. 10 lit i), are obligaţia de a dispune începerea urmării penale, art. 10 lit. i) putând fi reţinut doar prin hotărâre judecătorească.

Procurorul, primind propunerea de scoatere de sub urmărire penală, dacă o găseşte întemeiată, dispune, prin ordonanţa, scoaterea de sub urmărire penală şi înştiinţează despre aceasta, când este cazul, persoana care a făcut sesizarea. Dacă constată că nu este cazul să dispună scoaterea de sub urmărire penală, restituie dosarul organului de cercetare penală pentru continuarea cercetării penale.

Când organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un proces-verbal, conform art. 221 alin. 1 teza finală. Anterior adoptării Legii nr. 356/2006, prin acest act de sesizare din oficiu se dispunea, totodată, şi începerea urmăririi penale (art. 228 alin. 3). Ca atare, procesul-verbal întocmit ca urmare a sesizării din oficiu, constituia actul prin care se materializa modalitatea de sesizare a organelor de urmărire penală, fiind şi actul procesual care marca declanşarea raportului procesual penal 4. Prin abrogarea art. 228 alin. 3, procesul-verbal nu mai poate reprezenta act de începere a urmăririi penale. Ca atare, vom constata că în circumstanţele unei autosesizări a organelor de urmărire penală cu privire la săvârşirea unui ilicit penal realitatea infracţională va fi consemnată în cuprinsul unui proces-verbal, dar începerea urmăririi penale se va dispune prin rezoluţie. Aşadar, sesizarea din oficiu presupune, ca urmare a noilor modificări legislative,

prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.1 S. Kahane, Actele de sesizare care condiţionează începerea urmăririi penale, în R.R.D. nr. 4, 1973, pag. 117-119.

2 Grigore Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 107, 222; 3 Notăm faptul că prin această lege au fost abrogate dispoziţiile art. 92-97 C. pen., care permiteau înlocuirea răspunderii penale de către procuror. În acelaşi sens sunt şi reglementările introduse prin Legea nr. 141/1996.4 Procesul-verbal de începere a urmăririi penale reprezentă un act mai complex în comparaţie cu rezoluţia. Acest fapt se explică prin

necesitatea ca procesul-verbal să cuprindă, pe lângă dispoziţia de începere a urmăririi penale, şi date privind săvârşirea infracţiunii. Procesul-verbal de începere a urmăririi penale avea, în mare parte, acelaşi conţinut pe care îl are procesul-verbal prevăzut în art. 90-91, plus dispoziţia de începere a urmăririi penale. Remarcăm opinia exprimată în lucrări anterioare (Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, pag. 426), potrivit căreia procesul-verbal de începere a urmăririi penale avea o dublă funcţionalitate, fiind, în acelaşi timp, actul de începere a urmăririi penale şi mijloc de probă. În cazul rezoluţiei, datele privind comiterea infracţiunii sunt cuprinse, după caz, în plângere sau denunţ.

265

redactarea a două înscrisuri distincte: procesul-verbal de sesizare din oficiu şi rezoluţia de începere a urmăririi penale.

Din modul de reglementare a începerii urmăririi penale rezultă că rezoluţia reprezintă unicul act procesual prin care organele de urmărire penală îşi manifestă voinţa de a declanşa procesul penal. Acest act de dispoziţie nu este însă act procedural, cum se menţionează uneori în literatura de specialitate1, ştiut fiind că actele procedurale au menirea să realizeze în concret dispoziţia din actul procesual2, ci este actul procesual care relevă voinţa organului judiciar privind declanşarea procesului penal.

Rezoluţia de începere a urmăririi penale, emisă de organele de cercetare penală, se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul cauzei (art. 228 alin. 31)3.

Neîntocmirea rezoluţiei de începere a urmăririi penale nu este sancţionată cu nulitatea absolută, nefiind prevăzută printre cazurile expres enumerate în art. 197 alin. 2. În ipoteza în care s-ar considera că în această situaţie există o nulitate relativă, aceasta trebuie invocată în limitele de timp arătate în art. 197 alin. 4 („în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedură completă, când partea a lipsit la efectuarea actului"). În aceste condiţii, în practica instanţelor de judecată s-a apreciat că această neregularitate nu poate fi invocată din oficiu de către instanţa de judecată, având în vedere faptul că inculpatul nu a invocat viciul de procedură nici în cursul urmăririi penale, nici la primul termen de judecată sau la termenele ulterioare, deşi procedura a fost completă. S-a apreciat, de asemenea, că nulitatea relativă s-a acoperit atât prin tăcerea părţii interesate a o invoca, cât şi prin punerea în mişcare a acţiunii penale .

În practica instanţelor de judecată s-a statuat că urmărirea penală poate începe numai în considerarea faptei penale săvârşite (in rem), nefiind necesară cunoaşterea făptuitorului, indiferent dacă nu a fost descoperit ca persoană fizică, ori, deşi cunoscut ca date fizice, făptuitorului nu i s-a putut stabili identitatea. În aceste condiţii, într-o cauză penală, din moment ce urmărirea penală a fost dispusă in rem, ulterior, când făptuitorul a fost

1 Buletinul intern al Procuraturii României, nr. 1, 1969, pag, 56. În lucrarea citată, în conformitate cu reglementarea în vigoare la

aceea dată, autorul făcea referire şi la procesul-verbal. 2 Grigore Gr. Theodoru, Drept procesual penal român. Partea specială, vol. II, Universitatea „Al.l. Cuza", Facultatea de Drept, laşi,

1974, pag. 228-235; Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2004, pag. 62.3 Art 228 alin. 3, introdus prin Legea nr. 281/2003, a fost modificat prin art. pct 129 din Legea nr. 356/2006. Anterior modificării, art. 228 alin. 3 avea următorul conţinut: „ Rezoluţia şi procesul-verbal de începere a începerea urmăririi penale, emise de organul de cercetare penală, se supun confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul cauzei".

266

identificat nu a mai fost necesar a se întocmi un act procesual distinct prin care sa se dispună începerea urmăririi penale in personam1 .

Considerăm întemeiată aprecierea potrivit căreia urmărirea penală ar putea începe chiar prin ordonanţă, în ipoteza în care procurorul, soluţionând un conflict de competenţă, stabileşte competenţa prin ordonanţă şi începe, prin acelaşi act, urmărirea penală .

În unele situaţii speciale, începerea urmăririi penale se va dispune prin proces-verbal. Astfel, în cazul constatării infracţiunilor de audienţă, instanţa, potrivit art. 299, întocmeşte un proces-verbal care constituie actul de începere a urmăririi penale. De asemenea, în procedura specială privind unele infracţiuni flagrante, potrivit art. 467, organul de urmărire penală sesizat întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită. Acest proces-verbal constituie, în acelaşi timp, actul prin care se dispune începerea urmăririi penale.

În practica organelor judiciare penale s-a statuat că rezoluţia prim-procurorului parchetului prin care dispune repartizarea unei lucrări nu echivalează cu un act de începere a urmăririi penale. În acest sens, această rezoluţie nu reprezintă decât un act administrativ care are legătură cu atribuţiile funcţionale ale conducătorului parchetului respectiv.

Dispoziţiile care reglementează începerea urmăririi penale prevăd şi posibilitatea neînceperii urmăririi penale. În acest sens, în art. 228 alin. 4, se arată că în situaţia în care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea plângerii sau denunţului, rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b) - organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală, în lumina modificărilor legislative de dată relativ recentă (Legea nr. 104/1992 şi Legea nr. 281/2003). Alături de lit. b), când întotdeauna urmărirea penală trebuie să înceapă, se înscrie şi lit. i) din art. 10, deoarece înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă numai de către instanţa de judecată (art. 90 C. pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 104/1992). Până la modificările survenite prin Legea nr. 56/2006, neînceperea urmăririi penale nu putea fi dispusă nici în ipoteza constatării existenţei vreunei cauze de nepedepsire [art. 10 lit. i)]. Dacă din cuprinsul actelor premergătoare efectuate se desprinde existenţa impedimentului reglementat în art. 10 lit. i ), procurorul poate să dispună neînceperea urmăririi penale.

1 C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 661/1998, în R.R.P. nr. 4, 1999, pag. 155-156.

267

Atunci când constată că nu sunt întrunite condiţiile arătate privind neînceperea urmăririi penale, procurorul restituie actele organului de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale.

În cazul în care procurorul este de acord cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale, o confirmă prin rezoluţie motivată şi înştiinţează despre aceasta persoana care a făcut sesizarea, precum şi, după caz, persoana faţă de care s-au efectuat acte premergătoare.

Din modul de redactare a textului de lege (art. 228 alin. 6) s-ar părea că procurorul confirmă soluţia dată de către organul de cercetare penală. În realitate, însă, procurorul confirmă numai propunerea organului de cercetare penală, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale fiind un act de dispoziţie al procurorului. Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale se poate face plângere la instanţa de judecată potrivit art. 2781.

Neînceperea urmăririi penale este o soluţie relativ recent introdusă în legislaţia noastră şi, ca toate celelalte soluţii de neurmărire, aparţine numai procurorului, acesta fiind organul cu drept de decizie exclusivă asupra urmăririi penale2 .

În cazurile în care o cauză penală este de competenţa exclusivă a procurorului, dacă sunt îndeplinite condiţiile de neîncepere a urmăririi penale, procurorul dispune această soluţie prin rezoluţie motivată. În asemenea situaţii, apreciem că nu este necesară confirmarea soluţiei de către procurorul-şef sau de către procurorul ierarhic superior.

În cazurile în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale şi, ulterior, se constată că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală procurorul infirmă soluţia de neîncepere a urmăririi penale şi restituie actele organului de urmărire, dispunând începerea urmăririi penale (art. 228 alineat final).

Din momentul începerii urmăririi penale, făptuitorul, din raportul de drept penal substanţial, primeşte, în raport juridic de drept procesual penal, calitatea de învinuit. În acest sens, în art 229 se arată că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa.

Învinuitul3 nu este parte în procesul penal, nefiind menţionat ca atare în dispoziţiile art. 23-24. El este, însă, subiect de drepturi şi obligaţii procesuale şi în consecinţă va fi ascultat, îi este garantat dreptul de apărare şi, în acelaşi timp, are obligaţia să suporte anumite constrângeri ca rezultat al

1 Art. 228 alin. 6 a fost modificat prin art. I pct. 129 din Legea nr.356/20062Grigore Gr. Theodoru, Dreptul procesual penal român. Partea generală, vol. I, Universitatea „Al.l.Cuza", laşi, Facultatea de Drept,

laşi, 1971, pag. 1603 Pentru detalii în ceea ce priveşte calitatea procesuală de învinuit, a se vedea Neagu XII, pg. 164-169.

268

folosirii, de către organele de urmărire penală, a unor instituţii procesuale penale care conduc la asemenea constrângeri.

7. Efectuarea actelor de urmărire penală şi arestarea preventivă a inculpatului

Fiecare cauză penală, prin specificul ei, impune efectuarea unei anumite game de acte de urmărire penală. De aceea, se poate spune că paleta de activităţi pe care le realizează, pe parcursul urmăririi penale, organele de urmărire depinde de particularităţile fiecărei cauze penale.

Având în vedere varietatea activităţilor de urmărire penală care pot fi întreprinse pe parcursul primei faze a procesului penal, precum şi faptul că organele de urmărire pot dispune luarea unor măsuri prin care sunt restrânse unele drepturi fundamentale ale persoanelor, se impune respectarea strictă a legalităţii de către toţi subiecţii oficiali. În această idee, se apreciază că, în actuala legislaţie procesual penală, au sporit garanţiile procesuale ce însoţesc exercitarea drepturilor celor implicaţi în cauzele penale1.

Dacă, în cursul urmăririi penale, organul de cercetare consideră că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru luarea măsurii preventive a reţinerii, va putea dispune această măsură, în conformitate cu prevederile art. 143 alin. 1.

Organul de cercetare penală, în cazul în care consideră că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a învinuitului, face propuneri în acest sens şi le înaintează procurorului pentru a decide dacă va solicita instanţei de judecată luarea acestei măsuri.

Reamintim că, în lumina modificărilor constituţionale şi legislative intervenite în anul 2003, în cursul urmăririi penale, măsura arestării preventive se dispune numai de către judecător. Procurorul, după ce examinează dosarul cauzei, constatând că este cazul să ia măsura arestării preventive a învinuitului, procedează potrivit art. 146 2.

Până la adoptarea Legii nr. 104/1992, luarea măsurilor de prevenţie, în cazul infracţiunilor săvârşite de militari, se făcea conform unor reglementări derogatorii de la procedura de drept comun3.

1 Avem în vedere modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 45/1993.

2 Pentru detalii la ceea ce priveşte arestarea preventivă a învinuitului, a se vedea Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală. Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 488-492 3 Aceste dispoziţii erau prevăzute în art. 226 alin. 3. abrogat prin art. II pct.7 din Legea nr. 104/1992

269

În cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi dacă se constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, procurorul procedează potrivit art. 149 .

8. Punerea în mişcare a acţiunii penale

Potrivit art. 234, organul de cercetare penală, atunci când consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului.

Procurorul se pronunţă asupra punerii în mişcare a acţiunii penale după examinarea dosarului. Dacă procurorul este de acord cu propunerea, pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă.

Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale trebuie să cuprindă data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care a întocmit-o, cauza la care se referă, temeiul legal al acesteia, date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia. De asemenea, ordonanţa va trebui să conţină semnătura celui care a întocmit-o.

În cazul în care în sarcina inculpatului se reţin mai multe fapte şi în cuprinsul ordonanţei s-a omis indicarea uneia dintre acestea, dacă inculpatul a fost cercetat şi pentru acea faptă şi s-au administrat probe în apărare la cererea sa, omisiunea menţionată mai sus nu poate atrage casarea hotărârii pronunţate în cauză1.

Dacă procurorul a pus în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare îl cheamă pe inculpat, îi comunică fapta pentru care este învinuit şi îi dă explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are. Atunci când inculpatul nu locuieşte în ţară, organul de cercetare penală va ţine seama, la fixarea termenului de prezentare în fa a acestuia, de reglementărileț speciale privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală.

În vederea desfăşurării operative a urmăririi penale, organul de cercetare pune în vedere inculpatului aflat în stare de libertate că este obligat să se prezinte la toate chemările ce i se vor face în cursul procesului penal şi că are îndatorirea să comunice orice schimbare de adresă (art. 237 alin. 3 teza finală). Obligaţia inculpatului de a comunica schimbările de adresă este, de altfel, reglementată şi în art. 70 alin. 4, introdus prin Legea nr. 356/2006, în conformitate cu care învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă şi obligaţia să anunţe in scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal.

1 T.S. s. pec. dec. nr. 2999/1975, în R.R.D. nr. 7, 1976, pag. 62.

270

Regula este că, la punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul este ascultat. Organul de urmărire penală va continua urmărirea penală, după punerea în mişcare a acţiunii penale, fără a-l asculta pe inculpat când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară.

Este posibil ca, în cursul urmăririi penale, organul de cercetare penală să constate fapte noi în sarcina inculpatului, ori împrejurări noi care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală sau date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea acelei fapte. În asemenea împrejurări, potrivit art. 238, organul de cercetare penală face propuneri în acest sens pe care le înaintează procurorului, pentru ca acesta să decidă în privinţa extinderii cercetării penale sau schimbării încadrării juridice.

Aceste propuneri se înaintează în cel mult 3 zile, iar procurorul va decide prin ordonanţă în cel mult 5 zile.

Din conţinutul prevederilor art. 238 rezultă că organele de cercetare penală propun procurorului extinderea cercetărilor în acelaşi dosar penal pe care îl instrumentează. Sub acest aspect, se înfăţişează ca nelegală practica unor organe de cercetare penală care, după ce constată fapte noi în sarcina inculpatului aflat în curs de cercetare penală, întocmesc un nou dosar sau mai multe dosare de cercetare penală şi nu procedează la extinderea cercetărilor în acelaşi dosar penal aflat în curs de instrumentare, cum ar trebui să se procedeze conform art. 238. Acest mod de lucru, de a întocmi mai multe dosare penale aceluiaşi inculpat pentru fapte despre care organele de cercetare penale au deja cunoştinţă (ocolindu-se art. 238) conduce la încălcarea şi a altor dispoziţii legale. Astfel, acelaşi inculpat având mai multe dosare penale, în acelaşi timp, consecinţă a evitării instituţiei extinderii cercetării penale, poate „beneficia" de mandate de arestare succesive, aceasta constituind o încălcare flagrantă a dispoziţiilor constituţionale, deoarece unei persoane i se poate da un singur mandat de arestare pentru fapte penale concurente, şi nu atâtea mandate de arestare câte fapte penale au fost săvârşite în concurs.

În practica judiciară s-a pus problema de a şti dacă dispoziţiile art. 238 sunt aplicabile în orice urmărire penală sau reglementarea vizează exclusiv cauzele în care urmărirea este efectuată de către organul de cercetare penală.

În mod firesc, instanţele judecătoreşti au arătat că reglementarea menţionată este aplicabilă numai în cazurile în care urmărirea este efectuată de organele de cercetare penală. Dacă dispoziţia s-ar aplica, mutatis mutandis, în mod corespunzător şi procurorului, ar trebui ca dreptul de confirmare a extinderii să aparţină procurorului-şef al unităţii sau, după caz,

271

procurorului ierarhic superior, o asemenea dispoziţie neexistând însă în reglementarea procesual penală în vigoare.

9. Suspendarea urmăririi penale

Buna desfăşurare a urmăririi penale presupune participarea învinuitului sau a inculpatului la efectuarea a numeroase acte de urmărire penală. O astfel de participare se impune, pe de o parte, pentru ca acesta să-şi organizeze o apărare eficientă, iar pe de altă parte, pentru efectuarea unor activităţi procesuale care presupun în mod obligatoriu prezenţa învinuitului sau inculpatului. Astfel, prezentarea materialului de urmărire penală se face numai faţă de învinuit sau inculpat. De asemenea, confruntările învinuitului sau inculpatului cu alte părţi sau persoane din cauză presupun, în mod necesar, prezenţa efectivă a acestuia.

Când prezenţa învinuitului sau inculpatului nu poate fi asigurată din culpa sa (se sustrage de la chemările făcute, este dispărut sau nu locuie te înș ară) legea prevede că urmărirea penală poate continua fără efectuareaț

actelor la care acesta este chemat să participe. Dacă însă absenţa învinuitului sau inculpatului se datorează unei cauze de împiedicare ce nu-i este imputabilă continuarea urmăririi fără ascultarea sa şi fără să i se aducă la cunoştinţă materialul de urmărire penală ar putea aduce prejudicii dreptului său la apărare. Astfel, în cazul când se constată, printr-o expertiză medico-legală, că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal, organul de cercetare penală înaintează procurorului propunerile sale împreună cu dosarul pentru a dispune suspendarea urmăririi penale. Boala gravă a învinuitului sau inculpatului trebuie să-l împiedice pe acesta să ia parte la efectuarea actelor de urmărire penală la care ar trebui să fie prezent.

Actuala reglementare nu condiţionează suspendarea urmăririi penale de posibilitatea de însănătoşire a învinuitului sau inculpatului1, deoarece, ştiinţific, deosebirea între bolile curabile şi incurabile este astăzi socotită ca limitată şi relativă, progresul ştiinţelor medicale dovedind că, practic, boli diagnosticate incurabile au putut fi vindecate2.

Suspendarea urmăririi îşi găseşte justificarea în necesitatea suspendării prescripţiei răspunderii penale, precum şi în necesitatea asigurării dreptului de apărare al învinuitului sau inculpatului3.

1 În reglementarea anterioară se dispunea suspendarea urmăririi penale in cazul bolilor socotite curabile, iar în cazul bolilor incurabile se dispunea încetarea urmăririi penale.2 Grigore Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 211.3 Vintilă Dongoroz, Gheorghe Dărîngă, Siegfried Kahane, Dumitru Lucinescu, Aurel Nemeş, Minai Popovici, Petre Sîrbulescu, Vasile Stoican, Noul Cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior - prezentare comparativă, Ed. Politică, Bucureşti,

272

În practica organelor noastre judiciare s-a arătat că suspendarea procesului penal se poate dispune chiar dacă starea de boală gravă în care se află inculpatul este rezultatul propriei sale activităţi.

În cazurile în care, printr-o expertiză medico-legală psihiatrică, se constată că inculpatul suferă de o boală psihică ce nu-i permitea acestuia, în momentul săvârşirii faptei, sâ-şi dea seama de acţiunile sale, din cauza alienaţiei mintale, organul de urmărire penală va trebui să dispună scoaterea de sub urmărire penală, şi nu suspendarea urmăririi penale.

Procurorul se pronunţă asupra suspendării prin ordonanţă. Ordonanţa trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile obişnuite, datele privitoare la persoana învinuitului sau inculpatului, fapta de care este învinuit, cauzele care au determinat suspendarea şi măsurile luate în vederea însănătoşirii învinuitului sau inculpatului.

Măsura suspendării urmăririi penale se comunică şi părţii civile, care poate părăsi cadrul procesului penal şi se poate adresa cu acţiune, în vederea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune instanţei civile.

Suspendarea urmăririi penale nu presupune încetarea tuturor activităţilor în cauza penală respectivă. Astfel, potrivit art. 241, în timpul cât urmărirea penală este suspendată, organul de cercetare penală continuă să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de lipsa învinuitului sau inculpatului. Astfel, organul de cercetare penală poate proceda în continuare la audierea martorilor sau a celorlalte părţi, în cauza penală pot fi efectuate expertize dacă sunt necesare, etc.

Organul de cercetare penală este obligat să se intereseze periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale. În cazul în care organul de cercetare penală constată că a încetat cauza de suspendare, înaintează, potrivit art. 271, dosarul procurorului pentru a dispune reluarea urmăririi penale.

În legislaţia în vigoare sunt reglementate şi unele cazuri speciale de suspendare a urmăririi penale. Astfel, conform art. 70 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, dacă procedura de mediere se desfăşoară după începerea urmăririi penale declanşată în urma introducerii plângerii prealabile, urmărirea penală se suspendă, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere. Suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin oricare din modalităţile legale.

10. Reluarea urmăririi penale după suspendare

1969, pag. 178.

273

Când se constată că a încetat cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale, când deci învinuitul sau inculpatul s-a însănătoşit, organul de cercetare penală înaintează dosarul procurorului cu propunerea de a se relua urmărirea penală. Constatând, pe baza unei noi expertize medico-legale sau prin sesizarea învinuitului sau inculpatului, că nu mai există temeiuri ca urmărirea penală să rămână suspendată în acea cauză, procurorul dispune, prin ordonanţă, reluarea urmăririi penale, după care trimite dosarul organului de cercetare penală pentru continuarea cercetării. Când urmărirea se efectuează de către procuror, acesta emite o ordonanţă de reluare a urmăririi penale şi continuă efectuarea actelor de urmărire. Continuarea urmăririi penale nu mai este posibilă dacă între timp a intervenit unul din cazurile prevăzute în art. 10, urmând să se pronunţe scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale. Învinuitul sau inculpatul poate cere, totuşi, continuarea urmăririi, în caz de amnistie, Prescripţie, retragerea plângerii prealabile sau nepedepsire, procedându-se potrivit dispoziţiilor prevăzute în art. 13.

274

TITLUL II

JUDECATA

CAPITOLUL I

DISPOZI II GENERALE PRIVIND JUDECATAȚ

Judecata este a doua fază a procesului penal. Se desfă oară în fa aș ț instan elor penale,din momentul sesizării ini iale i pană la solu ionareaț ț ș ț definitivă a cauzei penale. Faza de judecată î i justifică importan a prin aceea că instan a verificăș ț ț întreaga activitate procesuală desfă urată cu to i ceilal i participan i,atâtș ț ț ț înaintea cât i pe parcursul judecării cauzei. În acest sens,trebuie subliniatș faptul că,dacă activitatea procesuală nu a fost desfă urată în modș corespunzător de către organele de urmărire penală,dosarul se restituie în vederea completării sau refacerii urmăririi penale. În faza de judecată î i găsesc aplicabilitate reguli specifice, care nu pot fiș întâlnite în celelalte faze ale procesului penal, reguli care constituie, totodată, principii specifice ale fazei judecăţii în procesul penal. Aceste principii sunt: publicitatea fazei de judecată; nemijlocirea activităţilor şedinţei de judecată; contradictorialitatea funcţiilor procesuale; oralitatea şedinţei de judecată. 1. Publicitatea fazei de judecată

Constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfă urarea judecă ii. Acest principiu îl găsim reglementat în articolul 290ș ț C. proc. pen.,care arată că edin a de judecată este publică,iar minorii sub 16ș ț ani nu pot asista la edin a de judecată.ș ț

275

Dacă judecarea în edin ă publică ar putea aduce atingere unor interese deș ț stat,moralei,demnită ii sau vie ii intime a unei persoane,instan a,la cerereaț ț ț procurorului,a păr ilor ori din oficiu,poate declara edin a secretă pentru totț ș ț cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei. Declararea edin eiș ț secrete se face în edin ă publică,după ascultarea păr ilor prezente i aș ț ț ș procurorului,când acesta participă la judecată.

2.Principiul nemijlocirii1

Nemijlocirea constă în obliga ia instan ei de a îndeplini în mod directț ț toate actele procesuale i procedurale care dau con inut edin ei de judecată.ș ț ș ț Pentru a se realiza nemijlocirea în judecarea cauzelor penale,în măsura în care este posibil,instan a readministrează probele care au fost administrate înț faza de urmărire penală. O asemenea nemijlocire este dată de faptul că art. 292 alin.(2) C.proc.pen prevede:’’Completul de judecată trebuie să rămână acela i în tot cursul judecăriiș cauzei. ’’Când aceasta nu este posibil,completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor’’.

3.Principiul contradictorialită iiț

Exprimă cerin a ca func ia de învinuire să fie despăr ită de func iaț ț ț ț jurisdic ională,fiind pe o pozi ie procesuală egală cu func ia de apărare.ț ț ț Principiul implică egalitatea între învinuire i apărare,între sus inereaș ț preten iilor civile i combaterea lor,în sensul că se ac ionează cu acelea iț ș ț ș mijloace procesuale2. Din punct de vedere practic principiul constă în aceea că toate probele administrate în cauza penală sunt supuse discu iei par ilorț ț ,procurorului,instan ei de judecată i apărătorului.ț ș

4.Principiul oralită iiț

Acest principiu deosebe te faza de judecată de faza de urmărire penală înș care păr ile iau la cuno tin ă de probele strânse din documente scriseț ș ț (procese-verbale,declara ii scrise,ordonan e).ț ț

1 Consacrând expres princiipile nemijlocirii,contradictorialită ii i oralită ii,art 289 C.proc.pen arată că judecarea cauzei se face în fa aț ș ț ț instan ei constituite potrivit legii i se desfă oară în edin ă oral,nemijlocit i în contradictoriu.ț ș ș ș ț ș2 Gr Theodoru,op cit.,p.643

276

Prin natura sa oralitatea constituie o garan ie a judecă ii,deoarece creeazăț ț posibilitatea tuturor participan ilor la cauza penală să formuleze oral cereri iț ș sa ridice excep iile pe care le justifică pozi ia lor procesuală. ț ț

CAPITOLUL II

REGLEMENTĂRI GENERALE PRIVIND JUDECATA

1. Rolul activ al instan ei de judecatăț . Potrivit art. 287 C. proc. Pen.,instan a de judecată î i exercită atribu iile în mod activ,în vedereaț ș ț aflării adevărului i a realizării rolului educativ al judecă ii. Instan a î iș ț ț ș formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză. 2. Locul unde se desfă oară judecata.ș 1Judecata se desfă oară la sediulș instan ei. Pentru motive temeinice,instan a poate dispune ca judecata să seț ț desfă oare în alt loc.ș 3. Citarea păr ilor la judecatăț 2. Judecata poate avea loc dacă păr ile suntț legal citate i procedura este îndeplinită,însă neprezentarea păr ilor citate nuș ț împiedică judecarea cauzei.Când judecata se amâna,martorii,exper ii iț ș interpre ii prezen i iau în cuno tin ă noul termen de judecată.ț ț ș ț 4. Compunerea instan eiț 3. Instan a judecă în complet de judecată a căruiț compunere este cea prevăzută de lege. Completul de judecată trebuie să rămână acela i pe tot parcursul judecării cauzei. Când aceasta nu esteș posibil,completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor. După începerea dezbaterilor,orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea de la început a dezbaterilor. 5. Asigurarea apărării. Potrivit art. 294 C proc.pen., în cauzele în care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie,judecătorul cauzei,odată cu fixarea termenului de judecată,ia măsuri pentru desemnarea apărătorului. Inculpatul,celelalte păr i i apărătorii au dreptul să ia cuno tin ă de dosar înț ș ș ț tot cursul judecă ii.ț

1 Art 288 C.proc.pen2 Art. 291 C.proc.pen3 Art. 292 C.proc.pen

277

Când inculpatul se află în stare de de inere,judecătorul cauzei ia măsuri caț acesta să- i poată exercita dreptul de a lua la cuno tin ă de dosar i să poatăș ș ț ș lua contact cu apărătorul său1. 6. Asigurarea ordinii i solemnită ii edin eiș ț ș ț 2. Pre edintele vegheazăș asupra men inerii ordinii i solemnită ii edin ei de judecată,putând luaț ș ț ș ț măsurile necesare în acest scop. Pre edintele poate limita accesul publiculuiș la edin a de judecată, inând seama de mărimea sălii. Când o parte sauș ț ț oricare altă persoană tulbură edin a sau nesocote te măsurileș ț ș luate,pre edintele îi atrage aten ia să respecte disciplina,iar în caz de repetareș ț ori de abateri grave,dispune îndepărtarea ei din sală. Partea îndepărtată este chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor ,iar pre edintele îi aduce laș cuno tin ă actele esen iale efectuate în lipsă i îi cite te declara iile celorș ț ț ș ș ț asculta i.ț 7. Constatarea infrac iunilor de audien ăț ț 3. Dacă în cursul edin ei seș ț săvâr e te o fapta prevăzută de legea penală,pre edintele constată acea faptăș ș ș i identifică pe făptuitor.ș

Procesul verbal întocmit se trimite procurorului.Instan a,dacă este cazul poate dispune arestarea preventivă a învinuitului iarț pre edintele emite un mandat de arestare a acestuia. Despre luarea acesteiș măsuri se face men iune în încheierea de edin ă. Cel învinuit este trimis deț ș ț îndată procurorului,împreună cu procesul verbal i cu mandatul de arestare.ș2.8.Suspendarea judecă ii. Suspendarea judecă ii unei cauze penale intervineț ț în următoarele cazuri expres prevăzute de lege: a)când se constată,pe baza unei expertize medico-legale,că inculpatul suferă de o boală gravă,care îl împiedică să participe la judecată4.În acest caz instan a dispune prin încheiere suspendarea procesului penal până cândț starea sănătă ii inculpatului îi va permite participarea la judecată. Dacă suntț mai mul i inculpa i ,iar temeiul suspendării prive te numai pe unul dintre eiș ț ș i disjungerea nu este posibilă,se dispune suspendarea întregii cauze.ș

b)când în cadrul cauzei penale cu a cărei solu ionare este investităț instan a a fost ridicată de o excep ie de neconstitu ionalitateț ț ț 5.În acest caz,instan a suspendă judecata,prin încheiere motivată,până la solu ionareaț ț de către Curtea Constitu ională a excep iei. Dacă inculpatul este arestat seț ț aplică în mod corespunzător prevederile art. 3002 C.proc.pen.

1 Alin (3) al art 294 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art I pct 146 din Legea nr 356/2006(publicată în M.Of.,partea I,nr 677 din 7 august 20062 Art 298 C.proc.pen3 Art 299 C.proc.pen4 Art 303 alin (1) C.proc.pen5

278

c)când,potrivit legii s-a cerut extrădarea unei persoane în vederea judecării ei într-o cauză penală. În acest caz,instan a pe rolul căreia se află cauza poateț dispune,prin încheiere motivată,suspendarea judecă ii până la data la careț statul solicitat va comunica hotărârea sa asupra cererii de extrădare.

CAPITOLUL III

DISPOZI II GENERALE PRIVIND HOTĂRÂRILEț JUDECĂTORE TIș

1. Definiţia hotărârii judecătoreşti No iunea de hotărâre judecătorească are un sens larg i unul restrâns.ț ș În sens larg, prin hotărâre judecătorească se în elege actul procesual prinț care instan a solu ionează cauza penală sau rezolvă orice problemă ivită înț ț cursul judecă ii.ț În sens restrâns, hotărârea judecătorească este considerată actul final al instan ei prin care pune capăt judecă ii.ț ț 2. Deliberarea1 i luareaș 2 hotărârii judecătore ti ș Deliberarea i pronun area hotărârii se fac de îndată după încheiereaș ț dezbaterilor. Pentru motive temeinice,deliberarea i pronun area pot fiș ț amânate cel mult 15 zile. Hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra solu iilor date chestiunilor supuseț deliberării. Dacă din deliberare rezultă mai mult de două păreri,judecătorul care opinează pentru solu ia cea mai severă trebuie să se alăture celei maiț apropiate de părerea sa. Motivarea opiniei separate este obligatorie.

1 Art 306-307 C.proc.pen2 Art 308 C.proc.pen

279

În cazul în care completul de judecată este format din doi judecători iș unanimitatea nu poate fi întrunită judecarea cauzei se reia în complet de divergen ă.ț

3. Minuta

Reprenzintă rezultatul deliberării. Inexisten a minutei implică absen aț ț mijlocului prin care se verifică rezultatul deliberării i în consecin a acestș ț fapt este sanc ionat cu nulitatea absolută.țMinuta trebuie să aibă con inutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii i seț ș semnează de către membrii completului de judecată. Întocmirea minutei este obligatorie i în cazurile în care judecătorul sauș instan a dispune asupra măsurilor preventive.țMinuta se întocme te în două exemplare originale,din care unul se ata eazăș ș la dosarul cauzei,iar celălalt se depune,spre conservare,la dosarul de minute al instan ei.ț Facem precizarea că neconcordan a dintre con inutul minutei i cel alț ț ș dispozitivului atrage nulitatea absolută. Aceea i sanc iune se aplică i înș ț ș situa ia în care minuta nu con ine men iunile indicate expres.ț ț ț

4. Pronun area hotărâriiț 1

Hotărârea se pronun ă în edin ă publică de către pre edinteleț ș ț ș completului de judecată asistat de grefier. La pronun area hotărârii păr ile nu se citează/ț șAtunci când pentru motive temeinice pronun area se amână cel mult 15ț zile,instan a este obligată să întocmească o încheiere separată de edin ă,careț ș ț face parte integrantă din hotărârea pronun ată,dar care trebuie să cuprindăț acelea i men iuni ca orice altă încheiere.Încheiere prin care se amânăș ț deliberarea i pronun area solu iei trebuie semnată de pre edinteleș ț ț ș completului de judecată i de către grefier.ș

5. Redactarea i semnarea hotărârii. ș

Potrivit art. 310 alin (2) C.proc.pen., hotărârea se redactează în cel mult 20 de zile de la pronun are.ț Sentin a sau decizia se redactează de către unul din judecătorii care auț participat la solu ionarea cauzei i se semnează de to i membrii completuluiț ș ț i de către grefier.ș

1 Art 310 C.proc.pen

280

În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna,hotărârea se semnează în locul acestuia de către pre edinteleș completului. Dacă i pre edintele este împiedicat a semna,hotărârea se semnează deș ș către pre edintele instan ei. Când împiedicarea îl prive te peș ț ș grefier,hotărârea se semnează de grefierul ef.ș În toate cazurile de împiedicare se face men iune pe hotărâre despre cauzaț care a determinat împiedicarea.

6. Felul hotărârilor judecătore tiș Hotărârile judecătore ti sunt de mai multe feluri.Astfel:ș a)sentin a reprezintă hotărârea prin care cauza este solu ionată de primaț ț instan ă de judecată(oricare ar fi aceasta inclusiv Înalta Curte de Casa ie iț ț ș Justi ie)sau prin care aceasta se dezinveste te fără a solu ionaț ș ț cauza(sentin ele de declinare de competen ă sau de restituire a cauzei laț ț procuror). b)decizia reprezintă hotărârea prin care instan a se pronun ă asupraț ț apelului,recursului,recursului în interesul legii,precum i hotărâreaș pronun ată de instan a de recurs în rejudecarea cauzei.ț ț c)încheierea de edin ă reprezintă toate celelalte hotărâri date de instan ă înș ț ț cursul judecă ii. De i nu solu ionează chestiuni de fond care privesc cauzaț ș ț respectivă,încheierile asigură continuitatea judecării cauzei,de la sesizarea instan ei până la pronun area hotărârii. ț ț Încheierea trebuie sa cuprindă1:a)ziua,luna,anul i denumirea instan eiș țb)men iunea dacă edin a a fost publică sau nu a fost publicăț ș țc)numele i prenumele judecătorilor,procurorului i grefieruluiș șd)numele i prenumele păr ilor,apărătorilor i ale celorlalte persoane careș ț ș participă la proces i care au fost prezente la judecată,precum i ale celorș ș care au lipsit,cu arătarea calită ii lor procesuale i cu men iunea privitoare laț ș ț îndeplinirea procedurii;e)enun area faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată i textele deț ș lege în care a fost încadrată faptaf)înscrisurile care s-au citit în edin ăș țg)cererile de orice natură formulate de procuror,de păr i i de ceilal iț ș ț participan i la procesțh)concluziile procurorului i ale păr ilor ș ț1 Articolul 305 C.proc.pen

281

i)măsurile luate în cursul edin eiș ț Când hotărârea se pronun ă în ziua în care a avut loc judecata,nu seț întocme te o încheiere separată.ș

CAPITOLUL IV

JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTAN ĂȚ

În ceea ce prive te judecata în prima instan ă, facem precizarea că fiecareș ț dintre instan ele din România are competen a de a judeca în primă instan ă iț ț ț ș doar judecătoriile judecă numai în primă instan ă.ț

1.Participan ii la judecata în primă instan ăț ț Instan a de judecată este subiectul oficial în această fază a procesuluiț penal,fără prezen a acestui organ neputându-se concepe înfăptuirea justi iei.ț ț În privin a participării procurorului,păr ilor i a altor persoaneț ț ș (martori,exper i,interpre i,apărători), urmează să observăm că în anumiteț ț condi ii prezen a lor este absolut necesară, dar uneori judecata se poateț ț desfă ura i în lipsa unora dintre ace tia.ș ș ș 1.1. Participarea procurorului la judecarea cauzei în primă instan ăț 1

Procurorul este obligat să participe la edin ele de judecată aleș ț judecătoriilor: a)în cauzele în care instan a a fost sesizată prin rechizitoriu;ț b)în cauzele în care legea prevede pentru infrac iunea săvâr ită pedeapsaț ș închisorii de 3 ani sau mai mare sau în cazul în care unul dintre inculpa i seț află în stare de deten ie sau în vreuna din situa iile prevăzute în art. 171 alin.ț ț(2) C.proc.pen.; c)în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii. La edin ele de judecată ale celorlalte instan e, participarea procuroruluiș ț ț este obligatorie în toate cazurile în care participarea procurorului este

1 Art 315 C.proc.pen

282

obligatorie, se men ine această obligativitate i atunci când se judecă laturaț ș civilă a cauzei, disjunsă de cea penală. Facem precizarea că în afara cauzelor arătate mai sus procurorul participă la edin ele de judecată care au loc la judecătorie i în cazurile de:ș ț ș a) revizuire; b) reabilitare; c) în alte cazuri când legea prevede expres.În toate cazurile când participă la judecată, procurorul trebuie să dea dovadă de rol activ,sens în care art. 316 C.proc.pen arată că: a) în desfă urarea cercetării judecătore ti i a dezbaterilor,procurorulș ș ș exercită rolul său activ în vederea aflării adevărului i a respectăriiș dispozi iilor legale;ț b) procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate,potrivit legii, inând seama de probele administrate;ț c) cererile i concluziile procurorului trebuie să fie motivate;ș d) când cercetarea judecătorească nu confirmă învinuirea sau când a intervenit una din cauzele de încetare a procesului penal prevăzute în art. 10 C.proc.pen.,procurorul pune după caz concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal. Facem precizarea că,dacă legea se referă la participarea procurorului aceasta înseamnă că,pe lângă prezen a fizică în instan ă ,este obligatorie iț ț ș exprimarea pozi iei sale în legătură cu toate chestiunile ce trebuieț solu ionate. Astfel,dacă de i prezent nu se dă cuvântul procurorului pentru a-ț și sus ine oral rechizitoriu,înseamnă că acesta nu a participat la judecată,faptș ț

ce se sanc ionează cu nulitatea absolutăț 1. Constatăm că singurele situa ii în care procurorul nu participă la judecatăț sunt cele în care instan a este sesizată prin admiterea plângerii persoaneiț vătămate împotriva ordonan ei procurorului de netrimitere în judecată.ț 1.2.Participarea păr ilor la judecarea cauzelor penale în primăț instan ăț Judecata poate avea loc numai dacă păr ile sunt legal citate i proceduraț ș este îndeplinită. Neprezentarea păr ilor citate nu împiedică judecarea cauzei.ț În ceea ce prive te prezen a inculpatului la judecată,art. 314ș ț C.proc.pen.,arată că judecata nu poate avea loc decât în prezen aț inculpatului,când acesta se afla în stare de deten ie. A adar aducereaț ș inculpatului arestat la judecată este obligatorie,judecarea în lipsă atrăgând întotdeauna nulitatea absolută a hotărârii pronun ate.ț1 I.C.C.J.,Sec ia penală,decizia nr 2683/2005 în Jurispruden a sec iei penale pe anul 2006,Ed Hamangiu,Bucure ti,2006,p.132ț ț ț ș

283

Se desprinde concluzia că,dacă inculpatul nu se află în stare de de inere,sauț nu este arestat,nu este obligatorie prezen a sa,el poate fi reprezentatț indiferent de natura infrac iunii i de limitele de pedeapsa a acesteia.ț ș O dispozi ie specială se referă la cauzele în care inculpatul este trimis înț judecată în stare de arest. Astfel,în aceste situa ii,la primirea dosarului de laț parchet,se fixează un termen care nu poate fi mai mare de 48 de ore,înăuntrul căruia se comunică cita ia împreună cu o copie a actului deț sesizare a instan eiț 1. În ceea ce prive te celelalte păr i, de i legal citate, acestea pot lipsi, maiș ț ș mult ele pot fi reprezentate, atât în judecata în prima instan ă, cât i laț ș judecata în căile de atac. Pot fi, de asemenea, asistate de apărători, însă, asisten a juridică nu este obligatorie decât atunci când instan a apreciază căț ț nu i-ar putea face singure apărarea.ș 1.3.Participarea altor persoane la judecata în primă instan ățPot participa martori, exper i, interpre i, care vor fi cita i, iar în cazul în careț ț ț prezen a lor este imperios necesară i nu se prezintă la termenul fixat prinț ș cita ie, se poate dispune aducerea lor cu mandatț 2.

2. Obiectul judecă iiț

A a cum arată articolul 317 C.proc.pen., judecata se mărgine te la fapta iș ș ș la persoana arătată în actul de sesizare a instan ei,iar în caz de extindere aț procesului penal i la fapta i persoana la care se referă extinderea.ș ș Astfel instan a nu se sesizează din oficiu,ci este competentă să judeceț numai cu privire la faptele i persoanele pentru care a fost sesizată legal prinș rechizitoriul procurorului.

3. Etapele procesuale ale judecă ii în primă instan ăț ț

3.1. Măsuri premergătoare edin ei de judecatăș ț . Pre edintele instan ei primind dosarul cauzei, fixează de îndată termen deș ț judecată i dispune citarea persoanelor care trebuie să fie chemate înș judecată. Precizăm că potrivit art. 53 din Legea nr 304/2004 privind organizarea judiciară repartizarea se face în mod aleatoriu,în sistem informatizat,iar cauzele astfel repartizate nu pot fi trecute altui complet decât în condi iileț prevăzute de lege.

1Art 313 C.proc.pen 2 Art 183 C.proc.pen

284

Citarea păr ilor,altă măsură premergătoare judecă ii trebuie să ină seamaț ț ț de următoarele reguli: Cita ia trebuie înmânată inculpatului cu cel pu in 5 zile înainteaț ț termenului fixat pentru judecată. Termenul de 5 zile se socote te pe zileș libere i se calculează regresiv fa ă de scurgerea normală a timpului. Măsuraș ț este o garan ie de natură a permite inculpatului sa- i pregătească apărarea iț ș ș să î i ia toate măsurile pentru a se putea prezenta în fa a instan ei.ș ț ț Tot în seria măsurilor premergătoare edin ei de judecată se înscrie iș ț ș men inerea arestării inculpatului la primirea dosarului de la parchet odată cuț actul de sesizare a instan ei de judecată. Astfel dacă inculpatul este trimis înț judecată în stare de arest,instan a este datoare să verifice din oficiu,în cameraț de consiliu legalitatea i temeinicia arestării preventive,înainte de expirareaș duratei arestării preventive fiind posibile următoarele solu ii:ț a) dacă instan a constată că temeiurile care au determinat arestareaț preventivă au încetat,sau ca nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate,dispune,prin încheiere,revocarea arestării preventive i punereaș în libertate de îndată a inculpatului; b) dacă instan a constată că temeiurile care au determinat arestarea impunț în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate,instan a men ine,prin încheiere motivată,arestareaț ț preventivă,încheierea putând fi atacată cu recurs în termen de 24 de ore de la pronun are,pentru cei prezen i i de la comunicare pentru cei lipsă. Recursulț ț ș se judecă în 3 zile,recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare. 3.2. Desfă urarea judecă ii în primă instan ăș ț ț Începutul edin ei de judecată parcurge următoarele etape:ș ț a) pre edintele declară deschisă edin a de judecată;ș ș ț b) în vederea asigurării ordinii i solemnită ii edin ei de judecată,ș ț ș ț pre edintele veghează asupra men inerii ordinii i solemnită ii edin eiș ț ș ț ș ț putând lua măsurile necesare în acest scop; c) strigarea cauzei i apelul celor cita i, pre edintele anun ă potrivit ordiniiș ț ș ț de pe lista de edin a cauza a cărei judecare este la rând, dispunând facereaș ț apelului păr ilor i a celorlalte persoane citate i constată care din ele s-auț ș ș prezentat; d) verificarea sesizării instan ei. Instan a este datoare să verifice din oficiu,ț ț la prima înfă i are, regularitatea actului de sesizare;ț ș e) verificări privitoare la inculpat;

285

f) măsuri privind martori, exper i, interpre i. După apelul martorilor,ț ț exper ilor i interpre ilor, pre edintele cere martorilor prezen i să părăseascăț ș ț ș ț sala de edin ă.ș ț Martorii,exper ii,interpre ii pot fi asculta i chiar dacă nu au fost cita i sauț ț ț ț nu au primit cita ie,însă numai după ce sa stabilit identitatea lor.ț g) lămuriri,excep ii,cereri;art. 320 C.proc.pen men ionează că pre edinteleț ț ș explică persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă sau că poate participa ca parte vătămată în proces. Pre edintele completului întreabă procurorul i păr ile dacă au de formulatș ș ț excep ii, cereri sau dacă propun efectuarea de probe noi.ț Conform articolului 3201 C.proc pen, până la începerea cercetării judecătore ti inculpatul poate declara oral sau prin înscris autentic căș recunoa te săvâr irea faptelor re inute în actul de sesizare al instan ei iș ș ț ț ș solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, dacă inculpatul declară că recunoa te în totalitate faptele re inute în actul de sesizare al instan ei. ș ț ț 3.3. Cercetarea judecătorească În cadrul cercetării judecătore ti sunt readministrate probele din faza deș urmărire penală i pot fi administrate noi probe.ș Având în vedere dispozi iile art.321 C.proc.pen., precum i celelalte normeț ș care reglementează etapa cercetării judecătore ti ,reiese că ordinea deș efectuare a actelor de cercetare judecătorească este următoarea: a) începerea cercetării judecătore ti;pre edintele dispune ca grefierul săș ș dea citire sau să facă o prezentare succintă a actului de sesizare a instan eiț după care explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce. Totodată în tiin ează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nici oș ț declara ie,precum i cu privire la dreptul de a pune întrebăriț ș coinculpa ilor,celorlalte păr i,martorilor,exper ilor i de a da explica ii în totț ț ț ș ț cursul cercetării judecătore ti,când socote te că este necesar;ș ș b) ascultarea inculpatului;inculpatul este lăsat să arate tot ce tie despreș fapta pentru care a fost trimis în judecată,apoi i se pun întrebări de către pre edinte i în mod nemijlocit de ceilal i membri ai completului,de cătreș ș ț procuror,de partea vătămată,de partea civilă,de ceilal i inculpa i i deț ț ș apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face,instan a putând respingeț întrebările care nu sunt concludente i utile cauzei(de men ionat că,peș ț parcursul judecă ii inculpatul poate fi reascultat ori de câte oro este necesar).ț

1

286

Omisiunea de a asculta inculpatul prezent la judecată poate atrage nulitatea hotărârii pronun ate, dacă prin această omisiune s-a adus atingere dreptuluiț său la apărare. Nulitatea fiind relativă, trebuie invocată în condi iile art. 197 alin (4) Cț proc .pen. În practica judiciară s-a statuat că instan a de apel sau recurs poate invocaț i din oficiu această nulitate.ș 1

c) ascultarea coinculpa ilor, dacă sunt mai mul i inculpa i ascultareaț ț ț fiecăruia dintre ei se face în prezen a celorlal i inculpa i. Când interesulț ț ț adevărului cere,instan a poate dispune ascultarea vreunuia dintre inculpa iț ț fără ca ceilal i să fie de fa ă. Declara iile luate separat sunt citite în modț ț ț obligatoriu celorlal i inculpa i,după ascultarea lor;ț ț d) ascultarea celorlalte păr iț 2 se face după ascultarea inculpatului,respectându-se men iunile privitoare la ascultarea inculpatului iț ș a coinculpa ilor ce se aplică în mod corespunzător i la ascultarea celorlalteț ș păr i;ț e) ascultarea martorului,expertului,interpretului,se face potrivit dispozi iilorț aplicabile la ascultarea inculpatului. Dacă unul sau mai mul i martoriț lipsesc,instan a poate dispune motivat fie continuarea judecă ii fie amânareaț ț cauzei. Martorul a cărui lipsă este nejustificată poate fi adus silit(dispozi iileț prevăzute de ascultarea martorului se aplică în mod corespunzător i în cazș de ascultare a expertului,interpretului).Totodată sunt aplicabile i dispozi iileș ț privitoare la protec ia datelor de identificare a martorilor,atunci când esteț cazul. Declara iile inculpa ilor,martorilor,exper ilor,interpre ilor ori a altorț ț ț ț persoane audiate în cauză,inclusiv întrebările adresate acestora de oricare dintre păr i sau de către instan a de judecată,se consemnează în condi iileț ț ț prevăzute de lege art. 304 C.proc.pen,care prevede următoarele: a) desfă urarea edin ei de judecată se înregistrează cu mijloace tehniceș ș ț audio; b) în cursul edin ei de judecată grefierul ia note cu privire la desfă urareaș ț ș procesului; c) după terminarea edin ei de judecată,participan ii la proces primesc,laș ț ț cerere câte o copie de pe notele grefierului; d) notele grefierului pot fi contestate până la termenul următor. 3.4. Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale

1 Trib,Hunedoara,decizia penală nr 855/1983,în R.R.D .nr 10/1984,p 772 Art. 326 C proc.pen

287

Este cazul când instan a constată, înaintea de terminarea cercetăriiț judecătore ti că în cauza supusă judecă ii s-a efectuat cercetarea penală deș ț un alt organ decât cel competent. În această situa ie instan a se desesizează iț ț ș restituie cauza procurorului, care când constată că pentru vreuna din infrac iunile sau infractorii arăta i în art. 207, 208 sau 209 alin.(3) i (4)ț ț ș C.proc.pen urmărirea penală s-a făcut de un alt organ decât cel prevăzut în textele de lege, ia măsuri ca urmărirea penală să fie făcută de organul competent. De precizat că: a) instan a nu restituie cauza atunci când constată că cercetarea penală aț fost făcută de un alt organ decât cel competent după începerea dezbaterilor sau când instan a, în urma cercetării judecătore ti, schimbă încadrarea fapteiț ș într-o altă infrac iune pentru care cercetarea penală ar fi revenit altui organț de cercetare; b) instan a restituie cauza procurorului în cazul nerespectării dispozi iilorț ț privitoare la competen a după materie sau după calitatea persoanei, sesizareaț instan ei, prezen a învinuitului sau a inculpatului i asistarea acestuia deț ț ș către apărător. Atunci când dispune restituirea, instan a se pronun ă i asupra:ț ț ș a)măsurilor preventive; b)măsurilor de siguran ă privind obligarea la tratament medical(art. 113ț C.pen)sau internarea medicală(art. 114 C.pen); c)măsurilor asiguratorii. Împotriva hotărârii de desesizare se poate face recurs de către procuror iș de către orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre,în 3 zile de la pronun are,pentru cei prezen i i de la comunicare pentru cei lipsă.ț ț șDosarul este trimis procurorului imediat după rămânerea definitivă a hotărârii la prima instan ă sau cel mult 3 zile de la pronun area hotărârii deț ț către instan a de recurs.ț În cazul în care inculpatul este arestat preventiv procurorul propune prelungirea arestării preventive a acestuia conform procedurii. În situa ia restituirii cauzei la procuror i deci a reluării penale,s-a pusț ș problema în practica judiciară a stabilirii duratei maxime a măsurii arestării preventive care mai poate fi dispusă în astfel de situa ii. Fa ă de aceastăț ț chestiune,practica judiciară a relevat două orientări,astfel:a)pe de o parte,s-a apreciat că durata maximă a măsurii arestării preventive nu poate depă ii 180 de zile,calculată prin adi ionarea atât a perioadelorș ț anterioare dispuse în cursul urmăririi penale,cât i a celor ulterioareș restituirii cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.Motivarea unor astfel de solu ii a fost că restituirea cauzei la procuror în vedereaț

288

refacerii urmăririi penale nu constituie o cauză de întrerupere i reluare aș termenului maxim de 180 de zile al arestării preventive în această fază a procesului penal,prevăzut de art. 159 alin.(13) teză ultimă C.proc.pen.b)pe de altă parte au existat i instan e care au prelungit durata măsuriiș ț arestării preventive,de i durata totală a acesteia,cumulată cu cea dispusă înș faza urmăririi penale,anterior restituirii cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale,a depă it 180 de zile.ș Solu ionând recursul în interesul legii promovat de procurorul general alț României,Înalta Curte de Casa ie i Justi ie a decis că în situa ia restituiriiț ș ț ț cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale,durata maximă a arestării preventive este de 180 de zile,calculată prin adi ionarea tuturorț perioadelor anterioare din cursul urmăririi penale i ulterioare restituirii laș procuror1. 3.5. Schimbarea încadrării juridice a faptei 2

Încadrarea juridică presupune realizarea de către organele judiciare a unei concordan e între con inutul legal al infrac iunii i con inutul concret alț ț ț ș ț acesteia3,sensul tehnic al no iunii de încadrare juridică deosebindu-se de celț al calificării faptei,aceasta din urmă fiind făcută de legiuitor. Astfel,în func ie de încadrarea juridică a faptei,legea prevede o anumităț sanc iune penală i tot în raport de încadrare juridică a faptei se determinăț ș competen a organelor judiciareț 4. A adar dacă în cursul judecă ii se consideră că încadrarea juridică datăș ț faptei prin actul de sesizare al instan ei urmează a fi schimbată,instan a esteț ț obligată să pună în discu ie noua încadrare i să atragă aten ia inculpatului căț ș ț are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau,eventual amânarea judecă ii pentru a- i pregătii apărarea.ț ș Nerespectarea procedurii de schimbare a încadrării juridice a faptei este sanc ionată cu nulitatea relativă,astfel că instan a superioară caseazăț ț hotărârea atacată i pronun ată cu încălcarea dispozi iilor art. 334 C.proc.penș ț ț numai dacă inculpatul dovede te producerea vreunei vătămări cauzate deș modul cum a procedat instan a de fondț 5. 3.6. Extinderea ac iunii penale pentru alte acte materialeț În cazul infrac iunilor continuate,complexe i din obi nuin ă este posibil caț ș ș ț actul de sesizare să se refere numai la o parte din actele materiale 1 I.C.C.J.,Sec iile Unite ,Decizia nr LXV(65) din 15 octombrie 2007(M.Of,nr 537 din 16 iulie 2008)ț2 Art. 334 C.proc.pen3 I.Neagu,op.cit.,p.2044 V.Dongoroz,S.Kahane,G.Antoniu,C.Bulai,N.Iliescu,R.M.Stănoiu,op.cit.,vol I,p.1815 I.C.C.J.,Sec ia penală,decizia nr 1778/2005,în B.J.2005,Ed.C.H.Beck,Buc,2006,p.995-996ț

289

componente cunoscute la data sesizării. Existen a celorlalte componente aleț infrac iunii aflate în curs de judecată poate fi constatată în cursul judecă ii înț ț prima instan ă i sunt posibile următoarele două cazuri:ț ș a) atunci când în cursul judecă ii se descoperă în sarcina inculpatului dateț cu privire la alte acte materiale care intră în con inutul infrac iunii pentruț ț care a fost trimis în judecată caz în care instan a procedează la judecareaț infrac iunii în întregul ei,dispunând prin încheiere extinderea ac iunii penaleț ț cu privire i la actele materiale nou descoperite;ș b) atunci când în cursul judecă ii se descoperă că în legătură cu unele dinț actele care intră în con inutul infrac iunii pentru care este judecatț ț inculpatul,s-a pronun at anterior o hotărâre definitivă,caz în care instan aț ț reune te în raport cu toate actele care intră în con inutul infrac iunii iș ț ț ș desfiin ează hotărârea anterioară.ț În toate cazurile instan a este obligată să pună în discu ie actele cu privireț ț la care s-a dispus extinderea,făcând aplica ia în ce prive te încadrareaț ș juridică i a dispozi iilor art. 334 C.proc.pen.ș ț 3.7. Extinderea procesului penal pentru alte fapte Această situa ie este posibilă când în cursul judecă ii se descoperă înț ț sarcina inculpatului date cu privire la săvâr irea unei alte fapte prevăzute deș legea penală,având legătură cu infrac iunea pentru care a fost trimis înț judecată,caz în care procurorul poate cere extinderea procesului penal i înș ceea ce prive te această faptă.șFa ă de cererea procurorului se pot ivi următoarele situa ii:ț ț a) dacă procurorul declară că pune în mi care ac iunea penală,instan aș ț ț atunci când găse te cererea întemeiată,procedează la extinderea procesuluiș penal i la judecarea cauzei i cu privire la fapta descoperită;ș ș b) dacă procurorul declară că nu pune în mi care ac iunea penală,instan aș ț ț sesizează prin încheiere,organul de urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta descoperită. Dacă procurorul nu participă la judecată i sunt întrunite condi iileș ț prevăzute,instan a extinde din oficiu procesul penal i procedează laț ș judecarea cauzei în întregul ei,sau după caz sesizează prin încheiere organul de urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta descoperită. În toate cazurile instan a este obligată să pună în discu ie faptele cu privireț ț la care s-a dispus extinderea procesului penal i încadrarea juridică.ș 3.8. Extinderea procesului penal pentru alte persoane1

1 Art. 337 C.proc.pen

290

Această situa ie este posibilă în următoarele situaţii:ț a) când în cursul judecă ii se descoperă date cu privire la participarea i aț ș unei alte persoane la săvâr irea faptei prevăzute de legea penală, pusă înș sarcina inculpatului; b) când în cursul judecă ii se descoperă date cu privire la săvâr irea uneiț ș fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului. În ambele situa ii ini iativa extinderii procesului penal apar ineț ț ț procurorului,iar în raport de cererea lui se pot ivi următoarele situa ii:ț a) dacă procurorul declară că pune în mi care ac iunea penală fa ă de aceaș ț ț persoană,instan a atunci când găse te întemeiată cererea,procedează laț ș extinderea procesului penal i la judecarea cauzei i cu privire la persoanaș ș descoperită; b) dacă procurorul declară că nu pune în mi care ac iunea penală fa ă deș ț ț persoana nou descoperită,instan a sesizează prin încheiere,organul deț urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la persoana nou descoperită. Dacă procurorul nu participă la judecată i sunt întrunite condi iileș ț prevăzute,instan a extinde din oficiu procesul penal i procedează fie laț ș judecarea tuturor participan ilor la infrac iune,fie sesizează prin încheiereț ț organul de urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la persoana nou descoperită.

4. Terminarea cercetării judecătore tiș

Înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, pre edinteleș întreabă pe procuror i pe păr i dacă mai au de dat explica ii ori de formulatș ț ț cereri noi pentru completarea cercetării judecătore ti.ș Dacă nu s-au formulat cereri sau dacă cererile formulate au fost respinse ori dacă s-au efectuat completări cerute,pre edintele declară terminatăș cercetarea judecătorească. 5. Dezbaterile 5.1. Ordinea dezbaterilor. Dezbaterile sunt considerate punctul culminant al procesului penal. Dezbaterile i ordinea în care se acordă cuvântul sunt reglementate de art.ș 340 C.proc.pen, astfel: După terminarea cercetării judecătore ti se trece la dezbateri, dându-seș cuvântul în ordinea următoare:

291

-procurorului; -păr ii vătămate;ț -păr ii civile;ț -păr ii responsabile civilmente;ț -inculpatului. Pre edintele poate da cuvântul i în replică, respectându-se aceea i ordine,ș ș ș având totodată dreptul să întrerupă pe cei care au cuvântul,dacă în sus inerileț lor depă esc limitele cauzei ce se judecă.ș

5.2. Ultimul cuvânt al inculpatului Acordarea ultimului cuvânt inculpatului este una din garan iile dreptului laț apărare oferite de Codul de procedură penală. Acest drept se exercită personal i nu prin apărător.ș A adar, pre edintele înainte de a închide dezbaterile acordă ultimul cuvântș ș inculpatului personal. Facem precizarea că omisiunea de a acorda ultimul cuvânt inculpatului atrage sanc iunea nulită ii relative i în consecin ă poate atrage casareaț ț ș ț hotărârii numai dacă a produs o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată în alt mod. De men ionat că în timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt nu i se potț pune întrebări. Dacă inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi, esen iale pentruț solu ionarea cauzei,instan a dispune reluarea cercetării judecătore ti.ț ț ș

6. Deliberarea i solu ionarea cauzeiș ț Completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt iș apoi asupra chestiunilor de drept. Deliberarea poarta asupra: a) existen ei faptei i vinovă iei făptuitorului;ț ș ț b) stabilirea pedepsei; c ) măsuri educative ori măsuri de siguran ă, când este cazul să fie luată;ț d) computării re inerii i arestării preventive dacă inculpatul sau inculpa iiț ș ț au fost judeca i în stare de arest;ț e) reparării pagubei produse prin infrac iune;ț f) măsurilor preventive i asiguratorii;ș g) mijloacelor materiale de probă; h) cheltuielilor judiciare; i) oricărei alte probleme privind justa solu ionare a cauzei.ț

292

La deliberare iau parte numai membrii completului de judecată, în fa aț cărora a avut loc dezbaterea, iar completul de judecată deliberează în secret. Dacă în cursul dezbaterilor instan a găse te că o împrejurare trebuieț ș lămurită i că este necesară reluarea cercetării judecătore ti repune cauza peș ș rol. Dacă lămurirea acelei împrejurări se poate face numai prin reluarea dezbaterilor,instan a o va pune în discu ie în aceea i edin ă, dacă esteț ț ș ș ț posibil sau în altă edin ă în continuare.ș ț Analizând solu iile pe care le poate da instan a de judecată,deosebim înț ț func ie de felul ac iuni ,penală sau civilă exercitată în cadrul procesuluiț ț penal. 6.1. Rezolvarea ac iunii penaleț 1

Instan a hotără te prin sentin ă asupra învinuirii aduse inculpatului,ț ș ț pronun ând, după caz:ț a) condamnarea,dacă instan a constată că fapta există,constituie infrac iuneț ț i a fost săvâr ită de inculpat;ș ș

b) achitarea,instan a pronun ă această solu ie în temeiul art. 11 pct 2 lit a)ț ț ț C.proc pen.,atunci când constată unul din cazurile prevăzute în art. 10 lit a)-e) C.proc.pen.; c) încetarea procesului penal,instan a pronun ă această solu ie în temeiulț ț ț art. 11 pct 2 lit b) C.proc.pen atunci când constată unul din cazurile prevăzute de art. 10 lit.f)-j) C.proc.pen. Dacă instan a a dispus înlocuirea răspunderii penale,odată cu încetareaț procesului penal face aplicarea art. 91 C.proc.pen. Tot în rezolvarea ac iunii penale a cauzei se înscriu i aspectele referitoareț ș la măsurile cu privire la starea de libertate a inculpatului,fată de care instan aț trebuie să se pronun e.Instan a are obliga ia ca prin hotărâre să se pronun eț ț ț ț asupra luării,men inerii sau revocării măsurii arestării preventive aț inculpatului i asupra luării sau revocării măsurii obligării acestuia de a nuș părăsi localitatea sau ara,motivând solu ia pronun ată.ț ț ț Astfel,instan a dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestatț preventiv când pronun ă solu iile:ț ț a) achitarea inculpatului; b) încetarea procesului penal; c) condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata re inerii i arestării preventive;ț ș

1 Art. 345 C.proc.pen

293

d) condamnarea inculpatului la o pedeapsă ce urmează a se executa printr-una din modalită ile:suspendarea condi ionată a executării,suspendareaț ț executării sub supraveghere sau executarea la locul de muncă; e) condamnarea la o pedeapsă cu amendă; f) luarea unei măsuri educative. Hotărârea pronun ată în cazurile de mai sus cu privire la arestareaț preventivă a inculpatului sau obligării acestuia de a nu părăsi ara oriț localitatea este executorie. Când în cursul urmăririi penale sau al judecă ii învinuitul sau inculpatul aț fost liberat provizoriu pe cau iune, instan a va dispune restituirea sumeiț ț depuse drept cau iune în cazurile prevăzute de lege. Dispozi iile vizândț ț nerestituirea cau iunii se aplică în mod corespunzător.ț

6.2. Rezolvarea ac iunii civileț De regulă în cadrul procesului penal se exercită i ac iunea civilă, care areș ț ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului i a păr ii responsabileș ț civilmente. În hotărârea instan ei alături de solu iile date în rezolvarea ac iunii penaleț ț ț trebuie să se regăsească i cele referitoare la rezolvarea ac iunii civile.ș ț Solu iile pe care instan a le poate pronun a referitor la această latură sunt:ț ț ț a) respinge ac iunea civilă ca fiind lipsită de temei i deci instan a nuț ș ț acordă despăgubiri,atunci când achită pe inculpat în temeiul art. 10 lit.a) i c)ș C proc.pen.; b) instan a poate obliga la repararea pagubei materiale i a daunelor moraleț ș potrivit legii civile,când pronun ă achitarea în temeiul art. 10 alin.(1) lit.bț 1,d) i e) C.proc.pen.;ș

c) instan a acordă despăgubiri civile atunci când încetează procesul penal înț temeiul art. 10 lit.g) C.proc.pen. d) instan a poate obliga la despăgubiri civile pe inculpat chiar i atunciț ș când dispune încetarea procesului penal în temeiul art. 10 lit.i) C.proc.pen.,dacă se constată că prin fapta comisă s-au cauzat prejudicii; e) instan a lasă nesolu ionată ac iunea civilă când pronun ă achitarea înț ț ț ț temeiul art. 10 lit.b) C.proc.pen,sau încetarea procesului penal în temeiul art. 10 lit.f),j) C.proc.pen i în caz de retragere a plângerii prealabile.ș Odată cu rezolvarea ac iunii civile instan a este datoare să ia anumiteț ț măsuri privind repara iile civile:ț 2

a) când admite ac iunea civilă,instan a examinează necesitatea luăriiț ț măsurilor asiguratorii privind repara iile civile,dacă asemenea măsuri nu auț

1

2 Art. 360.C.proc.pen.

294

fost luate anterior. Dispozi iile din hotărâre privind luarea măsurilorț asiguratorii sunt executorii; b) când instan a lasă nesolu ionată ac iunea civilă,măsurile asiguratorii seț ț ț men in. Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nuț introduce ac iune în fa a instan ei civile în termen de 30 de zile de laț ț ț rămânerea definitivă a hotărârii. 6.3. Cheltuielile judiciare. Instan a se pronun ă prin hotărâre i asupraț ț ș cheltuielilor judiciare, fiind incidente dispozi iile prevăzute de art. 189-193ț C.proc.pen. 7. Pronun area hotărâriiț Hotărârea se pronun ă în edin ă publică de către pre edintele completuluiț ș ț ș asistat de grefier,ceea ce se pronun ă nu este decât con inutulț ț dispozitivului,respectiv al minutei,de altfel nici nu ar fi posibil să se pronun e întregul con inut deoarece acesta se redactează în cel mult 20 deț ț zile de la pronun are.ț La pronun area hotărârii păr ile nu se citează,dacă ele sunt prezenteț ț pre edintele trebuie să le explice că pot declara apel sau după caz recurs.ș

8. Comunicarea hotărârii Copii de pe dispozitivul hotărârii se comunică păr ilor care au lipsit laț pronun are cât i la judecată.ț șInculpatul de inut sau aflat în vreuna din situa iile prevăzute în art. 171 alin.ț ț(2) C.proc.pen,minor,internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ,arestat chiar în altă cauză,când fa ă de acesta a fost dispusăț măsura de siguran ă a internării medicale sau obligarea la tratament medicalț chiar în altă cauză,dacă a lipsit de la pronun are,i se comunică copiaț dispozitivului hotărârii. De asemenea,copia dispozitivului hotărârii se comunică administra ieiț locului de de inere.ț După redactarea hotărârii,inculpa ilor li se comunică copii de pe acestea.ț În cazul în care instan a a dispus suspendarea executării pedepsei subț supraveghere,o copie de pe dispozitivul hotărârii se comunică serviciului de proba iune.ț

9. Structura i con inutul hotărârii judecătore tiș ț ș

295

Hotărârea prin care instan a penală solu ionează fondul cauzei trebuie săț ț con ină:ț a) partea introductivă; b) expunerea; c) dispozitivul.

9.1. Partea introductivă mai este cunoscută i sub numele de practica sauș expozeu1. În func ie de momentul când a avut loc pronun area partea introductivăț ț poate fi întocmită în doua modalită i:ț a) dacă hotărârea se pronun ă în ziua în care a avut loc judecata, lipsindț încheierea de edin ă, partea introductivă cuprinde atât men iunile prevăzuteș ț ț de art. 305 C.proc.pen (vizând încheierea de edin ă), cât i men iunileș ț ș ț prevăzute de art. 355 alin.(2) C.proc.pen, respectiv denumirea instan ei careț a judecat cauza, data pronun ării hotărârii, locul unde a fost judecatăț cauza,precum i numele i prenumele membrilor completului de judecată, aș ș procurorului i a grefierului, făcându-se men iune că celelalte date au fostș ț trecute în încheierea de edin ă; ș ț b) dacă pronun area a avut loc într-o altă zi, existând o încheiere de edin ă,ț ș ț partea introductivă a hotărârii se limitează numai la men iunile arătate la art.ț 355 alin (2) C.proc.pen. 9.2. Expunerea, mai este denumită i partea demonstrativăș 2 sau considerentele, i potrivit art. 356 C.proc.pen are următorul con inut:ș ț a) datele privind identitatea păr ilor;ț b) descrierea faptei ce face obiectul învinuirii,cu arătarea timpului i loculuiș unde a fost săvâr ită i încadrarea juridică data acesteia prin actul deș ș sesizare; c) analiza probelor ce au servit ca temei pentru solu ionarea laturii penale aț cauzei,cât i a celor care au fost înlăturate,motivarea solu iei cu privire laș ț latura civilă a cauzei,precum i analiza oricăror elemente de fapt pe care seș sprijină solu ia dată în cauză.ț În caz de condamnare expunerea trebuie să mai cuprindă: a) fapta sau fiecare faptă re inută de instan ă în sarcina inculpatului;ț ț b) forma i gradul de vinovă ie;ș ț c) circumstan ele agravante sau atenuante;ț d) starea de recidivă;

1 V.Dongoroz,S.Kahane,G.Antoniu,C.Bulai,N.Iliescu,R.M.Stănoiu,Explica ii teoretice ale Codului de procedură penală,volț II,Ed.Academiei,Bucure ti,1975,p.300ș22 I.Neagu,op.cit.,p.226

296

e) timpul ce se deduce din pedeapsă i actele din care rezultă durataș acesteia; f) faptele pentru care s-a pronun at condamnarea i cele pentru care s-aț ș pronun at încetarea procesului penal sau achitarea (dacă instan a re ine înț ț ț sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce formează obiectul învinuirii); g) arătarea temeiurilor de drept care justifică solu iile date în cauză.ț 9.3. Dispozitivul este partea finală a hotărârii i constă în reproducereaș minutei redactate în urma deliberării. Art.309 C.proc pen. precizează că rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care trebuie să aibă con inutul prevăzut pentru dispozitivulț hotărârii. Con inutul dispozitivului este reglementat de altfel de art. 357.C.proc.pen.,ț care statuează că acesta trebuie să cuprindă: a) datele prevăzute în art.70 C.proc.pen privitoare la persoana inculpatului,respectiv,nume,prenume,poreclă,data i locul na terii,numele iș ș ș prenumele părin ilor,cetă enie,studii,situa ia militară,loc deț ț ț muncă,ocupa ie,adresa la care locuie te efectiv,antecedente penale i alteț ș ș date pentru stabilirea situa iei personale;ț b) solu ia dată de instan ă cu privire la infrac iune,indicându-s,în caz deț ț ț condamnare,denumirea acesteia i textul de lege în care se încadrează,iar înș caz de achitare sau de încetare a procesului penal,cauza pe care se întemeiază potrivit art. 11 C.proc.pen precum i solu ia dată cu privire laș ț repararea pagubei materiale i a daunelor morale;ș c) când instan a dispune condamnarea la pedeapsa închisorii în condi iileț ț executării pedepsei la locul de muncă,dispozitivul va men iona dacă acelț condamnat va executa pedeapsa unde î i desfă oară activitatea sau la altăș ș unitate; d) când instan a dispune condamnarea la pedeapsa închisorii în condi iileț ț executării pedepsei sub supraveghere,dispozitivul va men iona măsurile deț supraveghere la care trebuie să se supună condamnatul,precum i obliga iileș ț stabilite de instan ă în sarcina acestuia.ț Dispozitivul trebuie să mai cuprindă după caz,cele hotărâte de instan ă cuț privire la deducerea re inerii i arestării preventive,indicându-se partea dinț ș pedeapsă executată în acest mod,măsurile asiguratorii,măsurile preventive,cheltuielile judiciare,restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscării. Înalta Curte de Casa ie i Justi ie a decis, în solu ionarea unui recurs înț ș ț ț interesul legii, că dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă men iunea căț

297

pronun area s-a făcut în edin ă publică. Nerespectarea acestei cerin e atrageț ș ț ț nulitatea hotărârii, în condi iile reglementate prin art. 197 alin.(1) i (4)ț ș C.proc.pen., numai atunci când se dovede te că s-a adus o vătămare care nuș poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act, iar anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului i justa solu ionare a cauzeiș ț 1.

CAPITOLUL V

CĂILE ORDINARE DE ATAC

Preliminarii cu privire la conceptul căilor de atac2. Căile de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care Ministerul Public şi persoanele îndrituite promovează un control judecătoresc, în cadrul căruia se verifică hotărârile judecătoreşti penale, în vederea desfiinţării acelor hotărâri care cuprind erori de fapt şi de drept şi înlocuirea lor cu hotărâri conforme cu legea şi adevărul. Instituirea căilor de atac decurge din necesitatea de a se controla activitatea desfăşurată de instanţele judecătoreşti, deoarece în cazul în care aceasta nu corespunde legii şi adevărului, aduce grave prejudicii unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor.

Având toate garanţiile instituite de lege, s-a susţinut că există prezumţia că, o hotărâre judecătorească ar putea cuprinde erori de fapt şi de drept, ceea ce constituie o prezumţie de greşeală din partea instanţei care a pronunţat hotărârea atacată; în cadrul noii judecăţi, de verificare a hotărârii atacate, se presupune că erorile vor fi înlăturate, ceea ce presupune o prezumţie de îndreptare3.

A pleca de la prezumţia că o hotărâre judecătorească în mod firesc cuprinde erori de fapt şi de drept, raţiune pentru care trebuie controlată, înseamnă a considera că regula în activitatea instanţelor judecătoreşti este existenţa erorilor judiciare.

În literatura de specialitate se apreciază că o hotărâre judecătorească poate fi contrară legii şi neconformă cu adevărul datorită a două vicii

1 I.C.C.J.,Sec ile Unite,Decizia nr XXIV din 18 septembrie 2006(M.Of nr 188 din 19 martie 2007)ț2 Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2008, p. 808-811.3 Vezi Tr. Pop, vol. IV, p. 339.

298

fundamentale4: pe de-o parte, la judecarea şi pronunţarea hotărârii au fost nesocotite regulile de procedură penală care asigură aflarea adevărului şi garantează drepturile părţilor, de natură a pune la îndoială corectitudinea soluţiei adoptate (error in procedendo); iar pe de altă parte, soluţionarea cauzei este greşită (vitium in judicando), fie prin stabilirea greşită a faptelor, care a condus la condamnarea unui nevinovat sau la achitarea unei persoane vinovate de comiterea unei infracţiuni (error in facto), fie prin neaplicarea sau aplicarea greşită a legii substanţiale – penală şi civilă – (error in jure), care a condus la o soluţie neconformă cu legea sau contrară ei. Supravegherea exercitată de către procuror asupra activităţii de urmărire penală se efectuează, de regulă, din oficiu, dar şi la plângerea părţilor; căile de atac sunt facultative, în sensul că promovează controlul judecătoresc numai atunci când sunt exercitate, fiind lăsate astfel la iniţiativa Ministerului Public şi a părţilor, care le exercită doar atunci când s-a adus atingere intereselor generale ale societăţii sau intereselor legitime ale fiecărei părţi. Datorită caracterului facultativ al exerciţiului căilor de atac părţile pot să-şi retragă calea de atac exercitată, atunci când consideră că în acest mod sunt apărate mai bine interesele lor, caz în care judecata în calea de atac nu mai are loc. Din punct de vedere al importanţei căilor de atac pentru înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, dacă nu ar exista un control asupra activităţii instanţelor judecătoreşti s-ar produce grave perturbări în judecarea cauzelor penale prin amânări abuzive, prin nesocotirea procedurii prevăzute de lege, prin folosirea unor procedee arbitrare în soluţionarea cauzelor penale. Prin instituirea, înfiinţarea unui control asupra modului cum s-a judecat ori s-a soluţionat o cauză înseamnă, pe de-o parte, un mijloc de prevenire a încălcării legii şi a erorilor judiciare, şi pe de altă parte, judecătorii ştiind că sunt controlaţi, vor căuta să procedeze după lege şi să dea soluţii corecte.

În cazul în care s-au produs viciile de procedură sau erorile de fapt şi de drept, exercitarea căii de atac creează posibilitatea desfiinţării hotărârilor care le cuprind; astfel, calea de atac devine, un mijloc distructiv, de desfiinţare a hotărârii contrare legii şi adevărului, lipsind hotărârea de efecte juridice. Efectul distructiv constituie o garanţie pentru orice persoană vătămată în drepturile şi interesele sale legitime printr-o hotărâre judecătorească contrară legii şi neconformă cu adevărul.

Desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti lasă, de regulă, cauza penală în curs de judecată, deoarece trebuie înlocuită hotărârea desfiinţată cu o altă hotărâre judecătorească. Calea de atac, în acest fel, devine un mijloc reparator, un remediu procesual, garantându-se o soluţionare justă a cauzelor 4 Vezi V. Dongoroz, în I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. V, p. 409.

299

penale. În acest scop, instanţa judecătorească, odată cu desfiinţarea hotărârii atacate, poate înlocui cu o altă hotărâre, prin care se soluţionează corect şi legal cauza. Pronunţarea unei noi soluţii poate avea loc, însă, după ce se procedează la rejudecarea cauzei de către instanţa de control sau de către o altă instanţă căreia i se trimite cauza spre rejudecare.

Astfel, calea de atac poate promova, o nouă judecată specifică pentru calea de atac exercitată, dar poate atrage şi o rejudecare a cauzei în fond, revenind la gradul de jurisdicţie în care s-a pronunţat hotărârea desfiinţată. În toate cazurile, situaţiile, calea de atac are finalitatea de a asigura pronunţarea unei hotărâri fără nici un fel de erori de fapt sau de drept. Apelul este calea de atac ordinară care promovează o examinare a cauzei în fond de către instanţa superioară – instanţa de apel. La judecata în apel se pot administra noi probe sau reface probele administrate la prima instanţă, se poate da o nouă apreciere probelor, astfel încât instanţa de apel trebuie să se pronunţe din nou asupra fondului cauzei, având dreptul să schimbe sau să modifice soluţia cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, încadrarea juridică a faptei, existenţa sau inexistenţa circumstanţelor agravante sau atenuante, dând o nouă individualizare pedepsei. Instanţa de apel poate schimba sau modifica soluţia dată cu privire la acţiunea civilă. Ca urmare, apelul este o cale de atac de reformare, căci hotărârea primei instanţe este înlocuită cu hotărârea instanţei de apel. Fiind totuşi o cale de atac, la dispoziţia Ministerului Public şi a parţilor, apelul promovează o rejudecare a cauzei în anumite limite, cu privire la persoana care a declarat apel sau la care se referă apelul declarat şi la calitatea procesuală a apelantului.

Recursul este calea de atac ordinară prin care se exercită un control în special cu privire la chestiunile de drept care nu au fost soluţionate corect de către instanţa de apel sau, în cazurile în care legea nu prevede dreptul de apel, de către prima instanţă. Potrivit reglementării din anul 1936, instanţa de recurs nu avea dreptul să administreze probe, să dea o nouă apreciere probelor, să reindividualizeze pedeapsa, examinând doar dacă în cursul judecăţii nu au fost încălcate normele de procedură şi dacă soluţia corespunde prevederilor legii materiale. Restrângerea controlului efectuat de către instanţa de recurs la error in procedendo şi la error in jure îşi are explicaţia în originea acestei căi de atac şi în finalitatea sa iniţială de a asigura o aplicare uniformă a legii pe întreg teritoriul ţării; pe de altă parte, s-a considerat că este suficientă calea de atac a apelului pentru controlul soluţiei cu privire la existenţa faptei, a vinovăţiei inculpatului şi a pedepsei ce i s-a aplicat. Recursul a fost considerat de ordin constituţional, astfel că orice hotărâre poate fi atacată cu recurs, chiar dacă

300

nu era supusă apelului. Iniţial, recursul a fost o cale de atac de anulare, după casare cauza rejudecându-se la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, apoi a devenit o cale de reformare, mai ales când era de competenţa tribunalelor şi a curţilor de apel. Codul de procedură penală din 1936 a menţinut apelul ca şi recursul, într-o reglementare în care nu toate hotărârile pronunţate în primă instanţă erau supuse apelului.

Secţiunea I

Apelul 1. Noţiune şi caracterizare Apelul reprezintă o cale de atac de reformare cu caracter suspensiv şi devolutiv utilizată în procesul penal împotriva hotărârilor nedefinitive pronunţate de prima instanţă. Apelul determină o nouă judecată în fapt şi în drept a cauzei în al doilea grad de jurisdicţie şi se adresează instanţei superioare (tribunal, tribunal militar teritorial, curtea de apel, curtea militară de apel)1. Apelul prezintă următoarele trăsături:este o cale de atac ordinară, folosindu-se numai împotriva hotărârilor în prima instan ă nedefinitive , poate fi exercitată pentru orice motiv (de faptț sau de drept) si are în vedere întreaga cauză penală. Se urmăre te înlocuireaș unei hotărâri cu alta nouă, fiind deschisă, în principiu, împotriva tuturor hotărârilor judecătore tiș 2.

- este o cale de atac ireverenţioasă, adresându-se unei instan eț superioare in grad. Superioritatea se manifestă prin compunerea completului de judecată (un numar mai mare de judecători cu mai multa experien ă i mai bine pregăti i profesional).ț ș ț

- este o cale de atac de reformare împiedicând rămanerea definitivă a hotărârii judecătoresti date de prima instan ă i deci, executareaț ș acesteia. Face parte din desfa urarea normală a procesului penal iș ș provoacă reexaminarea cauzei i a judecătii în prima instan ă deș ț instan a ierarhic superioară, care are dreptul să desfii eze solu iaț ț ț

1 Carmen Silva Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept Procesual Penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pag. 468.2 Idem, pag. 469.

301

acesteia, pronun ând o nouă hotărâre sau să dispună rejudecareaț cauzei de instan a în prim grad jurisdic ional, în anumite situa iiț ț ț expres determinate prin lege1.

- este o cale de atac de fapt i de drept, se execută un control integral alș judeca ii în prima instan ă, hotărârea fiind verificată în ceea ceț ț prive te stabilirea situa iei de fapt i aplicarea la aceasta a legii penale.ș ț ș Hotărîrea atacata este verificată pe baza actelor i a materialuluiș probator existent în cauză i a oricăror noi probe prezentate în apel,ș putându-se da o nouă apreciere acestora.

- pune în mişcare un control complet asupra hotărârii primei instanţe cu privire la orice lipsă de legalitate şi temeinicie, instan a de apel esteț obligată sa examineze cauza sub toate aspectele de fapt i de drept, înș afara motivelor de apel invocate. Numai astfel poate fi înlăturata orice eroare a hotărârii primei instan e, în situatie în care ele nu au fostț sesizate de cei care au exercitat cale de atac.

- este o cale de atac accesibilă oricărei persoane interesate, adică orice parte din proces i chiar orice persoană ale carei intrese legitime auș fost vătămate prin hotărârea primei instan e o poate ataca.ț

2. Hotărârile judecătoreşti supuse apelului Art. 361 C.proc.pen. stabileşte regula conform căreia sentinţele pot fi atacate cu apel, iar încheierile date în primă instanţă pot fi apelate numai o dată cu fondul. Prin urmare sunt excluse din rândul hotărârilor apelabile deciziile şi încheierile pronunţate în cadrul căilor de atac, acestea din urmă având regimul juridic al deciziilor la care se raportează. Sentinţa este o hotărâre prin care cauza este soluţionată în primă instanţă şi este susceptibilă de a fi atacată cu apel imediat i independent, în timp ceș încheierile au rolul de a pregăti soluţionarea cauzei, neavând o poziţie procesuală de sine stătătoare. De aceea, nu ar fi justificat un apel separat numai împotriva acestor încheieri, ci este firesc ca acestea s fie atacate numai o dată cu hotărârea asupra fondului, cu care se află în strânsă legătură. Reglementând posibilitatea atacării cu apel a încheierilor numai o dată cu fondul, legiuitorul a asigurat o mai bună administrare a justiţiei prin evitarea de blocaje si întârzieri în desfăşurarea procesului penal2. Astfel se reduce termenul în care procesul se va soluţiona, fără a fi întârziat de soluţionarea apelurilor care s-ar declara separat împotriva încheierilor date în primă

1 Idem, pag. 470.2 Gr. Theodoru, Hotărârile penale supuse recursului, Rev.Română de Drept, nr. 7 din 1969, pag. 10.

302

instanţă şi care, prin natura lor, nu soluţionează fondul cauzei, dar pot conduce la amânarea rezolvării ei. Astfel, s-a arătat că, pentru a putea fi exercitată calea de atac a apelului, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii1:- hotărârea judecătorească atacată să fie dată în primă instanţă;- hotărârea să nu fie definitivă;- legea sã nu interzică atacarea hotărârii respective, adică aceasta să fie susceptibilă a fi atacată cu apel;- să existe un titular legal al dreptului de apel, iar acesta să aibă interesul să-l exercite şi să-şi manifeste voinţa în acest sens;- apelul să fie declarat în forma şi în termenul prevăzute de lege. A) Sentinţele supuse apelului. Legiuitorul nu a prevăzut expres care sunt acele hotărâri care pot fi atacate cu apel, dar, art.361 alin.1 C.proc.pen., enumeră sentinţele nesusceptibile de apel. Astfel, nu pot fi atacate cu apel:a) sentinţele pronunţate de judecătorii;b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare; c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel. Apelul, în aceste cazuri, nu este posibil, deoarece între curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, nu există o instanţă intermediară care ar putea soluţiona apelul. Astfel, instanţa supremă ar trebui să stabilească situaţia de fapt şi să judece în mod curent fondul cauzei, ceea ce nu este de dorit;d) sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie parcurgerea a trei grade de jurisdicţie nu este posibilă. Împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă de o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se poate exercita apelul, ci numai recursul;e) sentinţele de dezînvestire. Legiuitorul nu a mai prevăzut posibilitatea exercitării apelului în cazul acelor sentinţe, pentru a asigura o cât mai mare operativitate în soluţionarea cauzelor, prin zădărnicirea folosirii abuzive a apelului împotriva unor hotărâri care nu rezolvă cauza, ci doar preced soluţionarea acesteia;f) sentin ele pronun ate in materia executării hotărârilor penale, precum siț ț cele privind reabilitarea. Din nefericire, legiuitorul nu a corelat textul normativ cu cel al articolului 501, care prevede posibilitatea apelului in aceasta materie. Oricum, practica judiciara se situează ferm pe pozi iaț exercitării numai a caii de atac a recursului in aceasta privin a.ț

1 C.S. Paraschiv, Drept procesual penal, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.498.

303

Aceste sentinţe fie sunt supuse doar recursului, fie exclud exercitarea oricărei căi de atac. În ceea ce priveşte sentinţele susceptibile de apel, acestea au fost clasificate1, în funcţie de felul competenţei în baza căreia prima instanţă a soluţionat cauza, în următoarele categorii:1. sentinţe penale prin care au fost soluţionate în primă instanţă acţiunea penală şi acţiunea civilă sau numai una dintre ele. Acestea pot fi:- sentinţe de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, indiferent dacă acţiunea civilă a fost admisă, respinsă ori lăsată nesoluţionată;- sentinţe prin care, deşi nu s-a aplicat o pedeapsă, s-a luat o măsură de siguranţă sau o măsură educativă;- sentinţe prin care prima instanţă a admis sau a respins o cerere de revocare ori înlocuire a libertăţii supravegheate sau o cerere pentru liberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major ori pentru revocarea sau prelungirea internării într-un centru de reeducare;- sentinţe prin care prima instanţă, care se pronunţase anterior asupra acţiunii penale, a soluţionat numai acţiunea civilă sau când, după decesul inculpatului şi încetarea procesului penal, judecarea acţiunii civile a continuat faţă de moştenitorii acestuia;2. unele sentinţe pronunţate în cadrul soluţionării unei căi extraordinare de atac, cum ar fi, spre exemplu, sentinţa prin care a fost respinsă în principiu cererea de revizuire sau prin care a fost admisă sau respinsă în fond această cale de atac şi cea dată în cazul în care contestaţia în anulare a fost introdusă la prima instanţă pe temeiul autorităţii de lucru judecat;3. sentin e pronunţate de judecătorie sau tribunal în bazaț art.460 C.proc.pen., ca instanţă de executare sau ca instanţă în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, în soluţionarea unor situaţii legate de executarea hotărârii penale, cum ar fi: schimbările necesare în executarea unor pedepse sau schimbările şi incidentele ce se pot ivi cu ocazia punerii în executare a măsurilor de siguranţă;4. sentinţe pronunţate în cadrul unor proceduri speciale: reabilitarea, constatarea rezultatelor reconstituirii unui dosar sau înscris, recunoaşterea hotărârilor penale sau a actelor judiciare străine. B) Atacarea cu apel a încheierilor. Potrivit art.361 alin.2, încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu fondul. Aceste încheieri preced soluţionarea în fond a cauzei şi fac parte integrantă din hotărârea care se va pronunţa. De aceea, în alin.3, legiuitorul a prevăzut că apelul declarat împotriva sentinţei se 1 Gr. Theodoru, Op. Cit., pag. 46.

304

socoteşte făcut şi împotriva încheierilor. Nu mai este necesar ca cererea de apel să vizeze în mod expres şi încheierile, acestea fiind socotite, implicit, ca atacate prin simpla exercitare a dreptului de apel împotriva sentinţei prin care s-a rezolvat fondul cauzei.Încheierile supuse apelului au fost grupate în doctrină1 în următoarele categorii:- încheieri prin care instanţa s-a pronunţat asupra apărărilor formulate de către părţi sau asupra probelor propuse de acestea;- încheieri prin care se iau măsuri pentru buna administrare a justiţiei;- încheieri prin care se iau unele măsuri procesuale, ca măsuri de siguranţă sau asiguratorii;- încheieri de admitere în principiu a cererii de revizuire. Mai pot fi incluse în rândul încheierilor atacabile o dată cu fondul şi acelea care, deşi au legătură cu cauza, au fost date după pronunţarea sentin ei.ț Apelul declarat împotriva sentinţei se consideră îndreptat şi împotriva acestor încheieri, date după pronunţarea hotărârii, chiar dacă nu existau în momentul declarării apelului.Există însă şi încheieri supuse unui regim diferit:- încheieri care nu pot fi atacate cu apel, cu condiţia ca legea să prevadă aceasta în mod expres;- încheieri care pot fi atacate cu apel separat, dar care urmează a fi judecat numai după pronun area sentinţei;ț- încheieri împotriva cărora nu poate fi folosită nici o cale de atac. 3. Titularii dreptului de apel O dată cu pronunţarea hotărârii în primă instanţă se naşte dreptul recunoscut fiecărui subiect procesual de a ataca hotărârea respectivă cu apel, în condiţiile în care legea îl permite. Exercitarea dreptului de apel este limitată de calitatea pe care o are fiecare titular în procesul penal şi de interesul pe care îl afirmă prin folosirea acestei căi de atac. S-a afirmat în doctrină2 că apelul are un caracter personal în raport cu diversele părţi care îl exercită, ceea ce presupune că dreptul de apel al fiecărei părţi este independent de dreptul de apel al celorlalte. Este posibil ca mai mul iț subiecţi procesuali să declare apel concomitent, fără ca soluţionarea unuia dintre apeluri să împiedice rezolvarea celorlalte. Art. 362 C.proc.pen. enumeră persoanele care pot declara apel: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă

1 C.S. Paraschiv, Op. Cit., pag. 587. 2 Papadopol Vasile; Turianu Corneliu , Apelul penal, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1994, pag. 63.

305

civilmente, martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, precum şi orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instan ei.ț 3.1. Procurorul poate declara apel în ce priveşte latura penală şi latura civilă (art.362 alin.1 lit.a) C.proc.pen.). Potrivit Constituţiei, procurorul este titularul acţiunii publice în procesul penal ca reprezentant al intereselor generale ale societă ii. În temeiul principiilor impar ialităţii, legalităţii siț ț controlului ierarhic, care stau la baza organizării Ministerului Public, procurorul trebuie să manifeste în activitatea sa obiectivitate şi echidistanţă. El se constituie astfel într-un garant al aplicării corecte a legii, iar atunci când legea a fost greşit aplicată foloseşte calea de atac a apelului sau a recursului, după caz, pentru restabilirea legalităţii. Din aceste considerente, spre deosebire de ceilalţi titulari ai dreptului de apel, procurorul nu exercită dreptul de apel în nume propriu, pentru a-şi realiza un drept sau un interes personal, ci în temeiul obligaţiei sale de a veghea la respectarea principiului legalităţii în procesul penal. Astfel, procurorul poate exercita această cale de atac ori de câte ori, pe parcursul procesului penal, se încalcă dispoziţiile legale şi se prejudiciază interesele părţilor, iar acestea rămân în pasivitate, nefolosind dreptul conferit de lege de a ataca hotărârea. Procurorul poate declara apel împotriva tuturor hotărârilor judecătoreşti supuse acestei căi de atac, indiferent dacă a participat sau nu la judecarea cauzelor respective. În ce priveşte latura penală, procurorul poate declara apel împotriva oricărei hotărâri de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare, putând agrava sau avantaja situaţia oricăreia dintre părţi, dacă în cauză s-a pronunţat o hotărâre nelegală sau netemeinică. În ce priveşte latura civilă, procurorul poate declara apel în cazurile în care, potrivit art. 17 C.proc.pen., acţiunea civilă se exercită din oficiu, chiar dacă persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă. Acestor cazuri li se adaugă şi cele în care ac iunea civilă are ca obiect restituirea lucrului, desfiinţarea totală sauț parţială a unui înscris ori restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. În celelalte cauze, procurorul poate declara apel doar dacă partea civilă a declarat apel. 3.2. Inculpatul poate exercita calea de atac a apelului pe ambele laturi ale procesului penal (art.362 alin.1 lit.b) C.proc.pen.). Apelul inculpatului este personal si independent, el neputând ataca decât acele dispoziţii din hotărâre care au legătură cu situaţia sa proprie, nu şi în privinţa altor persoane. Inculpatul poate declara apel împotriva sentinţei de achitare sau de

306

încetare a procesului penal şi în ceea ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal. În aceste cazuri inculpatul va putea ataca hotărârea numai în ipoteza în care, prin schimbarea temeiurilor de achitare sau încetare a procesului penal i s-ar crea o situaţie mai favorabilă. Prin exercitarea apelului, inculpatul trebuie să justifice un interes legitim1.Apelul mai poate fi exercitat în numele inculpatului şi de următoarele categorii de subiecţi procesuali:- reprezentantul legal, pentru persoanele fizice şi pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă;- apărătorul, ales sau din oficiu, care l-a asistat pe inculpat în faţa primei instanţe, acesta fiind îndreptăţit să exercite apelul fără a fi necesară pentru aceasta o nouă împuternicire avocaţială ori alegerea unui nou apărător. În cazul exercitării apelului de către apărător, inculpatul rămâne în continuare titularul dreptului de apel, el putând declara că nu îşi însuşe te apelulș declarat de apărătorul său;- soţul inculpatului va putea face apel numai în interesul celuilalt soţ, inculpat în proces, nu şi în numele şi interesul său propriu, după decesul soţului. 3.3. Partea vătămată poate declara apel, potrivit art. 362 alin.1 lit. c), în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală.Dreptul părţii vătămate de a ataca hotărârea este dublu condiţionat2: - cauza trebuie să facă parte din cele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă. Este vorba de infracţiunile arătate în art. 279 alin.2 lit.b) si c), fiind exceptate acţiunile directe, adresate instanţei de judecată, care nu sunt apelabile, ci sunt susceptibile numai de recurs. Dacă acţiunea penală se exercită din oficiu, în condiţiile legii, partea vătămată nu va putea ataca hotărârea pe latura penală, indiferent de criticile care ar putea fi aduse. În cazul în care inculpatul a fost judecat pentru mai multe infracţiuni concurente, dintre care unele se urmăresc la plângere prealabilă, iar altele se urmăresc din oficiu, apelul părţii vătămate, în ceea ce priveşte latura penală, se va referi numai la infracţiunile pentru care acţiunea penală a fost pusă în mişcare la plângere prealabilă; -apelul părţii vătămate trebuie să privească numai latura penală a cauzei. Apelul poate viza orice aspect referitor la latura penală, cu următoarea limitare: partea vătămată nu va putea cere schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care este judecat inculpatul, dintr-o infracţiune

1 Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, pag. 48.2 V.Papadopol, C.Turianu, Op.Cit., p.54-56, N.Volonciu, op.cit., p.246

307

pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă într-o infracţiune care se urmăreşte din oficiu, întrucât s-ar încălca prevederile art. 362 alin.1 lit.c) care arată limitele în care partea vătămată poate face apel. Este posibil ca partea vătămată, suferind şi un prejudiciu material, să se constituie şi parte civilă. În acest caz, calitatea de parte vătămată se cumulează cu cea de parte civilă. Partea vătămată îşi păstrează dreptul de a face apel în ce priveşte latura penală, independent de constituirea sa ca parte civilă. Dacă s-a retras din calitatea de parte civilă, persoana respectivă rămâne în continuare în proces, ca parte vătămată şi, dacă a pus în mi careș acţiunea penală prin plângere prealabilă, poate declara apel numai în ce priveşte latura penală a cauzei. Apelul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal al părţii vătămate sau de către apărător. 3.4. Partea civilã şi partea responsabilã civilmente pot exercita calea de atac a apelului numai în ce priveşte latura civilã (art. 362 alin. 1 lit.d) C.proc.pen.), deoarece au drepturi şi obligaţii procesuale care decurg din acţiunea civilã atunci când aceasta se exercită alături de cea penală. S-a arătat în literatura de specialitate1 că apelul părţii civile şi al părţii responsabile civilmente poate viza şi aspecte ale laturii penale, dar numai în măsura în care ar produce consecinţe asupra laturii civile. Apelul nu se poate referi însă la aspectele ce vizează latura penală a procesului în cazul în care latura civilă a fost disjunsă şi nu a fost încă rezolvată. Apelul poate fi declarat pentru partea civilă şi partea responsabilă civilmente de către reprezentantul legal şi apărător. 3.5. Martorul, expertul, interpretul si apărătorul pot declara apel numai cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin (art.362 alin.1 lit.e) C.proc.pen.). Aceste persoane nu sunt părţi în procesul penal principal, dar au calitatea de subiecţi procesuali, fiind îndreptăţiţi să atace cu apel un act procesual, atunci când drepturile lor privind cheltuielile judiciare au fost netemeinic sau nelegal stabilite ori nu au fost luate în considerare. Apelul declarat de apărător vizează interesele proprii ale acestuia şi nu ale părţii pe care a asistat-o în cursul procesului penal, în aceastã situaţie doar apărătorul fiind titular al dreptului de apel. Pentru aceste persoane poate declara apel şi reprezentantul legal sau apărătorul. 3.6. Orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau act al instanţei (art. 362 alin.1 lit f) C.proc.pen.). Este vorba de persoane care nu au avut calitatea de părţi în proces şi, ca atare, nu 1 I.Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 664.

308

au drepturi si obligaţii care izvorăsc din rezolvarea acţiunilor în procesul penal. Aceste persoane au însă calitatea de subiecţi procesuali, având dreptul sã conteste acele dispozi ii din sentinţe prin care interesele lor personale auț fost vătămate. Apelul nu va putea viza aspecte legate de fondul cauzei. Şi pentru aceste persoane pot declara apel reprezentantul legal sau apărătorul, ca substituiţi procesuali. 4. Cererea de apel Legea acordă persoanelor arătate în art.362 C.proc.pen. facultatea de a exercita dreptul de apel sub condiţia manifestării exprese de voinţă în acest sens. Din punct de vedere procedural, manifestarea de voinţă îmbracă forma cererii de apel, care trebuie sã îndeplinească cerinţele prevăzute de Codul de procedură penală. Deşi constituie actul de sesizare a instanţei de apel, cererea de apel se depune, conform art.367 C.proc.pen., la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Prin excepţie, cererea se poate depune, în cazul persoanelor aflate în stare de deţinere, la administraţia locului de deţinere, iar dacă apelul este declarat oral, acesta se va consemna într-un proces-verbal încheiat de administraţia locului de de inere. De asemenea, militarii în termen potț depune cererea de apel la unitatea militară din care fac parte, iar în celelalte cazuri, la oficiul poştal, prin scrisoare recomandată. Cererea de apel a deţinutului sau procesul-verbal întocmit de administraţia locului de deţinere ori cererea de apel înregistrată sau atestată de unitatea militară se înaintează instanţei a cărei hotărâre se atacă. Depunerea cererii de apel la o altă instanţă decât cea prevăzutã de art. 367 alin.1 C.proc.pen. nu va atrage sancţiunea nulităţii acesteia; cererea va fi trimisă de îndată la instanţa a cărei hotărâre este apelată şi va fi socotită ca făcută în termen dacă a fost depusă ori trimisă prin poştă înainte de expirarea termenului de apel. Cererea corect introdusă la instanţa a cărei hotărâre se atacă va fi trimisă, împreună cu dosarul cauzei, instanţei superioare. Potrivit art. 366 alin.1 C.proc.pen. cererea de apel îmbracă forma scrisă si trebuie semnată de către persoana care face declara ia. Se poate declara apelț şi oral, în şedin ă în care s-a pronunţat hotărârea. Preşedintele completului iaț act de declaraţia de apel şi o consemnează într-un proces-verbal care ţine loc de cerere de apel şi produce toate efectele unei asemenea cereri. Din punct de vedere formal, legea nu cere decât ca declaraţia să provină de la apelant sau de la reprezentantul acestuia ori substituitul său procesual şi să fie primită în termen.

309

În cazul în care cererea de apel este făcută în scris, o condiţie esenţială pentru identificarea apelantului este semnătura acestuia. Cererea poate fi semnată de apelantul însuşi, de reprezentantul său legal ori de apărător, iar în cazul inculpatului, de soţul acestuia. Dacă cererea de apel se face de către o altă persoană decât apelantul, trebuie să se menţioneze în cuprinsul cererii pentru cine se declară apel. Dacă cererea este făcută de către reprezentant, acesta va trebui să anexeze, în mod obligatoriu, şi procura specială în baza căreia este împuternicit să exercite calea de atac. Persoana juridică, ca parte civilă sau parte responsabilă civilmente, sau Ministerul Public pot declara apel printr-o adresă oficială către instanţa a cărei hotărâre se atacă. Pentru persoana care nu poate semna cererea de apel, indiferent de motiv, Codul de procedură penală prevede posibilitatea atestării acesteia de către un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de către apărătorul apelantului. În cazul în care apelantul nu se poate deplasa la instanţă, atestarea poate fi făcută de primarul sau secretarul consiliului local ori de un funcţionar desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliază apelantul. Motivarea apelului presupune justificarea folosirii acestei căi de atac de către titular şi are rolul de a preciza şi delimita cadrul discuţiei în faţa instanţei de control şi al judecăţii acestei instanţe1. Motivele de apel se formulează fie în scris, prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus cel mai târziu până în ziua judecăţii, fie oral, în fa a instanţei, cu ocazia dezbateriiț apelului. Motivarea apelului nu constituie o cerin ă obligatorie, ceea ce înseamnă căț din cuprinsul cererii pot lipsi motivele de apel. Apelul poate rămâne şi nemotivat, fără ca aceasta să împiedice instanţa de apel să examineze fondul cauzei. Apelul va fi judecat chiar şi în lipsa apelantului şi deci nu va putea fi respins ca nesusţinut2. Prin judecata în apel se exercită un control integral,în fapt şi în drept asupra judecăţii primei instanţe. Motivele de fapt sunt determinate de greşita apreciere a probelor şi împrejurărilor cauzei sau din insuficienţa mijloacelor de probă administrate ori din neconcordanţa acestora cu starea de fapt reţinută etc. Motivele de drept vizează orice greşită aplicare a legii penale.

5. Termenul de apel Dispozi iile art. 363 prevăd ca apelul poate fi declarat in 10 zile, dacaț legea nu stipulează altfel. În afara termenului general de apel, in cazuri

1 Papadopol Vasile, Turianu Corneliu, Op. Cit., pag. 107.2 Mateuţ Gheorghiţă, Procedură penală. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 29.

310

urgente, acesta este mai scurt, de numai 3 zile, in cadrul procedurii speciale aplicabile infrac iunilor flagrante. ț In func ie de titularul dreptului de apel, momentul de la care curgeț termenul este diferit în sensul ca, daca procurorul a participat la dezbateri, acesta curge de la pronun are. Daca acesta nu a participat la dezbaterileț judiciare (prezenta sa nu este obligatorie la judecarea cauzei), termenul curge de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului, instan a conformându-se prevederilor art. 363. alin. (2) teza ultima, potrivitț căreia, după redactarea hotărârii este obligata sa înainteze de îndată dosarul procurorului, acesta fiind obligat sa-l restituie după expirarea termenului de apel. Pentru păr i, termenul de apel curge de la pronun area hotărârii, daca auț ț fost prezente la dezbateri sau la pronun are, si de la comunicare, dacaț acestea au lipsit de la cele doua sub etape ale judecă ii (dezbatere siț pronun are)ț 1. In ipoteza in care, de i prezenta la dezbaterile judiciare, parteaș absentează de la pronun are, are obliga ia de a se interesa de modul in care s-ț ța solu ionat cauza, deoarece instan a nu are îndatorirea comunicării hotărâriiț ț adoptate. De asemenea, art. 363 alin. (3) teza a II-a stipulează ca termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii pentru inculpatul de inut, militar in termen, cu termen redus, rezervist concentrat, elev al uneiț institu ii militare de învă ământ ori internat intr-un centru de reeducare sauț ț intr-un institut medical educativ2. Martorii, exper ii, interpre ii, apărătorii i orice altă persoană ale căreiț ț ș interese legitime au fost vătămate pot exercita apelul îndată după pronun area încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciareț convenite lor si cel mai târziu in 10 zile de la pronun area sentin ei prin careț ț s-a solu ionat cauza. Judecarea apelului se face numai după solu ionareaț ț cauzei, afara de cazul când aceasta a fost suspendata. Din punct de vedere legal, nu s-a prevăzut niciun impediment ca, înainte de comunicarea hotărârii, partea nemul umită sa declare apel. Termenul de apel se calculeazăț pe zile libere, fiind un termen procedural, adică se aplică sistemul pe unită iț libere prorogându-se ultima zi a acestuia pana la prima zi lucrătoare, dacă ultima zi se termina intr-o zi nelucrătoare. Nerespectarea termenului de apel, care este un termen legal si imperativ, conduce la decăderea din exerci iulț dreptului de apel i la nulitatea acestuia daca a fost introdus după expirare.ș Termenul de apel este de 10 zile, daca legea nu dispune altfel.

1 Inculpatul este in drept sa declare apel atata timp cat a luat cunostiinta de condamnarea sa, ca urmare a apelului facut de parchet, in conditiile in care nu i s+a comunicat copie de pe dispozitiv conform atr. 360 alin. (1).2 Carmen Silva Paraschiv, Mircea Damaschin, Op. Cit., pag. 482.

311

Pentru procuror, termenul curge de la pronun are. In cauzele in careț procurorul nu a participat la dezbateri, termenul curge de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului. După redactarea hotărârii, instan aț este obligată sa trimită de îndată dosarul procurorului, iar acesta este obligat sa-l restituie după expirarea termenului de apel1. În mod excep ional, legea consacră două remedii ale încălcării reguliiț apelului in termen:

- repunerea în termen- apelul peste termen

5.1. Repunerea în termen Institu ia repunerii in termenul de apel reprezintă mijlocul procesual prinț care titularul acestui drept, care nu a putut declara apel din motive care nu ii sunt imputabile, este repus in acest drept din care fusese decăzut după expirarea perioadei legale, putând astfel declara apel i ulterior. Apelulș declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă instan a de apel constata ca întârzierea a fostț determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcuta în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile2. Pana la solu ionarea repunerii in termen, instan a deț ț apel poate suspenda executarea hotărârii atacate. Potrivit art. 364, apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii3:

- apelul să fi fost declarat după epuizarea termenului legal- întarzierea în declararea apelului să fi fost determinată de o cauză

temeinică pe împiedicare, cauza pe care o apreciază instan a de apelț- cererea de apel să fi fost făcuta în cel mult 10 zile de la începerea

executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. Această condi ie poateț privi numai pe inculpat sau partea responsabilă civilmente, întrucat numai împotriva lor se poate începe o executare.

Pana la solu ionarea cererii de repunere in termen, instan a de apel poateț ț suspenda executarea hotărârii atacate. 5.2. Apelul peste termen Reprezintă mijlocul procesual prin care hotărârea primei instan e poateț fi supusă controlului jurisdic ional atunci când nu s-a declarat apel înț

1 I.Neagu, Op. Cit., pag. 684. 2 I.Neagu, Op. Cit., pag. 692.3 Mateuţ Gheorghiţă, Op. Cit., pag. 47.

312

termen, întrucât partea a lipsit atât de la toate termenele de judecată, cat i deș la pronun areț 1. Natura juridică a repunerii în termen este tot de remediu procesual, având la baza două prezum ii i anume: una de recunoa tere aț ș ș sentin ei penale i cealaltă de ignorare a consecin elor procesului declan atț ș ț ș împotriva sa. Practic, acest remediu procesual este instituit in favoarea celor judecă i înț lipsa, care beneficiază de un termen suplimentar de apel. Dispozi iile art.ț 365 alin. (1) impun următoarele condi ii cumulative:ț

- partea care declară apelul să fi lipsit atât de la toate termenele de judecată, cât i de la pronun areș ț

- partea să fi declarat apelul în maxim 10 zile de la data începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispozi iilor privindț despăgubirile civile.

Partea care a lipsit atât la toate termenele de judecată, cât i la pronun areș ț poate declara apel si peste termen, dar nu mai târziu decât 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispozi iilor privind despăgubirile civile. Apelul declarat peste termen nuț suspendă executarea. Instan a de apel poate suspenda executarea hotărâriiț atacate. 6. Renunţarea la apel În temeiul principiului disponibilităţii, părţile au dreptul ca, după pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de apel să renunţe în mod expres la această cale de atac. Art. 368 C.proc.pen. se referă în mod expres la părţi şi pare că nu se aplică procurorului şi celorlalti titulari ai dreptului de apel prevăzuţi în art. 362 alin.1 lit.e) şi f) C.proc.pen. Procurorul are însă posibilitatea de a renunţa tacit la apel prin neexercitarea acestei căi de atac în termen, dar şi expres, printr-o declaraţie scrisă sau orală, în şedinţa de judecată, după pronunţarea hotărârii. Persoanele arătate în art.362 alin.1 lit.e) şi f) C.proc.pen. nu sunt părţi în raportul procesual penal, dar au calitatea de părţi în raportul procesual adiacent celui dintâi, astfel că, printr-o interpretare extensivă, prevederile art.368 alin.1 C.proc.pen. le pot fi aplicate.Pentru a fi valabilă, renunţarea la apel trebuie să îndeplinească două condiţii2:

1 Mateuţ Gheorghiţă, Op. Cit., pag. 54.2 Volonciu Nicolae, Op. Cit., pag. 255.

313

- partea să fi renunţat la apel în intervalul cuprins între data pronunţării sentinţei şi data expirării termenului de apel. Nu se poate renunţa la apel înainte de pronunţarea sentinţei, întrucât acest drept nu s-a născut încă. De asemenea, nici după epuizarea termenului, partea nu mai poate declara că renunţă la apel, fiind decăzută din exercitarea acestui drept; - renunţarea trebuie făcută expres, în termeni neechivoci sau legaţi de îndeplinirea anumitor condiţii. Declaraţia de renunţare la apel se poate face în scris, printr-o cerere explicită depusă la instanţa care a pronunţat hotărârea sau oral, în edin ă înș ț care s-a pronunţat hotărârea. Declaraţia poate fi făcută personal de către titular sau prin mandatar cu procură specială1.Revenirea asupra renunţării Potrivit art.368 alin.2 C.proc.pen. se poate reveni asupra renunţării la apel, dar numai înăuntrul termenului de declarare a apelului. Revenirea asupra renunţării are caracter definitiv atunci când apelul vizează latura civilă a procesului, datorită principiului disponibilităţii, dominant în materie civilă2. Renunţarea la apel este definitivă numai din momentul expirării termenului de apel, atunci când persoana care a făcut declaraţia de renunţare nu a revenit asupra ei în interiorul acestui termen. Efectele renunţării la apel.Art.416 C.proc.pen. prevede în mod expres că hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel în două situaţii: a)când nu s-a declarat apel în termen şi b)când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului. Ipoteza renunţării la apel nu se regăseşte în enumerarea de la art.416 C.proc.pen., ceea ce înseamnă că legiuitorul a înţeles să o includă cazului prevăzut la pct.2 lit.a) al art.416 („când nu s-a declarat apel în termen”) şi să considere că hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel. 7. Retragerea apelului Spre deosebire de renunţarea la apel, retragerea apelului presupune existenţa unui apel declarat şi poate fi făcută de oricare dintre părţi şi de procuror. Termenul în care apelul poate fi retras este cuprins între momentul declarării acestuia şi până la închiderea dezbaterilor în faţa instanţei de apel. Retragerea apelului poate privi fie latura penală fie latura civilă ori ambele laturi ale cauzei.

1 I.Neagu, Op. Cit., pag. 703.2 V.Papadopol, C.Turianu, Op. Cit., pag. 119.

314

Declaraţia de retragere a apelului trebuie să fie făcută personal de către parte sau prin mandatar special. Retragerea apelului de către apărător, în lipsa unei procuri speciale, nu va fi luată în considerare. Dacă declaraţia a fost făcută în formă scrisă, ea poate fi introdusă fie la instanţa a cărei hotărâre se atacă, fie la instanţa de apel. Atunci când declaraţia a fost depusă la prima instanţă, aceasta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanţei de apel, singura care poate lua act de retragerea apelului. Declaraţia orală trebuie făcută numai în faţa instanţei de apel. Dacă partea se află în stare de deţinere, retragerea apelului se face printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere. Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal. Reprezentantul legal poate retrage apelul în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, potrivit legii civile. Apelul declarat de procuror nu poate fi retras decât de către procurorul ierarhic superior. Prin această dispoziţie a art. 369 alin.3 C.proc.pen. se urmăreşte a se asigura un control eficient asupra modului în care reprezentanţii Ministerului Public înţeleg să se folosească de calea de atac a apelului1. Apelul retras în aceste condiţii poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat.Efectele retragerii apeluluiPrin retragerea apelului, instanţa sesizată prin declaraţia de apel se dezînvesteşte şi va lua act de manifestarea de voinţă a apelantului, dispunând scoaterea cauzei de pe rol. Un nou apel, introdus ulterior de către aceeaşi parte, în aceeaşi cauză, este inadmisibil. Instanţa de apel va lua act de retragerea apelului printr-o decizie, ca hotărâre prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, în temeiul art.311 C.proc.pen. Prin retragerea apelului se pune capăt judecării cauzei, instanţa constatând că apelul a fost retras, ceea ce echivalează cu o pronunţare asupra căii de atac2.Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe se produce:- la data expirării termenului de apel, dacă apelul a fost retras înăuntrul termenului;- la data retragerii apelului, dacă aceasta a avut loc după expirarea termenului de apel.Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele împotriva cărora apelul a fost retras3.

1 V.Papadopol, C.Turianu, Op.Cit., p.137.2 C.S. Paraschiv, Op. Cit., pag. 598. 3 Idem, pag. 599.

315

8. Efectele apelului

Prin exercitarea apelului, se continua judecarea cauzei în fond de instan a imediat superioara in grad, atâta sub aspectul chestiunilor de fapt,ț cat si al celor de drept. Potrivit art. 370-373, apelul produce următoarele efecte: efectul suspensiv, efectul devolutiv, efectul neagravării situaţiei în propriul apel, efectul extensiv.

8.1. Efectul suspensiv Potrivit art.370 apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel (ipotezele în care sentinţa primei instanţe este executorie – dispoziţiile privitoare la măsurile preventive şi măsurile asiguratorii). Efectul suspensiv înseamnă că hotărârea primei instanţe nu poate deveni definitivă şi nici nu poate fi executată în cursul termenului de apel şi în tot timpul cât apelul declarat este în curs de judecare. Efectul suspensiv al apelului este general, absolut si constant1. Generalitatea se refera la faptul ca toate hotărârile penale supuse acestei cai de atac, câtă vreme nu s-a solu ionat apelul sau nu a fost înlăturatăț posibilitatea exercitării lui prin expirarea termenului legal de declarare, nu pot fi puse în executare. Efectul suspensiv este absolut deoarece se produce ori de cate ori se exercita apelul, indiferent daca acesta este neregulat introdus sau neîntemeiat. Constanţa apelului se referă la faptul permanen ei manifestării lui, adicăț durează în timp din momentul declarării apelului i pana la solu ionarea caiiș ț de atac exercitate.Acest efect nu operează în cazurile i în situa iile expres prevăzute de lege.ș ț Cu toate acestea, de i hotărârea devine executorie imediat, cele dispuseș capătă autoritate de lucru judecat numai după solu ionarea apelului iț ș rămânerea definitivă a hotărârii2. În timp ce apelul inculpatului, procurorului, păr ii civile i al păr ii civilmente suspendă executareaț ș ț hotărârii în ambele laturi, cel al păr ii vătămate suspendă numai latura penalăț a procesului penal. Hotărârea este executorie la data expirării termenului de apel, pentru păr ile fata de care apelul declarat nu se refera sau care nu au exercitatț aceasta cale de atac. De aceea, efectul suspensiv al apelului poate fi total sau par ial, limitat la cele doua laturi ale procesului penal.ț

1 Volonciu Nicolae, Op. Cit., pag. 263.2 C.S. Paraschiv, Op. Cit., pag. 607.

316

Derogări de la efectul suspensiv al apelului declarat în termen există la luarea, men inerea sau revocarea măsurii arestării inculpatului prin sentin aț ț penală. Astfel, inculpatul arestat preventiv este pus de îndată în libertate în caz de achitare, încetarea procesului penal sau de condamnare, daca pedeapsa închisorii este cel mult egala cu durata re inerii i arestăriiț ș preventive, daca s-a dispus suspendarea executării pedepsei sau executarea ei la locul de munca sau daca s-a aplicat pedeapsa amenzii penale, a măsurii educative ori pedeapsa cu închisoarea este cel mult egala cu durata re ineriiț si arestării preventive.1

8.2. Efectul devolutiv Cuvântul „devolutiv” derivă din verbul latin devolvo (-vere, -volo, -volum), care înseamnă a transmite, a face să treacă ceva de la un subiect la altul. Efectul devolutiv presupune transmiterea cauzei de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată (judex a quo) la instanţa competentă să soluţioneze apelul (judex ad quem). Instanţa de apel va supune hotărârea atacată examinării atât în fapt cât şi în drept şi, dacă este cazul, va adopta pe baza datelor cauzei o soluţie diferită de cea a primei instanţe. Nu se poate transmite de la prima instanţă la instanţa de apel decât ceea ce a fost supus judecăţii celei dintâi2. Astfel, instanţa de apel nu va lua în considerare decât faptele care au făcut obiectul judecăţii în primă instanţă. În schimb va putea să hotărască în privinţa acelor fapte cuprinse în actul de trimitere în judecată şi asupra cărora prima instanţă nu s-a pronunţat; va putea schimba încadrarea juridică a faptei; va fi în măsură să adauge la fapta săvârşită agravante sau atenuante. De asemenea va trebui să ţină seama de consecinţele pe care fapta le-a produs ulterior pronunţării hotărârii atacate şi să ia în considerare excep ii noi, care nu au fost ridicate în primă instanţă. Instanţa de apel nuț poate dispune în privinţa acelor persoane care nu au figurat ca părţi cu ocazia primei judecăţi şi nici să modifice calitatea procesuală a unor persoane. Efectul devolutiv nu presupune o reluare a judecăţii care a avut loc în primă instanţă, ci determină repunerea în discuţie a cauzei printr-o nouă judecată, cu trăsături proprii, în scopul verificării legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate fără o desfiinţare în prealabil a acesteia3. Raportat la motivele invocate prin cererea de apel şi la interesele pe care le afirmă apelantul, devoluţiunea cauzei poate fi integrală sau parţială. Devoluţiunea

1 Volonciu Nicolae, Op. Cit., pag. 269.2 Rădescu Dumitru; Jipa Cristian, Apelul şi recursul în procesul penal, Ed. Juridică, Bucureşti, 2003, p.1073 Paraschiv, Carmen Silvia, Op. Cit., pag. 534.

317

integrală (ex integro) se produce atunci când instanţa de apel este învestită cu reexaminarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept. Prin devoluţiunea parţială (in partibus) instanţa se va pronunţa numai asupra unora dintre elementele de fapt şi de drept care au format obiectul judecăţii în primă instanţă1. Art.371 C.proc.pen. stabileşte limitele efectului devolutiv, arătând că instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. În literatura de specialitate2, titularii dreptului de apel au fost grupaţi în două categorii, sub aspectul devolutiv al acestei căi de atac.Din prima categorie fac parte acei titulari care, prin calitatea lor procesuală, devoluează atât fondul cauzei, cât şi măsurile adiacente fondului este vorba de procuror şi de părţi. Apelul declarat de procuror, fără rezerve, produce un efect devolutiv integral, in rem şi in personam. Instanţa de apel va judeca pricina sub toate aspectele şi cu privire la toate persoanele care au fost părţi în proces, efectul devolutiv putând să opereze atât în favoarea cât şi în defavoarea lor. Apelul procurorului îşi păstrează caracterul integral şi în situaţia în care, după expirarea termenului de apel, acesta şi-a motivat apelul numai cu privire la anumite fapte sau persoane. În cazul apelului inculpatului, cauza se devoluează atât în ce priveşte latura penală, cât şi în ce priveşte latura civilă, dar numai în legătură cu propria sa situaţie. Acesta nu poate invoca situaţia altui inculpat. Apelul părţii vătămate devoluează cauza numai în ce priveşte latura penală şi numai în acele cauze în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă. Apelul declarat de partea civilă devoluează numai latura civilă, însă instanţa poate examina şi acele aspecte ale laturii penale de care depinde corecta soluţionare a pretenţiilor civile. În ce priveşte partea responsabilă civilmente, apelul acesteia are un efect devolutiv limitat la interesele sale în cauză, adică numai la aspectele ce privesc latura civilă. Dacă nu există un apel contrar, instanţa de apel va menţine soluţia primei instanţe, fie exonerând partea responsabilă civilmente de plata oricăror despăgubiri, dacă nu există temeiurile de fapt sau de drept ale răspunderii civile pentru altul, fie reducând cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea atacată. Referitor la persoană, art.371 alin.1 C.proc.pen. stabileşte limitele judecării cauzei la instanţa de apel. Însă în ce priveşte motivele de apel, art.371 alin.2 prevede îndatorirea instanţei ca, în afara temeiurilor invocate şi

1 Ion Neagu , Op. Cit., pag. 678.2 Gr.Theodoru, Efectul devolutiv al recursului şi limitele sale, nr.2 din 1974, p.17; I.Neagu, Op.Cit., p.678

318

cererilor formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate. Prevederile art.371 alin.2 se completează cu principiul exprimat în adagiul tantum devolutum quantum apellatum – atât are cădere să judece instanţa de apel cât este atacată hotărârea primei instanţe1. Motivele invocate de apelant nu influenţează efectul devolutiv, în sensul îngrădirii lui. Declaraţia de apel, chiar nemotivată ori netemeinic motivată, este suficientă pentru a învesti instanţa de apel cu întreaga pricină. Astfel, instanţa va fi obligată, în baza rolului său activ, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, indiferent dacă acestea au fost sau nu invocate de către apelant şi să pronunţe o soluţie corespunzătoare legii şi adevărului2. În virtutea efectului devolutiv al apelului, motivele de apel pot viza orice aspect al cauzei, inclusiv modificarea cadrului procesual, prin schimbarea încadrării juridice a faptei. Oricare ar fi momentul solicitării schimbării încadrării juridice, instanţa de judecată este obligată să respecte cerinţele impuse de lege cu privire la această instituţie juridică, respectiv punerea în discuţia părţilor a noii încadrări şi atenţionarea inculpatului că are dreptul să ceară acordarea timpului necesar pentru pregătirea apărării3. Dintr-o altă categorie de titulari ai dreptului de apel fac parte aceia care pot devolua numai aspectele auxiliare, adiacente ale fondului cauzei: martorii, experţii, apărătorii, interpreţii, precum şi orice altă persoană care, prin activitatea primei instanţe, a suferit o vătămare a intereselor sale legitime. 8.3. Efectul extensiv Potrivit art. 373, instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă,putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Pentru a fi aplicabil efectul extensiv trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- să existe un apel valabil declarat de către cel puţin una din părţileprocesului penal;

- părţile care au declarat apel şi părţile cu privire la care se extinde apelul să

aibă aceeaşi calitate în proces;

1 V.Papadopol, C.Turianu, Cp.Cit., pag. 127.2 N.Volonciu, Op.Cit., pag. 259.3 C.C., dec.nr.83/2002, publicată în M.Of. P.I, nr. 242/10 aprilie 2002.

319

- apelul declarat să fie de natură să creeze o situaţie mai bună părţilor cu

privire la care se extinde apelul. Efectul extensiv al apelului pare ca un remediu procesual pentru inlaturarea erorilor savarsite de prima instanta fata de partile in privinta carora hotararea acesteia a ramas definitiva prin neapelare.Conditiile ce se cer indeplinite pentru a opera acest efect al apelului sunt:

- existenta unui apel valabil declarat de către una din păr ile procesuluiț penal, pentru a putea fi extinsă, calea de atac trebuie sa fie declarată în termen legal i sa fie admisibilăș

- părtile care au declarat apelul să aibă aceea i calitate în procesul penalș- apelul să poată creea o situa ie mai bună păr ilor care nu au exercitatț ț

calea de atac sau celor la care aceasta nu se referă.Efectul extensiv al apelului este limitat atât de regula non reformatio in peius, in sensul ca, prin modificarea solu iei data anterior, nu poate crea oț situa ie mai grea păr ilor care l-au declarat sau la care se refera, cat si deț ț efectul devolutiv, in sensul ca extinderea procesului penal are loc pe latura cu privire la care partea aduce critici1. Procurorul, chiar după expirarea termenului de apel, poate cere extinderea apelului declarat de el in termen si fata de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situa ie mai grea. ț

9. Judecarea apelului

9.1. Obiectul judecăţii în apel Judecând apelul, instan a verifică, pe baza lucrărilorț i a materialului dinș dosarul cauzei i a oricăror probe noi administrate, legalitatea i temeiniciaș ș hotărârii atacate. Cu ocazia judecării apelului, instan a este obligată saț procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispozi iilor cuprinse înț Partea Speciala, Titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instan a de fond, precum i atunci când instan a de fond nu a pronun atț ș ț ț împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare2. Noua dispozi ieț procedurală introdusă prin legea nr. 356/2006 nu face altceva decât sa ofere un plus de garan ii manifestării dreptului la apărare a inculpatului, în faza deț judecată. Articolul 378 alin. (2) obliga instan a de apel ca, efectuând controlul în alț doilea grad de jurisdic ie, să examineze dacă au fost respectate dispozi iileț ț legale care garantează aflarea adevărului sau care asigură drepturile păr ilor,ț

1 N.Volonciu, Op.Cit., pag. 264.2 Paraschiv, Carmen Silvia, Op. Cit., pag. 547

320

adică dacă au fost administrate toate probele necesare pentru aflarea adevărului, dacă probele administrate au fost complet i just apreciate, dacaș faptele i împrejurările re inute prin hotărârea atacată corespund probelor iș ț ș reprezintă adevărul, daca solu ia dată cauzei este conformă cu prevederileț legii i este justă. În vederea îndeplinirii obliga iei de a constata dacă apelulș ț este sau nu fondat, instan a de apel poate da o nouă apreciere probelorț administrate în fa a primei instan eț ț 1. Instan a de apel este obligată să se pronun e asupra tuturor motivelor deț ț apel invocate de procuror si de către păr i. ț 9.2. Procedura de judecată În principiu, judecarea apelului se face după normele generale referitoare la judecata in prima instan a cuprinse in art. 287- 312, suplimentar urmând aț se ine seama i de prevederile art. 375- 385. După modelul judeca ii deț ș ț fond, judecata în apel prezintă trei mari diviziuni:

- etapa măsurilor pregătitoare edin ei de judecatăș ț- judecarea propriu- zisa a apelului în edin aș ț- deliberarea i solu ionarea cauzei.ș ț

9.2.1 Măsuri premergătoare şedinţei de judecată Conform dispozi iilor art. 375- 376, în vederea pregătirii edin ei deț ș ț judecata în apel, se iau următoarele masuri2:

- Fixarea termenului de judecată. După declararea căii de atac iș investirea astfel a instan ei de apel, primind dosarul cauzei se fixeazăț termenul pentru judecată i completul. Legiuitorul nu a relationatș prevederile procedurale cu cele privind judecata in prima instanta, adica nu presedintele instantei de apel fixeaza termenul de judecata ci completul caruia i se repartizeaza cauza.

- Citarea părtilor, este obligatorie citarea părtilor fată de care apelul poate avea un efect. În această cale de atac, păr ile dobândesc oț denumire proprie, numindu-se apelant, cea care a exercitat calea de atac, i intimat, partea vizată în calea de atac. Excep ional, când areș ț loc i o cercetare judecătorească, pot fi cita i martori, exper i,ș ț ț interpre i, administrându-se noi probeț 3. Prezenta inculpatului este obligatorie atunci când acesta se află în stare de de inere. El este citatț la locul de de inere cu men iunea de a fi adus la instan a de controlț ț ț judiciar atunci cand apelul primeste fondul cauzei. Mai este obligatorie la judecarea apelului prezen a inculpatului minor, cuț

1 Ion Neagu , Op. Cit., pag. 686.2 Carmen Silva Paraschiv, Mircea Damaschin, Op. Cit., pag. 497.3 Idem, pag. 503.

321

excep ia situa iei în care se face dovada că acesta se sustrage judecătii.ț ț Încălcarea acestor dispozitii legale conduce la nulitatea absolută a hotărîrilor date în apel. Lipsa de la judecata a celorlalte părti legal citate, indiferent de calitatea lor procesuală, nu împiedica judecarea apelului.

- Indiferent de obiectul cauzei, participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie. Această dispozi ie legală incubăț pre edintelui completului de judecată obliga ia corelativă de a seș ț îngriji ca cererile de apel, motivele de apel ce constituie criticile solu iei instan ei de fond, ca i întreg dosarul cauzei să fie puse spreț ț ș consultare la dispozi ia procurorului.ț 1

9.2.2.Deliberarea si darea hotârârii În deliberare instanţa examinează:

- temeinicia motivelor de apel formulate de apelant- cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept în limitele determinate de

efectul devolutiv, efectul neagravării situaţiei în propriul apel şi efectul extensiv.

Potrivit art. 381, atunci când este cazul, instanţa de apel poate dispune reluarea dezbaterilor judiciare şi punerea în discuţie a unor chestiuni de drept. În egală măsură, instanţa de apel poate dispune şi reluarea/efectuarea cercetării judecătoreşti atunci când în dezbateri reiese necesitatea administrării unor probe şi rezolvarea unor chestiuni de fapt. Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută ce are conţinut identic cu dispozitivul deciziei. Completul deliberează în vederea adoptării solu iei, verificând hotărâreaț atacata atât în lumina motivelor de apel invocate de păr i, cât i cu privire laț ș toate aspectele de fapt si de drept, din oficiu, cu respectarea efectelor devolutiv, extensiv si al neagravării situa iei în propriul apelț 2. Solu iile de baza date ca urmare a judecării caii de atac a apeluluiț prevăzute de art. 379 sunt: respingerea apelului si men inerea hotărâriiț atacate sau admiterea apelului3. 9.2.3. Respingerea apeluluiApelul este respins când instan a constată că nu este declarat cu respectareaț cerin elor legale sau când acesta nu se justifică. De i hotărârea atacată seț ș men ine, judecata în apel luând sfâr it, ea poate fi supusă în continuare căiiț ș de atac a recursului. Potrivit dispozi iilor art. 379, apelul se respinge când: ț

1 Ion Neagu , Op. Cit., pag. 698.2 V.Papadopol, C.Turianu, Op. Cit., pag. 154.3 Idem, pag. 158.

322

- este tardiv, adică a fost introdus cu încălcarea termenului legal, care este peremptoriu i nici nu este posibilă repunerea în termen sauș considerarea sa ca apel peste termen. Instanta de apel, constatând tardivitatea căii de atac, nu mai examinează legalitatea i temeiniciaș acestuia, întrucât instan a superioară nu este investită legal cu dreptulț de control al hotărârii pronunta e de instan a de fond;ț ț

- este inadmisibil, în sensul că este folosit în afara condi iilor legale,ț adică este exercitat fie împotriva unei hotărâri exceptate de la posibilitatea atacării cu apel, fie acesta este declarat cu depa ireaș limitelor în care poate fi introdus de apelan i. Astfel, nu pot fi atacateț cu apel sentin ele de declinare a competen ei, cele pronuntate deț ț Cur ile de apel sau Curtea Militara de Apel. Partea vătămata nu poateț critica în apel latura civilă a procesului, părintele inculpatului major nu poate introduce apel pentru acesta.

- este nefondat, în sensul ca motivarea în fapt i în drept a hotărâriiș instan ei de prim grad jurisdic ional este justa i întemeiată, criticileț ț ș aduse fiind neîntemeiate. În acest caz, instan a de apel emite oț judecată valoare asupra hotărârii atacate, în sensul că, apelul fiind admisibil, aceasta îl apreciază ca neîntemeiat în raport cu hotărârea primei instan eț 1.

9.2.4. Admiterea apelului Admiterea apelului înseamnă constatarea caracterului injust al hotărârii primei instanţe şi desfiinţarea acesteia. Potrivit art. 382 alin.1 în caz de admitere a apelului, hotărârea atacată se desfiinţează în întregime, dar în limitele impuse de efectul devolutiv, efectul extensiv, precum şi de efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac. Astfel, hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei. Desfiinţând hotărârea primei instanţe, soluţia de admitere a apelului este însoţită întotdeauna de una din următoarele soluţii subsecvente:

A) pronunţarea unei noi hotărâri. În această ipoteză, instanţa de apel desfiinţează hotărârea primei instanţe şi o reformează prin admiterea apelului. Pentru aceasta procedează la o nouă judecată în fond potrivit normelor commune privind judecata în primă instanţă.

Reformarea poate avea două modalităţi:- reformare totală , instanţa de apel pronunţă o decizie de condamnare,

achitare sau de încetare a procesului penal în latura penală şi de admitere sau respingere a acţiunii civile în latura civilă;

1 Volonciu Nicolae, Op. Cit., pag. 297.

323

- reformare parţială, instanţa de apel agravează sau atenuează pedeapsa, modifică cuantumul despăgubirilor sau schimbă încadrarea juridică a faptei.

B) dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată. În această ipoteză, instanţa de apel desfiinţează hotărârea primei instanţe, dar nu o reformează, ci doar o infirmă pentru iregularităţi procedurale. Potrivit art. 379 pct.2 lit.b) instanţa de apel dă această soluţie în următoarele cazuri: - judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citată - judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi legal citată, dar care a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; - judecarea cauzei la prima instanţă s-a efectuat cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 197 alin.2 sub sancţiunea nulităţii absolute cu excepţia dispoziţiilor privind competenţa a căror încălcare determină rejudecarea de către instanţa competentă. C) dispunerea rejudecării de către instanţa competentă. În această ipoteză, instanţa de apel desfiinţează hotărârea primei instanţe, dar nu o reformează, ci doar o infirmă pentru nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa materială sau personală şi dispune rejudecarea de către instanţa competentă. D) restituirea cauzei procurorului pentru refacerea urmăririi penale. Potrivit art. 380 dacă hotărârea este desfiinţată pentru că s-a constatat existenţa unuia din cazurile prevăzute în art. 332 alin.2 (ipoteze ce determină restituirea cauzei la procuror pe motiv de ilegalitate a urmăririi penale), instanţa de apel dispune restituirea cauzei la procuror pentru a lua măsuri în vederea refacerii urmăririi penale. 10. Efectele hotărârii instanţei de apel Decizia instan ei de apel nu este definitiva, putând fi recurată, aspect ceț reprezintă a doua cale ordinara de atac, daca exista vreuna din cauzele enumerate de dispozitiile art. 385.Nu sunt recurabile deciziile prin care s-a dispus rejudecarea cauzei ori s-a luat act de retragere a apelului. Hotărârile instan ei de apel rămîn definitiveț 1:

- dacă la data expirării termenului de recurs nu s-a declarat recurs în termen sau, de i declarat, a fost retras înăuntrul termenului, apelulș fiind admis fără trimitere spre rejudecare sau respins;

1 C.S. Paraschiv, Op. Cit., pag. 625.

324

- la data retragerii recursului declarat împotriva unei decizii pronuntate în apel prin care nu s-a trimis cauza spre rejudecare sau a fost respins, însa după expirarea termenului de recurs;

- la data pronun ării hotărârii prin care s-a respins recursul, în ipoteza înț care instan a de apel a admis apelul fără trimitere spre rejudecare ori aț respins apelul.

Desi nedefinitive, hotărârile instan ei de apel sunt executorii când s-a dispusț arestarea inculpatului, s-a revocat arestarea preventiva sau s-au luat masuri asiguratorii1. 11. Hotârârea instanţei de apel Potrivit art. 311, hotărârea instanţei de apel se numeşte decizie. Decizia instanţei de apel are următoarea structură2: A) Partea introductivă. Potrivit art. 383, partea introductivă a decizieicuprinde aceleaşi menţiuni ca şi sentinţa primei instanţe cu trimitere la dispoziţiile art. 305. B) Partea expozitivă (expunerea). Expunerea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: - temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei atacate şi - temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile adoptate în caz de admitere a apelului. C) Partea dispozitivă (dispozitivul). Dispozitivul trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: - soluţia dată de instanţa de apel; - în cazul când inculpatul s-a aflat în stare de deţinere, timpul care se deduce din pedeapsă; - data pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică; - când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să-şi reia cursul; - măsuri cu privire la starea de libertate potrivit art. 350. Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie sa indice care este ultimul act procesual rămas valabil de la care procesul penal trebuie sa-si reia cursul.În situa ia restituirii cauzei la procuror, după desfiin area hotărârii primeiț ț instan e, decizia trebuie ca cuprindă motivele care au dus la restituire, fapteleț i împrejurări de fapt ce urmează a fi constatate i mijloacele de probă prinș ș

1 Idem, pag. 627.2 Gr.Theodoru, Op. Cit., pag. 103.

325

care acestea vor fi administrate de către organul de urmărire penală. Ca iș judecata în fond, după fiecare edin a de judecată în apel se întocme te oș ț ș încheiere de edin a, iar în cadrul ultimei edin e, men iunile ce ar trebuieș ț ș ț ț cuprinse intr-o asemenea încheiere se interesează în partea introductivă a deciziei, cu excep ia cazului când se amână pronun area, ipoteza în care seț ț efectuează o încheiere de edin a separată.ș ț

Secţiunea a II-a

Recursul

1. Noţiune şi trăsături caracteristice

1.1. Noţiune Recursul este o cale de atac ordinară de anulare, parţial devolutivă şi în mod excepţional extensivă, destinată a repara erorile de drept comise de instanţele de fond, în hotărârile date. Această cale de atac corespunde celui de-al doilea grad de jurisdicţie şi de aceea se îndreaptă împotriva hotărârilor judecătoreşti date în ultimul grad de fond, pentru erorile de drept pe care le conţine1.

Întrucât recursul tinde la casarea (anularea) hotărârii atacate, se mai numeşte şi recurs în casaţie. În toate sistemele recursul2 este o cale de atac de reformare, pentru că se adresează spre rezolvare unei alte instanţe decât cea care a dat hotărârea atacată şi are drept scop, în caz de admitere, casarea (desfiinţarea) primei soluţii şi înlocuirea ei cu una diferită.

Se arată constant că recursul nu reprezintă un grad de jurisdicţie ca apelul, ci un mijloc de a repara ilegalităţile; el nu are în consecinţă drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea sentinţelor şi deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei.

S-a stabilit că recursul, spre deosebire de calea de atac a apelului posibil pentru îndreptarea oricărei greşeli de fapt sau de drept, constituie o jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând violări ale legii ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii.

1 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, parte specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 343.2 R.D.P., Nr. 2., Anul II, Aprilie – Iunie 1995, R.A. ,,Monitorul Oficial”, Bucureşti, p. 54.

326

Instanţa de casare nu judecă procesul propriu zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, examinând exclusiv dacă, din punctul de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Recursul fiind o cale ordinară de atac, se deosebeşte de recursul în interesul legii, cale de atac conferită de lege procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ministrului Justiţiei ori colegiilor de conducere ale curţilor de apel şi ale parchetelor de pe lângă acestea.

Codul de procedură penală califică apelul şi recursul ca fiind căi ordinare, iar contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în anulare şi recursul în interesul legii ca extraordinare.

O cale de atac se consideră că este ordinară dacă ea poate fi exercitată de către orice parte în proces, pentru simplul fapt că subiectul procesual este nemulţumit de hotărârea pronunţată. Se consideră că o cale de atac este extraordinară dacă ea poate fi exercitată numai în cazurile şi în condiţiile specificate de lege.

1.2. Trăsăturile caracteristice ale recursului1. În caracterizarea recursului penal din reglementarea actuală trebuie să fie luate în considerare cele două forme ale acestuia: prima formă, de a fi a doua cale de atac ordinară, succedând apelului, formă care caracterizează recursul, şi a doua formă, de a fi singura cale ordinară de atac, suplinind lipsa apelului. Recursul prezintă următoare trăsături:

a) Este o cale de atac ordinară, ca şi apelul, aşa încât se efectuează într-un termen fix, stabilit de lege (de regulă 10 zile) şi împiedică hotărârea din ultimul grad de fond să devină definitivă şi executorie. În procesul nostru penal actual nu poate fi pus la îndoială caracterul recursului de cale de atac ordinară2, fiind reglementat într-un capitol al Codului de procedură penală intitulat ,,Căile de atac ordinare”. În alte legislaţii însă recursul este reglementat între căile de atac extraordinare, pe considerentul că are un cadru mai restrâns în care poate fi exercitat. Codul de procedură civilă român consideră recursul ca o cale de atac extraordinară. Tezele prealabile privind proiectul noului Cod de procedură penală menţin o singură cale de atac ordinară,apelul, trecând recursul sub denumirea de ,,recurs în casaţie” între căile extraordinare de atac.

1 Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2008, p. 809-811 şi I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 344-3452 Hotărârile pronunţate de o instanţă de recurs nu mai pot fi atacate cu un alt recurs (C.S.J., s. pen., dec. nr. 2216/1998, în B.J. 1998, p. 525 ; C.S.J., Complet de 9 judecători, dec. nr. 54/2000, în Dreptul nr. 8/2001, p. 207).

327

b) Este o cale de atac exclusiv de drept, întrucât provoacă un control parţial, numai în drept. El repune în discuţie nu întreaga cauză, ci numai chestiunile de drept şi pentru motive bine determinate. El poate avea loc numai pentru nulităţi de fond şi formă, adică pentru erori de drept substanţiale (materiale) şi procesuale (formale). Starea de fapt nu este supusă controlului instanţei de recurs.

c) Este o cale de atac ordinară, ca şi apelul, aşa încât se efectuează într-un termen fix, stabilit de lege (de regulă 10 zile) şi împiedică hotărârea din ultimul grad de fond să devină definitivă şi executorie. În procesul nostru penal actual nu poate fi pus la îndoială caracterul recursului de cale de atac ordinară1, fiind reglementat într-un capitol al Codului de procedură penală intitulat ,,Căile de atac ordinare”. În alte legislaţii însă recursul este reglementat între căile de atac extraordinare, pe considerentul că are un cadru mai restrâns în care poate fi exercitat. Codul de procedură civilă român consideră recursul ca o cale de atac extraordinară. d) Este o cale de atac ireverenţioasă (lipsă de respect, necuviincios), întrucât se adresează unor instanţe judecătoreşti superioare (tribunal, tribunal specializat, tribunal militar teritorial, Curtea de Apel, Curtea Militară de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Această trăsătură scoate în evidenţă faptul că raţionamentul judecătorilor din prima instanţă, respectiv instanţa de apel, pune semne de întrebare vizavi de hotărârea dată de cele din urmă instanţe. e) Nu pune în mişcare o nouă judecată a cauzei în fond, ci doar o verificare a hotărârii atacate pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs. Atât Codul de procedură penală român din 1936 cât şi reglementarea actuală din ţara noastră au adoptat, pentru recursul ca a doua cale de atac ordinară, o devoluţie mai nuanţată, prin care se lasă, totuşi instanţei de recurs dreptul de a face unele constatări de fapt şi unele aprecieri privind denaturarea probelor, fie în raport de probele din dosar, fie de înscrisurile noi depuse în recurs2. f) Este o cale de atac uşor accesibilă. Orice hotărâre penală a instanţei de apel şi a primei instanţe care nu este supusă apelului poate fi atacată cu recurs, de către oricare parte din proces, în termen fix şi cu forme procesuale simple. În literatura juridică de specialitate, sub acest aspect, s-a arătat că persoanele care au drepturi şi obligaţii stabilite printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă pot considera, câteodată, că

1 Hotărârile pronunţate de o instanţă de recurs nu mai pot fi atacate cu un alt recurs (C.S.J., s. pen., dec. nr. 2216/1998, în B.J. 1998, p. 525 ; C.S.J., Complet de 9 judecători, dec. nr. 54/2000, în Dreptul nr. 8/2001, p. 207).2 Vezi, Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, p. 810.

328

acest act procesual este afectat în mod real de un viciu sau eroare şi pot cere, ca atare, o nouă examinare a cauzei pentru înlocuirea primei hotărâri cu o nouă examinare a cauzei pentru înlocuirea primei hotărâri cu o nouă hotărâre. Recursul oferă părţilor care se consideră nemulţumite de hotărârea judecătorească posibilitatea de a iniţia o nouă examinare a cauzei de către un alt organ jurisdicţional, superior, cu scopul ca hotărârea să fie înlocuită cu alta. Accesul liber al oricărei părţi la folosirea acestei căi de atac este uşurat de regula neagravării situaţiei în propriul recurs (non reformatio in peius). Recursul se deosebeşte de apel, prin faptul că nu este deschis tuturor hotărârilor pronunţate în primă instanţă.

2. Condiţiile de exercitare a recursului penal

Conform art. 125 din Constituţia României, competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege, iar în temeiul art. 2 alin. (1) C. proc. pen., procesul penal se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de lege. Prin1 urmare, judecata, în care se includ şi căile de atac - nu poate avea loc decât în condiţiile şi formele prevăzute de lege, nerespectarea lor atrăgând lipsa de valabilitate a actelor şi măsurilor procesuale şi procedurale, efectuate în alte condiţii şi forme procesuale (art. 197 C. proc. pen). Exercitarea recursului nu poate fi lăsată la discreţia părţilor şi a altor persoane interesate, respectiv pentru folosirea recursului în alte scopuri decât cele pentru care a fost instituit. Prin reglementarea condiţiilor de exercitare a recursului ca şi cale de atac ordinară, legea a prevăzut şi sancţiunile esenţiale pentru disciplinarea exerciţiului dreptului de recurs. 2.1. Sancţiunile care pot interveni în cazul nerespectării condiţiilor de exercitare a recursului Sancţiunile procesuale ale nerespectării condiţiilor de exercitare a recursului penal sunt inadmisibilitatea, decăderea şi nulitatea. Inadmisibilitatea constituie sancţiunea procesuală prin care este lipsit de efecte recursul exercitat în afara cadrului legal care-l autorizează2. În acest fel, un recurs declarat împotriva unei hotărâri pe care legea a exclus-o de la calea de atac a recursului sau de către o persoană pe care legea o exclude de la folosirea acestei căi de atac, în total sau în parte, este inadmisibil, fiind contrar legii, lipsindu-l de efectul de a promova controlul judiciar al instanţei de recurs.

1 G. Gr. Theodoru, Teoria şi practica recursului penal, ed. a 2-a revăzută, Ed. Hamangiu, 2007, p. 67.2 Cu privire la cazurile de inadmisibilitate, vezi V. Papadopol, Notă, în C.A. Bucureşti, C.P.J. 1997, p. 323, care face trimitere la V.Dongoroz, notă la Cas. II, dec. nr. 2531/1942, în P.R., 1943, I, p. 137.

329

De aceea, recursul inadmisibil este respins de instanţa de recurs şi nu anulat, iar hotărârea de respingere are autoritate de lucru judecat pentru orice altă repetare a unui recurs de acelaşi fel. Decăderea din dreptul de recurs se produce atunci când declaraţia de recurs se situează după expirarea termenului prevăzut de lege, ceea ce atrage tardivitatea recursului şi respingerea acestuia ca fiind lovit de nulitate, art.185 alin. (1), care prevede, ,,când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen”. Titularul dreptului fiind decăzut din exerciţiul dreptului de a declara recurs, orice recurs declarat ulterior împotriva aceleiaşi hotărâri este contrar legii, devine nul şi trebuie respins ca tardiv. În ce priveşte inadmisibilitatea, dreptul de recurs nu a existat, fiind exclus de lege de la început, iar în ceea ce priveşte decăderea dreptul nu mai există pentru că a fost pierdut, titularul a fost decăzut din drept. Dacă un recurs inadmisibil nu poate fi primit în nici un caz, pierderea termenului de recurs poate fi însă remediată prin repunerea în termen sau prin recursul peste termen. Inadmisibilitatea şi decăderea sunt un obstacol în efectuarea controlului judecătoresc prin recurs, creându-se, astfel, posibilitatea ca o hotărâre nelegală şi netemeinică să rămână definitivă. Nulitatea este sancţiunea care loveşte actele procesuale şi procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale care le reglementează, înlăturându-le efectele care le sunt atribuite. În materia exercitării recursului, condiţiile de formă trebuie să fie cât mai puţine şi mai simple, pentru a nu fi o piedică în folosirea recursului de persoane-le care nu au cunoştinţe juridice. Sancţiunea nulităţii trebuie să opereze numai atunci când s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea declaraţiei de recurs. De aceea, în cazul nerespectării unora din dispoziţiile care reglementează aceste condiţii, se poate înlătura nulitatea prin alte mijloace procesuale, cum ar fi semnarea declaraţiei de recurs în faţa instanţei de recurs, dacă s-a omis semnătura, completarea declaraţiei cu datele necesare etc. (art. 366 C. proc. pen.).

3. Hotărârile penale supuse recursului

Recursul poate fi declarat împotriva hotărârilor pronunţate în a doua instanţă (de fond), adică în instanţa de apel, şi, în mod excepţional, împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, care nu sunt supuse, potrivit legii, apelului. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,

330

republicată, care prevede potrivit art. 23 alin. (2) ,,secţiile, respectiv secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel”.

Prin noua reglementare1, instituită prin Legile nr. 45/1993 şi nr. 141/1996, se consacră două forme de exercitare a recursului, cu implicaţii în ceea ce priveşte cazurile de casare, judecata în recurs şi soluţiile pe care le poate adopta instanţa de recurs. Una din aceste forme, caracterizată prin aceea că recursul este a doua cale de atac ordinară, se prezintă ca forma tradiţională a recursului, ca o cale de atac preponderent în drept, prin care se urmăreşte realizarea unei unitare interpretări şi aplicări a legii în cauzele penale. Cea de-a doua formă a recursului, în care recursul se constituie ca singura cale de atac ordinară, include şi elemente ale apelului, căutându-se a se asigura nu numai o aplicare uniformă a legii, ci şi o stabilire completă şi exactă a faptelor, precum şi o individualizare corectă a sancţiunilor aplicate. În această formă a recursului, verificarea hotărârii recuzate se face sub toate aspectele de fapt şi de drept, ca şi la apel, cu deosebirea că soluţiile date în recurs diferă de la cele date la judecata în apel. Elementul care determină aplicarea uneia sau a celeilalte forme a recursului îl constituie caracterul hotărârii atacate în recurs. În situaţia în care recursul se îndreaptă împotriva unei hotărâri date în apel – decizia - , se aplică forma tradiţională a recursului, de a doua cale de atac ordinară, devaluând cauza preponderent în drept. Dacă recursul se îndreaptă împotriva unei hotărâri penale date în prima instanţă – sentinţa - recursul devine cale de atac ordinară unică, devaluând cauza atât în fapt, cât şi în drept, ca şi apelul. În această situaţie, la judecata în recurs dispar condiţiile impuse tradiţional recursului.

3.1. ÎncheierileRegula cu privire la atacarea cu recurs a încheierilor, este aceea

potrivit căreia încheierile pot fi atacate numai odată cu sentinţa sau cu decizia recurată. În acest mod se asigură o desfăşurare normală a judecăţii şi, dacă s-a produs vreo eroare printr-o încheiere, va fi reparată o dată cu soluţia dată în cauză. Potrivit art. 3851 alin. (3), care prevede că ,,recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărârii”. Întrucât încheierile în mod obişnuit sunt hotărâri intermediare celor care rezolvă fondul cauzei sau adiacente numai problemelor legate de esenţa litigiului, este firesc să aibă în principiu acelaşi regim şi în recurs ca în 1 G. Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2008, p. 812.

331

cadrul apelului. Cele două variante au în vedere că încheierile se pronunţă ori în cadrul unei judecăţi în primă instanţă, ori în cadrul unui apel şi ca atare premerg, fie o sentinţă, fie o decizie.

3.1.1. Atacarea cu recurs a încheierilor pronunţate de prima instanţă. Încheierile date în primă instanţă prezintă particularitatea că, de regulă, pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii pot fi atacate separat cu recurs [3851 alin. (2) C. proc. pen.]. Această particularitate se justifică prin aceea că, toate celelalte hotărâri date de instanţe în timpul judecăţii se numesc încheieri (art. 311 alin. (3) C. proc. pen.), pregătind soluţionarea cauzei, incluzându-se, astfel, în sentinţa prin care este rezolvată. Atacând cu recurs sentinţa, implicit se atacă cu recurs şi încheierile care fac parte din aceasta, fără a mai fi necesar un recurs separat sau o referire expresă în declaraţia de recurs că este îndreptată şi împotriva tuturor încheierilor sau numai împotriva unora dintre ele. De la regulă conform căreia recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, există următoarele excepţii: fie că sunt încheieri care prezintă o anumită autonomie faţă de sentinţă, pot fi atacate cu recurs separat, fie nu sunt susceptibile de recurs. În ceea ce priveşte încheierile care pot fi atacate cu recurs separat, în anumite cazuri, acest recurs se judecă imediat, fără a se aştepta pronunţarea sentinţei prin care se soluţionează cauza, iar în alte cazuri, recursul nu poate fi judecat decât după soluţionarea cauzei prin sentinţă. Astfel, ne referim la încheierile date de prima instanţă în cauzele în care sentinţa nu este supusă apelului, ci numai recursului. A) Încheierile primei instanţe ce pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa prin care se soluţionează cauza. Fac parte din această categorie de încheieri recurabile o dată cu sentinţa dată în fond:

a) Încheieri prin care s-a dispus asupra apărărilor formulate de părţi şi asupra probelor propuse de acestea: admiterea sau respingerea cererilor şi excepţiilor for-mulate de procuror şi de părţi (art. 301) sau excepţiile formulate din oficiu (art. 302), dacă nu duc la desesizarea instanţei, ca: respingerea excepţiei de declinare de competenţă (art. 39) ori de neregularitate a actului de sesizare, respectiv instanţa trebuie să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare, iar în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia (art. 300), respingerea cererii de restituire a cauzei la

332

procuror, respectiv cauza nu se restituie atunci când constatarea are loc după începerea dezbaterilor sau când instanţa, în urma cercetării judecătoreşti, schimbă încadrarea juridică a faptei într-o altă infracţiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit altui organ de cerceta-re (art. 332). De exemplu, încheiere prin care s-a respins cererea de restituire a cauzei la parchet. Recurs. Inadmisibilitate. Potrivit1 art. 300 C. proc. pen., numai împotriva hotărârii de desesizare se poate face recurs de către procuror şi de către orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre. În situaţia în care instanţa respinge cererea de restituire a cauzei la parchet, încheierea pronunţată va putea fi atacată în condiţiile art. 361 alin. (2), respectiv 3851 alin. (2) C. proc. pen., deci odată cu fondul, astfel că recursul exercitat separat este inadmisibil. Admiterea sau respingerea cererii de amânare a judecăţii pentru citarea neregulată a părţilor, adică, se admite cererea de amânare a judecăţii atunci când instanţa consideră că este necesară prezenţa uneia dintre părţile lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând în acest scop judecata sau respinge cererea de amânare a judecăţii atunci când neprezentarea părţilor citate nu împiedică judecarea cauzei (art. 291) sau pentru lipsa apărătorului, dacă la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit, cauza se amână (art. 171); admiterea sau respingerea cererii de administrare de noi probe (art. 331), revenirea asupra unor probe admise anterior dar a căror administrare a devenit inutilă, instanţa, după ce ascultă procurorul şi părţile, poate dispune ca acea probă să nu mai fie administrată (art. 329); admiterea sau respingerea cererii de administrare a probelor prin comisie rogatorie (art. 133 ) etc. b) Încheieri prin care se iau măsuri pentru buna administrare a justiţiei: admiterea sau respingerea reunirii cauzelor, în caz de indivizibilitate şi conexitate, reunirea cauzelor se hotărăşte de instanţa căreia îi revine competenţa de judecată, potrivit dispoziţiilor (art. 36), ori disjungerea cauzelor reunite (art. 38), respingerea cererii de recuzare (art. 52 alin. ultim), extinderea acţiunii penale (art. 335), extinderea procesului penal pentru alte fapte sau cu privire la alte persoane (art. 336, art. 337), disjungerea acţiunii civile de acţiunea penală, adică, instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă, în cazul când rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale (art. 347), reţinerea cauzei spre a fi judecată potrivit procedurii obişnuite în caz de infracţiuni flagrante (art. 474) etc.

1 C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, dec. nr. 1887 din 22 noiembrie 2005, (în C.A. Bucureşti, C.P.J.P., 2005, p. 322), Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Luciana Mera şi Lucia Rog, Ed. Hamangiu, Bucureşti , 2009, p. 19.

333

c) Încheieri prin care se iau măsuri procesuale, ca: luarea măsurilor provizorii de siguranţă prevăzute în art. 113 şi art. 114 C. proc. pen. (art. 162), luarea măsurilor asiguratorii (art. 163), restituirea lucrului persoanei vătămate (art. 169), restabilirea situaţiei de fapt anterioare săvârşirii infracţiunii (art. 170). În aceste cazuri, măsurile procesuale fiind luate prin încheiere, iar Codul de procedură penală neavând o dispoziţie care să interzică dreptul de recurs sau să prevadă atacarea cu un recurs separat şi imediat, ele sunt supuse unui recurs o dată cu fondul. Când însă măsura internării medicale a fost confirmată printr-o încheiere, pe baza avizului comisiei medicale (art. 162 alin. ultim), precum şi atunci când prin încheiere s-a admis sau s-a respins plângerea îndreptată împotriva luării sau aplicării măsurii asiguratorii [art. 168 alin. (2)], încheierea este supusă unui recurs separat de hotărârea asupra fondului. d) Încheierile date de prima instanţă în căile de atac extraordinare şi în procedurile de executare, care redeschid judecata în fond sau o pregătesc. Astfel, în cadrul procedurii de revizuire, încheierea de admitere în principiu [art. 403 alin. (3)] este supusă recursului numai o dată cu sentinţa pronunţată după examinarea în fond a revizuirii1. e) Încheierile date în cursul judecăţii, care pregătesc o sentinţă de restituire a cauzei la procuror. Deşi regula prevăzută în art. 3851 alin. (2) actual are în vedere atacarea cu recursul a încheierilor numai o dată cu fondul, ceea ce presupune o sentinţă prin care se soluţionează cauza, aceeaşi raţiune impune aplicarea acestei reguli şi în cazul în care se pronunţă o sentinţă în care prima instanţă se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza. Luând ipoteza că instanţa a dispus din oficiu, cu toată opunerea procurorului prezent în judecată, extinderea procesului penal pentru noi fapte penale sau pentru noi persoane, contrar dispoziţiilor art. 336, art. 337, şi a dispus apoi, prin sentinţă, trimiterea întregii cauze la parchet pentru completarea urmăririi penale, recursul procurorului împotriva sentinţei de dezînvestire trebuie considerat ca îndreptat şi împotriva încheierii de extindere a procesului penal pentru noi fapte pena-le sau pentru noi persoane, care a constituit temeiul pentru dezînvestirea instanţei. O asemenea soluţie îşi găseşte baza legală în art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., care prevede, fără nici o restricţie, că recursul declarat împotriva sentinţei (care poate fi şi de dezînvestire) se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor. f) Încheierile date de prima instanţă după ce s-a soluţionat cauza prin sentinţă, dar în legătura cu sentinţa. Prin încheiere se poate dispune îndreptarea erorilor materiale evidente din cuprinsul sentinţei penale, la

1 Încheierea de admitere, în principiu, a contestaţiei în anulare [art. 386 lit. a)-c)], aparţinând instanţei de recurs (art. 391), nu este supusă recursului.

334

cererea celui interesat ori din oficiu; în vederea îndreptării erorii, părţile pot fi chemate spre a da lămuriri; despre îndreptarea efectuată, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, după caz, întocmeşte un proces-verbal sau o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul actu-lui corectat (art. 195) ori a omisiunilor vădite atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, apărători drept cheltuieli judiciare, precum şi cererile de restituire a lucruri-lor sau de ridicare a măsurilor asiguratorii (art. 196). Aceste încheieri, care se dau după pronunţarea şi redactarea sentinţei, dar care se referă la chestiuni ce trebuiau soluţionate prin sentinţă, fac parte din aceasta. Recursul declarat împotriva sentinţei este considerat declarat şi împotriva acestor încheieri, cu toate că încheierile nu fuseseră avute în vedere în momentul declarării recursului, nefiind încă pronunţate. Partea care declară recurs împotriva sentinţei atacă şi încheierile date ulterior, dacă, prin modificările aduse sentinţei, prima instanţă a depăşit limitele prevăzute în art. 195 şi art. 196 C. proc. pen., cu privire la îndreptarea erorilor materiale evidente ori a omisiunilor vădite, adăugând dispoziţii noi, inexistente în dispozitivul iniţial. B) Încheierile ce pot fi atacate cu un recurs separat şi judecat imediat, înainte de soluţionarea cauzei prin sentinţă. Când este cazul, legea admite ca unele încheieri, care au un anumit caracter autonom faţă de sentinţă, să fie supuse unui recurs separat, care să fie judecat înainte de a se soluţiona fondul cauzei prin sentinţă.

Potrivit reglementării actuale, hotărârile de dezinvestire pronunţate de prima instanţă sunt sentinţe, astfel încât nu fac parte din categoria încheierilor susceptibile de recurs separat. Intră în această categorie încheierile prin care s-a suspendat cursul procesului şi încheierile prin care s-a dispus asupra unor măsuri procesuale şi a modului de aplicare a lor. În situaţia declarării recursului împotriva unor astfel de încheieri, dosarul se înaintează imediat la instanţa de recurs, spre judecare şi soluţionare a recursului împotriva încheierii, judecata asupra fondului amânându-se între timp.

a) Încheierile privind măsurile preventive. După 1989, s-au modificat prevederi-le art. 1403 şi art. 141 C. proc. pen., astfel încât s-a extins sfera încheierilor supuse unui recurs separat şi precizându-se încheierile privind măsurile preventive care nu pot fi atacate cu un astfel de recurs.

În timpul urmăririi penale (art. 1403), învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot declara recurs separat împotriva încheierii prin care judecătorul dispune, luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea,

335

încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive, precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă. Recursul se poate face la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.Încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac; o asemenea încheiere nu poate fi atacată cu recurs separat. În cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, inculpatul şi procurorul pot ata-ca cu recurs separat încheierea prin care s-a dispus: luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive [art. 141 alin. (3)]; menţinerea măsurii preventive [art. 160b alin. (3), art. 3001 alin. (3)]. Încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel a respins cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac. Deoarece şi liberarea provizorie sub control judiciar (art. 1601) şi pe cauţiune (art. 1605 ) sunt considerate măsuri preventive [art. 136 alin. (2)], încheierile prin care s-a admis ori s-a respins de către instanţa de judecată cererea de liberare provizorie poate fi atacată cu recurs separat de către învinuit sau inculpat ori de procuror [art. 1609 alin. (1)]. De asemenea, se poate declara separat recurs şi împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii [art. 16010 alin. (4)]. b) Încheierile prin care a fost suspendată judecata. În actuala reglementare a chestiunilor prealabile prima instanţă nu mai are dreptul de a întrerupe judecata penală în vederea rezolvării de către instanţa civilă a unei astfel de chestiuni, în cazul în care s-ar dispune în mod abuziv, printr-o încheiere, întreruperea judecăţii penale pentru rezolvarea în prealabil, de către instanţa civilă a unei chestiuni de altă natură decât cea penală, o astfel de încheiere ar putea fi desfiinţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care are competenţa de a rezolva cazurile în care cursul normal al justiţiei este întrerupt [art. 29 pct. 5 lit. c) C. proc. pen.], (cererile de strămutare). c) Încheierile privind măsurile asiguratorii. Împotriva măsurii asiguratorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, părţile, respectiv învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană interesată se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal, pentru a se verifica legalitatea măsurii luate [art. 168 alin. (1)]. În acest mod, se deschide o procedură adiacentă judecăţii fondului cauzei, prin care se rezolvă o plângere referitoare la o măsură procesuală.

336

d) Încheieri prin care se confirmă măsura provizorie a internării medicale. Măsura de siguranţă a internării medicale se poate lua, în mod provizoriu, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, atunci când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate art. 114 C. pen., măsura urmând a fi confirmată, pe baza avizului comisiei medicale, care trebuie comunicat instanţei în termen de 45 de zile de la sesizarea comisiei (art. 162). Confirmarea internării medicale, poate fi atacată cu recurs separat. Instanţa de recurs, trebuie să verifice imediat legalitatea măsurii internării medicale, măsură care impune privarea de libertate a celui în cauză. 3.1.2. Încheieri care nu pot fi atacate cu recurs.

a) Încheierile prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea sau s-a admis recuza-rea nu sunt supuse nici unei căi de atac art. 52 alin. (6). Singura ipoteză în care, în materia recuzării, încheierile pot fi atacate cu recurs este aceea în care cererea de recuzare a fost respinsă. b) Încheierile prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra strămutării nu sunt supuse nici unei căi de atac art. 60 alin. (5).

c) Încheierile prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra cererilor de desemnare a unei instanţe pentru judecarea cauzei art. 611

alin. (4).d) Încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi

penale, revoca-rea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac art. 1403 alin. (1). e) Încheierile prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac art. 141 alin. (1). f) Încheierile de înlocuire ori de reconstituire a dosarului ori înscrisului judiciar dispărut. Instanţa dispune, prin încheiere, după caz, înlocuirea sau reconstituirea dosarului sau înscrisului dispărut. Încheierea instanţei se dă fără citarea părţilor, afară de cazul când instanţa consideră necesară chemarea acestora. Această încheiere nu este supusă nici unei căi de atac (art. 509). 3.1.3. Atacarea cu recurs a încheierilor pronunţate de instanţa de apel. În cursul judecăţii în apel pot fi luate, prin încheiere, măsuri pentru buna desfăşurare a judecăţii şi soluţionarea cauzei în conformitate cu legea şi adevărul. Încheierile date de instanţa de apel pot fi atacate cu recurs numai o dată cu decizia recurată. Recursul declarat împotriva deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea deciziei.

337

De la regula atacării cu recurs numai o dată cu decizia recurată, există excepţia cazurilor când, potrivit legii, încheierile pot fi atacate separat cu recurs art. 3851 alin. (2) C. proc. pen. Încheierile care pot fi atacate cu recurs numai o dată cu decizia recurată, sunt, în principiu, aceleaşi încheieri date de prima instanţă care pot fi atacate cu recurs, cu particularităţile pe care le impune judecata în apel. În apel nu se poate dispune extinderea acţiunii penale şi a procesului penal (art. 335-337 C. proc. pen.), pentru că s-ar înlătura cel de-al doilea grad de jurisdicţie în fond.

Admiterea în principiu a cereri de revizuire nu se poate dispune decât de instanţa competentă să judece revizuirea, care este prima instanţă de judecata, art. 403 alin. (3) C. proc pen., prevede că, instanţa, în baza celor constate, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire, sau prin sentinţă, respingerea acesteia. Pot fi atacate cu recurs separat şi judecat imediat aceleaşi categorii de încheieri examinate la recursul împotriva încheierilor primei instanţe de judecată, în aceleaşi condiţii:- încheierea privind luarea, înlocuirea, revocarea, încetarea de drept şi menţine-rea măsurilor preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă [art. 141 alin. (1)] a unor măsuri asiguratorii, cele privind suspendarea judecăţii şi confirmarea internării medicale, atunci când sunt pronunţate de instanţa de apel. Aceste măsuri sunt luate, de regulă, de prima instanţă, ceea ce dă o particularitate instanţei de apel, prin numărul redus de încheieri pe care le pronunţă aceasta. Sunt cazuri în care aceste măsuri trebuie luate de instanţa de apel, cum ar fi luarea sau revocarea măsurii preventive, confirmarea internării medicale a inculpatului, dacă măsura a fost luată în cursul judecăţii în apel, din cauza bolii grave de care suferă inculpatul. - încheieri prin care s-a dispus de către instanţa de apel suspendarea judecăţii cauzei, în conformitate cu art. 303 când inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la judecată; suspendarea judecăţii în caz de extrădare activă, potrivit art. 3031 C. proc. pen. Încheierile sunt supuse unui recurs separat, dar judecat după ce s-a soluţionat apelul prin decizie, dacă încheierile date de instanţa de apel se referă la cheltuielile judiciare sau indemnizaţiile martorilor, interpreţilor, experţilor ori a apărătorilor şi cu privire la măsurile care au vătămat interese legitime ale oricărei persoane. Nu sunt atacabile pe nici o cale de atac, încheierile date de instanţa de apel, prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea ori s-a admis recuzarea judecătorului, procurorului sau grefierului (art. 52 alin. ultim C. proc. pen).

338

3.2. SentinţeleSentinţele prin care se soluţionează cauza sunt, de regulă, supuse

apelului, acestea pot fi atacate cu recurs numai în situaţia în care nu este deschisă calea de atac a apelului. Prin aceasta se asigură un control judecătoresc integral asupra hotărârilor de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.

Pot fi atacate cu recurs atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei. De asemenea, este posibilă atacarea separată cu recurs a laturii penale sau a laturii civile a cauzei.

Conform prevederilor art. 3851 C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs următoarele categorii de sentinţe: a) sentinţele pronunţate de judecătorii;

b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare;c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;d) sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie;e) sentinţele privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a

acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; f) deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; g) sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, afara de cazul când legea prevede altfel, precum şi cele privind reabilitarea; h) sentinţele de dezînvestire pronunţate de judecătorii, tribunale şi curţi de apel, civile şi militare, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, când au judecat în prima instanţă. Deşi textul art. 3851 nu se referă la aceste sentinţe de dezînvestire, atacarea lor cu recurs decurge din dispoziţiile art. 332 alin. (4), care prevăd că sentinţele de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăriri penale pot fi atacate cu recurs de către procuror şi de orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre. Pentru aceeaşi raţiune, deşi nu se prevede în mod expres, pot fi atacate cu recurs şi sentinţele de dezînvestire pronunţate în temeiul art. 300 alin. (2), deoarece şi în aceste cazuri se dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea actului de sesizare a instanţei.1

De exemplu: neregularitatea actului de sesizare; sentinţă de restituire a cauzei la procuror. Hotărârea instanţei de fond prin care se dispune restituirea dosarului la procuror în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. pen., în

1 Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2008, p. 814.

339

vederea refacerii actului de sesizare, este supusă căii de atac a recursului, în termen de 3 zile, potrivit art. 332 alin. (4) C. proc. pen1.

Nu sunt supuse recursului sentinţele care sunt susceptibile de apel.Aceasta înseamnă că nu se poate recurge la o cale de atac, trecând sau

sărind peste alta (omissio medio), care legal are prioritate. Nu se poate face recurs, omiţând apelul, dacă hotărârea este susceptibilă de apel (art. 3851

alineatul ultim). Conform art. 3851 alin. (4), ,,nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 362 nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac. Persoanele prevăzute în art. 362 pot declara recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, chiar dacă prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu privire la această modificare”.

3.3. Deciziile Caracteristic în reglementarea actuală a recursului este consacrarea sa ca a doua cale de atac ordinară, după apel. Recursul se îndreaptă, în primul rând, împotriva hotărârilor penale pronunţate de instanţele de apel, deci de acele instanţe care au judecat în prima cale de atac ordinară. Potrivit art. 3851 lit. e), sunt supuse recursului deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, tribunalele militare teritoriale, curţile de apel şi Curtea Militară de Apel. Deciziile date de aceste instanţe, judecând în apel, sunt susceptibile de recurs. Acestea sunt atât deciziile care soluţionează fondul cauzei în apel, asigurându-se un control de drept în recurs asupra hotărârilor de condamnare, de achitare, sau de încetare a procesului penal, cât şi deciziile prin care se soluţionează, în apel, orice cerere introdusă pe baza unor dispoziţii legale referitoare la punerea în executare a hotărârilor penale. De exemplu, deciziile instanţei de apel pronunţate în cazul cererii de amânare sau întrerupere a executării pedepsei, ori în privinţa unor schimbări necesare în exercitarea unor hotărâri sau în rezolvarea unor incidente ce se pot ivi în cazul punerii în executare a unor a unor măsuri de siguranţă sau educative; şi cele pronunţate în unele căi extraordinare de atac (contestaţia în anulare, în cazul prevăzut de art. 386 lit. d) ,,când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă”, dacă ultima hotărâre a rămas definitivă la prima instanţă, şi revizuirea). De asemenea, anterior

1 Î.C.C.J., Secţiile Unite, dec. nr. XXVIII din 16 apr. 2007, M. Of. nr. 570 din 29 iulie 2008, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Luciana Mera şi Lucia Rog, Ed. Hamangiu, p. 17.

340

modificărilor intervenite prin Legea nr. 356/2006, au fost supuse recursului şi deciziile pronunţate de instanţa de apel în rezolvarea cererii de reabilitare1.

Decizia prin care s-a admis apelul inculpatului poate fi atacată cu recurs de către procuror, decizia prin care s-a admis apelul procurorului şi s-a agravat situaţia incul-patului, poate fi atacată cu recurs de către inculpat. Procurorul poate ataca cu recurs orice hotărâre pronunţată în instanţa de apel; procurorul poate declara recurs şi împotriva hotărârii instanţei de apel prin care s-a admis apelul declarat de una din părţi şi s-a schimbat sau modificat hotărârea primei instanţe, chiar dacă nu declarase apel în cauză, fiind interesat în revenirea la soluţia pe care o acceptase prin neapelare.Sunt susceptibile de recurs deciziile instanţei de apel care, constatând existenţa vreuneia din situaţiile arătate în art. 332 alin. (2), dispun restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale. Faţă de dispoziţia care permite ca şi instanţa de apel să dispună restituirea cauzei la procuror, decizia dată în acest sens este o decizie de desesizare, care, în înţelesul art. 332 alin. (3), poate fi atacată cu recurs.

Nu sunt supuse recursului următoarele decizii:a) deciziile prin care s-a luat act de retragerea apelului, dacă legea

prevede această cale de atac; b) deciziile instanţei de recurs; De exemplu, hotărâre definitivă. Recurs. Inadmisibilitate. Căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti se exercită în condiţiile legii, astfel că este inadmisibil un nou recurs formulat împotriva deciziei pronunţată de către instanţa de recurs2.

c) deciziile instanţei supreme în soluţionarea recursului în interesul legii; d) deciziile care au soluţionat contestaţiile în anulare de competenţa instanţei de recurs; de exemplu, decizia de respingere ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare este definitivă, legea neprevăzând posibilitatea atacării acesteia cu apel sau recurs3; e) deciziile prin care au fost soluţionate conflicte de competenţă; Conform art. 3851 alin. (4), persoanele prevăzute în art. 362 pot declara recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă şi 1Reabilitare. Cale de atac. Hotărârea pronunţată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006. Recurs. C. proc. pen., art. 3851 alin. (1) lit. f). Dispoziţiile art. 501 C. proc. pen. se interpretează în sensul că hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse atât apelului, cât şi recursului, iar hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a acestei legi sunt supuse numai căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art. 3851 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. (Î.C.C.J., Sec. Unite, dec. nr. XXXIV din 7 mai 2007, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Luciana Mera şi Lucia Rog, Ed. Hamangiu, 2009, p. 9).2 C.A. Bucureşti, Secţia I pen., dec. nr. 930 din 14 iunie 2007, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Luciana Mera şi Lucia Rog, Ed. Hamangiu, 2009, p. 1.3 C.A. Bucureşti, Sec. I pen., dec. nr. 1003 din 28 iun 2007, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Luciana Mera şi Lucia Rog, Ed. Hamangiu, 2009, p. 5.

341

numai cu privire la această modificare. Astfel, prin această reglementare se urmăreşte prevenirea repetării unor greşeli săvârşite de unele instanţe de recurs, care au considerat că părţii care nu a folosit calea apelului îi este întotdeauna interzis accesul la recurs, chiar dacă situaţia acesteia s-a agravat, ca efect al apelului făcut de procuror sau de celelalte părţi. În practica judiciară s-a apreciat că, în condiţiile în care sentinţa primei instanţe a fost modificată ca urmare a apelului declarat numai de inculpat, acesta este singurul îndreptăţit să declare recurs atât împotriva sentinţei cât şi împotriva deciziei. Procurorul va putea exercita calea de atac a recursului numai contra deciziei şi numai cu privire la modificările pe care aceasta le-a adus sentinţei. De asemenea, în cazul în care inculpatul condamnat nu foloseşte apelul, iar în apelul procurorului se modifică numai durata pedepsei închisorii şi modalitatea executării acesteia, în sensul majorării pedepsei şi înlăturării suspendării executării, recursul inculpatului poate fi examinat numai sub aceste două aspecte, iar nu cu privire la existenţa vinovăţiei care este definitiv stabilită1.

Exemplu: apel exercitat numai în ceea ce priveşte latura civilă; recurs asupra laturii penale; inadmisibilitate. Partea civilă care a exercitat apelul numai cu privire la latura civilă nu poate ataca cu recurs sentinţa referitor la soluţia dată laturii penale. Ca atare, este inadmisibil recursul părţii civile privind încadrarea juridică dată faptei şi pedeapsa aplicată inculpatului, dacă în apel a cerut numai majorarea despăgubirilor civile, deoarece soluţia dată laturii penale a rămas, prin neapelare, definitivă2.

Decizia prin care instanţa de apel a desfiinţat sentinţa pronunţată de prima instanţă şi a dispus rejudecarea cauzei poate fi atacată cu recurs, inclusiv sub aspectul legalităţii menţinerii măsurii arestării preventive. În cazul în care constată că menţinerea măsurii arestării preventive în cursul judecăţii a fost dispusă cu încălcarea prevederilor legale referitoare la publicitatea şedinţei de judecată, instanţa de recurs casează decizia instanţei de apel sub acest aspect şi dispune revocarea arestării preventive, în temeiul art. 139 alin. 2, putând lua faţă de inculpaţi măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara3.

4. Titularii dreptului de recurs

Potrivit art. 3852, pot face recurs persoanele arătate în art. 362, care se aplică în mod corespunzător.1 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, parte specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 349.2 Î.C.C.J., Sec. pen., dec. nr. 2403, din 11 apr 2005, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Luciana Mera şi Lucia Rog, Ed. Hamangiu, p. 28–30.3 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5661/2007, I. Neagu, Tratat de procedură penală, 2009 , p. 350.

342

În doctrină s-a subliniat, că pentru a putea declara recurs de către persoanele autorizate de lege, acestea trebuie să îndeplinească în principiu două importante condiţionări: a) să fi avut calitatea de parte în cauză în momentul când s-a pronunţat hotărârea care face obiectul recursului; b) titularul să aibă un interes real în exercitarea căii de atac şi în obţinerea pe calea casării a unei alte hotărâri. Aceste condiţionări se aplică în mod corespunzător şi procurorului1.Titularii dreptului de recurs sunt:

a) Procurorul, în latura penală şi civilă;Procurorul este un titular cu drepturi depline în exercitarea recursului

prin sfera hotărârilor pe care le poate ataca şi prin devoluţia pe care o provoacă. Procurorul poate declara recurs în toate situaţiile în care legea prevede posibilitatea ca o hotărâre judecătorească să poată fi atacată cu recurs, chiar dacă acest drept nu le este recunos-cut altor titulari. Procurorul poate declara recurs, fie că a participat, fie că nu a participat la judecata în primă instanţă, atât în cauzele în care procesul penal a fost pornit din oficiu, cât şi în cauzele în care începerea urmăririi s-a dispus pe baza plângerii prealabile a persoanei vătămate. Recursul procurorului devoluează ambele laturi ale procesului, respectiv latura penală şi civilă, precum şi orice chestiuni adiacente,măsuri preventive, măsuri asiguratorii, suspendarea judecăţii, confirmarea internării medicale, chiar şi în legătură cu dispoziţiile care au afectat pe martori, experţi, interpreţi, apărători sau alte persoane, dacă acestea nu au declarat recurs. În art. 363 alin. (2) C. proc. pen., la care face trimitere art. 3853 alin. (2), se prevede că, atunci când procurorul nu a participat la judecată, instanţa este obligată să trimită dosarul procurorului în vederea exercitării dreptului de recurs. Recursul procurorului poate promova o reexaminare a cauzei în favoarea sau în defavoarea oricăreia din părţile din proces, adică, pe de o parte, orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi, pe de altă parte, nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Atunci când o hotărâre judecătorească nu corespunde legii şi adevărului, procurorul are nu numai dreptul de a face recurs, ci şi îndatorirea de a proceda în acest mod. Prin legea nr. 356/2006 s-a modificat art. 362 alin. (1) lit. a) privitor la apel, precum şi art. 3852 privitor la recurs, în sensul că ,,apelul procurorului în ce priveşte latura civilă este inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepţia cazurilor în care acţiunea civilă se exercită din oficiu”. Prin urmare, recursul procurorului devoluează latura civilă a cauzei condiţionat de:1 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, parte specială, vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994, p. 290.

343

- existenţa recursului părţii civile, dacă soluţia este în defavoarea acesteia; - existenţa recursului inculpatului şi al părţii responsabile civilmente, dacă solu-ţia este în defavoarea acestora;

- acţiunea civilă se exercită din oficiu, deoarece prejudiciul s-a produs unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu această capacitate restrânsă [art. 17 alin. (1) şi art. 18 alin. (2)].

Procurorul are dreptul de a ataca hotărârea penală în latura civilă fără a fi condi-ţionat de exercitarea căii de atac de către partea interesată. Exercitarea recursului cade în competenţa procurorului din parchetul de pe lângă instanţa care a pronunţat hotă-rârea ce urmează a fi atacată. Potrivit art. 209 alin. (41) şi (42), procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuţiile procurorului din parchetul inferior, în cauzele preluate din competenţa acestora, astfel încât recursul poate fi exercitat şi de un procuror din parchetul ierarhic superior. Atacarea cu recurs a hotărârii prin care au fost însuşite concluziile procurorului de şedinţă, de către instanţa de judecată, acest drept îi revine prim-procurorului parchetului din care face parte procurorul de şedinţă sau procurorul ierarhic superior.

În procesul penal procurorul îşi exercită rolul activ în vederea aflării adevăru-lui şi a respectării dispoziţiilor legale.

b) Inculpatul, în latura penală şi în latura civilă; poate fi atacată cu recurs şi o hotărâre de achitare sau de încetare a procesului penal, dacă s-au luat împotriva sa măsuri de siguranţă, a fost obligat la plata reparaţiilor civile sau la cheltuieli judiciare. De asemenea, inculpatul poate ataca cu recurs şi hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal, dar în legătură cu temeiurile pentru care s-au pronunţat aceste soluţii, atunci când există o justificare legitimă pentru aceasta. Împotriva unei încheieri supuse numai recursului, pe lângă procuror are dreptul la recurs şi inculpatul direct interesat în atacarea lor, cum ar fi, încheieri privitoare la măsurile preventive, la măsura de siguranţă a internării medicale. De asemenea, potrivit art. 332 alin. (4), sentinţele de desesizare a instanţei pot fi atacate cu recurs de către inculpat. Inculpatul declară recursul personal sau prin mandatar special. Aşadar, pentru inculpat pot declara recurs şi substituţii procesuali pe care legea îi prevede.

b) Partea vătămată, în ce priveşte latura penală; Părţii vătămate i se recunoaşte dreptul de recurs în orice cauză în care a participat, fără deosebire dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare la plângerea prealabilă sau din oficiu. Cum partea vătămată poate cumula şi calitatea de parte civilă, în acest caz recursul său se referă şi la latura civilă a

344

cauzei. Partea vătămată poate exercita calea de atac şi împotriva încheierilor, afară de cele pentru care legea limitează calea de atac numai la anumite părţi, cum sunt încheierile privind măsurile preventive.

c) Partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în latura civilă şi latura penală; constituite în aceste calităţi, pot declara recurs în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Iniţial, în redactarea din 1968 a Codului de procedură penală, se prevedea că apelul şi recursul părţii civile şi al părţii responsabile civilmente privesc doar latura civilă a cauzei. S-a acceptat, însă, ca urmare a caracterului autonom al căii de atac ordinare exercitate de partea civilă sau de partea responsabilă civilmente, că în apelul şi recursul acestora se poate examina cauza şi sub aspectele penale ale hotărârii atacate, rămase definitive prin neapelare sau nerecurare de către inculpat şi procuror, dacă de modul cum au fost soluţionate acestea depinde rezolvarea acţiunii civile.

Prin legea nr. 356/2006 s-au modificat dispoziţiile art. 362 alin. (1), în sensul că apelul (recursul) părţii civile şi al părţii responsabile civilmente priveşte atât latura penală, cât şi latura civilă a procesului penal. Depinde de voinţa părţii civile şi a părţii responsabile civilmente limitele în care atacă o hotărâre judecătorească. Partea civilă care, prin cererea de recurs declară că este greşită hotărârea atacată în ce priveşte soluţionarea laturii civile a cauzei, îşi limitează calea de atac numai la această latură, iar instanţa este sesizată numai în aceste limite. Având de soluţionat un recurs al părţii civile, care apelase hotărârea primei instanţe numai cu privire la soluţionarea laturii civile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că este inadmisibil, în această situaţie, recursul declarat de partea civilă cu privire la soluţionarea laturii penale1.

Potrivit art. 24, partea civilă este persoana vătămată care exercită acţiunea civilă, iar partea responsabilă civilmente este persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii, pentru pagubele produse prin infracţiunea săvârşită de inculpat. În baza art. 301 alin. (3), partea civilă poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în măsura în care acestea au legătură cu pretenţiile sale civile. Atacarea cu recurs de către partea civilă şi partea responsabilă civilmente a laturii penale a cauzei poate fi, în conformitate cu legea, numai în măsura în care modul în care a fost soluţionată latura penală are consecinţe asupra soluţionării laturii civile a cauzei. Dreptul la recurs al părţii responsabile civilmente este autonom faţă de acelaşi drept al inculpatului, fiind exercitabil chiar dacă inculpatul nu înţelege să declare recurs.

1 Î.C.C.J., dec. nr. 2403/2005, în Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2005, Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2008, p. 763.

345

În cazul decesului al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente, moştenitorii acestora, introduşi în proces, devin titulari ai dreptului de recurs. În cazul în care părţile sunt persoane juridice, acest drept revine persoanei juridice succesoare sau lichidatorilor introduşi în cauză. Când inculpatul a decedat, în legătură cu acţiunea civilă sunt introduşi în cauză moştenitorii acestuia care au acceptat succesiunea.

d) Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora;

Martorul, expertul, interpretul care nu sunt mulţumiţi de modul cum s-a soluţionat cererea lor cu privire la cheltuielile pe care le-au făcut cu ocazia prezentării la proces şi la retribuţia care li se cuvenea, potrivit legii (art.190), la instanţa de recurs se poate constata că în mod greşit a fost soluţionată cererea privind restituirea acestor cheltuieli sau plata retribuţiei cuvenite, pronunţându-se soluţiile corespunzătoare.

Aceste persoane nu pot ataca soluţia de fond a cauzei, dată în latura penală sau civilă, ci numai acea parte din hotărâre care nu a soluţionat şi chestiunea cheltuielilor judiciare, ce se cuveneau acestor persoane chemate la judecată, ori acea dispoziţie care a rezolvat netemeinic şi nelegal cererea de a se acorda cheltuieli judiciare corespunzătoare probelor efectuate. Potrivit art. 190 C. proc. pen. ,,martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor”.

De exemplu, recurs exercitat de către martor. Limitele efectului devolutiv. C. proc. pen., art. 3852. În recursul declarat de către martor, instanţa poate să cenzureze hotărârile din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. Numai în limitele prevăzute de art. 3852 raportat la art. 362 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., respectiv numai în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite acestuia1.

Apărătorul vreuneia din părţi, căruia nu i s-a acordat de către instanţă onorariul cuvenit ca apărător din oficiu, poate declara recurs pentru schimbarea soluţiei greşite care s-a dat, cerând obligarea la plata onorariului ce i se cuvine, apărătorul acţionează în numele şi interesul său propriu, nu al părţii căreia i-a acordat asistenţă juridică. Când se referă la onorariul ce nu i s-a acordat, apărătorul acţionează ca titular al dreptului de recurs.

e) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei;

1 C.A. Bucureşti, Sec. a II-a pen., dec. nr. 474 din 14 martie 2002, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Luciana Mera şi Lucia Rog, Ed. Hamangiu, p. 52.

346

Pentru aceste persoane se cere îndeplinirea a trei condiţii: - să nu fie parte în proces, căci partea este titular al dreptului de recurs ca parte în proces privind soluţia de fond a cauzei; nu se exclud persoanele care erau abilitate să fie părţi în proces, dar intervenţia lor a fost respinsă, precum şi cele care au avut calitatea de părţi dar au pierdut-o între timp şi nu atacă fondul cauzei.

- aceste persoane nu pot ataca fondul cauzei – soluţia de condamnare, de achita-re sau de încetare a procesului penal, ci doar acele măsuri şi acte ale instanţei cu privire la chestiuni adiacente fondului: măsuri procesuale preventive, de siguranţă, asiguratorii, cheltuieli judiciare, amenzi judiciare.

- se cere ca măsura sau actul instanţei să fi produs o vătămare, de natură directă şi personală, dar care nu decurge din soluţia de fond a cauzei privind părţile din proces.

În afară de procuror, pentru celelalte persoane recursul poate fi declarat de către reprezentantul legal şi apărător, iar pentru inculpat şi de soţul acesteia.

De exemplu, recursul declarat de apărătorul inculpatului decedat. Admisibilitate. Recursul declarat de apărătorul inculpatului decedat este admisibil, întrucât în acest caz apărătorul exercită calea de atac, potrivit art. 3852 raportat la art. 362 alin. (2) C. proc. pen., în calitate de apărător, pentru inculpatul decedat, iar nu ca reprezentant al acestuia1.

Recurs declarat de mama inculpatului. Inadmisibilitate. Dispoziţiile art. 362 alin. ultim C. proc. pen., potrivit cu care calea de atac pentru inculpat poate fi promovată şi de soţul acestuia, nu pot fi extinse şi cu privire la alte persoane, astfel că recursul declarat de mama inculpatului major este inadmisibil2.

Titularii recursului menţionaţi mai sus, pot declara recurs împotriva deciziilor pronunţate în apel, potrivit art. 3851 alin. (4), chiar dacă nu au folosit calea de atac a apelului, însă numai dacă prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu privire la această modificare.

5. Termenul de recurs

Potrivit art. 3853 alin. (1), termenul de recurs este de 10 zile (termenul general), dacă legea nu dispune altfel. Acest termen este un termen comun pentru căile de atac,deci şi pentru recurs.1 Î.C.C.J., Sec. pen., dec. nr. 1257 din 25 feb 2006, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Luciana Mera şi Lucia Rog, Ed. Hamangiu, 2009, p. 48.2 Î.C.C.J., dec. nr. 395 din 19 ian 2005, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Luciana Mera şi Lucia Rog, Ed. Hamangiu, p. 50.

347

Împrejurarea că pentru recurs funcţionează acelaşi termen ca pentru apel consti-tuie un factor de simplificare a formelor procedurale, care nu obligă pe justiţiabili la reţinerea unor intervale de timp diferite de natură a îngreuna folosirea căilor de atac1.

Termenul de recurs este un termen legal şi imperativ, nerespectarea lui atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de recurs şi nulitatea declaraţiei de exercitare a căii de atac ordinare, ca tardivă [art. 185 alin. (1) C. proc. pen], respectiv declaraţia recursului nu poate fi făcută prematur, înainte de a se naşte dreptul de recurs prin pronunţarea hotărârii ce trebuie atacată, dar nici după împlinirea duratei de timp prevăzute de lege, deoarece în acest caz, declararea recursului devine tardivă.

De exemplu, necesitatea efectuării de verificări privind tardivitatea recursului. Lipsa menţiunii datei la care a fost primită cererea de recurs la instanţa a cărei hotărâre se atacă nu determină respingerea recursului ca tardiv formulat, în absenţa unor verificări temeinice a împrejurărilor în care cererea a fost primită şi fără a se stabili cu certitudine că a fost depusă după expirarea termenului de recurs2.

În ceea ce priveşte data la care începe să curgă termenul de recurs, se prevăd mai multe situaţii. Conform art. 363 C. proc. pen., pentru procuror, termenul curge de la pronunţare; pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, termenul curge de la pronunţare. De exemplu, ca regulă, termenul începe să curgă de la data pronunţării hotărârii, considerându-se că atât procurorul care a participat la şedinţa de judecată, cât şi părţile prezente la dezbaterile judiciare sau la pronunţare cunosc hotărârea pronunţată şi pot astfel aprecia dacă este sau nu cazul să exercite calea de atac ordinară3.

Când procurorul nu a participat la dezbaterile judiciare de la judecătorie în baza art. 315, termenul de recurs începe să curgă de la data înregistrării la parchetul din care face parte a adresei prin care i se trimite dosarul spre verificare în vederea exercitării dreptului de recurs, potrivit art. 363 şi 3853.

Pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, precum şi pentru inculpatul deţinut ori pentru inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, ori pentru inculpatul internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit la pronunţare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii [art. 363 alin. (2)].1 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994, p. 291.2 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2003 din 17 aprilie 2003, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Luciana Mera şi Lucia Rog, Ed. Hamangiu, 2009, p. 57. 3 Î.C.C.J., Secţia penală, dec. nr. 1257/2006, Jurisprudenţa secţiei penale, 2006, p. 170.

348

De exemplu, inculpat care a lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare. Reprezentarea de către apărător. Consecinţe. Termenul de declarare al recursului pentru inculpatul care a lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, chiar dacă a fost reprezentat de apărător, curge de la data când i s-a comunicat hotărârea1. De la data comunicării curge termenul de recurs pentru inculpatul care a fost prezent la dezbateri, dar a lipsit la pronunţare, dacă se află în stare de deţinere, este minor sau se află în vreuna din situaţiile prevăzute în art. 171 alin. (2).

Conform art. 363 alin. (2) ,,după redactarea hotărârii, instanţa este obligată să trimită de îndată dosarul procurorului, iar acesta este obligat să-l restituie după expirarea termenului de apel (recurs)”. Aşadar, dacă se omite a se trimite dosarul la parchet sau de a se comunica părţii lipsă la dezbateri sau la pronunţare o copie după dispozitivul hotărârii, în acest mod, împiedicând curgerea termenului de recurs, procurorul sau partea căreia trebuia să i se facă trimiterea sau comunicarea are dreptul să declare calea de atac ordinară corespunzătoare şi în cazul în care, între timp, a fost soluţionat un recurs declarat de o parte pentru care termenul a început să curgă de la pronunţarea hotărârii2.

Potrivit art. 363 alin. (4), cu trimitere la art. 362 lit. e), pentru martor, expert, interpret şi apărător, recursul poate fi exercitat (declarat) de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Judecarea apelului (recursului) se face numai după soluţionarea cauzei, afară de cazul când procesul a fost suspendat.

Excepţia de la regula termenului general de 10 zile, respectiv pentru unele cazuri urgente, legea reglementează şi un termen de recurs excepţional, mai scurt. Este vorba de termene de 24 de ore, de 3 zile sau 5 zile, după cum urmează:

a) Încheierea prin care judecătorul dispune, în timpul urmăririi penale, luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive, precum şi încheierea de respingere a propunerii de arestare preventivă se poate ataca cu recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă (art. 1403 alin. (1);

b) Încheierea dată în prima instanţă şi în apel prin care se dispune luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a

1 Î.C.C.J., Sec. Unite, dec. nr. XXIX, 9-11-2006, M. Of. nr. 732 din 30 oct 2007, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Luciana Mera şi Lucia Rog, Ed. Hamangiu, p. 59.2 Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed a 2-a, Ed. Hamangiu, 2008, p. 768.

349

măsurii preventive, precum şi încheierea prin care se dispune menţinerea arestării preventive se poate ataca cu recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă (art. 141, art. 146 alin. 12, art. 1491 alin. 13, art. 159 alin. 8, art. 160a alin. 2, art. 160b

alin. 4);c) Încheierea prin care s-a admis ori s-a respins cererea de liberare

provizorie se poate ataca cu recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă (art. 1609 alin. (2); d) Încheierea prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii se poate ataca cu recurs în termen de 24 de ore de la comunicare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă (art. 16010 alin. 4 şi 5);

e) Încheierea de menţinere a arestării inculpatului la primirea dosarului se poate ataca cu recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă art. 3011 alin. (4);

f) Încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei se poate ataca cu recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă art. 303 alin. (3); g) Încheierea prin care s-a dispus suspendarea cauzei în caz de extrădare activă se poate ataca cu recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă art. 3031

alin. (1); h) Împotriva hotărârii de desesizare se poate face recurs de către procuror şi de orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre, în 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă art. 332 alin. (4); dosarul este trimis procurorului imediat după rămânerea definitivă a hotărârii la prima instanţă sau în cel mult 3 zile de la pronunţarea hotărârii de către instanţa de recurs. În cazul în care inculpatul este arestat preventiv, procurorul procedează potrivit dispoziţiilor art. 156 şi 159 [art. 332 alin. (5)].

i) Sentinţele sau deciziile pronunţate potrivit procedurii privind judecarea infracţiunilor flagrante se pot ataca cu apel şi recurs în termen de 3 zile de la pronunţare art. 477 alin. (1);

j) Sentinţa pronunţată în cazul liberării condiţionate se poate ataca cu recurs în termen de 3 zile art. 450 alin. (4);

k) Hotărâri prin care s-au rezolvat propunerile şi cererile privind încetarea executării pedepsei închisorii prin muncă sau de revocare a acestei măsuri se poate ataca cu recurs în termen de 3 zile art. 4501 alin. (2) care face trimitere la art. 450, respectiv dispoziţiile art. 450 alin. (2), (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător;

350

l) Încheierea prin care se dispune luarea ori revocarea unei măsuri preventive împotriva persoanei juridice se poate ataca cu recurs în termen de 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă art. 4795 alin. (6) şi (7); m) Hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu recurs de procurorul general competent şi de persoana extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunţare, la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 54 alin. 8 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală);

n) Hotărârea prin care instanţa se pronunţă cu privire la executarea unui mandat european de arestare poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare (art. 941 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală );

o) Încheierea prin care instanţa dispune transferul de proceduri penale poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă (art. 111 alin. 3 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală );

Potrivit art. 186 C. proc. pen., la calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul menţionat în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul când legea dispune altfel, alin. (1). La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte, alin. (2). Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni, alin. (3). Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează, alin. (4).

Termenul de recurs se socoteşte pe zile libere şi curge potrivit dispoziţiilor le-gale privind curgerea termenului de apel (de la pronunţare, de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului ori de la comunicarea copiei de pe dispozitiv, după caz)1.

În situaţia prevăzută de art. 3853 C. proc. pen. raportat la art. 363 alin. (3) teza I C. proc. pen., pentru partea prezentă la dezbateri termenul de recurs curge de la pronunţare, chiar dacă instanţa a dispus amânarea pronunţării2.

1 I. Neagu, Tratat de procedură penală, partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 355.2Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1405/R din 20 sept 2004, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, L. Mera şi L. Rog, Ed. Hamangiu, p. 74.

351

Termen. Potrivit dispoziţiilor art. 3853 C. pr. pen. raportat la prevederile art. 363 C. pr. pen., termenul de recurs este de 10 zile; pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare termenul curge de la pronunţare. Împrejurarea că vreuna din zilele care compun termenul de recurs sau prima zi a acestui termen ar fi nelucrătoare nu are relevanţă în calculul termenului. Numai în situaţia în care ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare acesta se prorogă până la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează, conform dispoziţiilor art. 186 alin. ultim C. proc. pen1.

Întrucât pierderea termenului de recurs atrage sancţiunea decăderii din drept, au fost instituite două remedii procesuale pentru a tempera această sancţiune, atunci când au existat împrejurări temeinice de împiedicare a exercitării căii de atac ordinare în termenul legal; aceste remedii sunt: repunerea în termen şi recursul peste termen. Dispoziţiile art. 364 şi art. 365 privind repunerea în termen şi apelul peste termen, se aplică în mod corespunzător şi recursului potrivit art. 3853 alin. (2) C. proc. pen.

5.1. Repunerea în termen Partea care nu a reuşit să declare calea de atac ordinară în termenul prevăzut de lege, datorită unor împrejurări ce nu-i sunt imputabile, poate fi repusă în dreptul de recurs din care fusese decăzută după expirarea termenului legal. Trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii:

a) existenţa unei cauze temeinice de împiedicare a declarării recursului în termenul legal, cum ar fi o boală gravă care a înlăturat temporar discernământul părţii sau posibilitatea de acţiune, o inundaţie, o înzăpezire etc.

Pentru admiterea cererii de repunere în termen, este necesar ca întârzierea să fi fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare intervenită înainte, şi nu după împlinirea termenului de recurs2.

Întârzierea în declararea căii de atac trebuie să fie determinată de o cauză temeinică de împiedicare, deci de o împrejurare care să aibă caracterul forţei majore sau a cazului fortuit, adică să exprime o imposibilitate obiectivă a subiectului procesual de a exercita în termen calea de atac. Efectuarea concediului de odihnă nu poate fi con-siderată o cauză temeinică de împiedicare, în sensul dispoziţiilor art. 3853 alin. (2) cu referire la art. 364

1 C.A. Bucureşti, s. II-a pen., dec. 275/1996, R.D.P., nr. 4, Anul III, Oct-Dec, 1996, R.A. ,,M. Of”., Bucureşti, p. 157.2 Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 2604/R din 31 oct 2006, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, L. Mera şi L. Rog, Ed. Hamangiu, p. 97.

352

C. proc. pen., de vreme ce implică şi voinţa titularului şi nu creează o imposibilitate obiectivă de a acţiona1.

b) introducerea declaraţiei de recurs în cel mult 10 zile de la începerea execută-rii pedepsei sau a despăgubirilor civile. Declaraţia de recurs poate fi depusă oricând după expirarea termenului legal de exercitare a căii de atac ordinare, dar nu mai târziu de data arătată, ceea ce înseamnă că nu este necesar să se aştepte începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile pentru a exercita calea de atac.

Repunerea în termen este invocată, la instanţa de recurs, care, în cazul în care o găseşte întemeiată, dispune repunerea în termen, atunci când consideră că recursul declarat după expirarea termenului legal este valabil şi, ca urmare, trece la judecarea recursului.

Prin repunerea în termen, hotărârea atacată, care devenise definitivă la expirarea termenului legal de recurs, îşi pierde acest caracter. În acest sens este şi dispoziţia potrivit căreia, până la repunerea în termen, instanţa de recurs poate suspenda executarea hotărârii definitive, iar după repunerea în termen executarea este anulată ca efect al recursului declarat, considerat în termen.

Când instanţa de recurs admite repunerea în termen, se pronunţă printr-o încheiere pe baza căreia recursul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca făcut în termen. Dacă judecarea şi soluţionarea recursului au loc, la aceeaşi dată cu repunerea în termen, admiterea cererii de repunere în termen se cuprinde în decizia dată asupra recursului. Tardivitatea recursului. Întrucât avea posibilitatea să depună declaraţia de recurs prin poştă ori prin intermediul altei persoane, conform art. 3852

raportat la 362 alin. (2) C. proc. pen., nu poate constitui motiv temeinic de repunere în termen faptul că inculpatul a fost prezent la dezbateri şi la pronunţarea apelului, iar din ziua imediat următoare a plecat în provincie în interes de serviciu. Aşa fiind, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea a respins ca tardiv recursul declarat de inculpat şi la obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat2. De asemenea, deşi cauza de împiedicare a fost temeinică, declararea recursului s-a făcut după expirarea celor 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile, instanţa de recurs respinge repunerea în termen şi, reţinând tardivitatea recursului, îl respinge prin decizie.

1 Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 452/R din 4 apr 2003, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, L. Mera şi L. Rog, Ed. Hamangiu, p. 93.2 C.A. Bucureşti, s. I-a pen., dec. nr. 1992 din 17 sep 2003, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, L. Mera şi L. Rog, Ed. Hamangiu, 2009, p. 84.

353

În cazul respingerii repunerii în termen şi, ca urmare, a recursului introdus după expirarea termenului legal, hotărârea recurată rămâne definitivă la data expirării termenului legal de recurs şi nu la data respingerii recursului [art. 416 pct. 2 lit. a)]1.

3.2. Recursul peste termen Potrivit art. 365 alin. (1) ,,partea care a lipsit la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţare poate declara apel (recurs) şi peste termen, dar nu mai târziu decât 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile”.

Şi la recursul peste termen se cer două condiţii:a) lipsa părţii atât la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţare.

Partea care a declarat recurs peste termen nu trebuie să justifice de ce nu a declarat calea de atac în termen, fiind suficient să se constate că nu a fost de faţă la nici un termen de judecată.

b) declaraţia de recurs peste termen să aibă loc în 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile.

Pentru a nu se folosi recursul peste termen în scopul întârzierii executării hotărârii penale, devenită definitivă prin expirarea termenului legal, recursul peste termen nu are efectul de a suspenda executarea hotărârii atacate, dar instanţa de recurs poate admite o cerere de suspendare provizorie a executării până la soluţionarea căii de atac. Potrivit art. 365 C. proc. pen. ,,apelul (recursul) declarat peste termen nu suspendă executarea” alin. (2); ,,instanţa de apel (recurs) poate suspenda executarea hotărârii penale” alin. (3). Partea care a lipsit de la judecata în primă instanţă şi de la pronunţarea hotărârii, şi care a pierdut termenul legal de recurs, are două posibilităţi de a uza de calea recursului. Când comunicarea hotărârii primei instanţe nu a fost îndeplinită potrivit legii, partea poate face contestaţie la executare, în baza art. 461 lit. a), pe considerentul că hotărârea pusă în executare nu este definitivă şi, după admiterea contestaţiei şi primirea unei noi comunicări, poate declara recurs în termen. Prin admiterea contestaţiei, formele de executare sunt anulate, iar în perioada noului termen de recurs şi pe toată perioada judecăţii recursului operează efectul suspensiv de executare al recursului declarat în termen.

De exemplu, cererea intitulată ,,contestaţie în executare”, în cuprinsul căreia se invocă imposibilitatea de a cunoaşte hotărârea instanţei de apel şi

1 Grigore Gr. Theodoru, Teoria şi practica recursului penal, ed. a 2-a revăzută, Ed. Hamangiu, 2007, p. 176.

354

de a declara recurs în termenul legal, este în realitate un recurs peste termen şi trebuie calificată ca atare1.

Cea de-a doua cale constă în declararea unui recurs peste termen. În acest scop, partea are obligaţia de a introduce un recurs la instanţa a cărei hotărâre se atacă, arătând că beneficiază de dispoziţiile art. 365 şi 3853.

Primind cererea de recurs, prima instanţă o va înainta instanţei de recurs, singura în drept a se pronunţa dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru recursul peste termen.

La cererea părţii recurente sau din oficiu, dacă recursul peste termen ar fi întemeiat şi ar urma să fie admis, instanţa de recurs competentă să judece recursul peste termen poate suspenda executarea pedepsei şi a despăgubirilor civile. Dacă suspendarea nu a fost acordată, judecata recursului peste termen are loc în condiţiile în care hotărârea atacată, fiind definitivă, este în curs de executare.

Instanţa de recurs procedează din oficiu, potrivit art. 300, mai întâi la verificarea actului de sesizare, în sensul dacă recursul este în termen şi admisibil; când termenul legal de recurs este depăşit, instanţa are obligaţia de a verifica dacă nu se află în faţa unui recurs peste termen.

Atunci când se constată că partea care a declarat recurs avea dreptul să-l declare şi peste termen, iar limita maximă de timp nu a fost depăşită, instanţa consideră că sesizarea sa este valabilă şi trece la judecarea recursului.

La recursul peste termen, după ce s-a constatat că îndeplineşte condiţiile legale, hotărârea atacată se menţine definitivă şi rămâne executorie, dacă nu s-a dispus, în prealabil, suspendarea executării ei. Judecarea recursului se face, apoi, potrivit dispoziţiilor legale pentru recursul declarat în termen. Numai în caz de casare2 hotărârea îşi pierde caracterul definitiv şi executoriu. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 365, combinat cu art. 3853 alin. (2) C. proc. pen., atrage constatarea că sesizarea prin recurs peste termen nu este valabilă şi, ca urmare, recursul trebuie respins ca tardiv. În

1 C.A. Braşov, s. pen., dec. nr. 243 din 10 aug 2005. Astfel, cererea condamnatului, calificată de prima instanţă ca fiind o contestaţie la executare este, în realitate, un recurs declarat după expirarea termenului prevăzut de lege, dar mai înainte de 10 zile de la începerea executării pedepsei, motiv pentru care competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casare şi Justiţie, ca instanţă de recurs, singura în măsură a constata dacă întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare (Recursul în procesul penal, Practică judiciară, L. Mera şi L. Rog, Ed. Hamangiu, 2009, p. 103).2 Din interpretarea art. 3853 alin. (2) raportat la art. 365 alin. (3) C. pr. pen., reiese că suspendarea executării hotărârii nu se poate dispune separat, înainte de soluţionarea recursului peste termen, ci cu ocazia judecării acestui recurs, prin decizia de soluţionare a recursului, ceea ce impune conexarea cere-rii de suspendare la cea având ca obiect recursul declarat în cauză. (Prin dec. pen. nr. 39/R din 11 feb 2003, C.A. Piteşti a admis recursul declarat de inculpat, a casat decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel şi a dispus suspendarea executării sentinţei penale nr. 104 din 5 sep 2002 pronunţată de Judecătoria Topoloveni). Recursul în procesul penal, Practică judiciară, L. Mera şi L. Rog, Ed. Hamangiu, 2009, p. 109.

355

acest caz, hotărârea atacată cu recurs peste termen se consideră definitivă la data expirării termenului legal de recurs3.

6. Modul de declarare a recursului

Potrivit art. 367 alin. (1), combinat cu art. 3854 C. proc. pen., se prevede că cererea de recurs se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Din punct de vedere practic această opţiune se justifică, deoarece titularii dreptului de recurs cunosc instanţa judecătorească ce a judecat în primă instanţă sau în apel, astfel încât nu există riscul unei confuzii. Această instanţă înaintează dosarul instanţei de recurs, cu toate declaraţiile de recurs înregistrate, numai după ce a expirat termenul de recurs pentru toţi titularii, astfel încât se va putea fixa acelaşi termen de judecată la instanţa de recurs. Dacă cererile de recurs s-ar depune la instanţa de recurs există riscul ca declaraţiile de recurs să fie înregistrate separat, la termene diferite, cu dosare de recurs diferite, necesitând o evidenţă strictă, pentru a se fixa acelaşi termen şi conexarea lor într-un singur dosar de recurs. Prin instanţa căreia i se ,,adresează” cererea de recurs se înţelege indicarea în textul cererii de recurs a instanţei către care se face cererea de recurs, iar prin instanţa la care se ,,depune” cererea de recurs se înţelege instanţa la care se înregistrează cererea de recurs. Când cererea de recurs se depune direct la instanţa de recurs, contrar dispoziţiilor legale, pentru ca cererea să nu fie sancţionată cu nulitatea, se aplică, prin analogie, dispoziţiile art. 285, relative la un caz de sesizare a instanţei, care prevăd că ,,plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite organului competent. În aceste cazuri plângerea se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent”. Aplicând prin analogie aceste dispoziţii, instanţa de recurs, primind direct o cerere de recurs, o va înregistra, spre a-i da dată certă de introducere, după care o va trimite instanţei a cărei hotărâre se atacă, pentru a o înainta, apoi, cu dosarul, după expirarea termenului de recurs, pentru toţi titularii dreptului de recurs. Atunci când procurorul sau partea interesată declară recurs la prima instanţă se înaintează cererea de recurs împreună cu dosarul instanţei de recurs, spre a judeca toate recursurile declarate împotriva aceleiaşi hotărâri. Dacă nu s-a declarat recurs, iar termenul de recurs a expirat în raport cu comunicarea făcută sau trimiterea dosarului procurorului, prima instanţă înaintează dosarul instanţei de recurs, care va relua judecarea recursurilor declarate iniţial.

3G. Gr. Theodoru, Teoria şi practica recursului penal, ed. a 2-a revăzută, Ed. Hamangiu, 2007, p. 182.

356

Este posibil ca procurorul sau partea, care se află în termen, să depună o declaraţie de recurs chiar la instanţa de recurs, cerând ca judecarea recursului să se facă în continuare, fără a se mai trimite dosarul la prima instanţă pentru comunicarea hotărârii. Dacă este valabilă declaraţia de recurs depusă la instanţa de recurs, deşi dosarul se află la prima instanţă, cu atât mai mult este valabilă declaraţia de recurs făcută în faţa instanţei de recurs, atunci când dosarul se află pe rolul acestei instanţe, fiind în curs de judecare recursul declarat de alte părţi din proces. Când mai sunt şi alţi titulari care sunt în termen să declare recurs, dar care cer să li se comunice hotărârea de către prima instanţă, se procedează la trimiterea dosarului în vederea împlinirii procedurii de comunicare1.

6.1. Formele prin care se poate declara recursul În vederea declanşării judecăţii în recurs, este necesar ca cel care are dreptul de a face recurs să-şi manifeste voinţa în acest sens, respectiv acesta solicită intervenţia instanţei de recurs pentru casarea hotărârii atacate fie pentru încălcarea legii, fie pentru lipsă de conformitate cu adevărul.

Această manifestare de voinţă se concretizează într-un act procedural, care poate fi o cerere scrisă, o formulare verbală, ce se consemnează într-un act proceduralscris (sentinţă, proces verbal), ori într-o adresă scrisă.

Potrivit art. 3854 alin. (1) C. proc. pen. ,,recursul se declară în condiţiile prevăzute în art. 366 şi 367, care se aplică în mod corespunzător”.

Recursul se declară prin cerere scrisă, semnată personal de cel care face declaraţia, respectiv titularul dreptului de recurs, reprezentantul său ori substitutul procesual prevăzut de lege. Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de apărător. Legea prevede că cererea poate fi atestată şi de primarul sau secretarul consiliului local din localitatea unde domiciliază, ori de funcţionarul desemnat de aceştia.

Cererea de recurs nesemnată sau neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte sau de reprezentantul ei. Ca urmare, poate fi considerat valabil recursul declarat pe cale telegrafică, declaraţia urmând a fi confirmată în instanţă.

Cererea de recurs înaintată, în termenul legal, dar în mod eronat, la o altă instanţă decât cea competentă2, aceasta, va înainta la rândul ei cererea

1 Grigore Gr. Theodoru, Teoria şi practica recursului penal, ed. a 2-a revăzută, Ed. Hamangiu, 2007, p. 183-187.2 Depunerea cererii de recurs la o altă instanţă decât cea a cărei hotărâre se atacă. Consecinţe. Împre-jurarea că cererea de recurs a fost depusă în termenul prevăzut de lege, dar la o altă instanţă decât cea a cărei hotărâre se atacă, constituie o cauză temeinică de împiedicare, ce justifică admiterea cererii de repunere în termenul de recurs (Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 952/R din 20 apr 2005, L. Mera şi L. Rog, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2009, p. 118).

357

instanţei competente. Dacă cererea se înaintează instanţei competente, dar după expirarea termenului legal, nu se justifică respingerea recursului ca tardiv, chiar dacă între timp hotărârea recurată a fost pusă în executare. Astfel, potrivit art. 285 (privind cazul particular al plângerii greşit îndreptată), un act procedural nu poate fi anulat sau considerat tardiv pentru simplul motiv că a fost greşit îndreptat, dacă a fost făcut în termen. În această situaţie are relevanţă momentul în care titularul recursului şi-a manifestat voinţa de a exercita calea de atac.

Persoana aflată în stare de deţinere poate depune cererea de recurs şi la administraţia locului de deţinere, iar dacă declaraţia este orală se încheie despre aceasta un proces-verbal întocmit de persoanele competente la locul de deţinere, care constituie declaraţia de recurs. Cererea scrisă înregistrată sau atestată ori procesul-verbal se înaintează instanţei a cărei hotărâre se atacă. Persoanele aflate în alte localităţi pot declara recurs prin scrisoare recomandată, iar militarii aflaţi în cazarmă pot înregistra declaraţia lor de recurs la unitatea lor militară. În practică s-a considerat că nu atrage nevalabilitatea declaraţiei căii de atac dacă s-a trecut în cerere apel în loc de recurs sau recurs în loc de apel, ori altă cale de atac, urmând ca instanţa sesizată cu judecarea căii de atac să-i dea caracterizarea juridică exactă, fiind suficient ca partea să-şi manifeste voinţa de a supune hotărârea unei căi de atac ordinare1. Înregistrarea sau atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul depus, recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului art. 187 C. proc. pen.

Declaraţia de recurs orală, se face în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, de către procurorul care participă la pronunţare sau de către partea prezentă la pronunţare. Această declaraţie orală nu se poate face decât după pronunţarea hotărârii, pe de o parte, pentru că numai după acest act procedural se deschide dreptul la recurs, şi, pe de altă parte, pentru că însăşi prevederea art. 366 alin. final, la care trimite art. 3854, are în vedere această situaţie. Instanţa ia act de declaraţia orală de recurs şi o consemnează într-un proces verbal, dar poate fi inclusă şi în sentinţa penală scrisă, după dispozitivul care a fost citit cu ocazia pronunţării2. În toate cazurile, declaraţia de recurs se consideră în termen dacă a fost înregistrată sau atestată înăuntrul termenului, chiar dacă la instanţă a fost înregistrată după expirarea termenului (art. 187).

1 Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed a 2-a, Ed. Hamangiu, 2008, p. 771-772.2 Grigore Gr. Theodoru, Teoria şi practica recursului penal, ed. a 2-a revăzută, Ed. Hamangiu, 2007, p. 187.

358

În ceea ce priveşte conţinutul, cererea de recurs trebuie să cuprindă identitatea persoanei care o face, calitatea procesuală pe care o are, adresa sa, hotărârea care se atacă, manifestarea de voinţă de a supune hotărârea verificării instanţei de recurs şi semnătura celui care o face. Cu privire la identitatea1 celui care declară recurs, aceasta se realizează prin indicarea numelui şi prenumelui, ca esenţiale, iar indicarea adresei şi calităţii procesuale pe care a avut-o la prima instanţă sau în apel, pot fi stabilite din dosarul cauzei. În cazul în care recursul se declară prin reprezentant, acesta trebuie să-şi decline identitatea şi calitatea, depunând, totodată, dacă nu există la dosar, documentul în baza căruia acţionează.

Substitutul procesual,soţul sau apărătorul declară recursul în numele său dar în interesul părţii, nefiind necesară prezentarea de acte doveditoare, acestea rezultând din dosar.

Hotărârea2 care se atacă cu recurs se identifică prin numărul de ordine pe care-l poartă, data la care a fost pronunţată şi denumirea instanţei de la care emană. De regulă, se indică şi soluţia pe care a pronunţat-o instanţa.

Cererea scrisă de recurs trebuie să poarte semnătura3 celui care o face. Cererea de recurs nesemnată sau neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte ori de reprezentantul ei. Confirmarea în instanţă produce efectul existenţei semnăturii încă de la data declarării recursului, astfel, încadrându-se în termenul legal de recurs. Dacă partea prezentă la instanţa de recurs nu confirmă semnătura şi nu-şi însuşeşte cererea de recurs făcută în numele său, aceasta se consideră nulă şi împiedică judecarea recursului.

Instanţa care a pronunţat hotărârea recurată aşteaptă să expire termenul de recurs pentru toţi titularii dreptului, după care înaintează toate cererile introduse, împreună cu dosarul, instanţei de recurs.

În cererea de recurs se pot formula şi motivele pentru care este atacată hotărârea; motivele de recurs pot fi formulate şi printr-un memoriu separat, depus la instanţa de recurs sau printr-o expunere orală în şedinţa de judecată a recursului.

1 Identificarea persoanei care a formulat declaraţia de recurs. Cererea de recurs formulată de către păr-ţile vătămate, dar nesemnată de către acestea, purtând menţiunea semnării de către avocat, fără indicarea numelui său şi fără aplicarea ştampilei, creează incertitudine asupra persoanei care a întocmit declaraţia de recurs. În atare situaţie, neconfirmarea cererii în faţa instanţei de control judiciar atrage respingerea recursului ca inadmisibil, căci nu se poate stabili dacă recursul a fost exercitat de către unul din titularii căii de atac prevăzuţi de lege (Trib. Bucureşti, s. a I-a pen., dec. nr. 365/R/2006, L. Mera şi L. Rog, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2009, p. 116). 2 Datele de identificare a hotărârii atacate. Obiectul recursului. Hotărâre inexistentă. Dacă declaraţiile de recurs privesc o încheiere inexistentă, recursurile sunt inadmisibile. 3 Lipsa semnăturii. Obligaţia instanţei. Constatând că cererea de recurs nu este semnată, instanţa înves-tită cu judecarea căii de atac trebuie să identifice persoana care a scris-o şi să verifice voinţa părţii de a ataca hotărârea. Confirmându-se faptul că cererea a fost scrisă de apărătorul ales al inculpatului şi că acesta din urmă are voinţa de a ataca hotărârea şi de a beneficia de cererea de recurs înaintată, recursul trebuie considerat ca valabil declarat (C.A. Cluj, s. pen., dec. nr. 899/2000, L. Mera şi L. Rog, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2009, p. 112).

359

7. Instanţa de recurs1

Potrivit art. 27 – 29 şi Legii nr. 304/2004, instanţele de recurs sunt următoarele:

a) tribunalul specializat;b) tribunalul;c) tribunalul militar teritorial;d) Curtea de Apel;e) Curtea Militară de Apel;f) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

8. Renunţarea la recurs

Părţile din proces pot dispune asupra dreptului de a declara recurs. Potrivit art. 368 alin. (1), text la care trimite art. 3854 alin. (2), care prevede că, ,,după pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declararea a recursului, părţile pot renunţa în mod expres la această cale de atac”.

Din conţinutul textului de lege menţionat mai sus rezultă că instituţia renunţării la recurs funcţionează numai pentru părţi, nu şi pentru ceilalţi titulari ai recursului la care se face menţiune în art. 3852 C. proc. pen2. După ce s-a născut dreptul de recurs, prin pronunţarea sau comunicarea hotărârii pronunţate, partea renunţă tacit la exercitarea căii de atac, lăsând să se împlinească termenul în care ar fi trebuit să exercite calea de atac. În acest fel, părţile apreciază că hotărârea primei instanţe sau a instanţei de apel este conformă cu drepturile şi interesele lor, astfel încât nu este cazul să declare recurs. Partea poate renunţa la dreptul de recurs şi înainte de a se împlini termenul de declarare a căii de atac, printr-o declaraţie scrisă, făcută la instanţa care a pronunţat hotărârea, sau verbală, făcută în şedinţă publică, după pronunţarea hotărârii. În acest fel, partea declară că renunţă să introducă recurs, consimţind, astfel, ca hotărârea primei instanţe să rămână definitivă faţă de persoana sa.

Renunţarea în mod expres la recurs îşi poate avea explicaţia în dorinţa unei părţi de a determina şi celelalte părţi să renunţe la recurs, ori pentru a perfecta o tranzacţie intervenită între părţi, ca soluţia instanţei cu privire la latura civilă să devină definitivă prin renunţarea la recurs.

Inculpatul, renunţând expres la recurs, îşi exprimă dorinţa rămânerii definitive a hotărârii în latura penală, în vederea obţinerii eliberării condiţionate, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege în raport cu

1 I. Neagu, Tratat de procedură penală, partea specială, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2009, p. 356.2 I. Neagu, Tratat de procedură penală, partea specială, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2009, p. 383.

360

durata arestării preventive. Apărătorul nu poate renunţa la recurs în numele părţii fără mandat special dat de aceasta. Partea poate renunţa la recurs printr-un mandatar special, împuternicit în acest scop (procură specială). Renunţarea la recurs nu produce efect imediat, în sensul că hotărârea nu devine definitivă de la data renunţării exprese; la data expirării termenului de recurs, însă, renunţarea devine irevocabilă şi la această dată devine definitivă hotărârea pronunţată faţă de cel care a renunţat la recurs1. Cât timp curge termenul de recurs se poate reveni asupra renunţării la calea de atac. Asupra renunţării la recurs se poate reveni printr-o declaraţie expresă făcută până la expirarea termenului de exercitare a căii de atac. De exemplu, pentru a produce efecte, revenirea asupra renunţării la recurs trebuie să intervină până la împlinirea termenului de exercitare a căii de atac, aşa încât o atare declaraţie, formulată după expirarea termenului de recurs, va fi considerată ca fiind un recurs tardiv2. De asemenea, revenirea asupra cererii de renunţare la recurs, intervenită după expirarea termenului de declarare a căii de atac, nu este de natură să producă efecte juridice, fiind inadmisibilă3.

Declaraţia de revenire trebuie făcută personal de partea care a renunţat sau de un mandatar special al său, cu alăturarea împuternicirii sale. Legea permite revenirea deoarece este posibil ca partea să se fi înşelat cu privire la consecinţele acestei renunţări, mai ales dacă celelalte părţi au declarat recurs în termen. Revenirea asupra renunţării la dreptul de recurs are două limite: revenirea poate privi numai latura penală a cauzei, deoarece renunţarea la recurs este irevocabilă cu privire la latura civilă; revenirea nu se poate face decât până la expirarea termenului de recurs, deci în timpul cât era posibilă exercitarea căii de atac.

De altfel, declararea unui recurs de către partea care anterior renunţase la calea de atac înseamnă, implicit, revenirea asupra acestei renunţări; aceasta trebuie făcută de partea care a renunţat, subliniindu-se, astfel, că revenirea asupra renunţării îi aparţine. Faţă de partea care a renunţat la recurs, hotărârea devine definitivă la data renunţării, în latura civilă, şi la data expirării termenului de recurs pentru latura penală.

9. Retragerea recursului4

1 Grigore Gr. Theodoru, Teoria şi practica recursului penal, ed. a 2-a revăzută, Ed. Hamangiu, 2007, p. 192.2 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2285 din 20 sep 1995, L. Mera şi L. Rog, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2009, p. 121. 3 C.S.J., s. pen., dec. nr. 956 din 22 iunie 1994, L. Mera şi L. Rog, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2009, p. 119. 4 I. Neagu, Tratat de procedură penală, partea specială, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2009, p. 383-385; G. Gr. Theodoru. Tratat de Drept procesual penal, ed a 2-a, Ed. Hamangiu, 2008, p. 773-774.

361

Spre deosebire de renunţarea la recurs, retragerea recursului presupune existenţa unui recurs declarat. Retragerea recursului poate fi făcută de către părţi, cât şi de procuror, spre deosebire de renunţarea la recurs, care poate fi făcută numai de părţi.

Potrivit art. 3854 alin. (2) raportat la art. 369 alin. (1), până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs, oricare dintre părţi îşi poate retrage recursul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de recurs. După ce s-a declarat recurs, acesta poate fi retras, ceea ce împiedică judecarea şi soluţionarea lui de către instanţa de recurs. Retragerea recursului prezintă interes pentru partea care l-a declarat în scopul rămânerii definitive a hotărârii atacate la data retragerii căii de atac. De exemplu, dacă sunt întrunite condiţiile liberării condiţiona-te, inculpatul aflat în stare de deţinere este interesat ca hotărârea de condamnare să rămână definitivă imediat, căci această instituţie nu operează decât în condiţiile unei pedepse cu caracter definitiv.

Retragerea recursului se poate face după ce acesta a fost declarat şi cel mult până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs. De exemplu, dacă inculpatul arestat declară, înăuntrul termenului de recurs, în scris, că nu face recurs, revenirea asupra acestei declaraţii, după expirarea termenului de recurs, în sensul că înţelege să recureze decizia, nu produce efecte juridice, recursul declarat în astfel de condiţii fiind tardiv1. De asemenea, revenirea asupra renunţării la recurs se poate face, conform art. 3854 alin. (2) raportat la art. 368 şi 369 C. proc. pen., numai înăuntrul termenului de recurs. Revenirea asupra retragerii recursului după expirarea termenului de recurs este inadmisibilă2. Se poate retrage recursul cu privire la amândouă laturile, numai în latura penală sau numai în latura civilă. În situaţia în care retragerea priveşte numai o singură latură, voinţa părţii trebuie să rezulte neîndoielnic din declaraţia de retragere a căii de atac.

Retragerea recursului se face personal de partea care l-a declarat sau prin man-datar special. Instanţa are obligaţia de a verifica identitatea celui ce a formulat cererea de retragere a recursului. De exemplu, faţă de dispoziţiile art. 3854 alin. (2) raportat la art. 369 C. proc. pen., potrivit cărora retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, se impune 1C.S.J., s. pen., dec. nr. 2285 din 20 sep 1995, Probleme de Drept din Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în materie penală, Gabriel Ionescu şi Iosif Ionescu, Ed. Juris Argessis, 2002, p. 711.2 C.S.J., s. pen., dec. nr. 956 din 22 iunie 1994, Probleme de Drept din Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în materie penală, Gabriel Ionescu şi Iosif Ionescu, Ed. Juris Argessis, 2002, p. 688.

362

ca instanţa să verifice identitatea persoanei care a formulat cererea de retragere, aşa încât nu va putea să ia act de retragerea recursului numai pe baza unei simple cereri expediate prin poştă, ci, în atare situaţie, va trebui să examineze cauza din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen1. În lipsa părţii apărătorul nu poate retrage un recurs declarat fără să aibă o procură specială

Dacă partea se află în stare de deţinere, poate retrage recursul printr-o declaraţie scrisă atestată sau printr-o declaraţie orală consemnată într-un proces verbal de către administraţia locului de deţinere. Reprezentanţii legali pot retrage recursul în ce priveşte latura civilă, cu respectarea condiţiilor prevăzute de legea civilă, cum ar fi încuviinţarea autorităţii tutelare, dacă partea civilă este un minor. Inculpatul minor nu poate retrage recursul declarat personal sau de reprezentantul său legal, instituindu-se astfel o garanţie pentru apărarea intereselor sale legitime2. Recursul declarat de către procuror poate fi retras de către procurorul ierarhic superior. Dacă recursul retras de procurorul ierarhic superior fusese declarat în favoa-rea unei părţii, legea permite însuşirea acestuia de către acea parte, în acest mod, presupunându-se că nu a folosit calea de atac ştiind că aceasta fusese exercitată de procuror în favoarea sa [art. 369 alin. (3) şi (4)]. Retragerea de către procuror a unui recurs declarat în defavoarea unei părţii nu dă acesteia dreptul de a şi-l însuşi, deoarece remediul procesual este limitat numai la recursul declarat de procuror în favoarea părţii3.

Procurorul trebuie să manifeste o deosebită atenţie în privinţa folosirii dreptului său de a declara recurs şi, în consecinţă, să folosească această cale de atac numai în situaţiile în care consideră că hotărârea pronunţată de instanţă este nelegală şi netemeinică.

Retragerea recursului se poate face în întregime, atât în latura penală, cât şi în latura civilă sau numai în ceea ce priveşte o singură latură. Fiind două raporturi procesuale distincte, ele se pot stinge în mod diferit.

Intervenţia amnistiei stinge raportul de drept procesual în latura penală, dar raportul procesual penal în latura civilă poate continua până la soluţionarea acestei laturi.

Declaraţia de retragere a recursului se poate face în scris la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, dar de această retragere ia act numai instanţa de 1 C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 978/2000, L. Mera şi L. Rog, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2009, p. 125. 2 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2704/2004, R.D.P. nr. 2/2005, p. 143.3 Trib. Jud. Bistriţa-Năsăud, dec. pen., nr. 14/1969, R.R.D., nr. 5/1969, p. 167.

363

recurs. Retragerea căii de atac ordinare se poate face şi direct, oral sau în scris la instanţa sesizată cu judecarea şi soluţionare ei. Spre deosebire de renunţarea la recurs, pentru care legea prevede posibilitatea revenirii înăuntrul termenului de recurs, în cazul retragerii recursului legea nu prevede posibilitatea revenirii asupra declaraţiei de retragere a căii de atac, manifestarea de voinţă în acest sens fiind irevocabilă1.Dacă retragerea recursului a avut loc în cursul termenului de recurs, partea poate reveni asupra retragerii prin introducerea unui nou recurs, înainte de expirarea termenului legal de recurs.

Prin retragerea recursului, instanţa sesizată nu poate proceda la judecarea şi soluţionarea acestuia, prin încheiere dispunând închiderea dosarului. Dacă dosarul priveşte numai una din laturile cauzei, rămâne să fie judecat recursul numai în latura la care nu se referă retragerea acestuia. Pentru partea care şi-a retras recursul hotărârea rămâne definitivă la data expirării termenului de recurs, dacă declaraţia de retragere s-a făcut înlăuntrul termenului. În celelalte cazuri, hotărârea rămâne definitivă la data declaraţiei de retragere, fie că s-a făcut la prima instanţă, fie la instanţa de apel sau de recurs.

10. Efectele recursului

Recursul produce următoarele efecte: efectul suspensiv de executare; efectul devolutiv; efectul extensiv; efectul neagravării situaţiei în propriul său recurs. 10.1. Efectul suspensiv al recursului Potrivit art. 3855, recursul este suspensiv de executare atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel. Până2 la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, dispoziţiile sale penale şi civile nu sunt executorii, deoarece acestea pot fi înlăturate, schimbate sau modificate în calea de atac ordinară a recursului. Cât timp curge termenul de recurs este suspendată executarea tuturor dispoziţiilor din hotărârea penală faţă de toate părţile din proces. Durata acestei suspendări poate fi mai scurtă şi unitară, dacă termenul de recurs curge de la pronunţarea hotărârii pentru toate părţile din proces, precum şi pentru procuror, dar poate fi mai lungă şi neuniformă dacă termenul începe să curgă

1 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5429 din 21 sep 2006, L. Mera şi L. Rog, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2009, p. 123. 2 Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2008, p. 774.

364

pentru unele părţi de la data comunicării unei copii după dispozitivul hotărârii, iar pentru procuror de la data primirii dosarului la parchet în vederea exercitării căii de atac.

10.2. Efectul devolutiv al recursului1

Recursul spre deosebire de apel, nu poate avea efect devolutiv integral, ci numai parţial. El devoluează pricina în faţa instanţei de casare numai în drept atunci când este a doua cale de atac ordinară, fiind îndreptat împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel. Deci, devoluează numai chestiunile de drept substanţial (material) sau formal (procesual) care privesc cauza şi învesteşte instanţa de casare numai cu control în drept, nu şi în fapt, al hotărârii instanţei de fond. Se consideră că erorile de fapt au fost înlăturate la judecata în apel, instanţei de recurs revenindu-i sarcina de a veghea la respectarea legii şi la aplicarea ei unitară.Instanţa judecă recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat, la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces (art. 3856 alin. 1 C. proc. pen.)2.

Şi în recurs îşi găseşte aplicarea principiul ne ultra petitum, potrivit căruia hotărârea instanţei de recurs nu poate fi limitată decât la interesele pe care le reprezintă recurentul, precum în principiul tantum devolutum, după care numai atât este devoluat, cât este recurat. Atunci când recursul este singura cale de atac ordinară, devoluţia se produce atât în drept, cât şi în fapt; în aceste cazuri, recursul îndeplineşte şi sarcinile apelului. Astfel, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de lege, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele. În acest caz, devoluţiunea este integrală, cu privire atât la chestiunile de fapt, cât şi la cele de drept. De asemenea, instanţa de recurs are obligaţia de a examina cauza sub toate aspectele hotărârii ataca-te, chiar dacă prin recurs nu au fost invocate decât unele temeiuri sau nu au fost formulate decât unele cereri. Această ultimă variantă a recursului îl apropie ca natură juridică de apel, respectiv îi conferă o esenţă asemănătoare cu ceea ce era recursul până la modificările aduse prin Legea nr. 45/1993, transformându-l în singurul

1 Neagu, 2009, p. 379, op. cit. ; G. Gr. Theodoru, ed. a 2-a. 2008, op. cit., p. 776; Volonciu II, p. 293, op.cit.2 De exemplu, persoanele la care se referă recursul trebuie nominalizate explicit în declaraţia de recurs, aceasta constituind actul de sesizare a instanţei de recurs, în raport cu care se devoluează judecata în această fază procesuală. Declaraţia de recurs a procurorului formulată prin nominalizarea unui inculpat, urmată de precizarea ,,şi alţii”, produce efect devolutiv numai faţă de acesta, iar menţionarea, în motivarea recursului, a numelor altor inculpaţi, cu excepţia cazului când motivele au fost depuse înlăuntrul termenului de recurs, duce la respingerea ca tardiv a recursului în ceea ce-i priveşte pe aceştia (Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 167/2002, L. Mera şi L. Rog, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2009, p. 127.

365

remediu ordinar, posibil şi care realizează totdeauna şi exclusiv un sistem de jurisdicţie în dublu grad.

10.3. Efectul extensiv al recursului1

În principiu calea de atac a recursului profită numai celui care a folosit-o, adică recurentului, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege, în care se acordă efect extensiv recursului. Instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea (art. 3857 C. pr. pen.). De asemenea, procurorul, chiar după expirarea termenului de recurs, poate cere extinderea recursului declarat de el în termen şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea (art. 3857 alin. 2). Efectul extensiv al recursului obligă, deci, instanţa de recurs să examineze cauza (sub aspectul motivelor de casare) şi cu privire la: părţile care nu au declarat recurs; părţile care au declarat recurs după expirarea termenului prevăzut de lege, dacă aparţin grupului procesual al recurentului, iar acesta a declarat recursul în termen2; părţile la care se referă recursul.Totodată, efectul extensiv al recursului, se deosebeşte de cel al apelului, deoarece conferă procurorului facultatea să ceară extinderea recursului declarat în termen, chiar după expirarea termenului de recurs, şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit. Legea are în vedere o singură ipoteză, şi anume, aceea determinată de posibilitatea pe care o are procurorul de a restrânge recursul său numai la unele persoane prin precizările pe care le poate face în declaraţia de recurs sau într-o declaraţie ulterioară, dar înăuntrul termenului de recurs.

Efectul extensiv este incident, la fel ca în cazul apelului, doar în situaţia în care există mai multe părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual (consortium litis), iar recursul este declarat în termen. Când recursul este declarat după expirarea termenu-lui legal, acesta nu va putea fi extins, ci va fi respins, de plano (automat), ca tardiv3.

11. Obiectul judecăţii în recurs

1 I. Neagu, 2009, p. 380, op. cit.2 De exemplu, în cazul în care inculpaţii aparţin aceluiaşi grup procesual, promovarea de către unul dintre aceştia a recursului în termenul prevăzut de lege va conduce la examinarea cauzei prin extindere şi cu privire la inculpatul care a declarat recurs tardiv (Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5672/2006, L. Mera şi L. Rog, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2009, p. 130).3 De exemplu, în situaţia în care unul dintre inculpaţi îşi retrage recursul, instanţa de recurs, nemaifiind învestită cu soluţionarea acestuia, nu poate examina cauza prin extindere cu privire la celălalt inculpat care a promovat tardiv calea de atac (C.A. Bucureşti, s. a II-a pen. şi pentru cauze cu minori şi familie, dec. nr. 965/2007, L. Mera şi L. Rog, Recursul în procesul penal, Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2009, p. 129).

366

Potrivit art. 38514 alin. (1), obiectul judecăţii în recurs constă în verificarea hotărârii atacate pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs.

Cum recursul este o cale de atac exclusiv de drept, aceasta înseamnă că instanţa de recurs nu poate controla fondul pricinii, respectiv faptele constatate prin hotărârea atacată, deoarece asupra acestora a decis în mod suveran ultima instanţă de fond. De aceea, judecarea recursului are, în esenţă, ca obiect, hotărârea atacată, iar nu procesul. Procesul se judecă numai în mod excepţional, atunci când legea prevede în mod expres, situaţie în care instanţa de recurs, casând hotărârea instanţei de fond, reţine şi evocă fondul. În celelalte cazuri, trimite cauza, după casare, spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă care a pronunţat hotărârea atacată sau la instanţa competentă în situaţia în care judecarea cauzei s-a făcut de către o instanţă necompetentă sub aspect material.

Efectuând controlul în al treilea grad de jurisdicţie, instanţa de recurs are obligaţia de a stabili dacă recursul este fondat. Pentru aceasta va verifica hotărârea atacată doar pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, care pot fi prezentate la instanţa de recurs. În judecarea recursului, instanţa de recurs este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs (numai dintre cele prevăzute expres de lege) invocate de procuror şi de părţi (art. 38514 alin. 2).

12. Procedura de judecată1

Judecarea recursului se face atât potrivit normelor generale de judecată cât şi după normele speciale cuprinse în art. 38511 – art. 38514, astfel cum au fost introduse prin legea nr. 45/1993.

Judecata în recurs prezintă următoarea structură: măsuri premergătoare; şedinţa de judecată; deliberarea şi pronunţarea hotărârii.

12.1. Măsurile premergătoare După învestirea instanţei de recurs prin declararea recursului şi primirea dosaru-lui cauzei, acela dintre judecătorii completului care are în atribuţii pregătirea şedinţei fixează termenul pentru judecată.1 I. Neagu, 2009, op. cit., p. 385.

367

După fixarea termenului de judecată în recurs, se procedează la citarea părţilor pentru acest termen. Necesitatea citării părţilor decurge din dispoziţiile art. 38511 alin. (1), care prevede că judecarea recursului se face cu citarea părţilor. La judecarea în recurs, cel care a declarat recurs (procuror, inculpat, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente ori o altă persoană îndrituită de lege), poartă denumirea de recurent, iar partea care are interese contrare (partea la care se referă recursul declarat) se numeşte intimat. Când inculpatul se află în stare de deţinere, fie că este recurent, fie că este intimat, va fi citat cu menţiunea de a fi adus la şedinţa de judecată, deoarece prezenţa sa este obligatorie (art. 38511 alin. 2). Când legea prevede obligativitatea asistenţei juridice a inculpatului, instanţa de recurs ia măsuri pentru asigurarea prezenţei unui avocat, ales sau din oficiu, la judecarea recursului1.

Deşi arestaţii participă deseori la judecarea recursului, legea a admis, ca în scopul evitării deplasării acestora, să prevadă şi unele derogări. Participarea obligatorie a arestaţilor la judecarea recursului nu se aplică în aceleaşi ipoteze ca la apel şi care sunt înscrise în art. 375 alin. (4) C. proc. pen. (calea de atac se îndreaptă împotriva unei hotărâri de restituire pentru completarea urmăririi penale sau prin care s-a soluţionat un conflict de competenţă)2. În acord cu modificările aduse prin Legea nr. 281/2003 în materia apelului, şi la judecarea recursului prezenţa inculpatului aflat în stare de deţinere este obligatorie cu excepţia cazului în care se judecă recursul declarat împotriva încheierii privind măsurile preventive şi anume: judecarea recursului declarat împotriva încheierii pronunţată în cursul urmăririi penale prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea arestării preventive, precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă (art. 1403 alin. 3).

Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie în toate cazuri-le (art. 38511 alin. ultim). Această dispoziţie venind în precizarea principiului după care prezenţa procurorului este obligatorie în soluţionarea căilor de atac, menţionează că, practic, prezenţa procurorului în recurs este obligatorie oricare ar fi obiectul cauzei.

Ca o măsură premergătoare judecăţii, preşedintele instanţei de recurs, după ce fixează termenul pentru judecată, poate delega pe unul dintre judecătorii care compun completul de judecată să facă un raport scris asupra recursului. Raportul la judecarea recursului a fost introdus în procedura penală română prin art. 38512 (Legea nr. 45/1993), cu sublinierea că

1 G. Gr. Theodoru, ed. a 2-a, 2008, op. cit., p. 846- 847.2 N. Volonciu, op. cit., vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994, p. 302.

368

întocmirea acestuia este facultativă, dar odată ce a fost desemnat constituie o obligaţie ce trebuie îndeplinită, lipsa raportorului atrăgând amânarea judecării în recurs. La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportul scris poate fi întocmit de un judecător sau de un magistrat asistent.

Raportul trebuie să conţină următoarele (art. 38512 alin. 2, 3 şi 41 ): o expunere completă a obiectului procesului; soluţiile pronunţate de instanţe; descrierea faptelor reţinute de ultima instanţă, în măsura în care sunt necesare soluţionării recursului; observaţii cu referiri, dacă este cazul, la jurisprudenţa internă precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără a se arăta, însă, opinia raportorului; semnalarea din oficiu a cazurilor de casare (atât celor care se iau din oficiu, cât şi celor care se iau în considerare numai când au influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului). În acest fel, raportul reprezintă o expunere succintă şi obiectivă a tuturor elementelor esenţiale ale procesului. Raportul are drept scop informarea judecătorilor asupra a tot ceea ce este esenţial în proces, pentru a cunoaşte, încă de la început, faptele, probele şi chestiunile de drept pe care se întemeiază hotărârea, precum şi motivele pentru care aceasta este atacată. Având această menire, raportul scris este un mijloc de pregătire a judecăţii recursului, pentru ca judecătorii să nu fie surprinşi de greşeli provocate de prezentările tendenţioase ale părţilor în proces. Raportorul trebuie să se abţină de la exprimarea vreunei opinii, pentru a nu influenţa judecata.

Raportul se depune la dosarul cauzei cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

12.2. Şedinţa de judecată

În ceea ce priveşte structura şedinţei de judecată în recurs, se desprind două particularităţi, care o deosebesc atât de şedinţa de judecată în primă instanţă, cât şi de şedinţa de judecată în apel: lipsa cercetării judecătoreşti desfăşurate conform dispoziţiilor care guvernează judecata în fond; şi existenţa unui raport. Cu caracter de noutate, prin Legea nr. 356/2006 a fost introdusă obligaţia instanţei de recurs de a proceda la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor judecăţii în primă instanţă, în următoarele două ipoteze: 1) inculpatul nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel şi 2) instanţele de fond şi apel nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.

12.3. Verificările prealabile

369

Şedinţa de judecată cunoaşte acelaşi moment preliminar ca şi şedinţa de judecată în primă instanţă ori în apel (verificările prealabile). Spre deosebire de instanţele de fond, în recurs nu se face apelul martorilor şi, pe cale de consecinţă, nici înlătura-rea lor din sala de şedinţă, întrucât în recurs nu se audiază martori. Instanţa de recurs compusă din 3 judecători, cu excepţia Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, atunci când judecă în complet de 9 judecători, verifică prezenţa părţilor, îndeplinirea procedurii de citare pentru părţile lipsă, prezenţa inculpatului aflat în stare de deţinere, participarea apărătorului ales sau din oficiu, când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă lipseşte vreuna din părţi şi procedura de citare a acesteia nu este îndeplinită potrivit legii, judecata în recurs se amână pentru o altă dată, repetându-se procedura de citare cu părţile lipsă; amânarea se dispune şi atunci când asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie şi acesta nu are apărător ales sau din oficiu.

În partea iniţială a şedinţei de judecată în recurs, Ministerul Public şi părţile din proces pot invoca unele excepţii de procedură sau unele chestiuni prealabile dezbaterii recursului, cum ar fi: lipsa din completul de judecată a magistratului raportor, recuzarea unui judecător, a procurorului, a grefierului, dacă se află în vreun caz de incompatibilitate; amânarea judecării recursului în vederea unor înscrisuri noi sau pentru pregătirea apărării etc. Instanţa de recurs trebuie să rezolve, în prealabil, toate aceste chestiuni, deoarece rezolvarea legală a recursului poate să depindă de soluţiile care se dau acestor chestiuni. De exemplu, schimbarea completului de judecată, amânarea cauzei pentru o altă dată, luarea în discuţie a inadmisibilităţii sau tardivităţii recursului au prioritate dezbaterii cazurilor de casare. Când cauza se amână, rezolvarea acestor chestiuni se dispune printr-o încheiere a instanţei de recurs; respingerea recursului tardiv sau inadmisibil se dispune printr-o decizie.

Înscrisurile noi pot fi prezentate, fie odată cu cererea de recurs, fie separat. Prin înscrisuri se înţeleg actele şi documentele scrise care constituie mijloace de probă în procesul penal.

12.4. Citirea raportului Raportul se citeşte în şedinţă publică, înainte de începerea dezbaterilor. Momentul în care trebuie să se citească raportul este arătat în art. 38513, privitor la ordinea dezbaterilor, în care se prevede că se citeşte raportul judecătorului delegat atunci când s-a dispus întocmirea acestuia, după care urmează dezbaterile judiciare. Lipsa raportului, neregularitatea sau

370

necitirea lui se sancţionează cu nulitatea relativă şi trebuie invocate de instanţa de recurs, înainte de a intra în dezbateri.

12.5. DezbaterilePotrivit art. 38513, după citirea raportului, când s-a dispus întocmirea

acestuia, preşedintele completului de judecată dă cuvântul participanţilor în următoarea ordine: recurentului, intimatului şi în urmă procurorului. Când recursul este declarat de procuror sau dacă între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta.

În cazul în care inculpatul – fie recurent, fie intimat, nu a fost ascultat la instanţa de fond (prima instanţă şi instanţa de apel), precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare, ci au pronunţat achita-rea sau încetarea procesului penal, instanţa de recurs este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent1.

Preşedintele completului de judecată dă cuvântul recurentului, care expune oral motivele de recurs scrise şi depuse în termenul prevăzut de lege. Când recursul este îndreptat împotriva hotărârii primei instanţe, în expunerea sa orală recurentul poate formula orice motive de recurs, chiar dacă nu a depus un memoriu scris separat. Recurentul trebuie să indice, pe rând, cazul de casare la care se referă, motivul concret de încălcare a legii comis în cadrul acestui caz, date din dosar care să permită judecătorilor să verifice exactitatea celor afirmate, soluţia de casare pe care o solicită de la instanţa de recurs

După expunerea făcută de recurent se dă cuvântul intimatului, dacă există parte oponentă recurentului. Intimatul are interesul ca hotărârea atacată să fie menţinută, căci dacă ar fi mulţumit de soluţia pronunţată ar fi declarat recurs. Aşadar, pe de o parte, inculpatul combate, de regulă, susţinerile recurentului, pentru a cere respinge-rea recursului şi, pe de altă parte, în faţa unor motive de recurs întemeiate, intimatul poate recunoaşte această situaţie, fiind de acord cu soluţia de casare a hotărârii şi de rejudecare a cauzei în fond.Procurorul ia cuvântul după intimat, alăturându-se susţinerilor fie ale recurentului, fie ale intimatului, după cum le consideră întemeiate sau nu. Procurorul poate avea şi un punct de vedere propriu cu privire la soluţia ce

1 De exemplu, obligaţia instanţei de recurs de a proceda la audierea inculpatului când acesta nu a fost ascultat de instanţele de fond şi apel impune şi obligativitatea depunerii de diligenţe pentru a se asigura prezenţa în vederea ascultării, prin citarea acestuia cu această menţiune (C.A. Timişoara, s. pen. dec. nr. 264/2007), de asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, în special, a hotărârii din 25 iulie 2000 din cauza Tierce şi alţii împotriva San Marino, inculpatul trebuie ascultat de instanţa de apel, iar în cazul în care nu este prevăzută calea de atac a apelului, de către instanţa de recurs, oricare ar fi soluţia – de condamnare sau de achitare – a instanţei de fond şi oricare ar fi motivul de apel sau de recurs invocat (Î.C.C.J., s. pen. dec. nr. 2435/2007, L. Mera şi L. Rog, op. cit., p. 480-487).

371

trebuie dată recursului. În cazul când între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul dintre recurenţi care are cuvântul este procurorul. El va avea cuvântul şi ulterior, pentru a-şi preciza punctul de vedere cu privire la celelalte recursuri declarate şi susţinute în şedinţă.

Inculpatul are cel din urmă cuvântul (art. 38513 alin. 3), întrucât dispoziţia din textul citat se deosebeşte de cea din art. 341 alin. (1) unde se precizează că ultimul cuvânt se dă, la judecata în primă instanţă, inculpatului personal, se poate trage concluzia că cerinţa legii este îndeplinită dacă ultimul cuvânt îl are la judecata în recurs inculpatul, personal sau prin apărătorul său.

În cazul în care pronunţarea asupra recursului se amână pentru o altă dată, despre dezbaterile desfăşurate în şedinţa de judecată în recurs se întocmeşte o încheiere care, pe lângă menţiunile prevăzute de art. 305, trebuie să consemneze motivele de recurs formulate oral în şedinţă, susţinerile intimatului şi ale procurorului de şedinţă. Încheierea se semnează de preşedintele completului şi de grefier. Dacă pronunţarea asupra dezbaterilor are loc în aceeaşi zi când s-a judecat recursul, rezumatul dezbaterilor se consemnează în prima parte a deciziei. 12.6. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii

Deliberarea se desfăşoară în condiţiile prevăzute în art. 307-308 şi constă în verificarea hotărârii atacate pe baza lucrărilor şi materialelor din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate la instanţa de recurs. În ce priveşte înţelesul de înscrisuri noi, spre deosebire de judecata în apel, ele trebuie să se refere la motivele de recurs formulate, iar aceasta numai la cazurile prevăzute în art. 3859. Potrivit art. 3856, instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859, depuse în termenul prevăzut de lege, sau care pot fi invocate din oficiu.Instanţa de recurs examinează pe rând motivele de recurs formulate de procuror şi părţile din proces. În măsura în care unul din motivele formulate este întemeiat şi atrage casarea în întregime a hotărârii atacate, cu rejudecarea cauzei, nu mai este necesară şi examinarea a celorlalte motive de recurs. Când se constată că un motiv de recurs este întemeiat, dar se referă numai la o dispoziţie a hotărârii (cu privire numai la o singură faptă, sau la o singură persoană, numai la latura civilă), trebuie examinate toate motivele de recurs invocate de procuror şi părţi, instanţa de recurs fiind obligată să se pronunţe asupra tuturor (art. 38514 alin. 2). Dacă motivele de recurs invocate de procuror şi părţi nu sunt întemeiate, instanţa de recurs este obligată să examineze dacă nu există vreun motiv de recurs care poate fi luat în considerare din oficiu, în care caz trebuie să-l pună în discuţia părţilor, ceea

372

ce înseamnă repunerea cauzei pe rolul instanţei de recurs şi reluare dezbaterilor judiciare cu privire la acest motiv de recurs. După judecarea recursului, completul de judecată deliberează în secret, în camera de consiliu, în vederea adoptării unei soluţii din cele prevăzute de lege. Când s-a realizat acordul între membrii completului de judecată, se dă soluţia asupra recursului în cauza judecată. Se întocmeşte o minută, care constituie dispozitivul deciziei date asupra recursului, semnată de toţi membrii completului care a judecat cauza, atunci când există unanimitate de păreri, sau de membrii care au format majoritatea, urmând ca cel ce a făcut opinie separată să semneze soluţia la care s-a oprit. Întocmirea minutei este obligatorie şi în cazurile în care instanţa dispune asupra măsurilor preventive. Minuta se întocmeşte în două exemplare originale, din care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune, la dosarul de minute al instanţei. La data enunţată pentru pronunţarea în cauza judecată în recurs, preşedintele completului de judecată, asistat de grefier, pronunţă, în şedinţă publică, soluţia dată recursului judecat. 13. Soluţionarea recursului 13.1. Soluţiile în recurs Soluţiile la judecata în recurs sunt prevăzute în art. 38515. Ele pot fi de respingere sau de admitere a recursului. A) Respingerea recursului Potrivit art. 38515 pct. 1, instanţa de recurs, judecând recursul, îl respinge atunci când constată că nu a fost declarat cu respectarea condiţiilor legale (este tardiv sau inadmisibil) ori nu se justifică (este nefondat). În urma respingerii recursului se menţine hotărârea atacată (hotărârea primei instanţe sau hotărârea instanţei de apel) şi se creează posibilitatea punerii în executare a dispozitivului acesteia.

Legea prevede trei situaţii în care poate avea loc respingerea recursului: dacă recursul este tardiv; dacă recursul este inadmisibil; dacă recursul este nefondat.

Recursul este tardiv, atunci când a fost declarat peste termenul stabilit de lege (termenul de 10 zile sau de 5 zile, 3 zile ori 24 de ore, după caz). Întrucât termenul de recurs este peremptoriu (evident), instanţa de recurs este obligată să-l respingă de plano (automat) fără a examina dacă este fondat sau nu, recursul introdus tardiv neputând învesti legal instanţa de casare cu dreptul de control asupra hotărârii primei instanţe ori a instanţei de apel sau a ambelor hotărâri, după caz, sau intră în puterea lucrului judecat prin neexercitarea în termen a recursului. Înlăturarea consecinţelor

373

tardivităţii recursului poate fi posibilă numai în ipoteza repunerii în termen, ori a recursului peste termen, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acestea.

Recursul este inadmisibil, atunci când se exercită împotriva unei hotărâri ne-susceptibilă de recurs ori se declară de către persoane care nu sunt titulari ai dreptului de recurs sau cu depăşirea limitelor legale în care se poate declara recurs de către diferiţi titulari. De exemplu, este inadmisibil recursul părţii vătămate într-o cauză penală vizând soluţia pronunţată în latura civilă sau recursul introdus împotriva unei sentinţe susceptibile de apel, cu privire la care nu s-a folosit calea de atac a apelului. De exemplu, deciziile pronunţate de instanţe în soluţionarea apelurilor pot fi atacate cu recurs, exceptând deciziile prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor fie în fond, fie cu privire la cereri cum sunt cele de întrerupere a executării pedepsei1. Recursul inadmisibil, la fel ca şi recursul tardiv, este considerat inexistent, ceea ce înseamnă că nu produce nici un efect. Recursul este nefondat, dacă hotărârea atacată este întemeiată, respectiv atunci când motivele de recurs formulate în termen legal nu sunt întemeiate, fie datorită inexistenţei erorii invocate, fie datorită neîndeplinirii condiţiilor în care poate opera nulitatea, ori unei interpretări greşite a legii în criticarea hotărârii recurate, iar alte motive de casare, invocabile din oficiu, nu au fost constatate. De exemplu, în cazul în care decizia pronunţată în apel este deficitar motivată, dar soluţia este corectă, recursul trebuie respins ca nefondat, iar motivarea din decizia instanţei de apel corectată, în sensul menţionării considerentelor corespunzătoare care justifică soluţia2. Respingerea recursului ca nefondat se dispune şi atunci când recursul este lipsit de interes. Astfel, recursul îndreptat împotriva încheierii de arestare preventivă a inculpatului devine fără interes dacă, între timp, inculpatul a fost pus în libertate; recursul declarat împotriva unei hotărâri privind o contestaţie la necomputarea detenţiei preventive devine fără interes dacă cel condamnat a decedat. În mod excepţional, atunci când recurentul nu a invocat nici un motiv sau a depus tardiv memoriul cu motivele de recurs, instanţa de recurs va cerceta totuşi dacă există cazuri în care se poate face recurs (dintre cele legale) ce trebuie observate din oficiu.

Menţinerea hotărârii atacate este posibilă, fără a se pronunţa respingerea recursului, atunci când recursul a fost retras de către partea care

1 C.S.J., dec. s., nr. 455/1994, în Buletinul Jurisprudenţei, culegere de decizii pe anul 1994, Ed. Proema, Baia Mare, 1995, p. 186.2 C.S.J., s. pen., dec. nr. 487/1994, în Buletinul Jurisprudenţei, culegere de decizii pe anul 1994, Ed. Proema, Baia Mare, 1995, p. 186-187.

374

l-a declarat. În acest caz, instanţa de recurs ia act de retragerea recursului şi, constatând că nu există vreun alt recurs, închide dosarul prin încheiere, iar hotărârea atacată este menţinută şi devine definitivă prin nerecurare. De exemplu, în cazul în care recursul nu mai poate produce efectele pe care legea i le atribuie, situaţia juridică a inculpatului fiind diferită la data declarării recursului de cea existentă la data judecării acestuia, soluţia ce se impune este aceea de respingere a recursului ca nefondat şi nu de a se constata că acesta a rămas fără obiect1. B) Admiterea recursului Îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege pentru încadrarea motivelor de recurs în unul din cazurile de casare înscrise în art. 3859 înseamnă existenţa unor erori grave în soluţionarea cauzei şi, drept consecinţă, casarea hotărârii recurate. Codul de procedură penală român şi-a însuşit denumirea de ,,casare”, deoarece pentru apel şi contestaţia în anulare foloseşte termenul de ,,desfiinţare” a hotărârii atacate, pentru revizuire de ,,anulare”, în timp ce pentru recurs foloseşte termenul de ,,casare”.

Casarea hotărârii recurate înseamnă desfiinţarea ei, aceasta nemaiproducând efecte juridice. Casarea poate fi totală, atunci când se desfiinţează toate dispoziţiile penale şi civile ale hotărârii recurate, sau parţială, când numai unele din aceste dispoziţii sunt desfiinţate, celelalte dispoziţii fiind menţinute, respectiv limitarea casării parţiale se face la următoarele aspecte: numai cu privire la anumite fapte sau persoane; numai în ce priveşte latura penală sau civilă. Când instanţa de fond a dispus sau a menţinut arestarea inculpatului, instanţa de recurs poate menţine măsura arestării în caz de casare a hotărârii. După casare instanţa de recurs poate acorda următoarele soluţii: a) menţine hotărârea primei instanţe. Această soluţie se dispune atunci când apelul a fost greşit admis. Apelul este greşit admis dacă a fost introdus tardiv, a fost inadmisibil sau nefondat, potrivit legii. De exemplu, instanţa de apel a admis apelul şi a aplicat amnistia, când în realitate infracţiunea săvârşită era exclusă de la actul de clemenţă; s-a admis apelul pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală, iar instanţa de recurs constată că fapta este prevăzută de legea penală, aşa cum în mod corect se pronunţase prima instanţă. Casând hotărârea instanţei de apel, instanţa de recurs soluţionează concomitent şi fondul cauzei prin menţinerea soluţiei date prin sentinţa penală a primei instanţe de judecată.

1 Inculpatul a declarat că înţelege să îşi retragă recursul, motiv pentru care Curtea a urmat să ia act de manifestarea de voinţă (C.A. Bucureşti, s. pen., dec. nr. 197/R/2007, L. Mera şi L. Rog, op. cit., p. 488).

375

b) achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal. Achitarea inculpatului de către instanţa de recurs are loc când se constată existenţa unei situaţii din cele prevăzute în art. 10 lit. a)-e), iar încetarea procesului penal are loc în celelalte cazuri art. 10 lit. f)-j). Când inculpatul a fost condamnat sau a rămas condamnat la instanţa de apel, deşi în cauză trebuia să se pronunţe achitarea sau încetarea procesului penal, potrivit dispoziţiilor art. 11. Aşadar, deşi în cauză există unul din cazurile prevăzute de art. 10 lit. a)-j), totuşi instanţa de apel nu a soluţionat cauza prin achitarea inculpatului, respectiv prin încetarea procesului penal; constatând existenţa unui astfel de caz, instanţa de recurs înlocuieşte hotărârea greşită a instanţei de apel cu propria sa hotărâre, respectiv de achitare sau de încetare a procesului penal. Când recursul este îndreptat împotriva hotărârii instanţei de apel, se poate pronunţa achitarea sau, după caz, încetarea procesului penal numai atunci când s-a încălcat legea penală, fiindcă aplicarea legii penale se face la situaţia de fapt stabilită în hotărârea atacată. Atunci când recursul este declarat împotriva hotărârii primei instanţe, examinarea cauzei de către instanţa de recurs se face sub toate aspectele, astfel încât se poate pronunţa şi achitarea pentru inexistenţa faptei art. 10 lit. a), nevinovăţia inculpatului art. 10 lit. c), lipsa de pericol social al faptei art. 10 lit. b1), iar încetarea procesului penal pentru înlocuirea răspunderii penale art. 10 lit. i), ceea ce implică o nouă apreciere dată probelor administrate şi o schimbare a situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă.

Aşadar, achitarea poate surveni în urma condamnării inculpatului sau încetării procesului penal de către instanţele de fond, ori în urma achitării pentru alte temeiuri decât cele juste. Încetarea procesului penal se poate dispune dacă, anterior, instanţa de fond l-a condamnat ori l-a achitat pe inculpat sau dacă a încetat procesul penal pentru alte temeiuri decât cele corecte.

c) dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată. O asemenea soluţie caracterizează recursul ca o cale de atac de anulare, deoarece instanţa de recurs se mărgineşte a casa (anula) hotărârea recurată, urmând ca o altă instanţă să se pronunţe asupra fondului cauzei. Această soluţie se dispune în următoarele cazuri: când se constată că instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. (2) sau a existat un caz de incompatibilitate; când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, dacă aceasta era obligatorie, potrivit legii; când judecata a avut loc în lipsa apărătorului, dacă prezenţa acestuia era obligatorie; când judecata s-a făcut

376

fără întocmirea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori; când nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului în cazurile şi în condiţiile prevăzute de art. 117 alin. (1) şi (2); când hotărârea casată nu cuprinde motivele pe care se întemeia soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau aceasta nu se înţelege; când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de inculpare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului; când judecata la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate.

d) dispune rejudecarea cauzei de către instanţa competentă. Această soluţie se adoptă atunci când au fost încălcate dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei. Deci, dacă instanţa de recurs constată necompetenţa primei instanţe sau a instanţei de apel, va proceda la casarea hotărârii şi efectuarea unei noi judecăţi de către instanţa care are competenţa materială, potrivit legii. Dacă dosarul ar fi trimis instanţei care a judecat cauza, deşi era necompetentă sub aspect material, s-ar repeta greşeala care a condus la casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei.

e) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs. Această soluţie se dispune în cazurile prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 11-20, precum şi atunci când recursul a vizat o hotărâre care, potrivit legii, nu putea fi atacată cu apel. În aceste cazuri s-a făcut o contrară sau greşită aplicare a legii materiale, o denaturare a probelor administrate ori s-a dispus administrarea de probe noi, ceea ce ar putea atrage schimbarea sau modificarea soluţiei în defavoarea inculpatului, implicând dezbateri cu privire la noua soluţie ce trebuie dată cauzei. Instanţa de recurs, casând hotărârea şi reţinând cauza spre rejudecare, se pronunţă prin decizie şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termenul de judecare (art. 38516). La termenul fixat pentru rejudecare, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor care guvernează desfăşurarea judecăţii în primă instanţă, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare. Rejudecarea cauzei în fond este necesară pentru a se asigura inculpatului dreptul la apărare în perspectiva agravării situaţiei sale, precum şi efectuarea unei cercetări judecătoreşti pentru administrarea probelor necesare cauzei. De exemplu, se constată că inculpatul a fost greşit achitat pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală, ceea ce implică la rejudecare să fie ascultat inculpatul cu privire la faptă, să se pună din nou în discuţie încadrarea

377

juridică şi circumstanţele care pot conduce la o individualizare corectă a pedepsei. Când casarea s-a produs pe temeiul că nu au fost administrate toate probele necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele, la rejudecarea cauzei se vor administra aceste probe şi apoi se vor desfăşura dezbaterile judiciare cu privire la soluţia de fond ce urmează a fi dată. Rejudecarea1 cauzei de către instanţa de recurs are loc, deci, în altă şedinţă decât aceea în care s-a judecat recursul.

CAPITOLUL VI

CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC

Secţiunea I

Contestatia in anulare

1. Noţiune şi natură juridică Contesta ia în anulare este o cale de atac prin care cei ce au pierdutț anumite drepturi sau prerogative din cauza unui act procedural nul sunt repu i în aceste drepturi . Contesta ia în anulare nu trebuie confundată cuș ț

1 În situaţia în care, în urma admiterii recursului şi casării hotărârii atacate, se dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs potrivit art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., aceasta trebuie să se pronunţe asupra fondului adoptând una din soluţiile prevăzute în art. 345 alin. (1) C. proc. pen., de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal (C.S.J., s. pen., dec. nr. 2064/1996, L. Mera şi L. Rog, 2009, op. cit., p. 493).

378

contesta ia la executare , care nu este o cale de atac , ci un mijloc deț rezolvare a incidentelor ce se pot ivi la executare. Contesta ia în anulare are o natură juridică mixtă fiind atât o cale deț anulare cât i de retractare .Caracterul de anulare rezultă din scopul urmăritș prin exercitarea acestei căi de atac i anume ,anularea hotărârii .ș Caracterul de cale de atac de retractare rezultă din faptul că însă iș instan a care a dat hotărârea este pusă în situa ia de a controla condi iile înț ț ț care a dat hotărârea i de a infirma eventual. Aceasta cale extraordinară deș atac este reglementată în codul de procedura penală în articolele 386-392 . Folosirea contesta iei în anulare este prevăzută în anumite cazuri expresț prevăzute de lege .În toate cazurile contesta ia în anulare este de competen aț ț instan ei care a pronun at hotărârea atacata . De asemenea , în lege suntț ț reglementate aspectele privind titularii acestei căi de atac , termenele de exercitare a căii de atac i procedura de solu ionare.ș ț

2.Titularii contesta ieiț

Contesta ia în anulare poate fi făcută de oricare dintre păr i ,iarț ț contesta ia pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. C) i d) din C.proc.pen.ț ș Art. 386 lit. C). : când instan a de recurs nu s-a pronun at asupra unei cauzeț ț de începere a procesului penal dintre cele prevăzute de art. 10 alin. 1 ,cu privire la care existau probe în dosar. Art. 386 lit. d):când împotriva unei persoane s-au pronun at două hotărâri definitive pentru aceea i faptăț ș .Această contesta ie mai poate fi făcută i de procuror.ț ș

3. Hotărârile care pot fii atacate

Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contesta ie înț anulare în urmatoarele cazuri: - când procedura de citare a păr ii pentru termenul la care s-a judecatț cauza de către instan a de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;ț - când partea dovede te că la termenul la care s-a judecat cauza deș către instan a de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta i de aț ș încuno tin a instan a despre aceasta impiedicare;ș ț ț - când instan a de recurs nu s-a pronun at asupra unei cauze de încetareț ț a procesului penal dintre cele prevazute de art 10 alin.1,cu privire la care existau probe in dosar; - când împotriva unei persoane s-au pronun at două hotărâri definitiveț pentru aceea i faptă;ș

379

- când,la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instan aț de recurs , inculpatul prezent nu a fost ascultat,iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art 385.

4. Procedura contesta iei în anulareț

4.1.Condi iile de introducere a contesta iei în anulareț ț Fiind o cale extraordinară de atac , legea reglementează condi iiț speciale cu privire la modul în care se exercită contesta ia în anulare.ț 4.1.1.Cererea de contesta ie în anulareț Actul procesual prin care este declan ată contesta ia în anulare este oș ț cerere. Actul procesual se consemnează într-un act procedural scris în care trebuie să se arate cazurile de contesta ie pe care le poate invocaț contestatarul i toate motivele aduse în sprijinul acestora,împiedicându-seș astfel introducerea succesivă de contesta ii în anulare. Dacă pentru sprijinulț motivelor invocate în cerere pot fi depuse înscrisuri , acestea se vor ata aș cererii. Cazul de contesta ie în anulare prevăzut de articolul 386 litera d) poateț fi probat numai prin înscrisuri oficiale i anume , copiile hotărârilorș judecătore ti definitive .ș Cu privire la responsabilitatea păr ilor de a face contesta ie în anulare ,ț ț trebuie arătat ca este necesară o hotărâre a instan ei de recurs în care parteaț să fie implicată ca recurentă sau ca intimata. În cazul în care unul dintre inculpa i nu a declarat recurs , nu a fost realț implicat (intimat) în recursurile declarate de celelalte păr i i nici nu s-aț ș făcut o extindere a acestor recursuri în ceea ce prive te , acel inculpat nuș poate uza de calea extraordinară a contesta iei în anulare.ț 4.1.2.Termenul de introducere a contesta iei in anulare.ț Termenul de introducere a contesta iei în anulare variază după parteaț care introduce contesta ia în anulare i după cazul invocat.ț ș Având în vedere motivele ce pot fi invocate în cazul contesta iei înț anulare , se poate spune ca , în principiu , pentru situa iile prevăzute deț articolul 386 literele a)-c),contestatarul cunoa te cazurile de contesta ie încăș ț de la data definitivării hotărârii. inând seama de aceasta situa ie cu caracterȚ ț particular,legiuitorul a prevăzut termene relativ scurte de introducere a cererii de contesta ie . Astfel , potrivit articolului 388 aliniatul 1 , contesta iaț ț in anulare pentru motivele arătate în articolul 386 literele a)-c) poate fi introdusă de către partea împotriva căreia se face executarea(condamnat,partea responsabila civilmente) cel mai târziu în 10

380

zile de la începerea executării , iar de către celelalte păr i , în termen de 30ț de zile de la data pronun ării hotărârii a cărei anulare se cere.ț În ceea ce prive te introducerea contesta iei în anulare de către procurorș ț pentru cazul prevăzut de articolul 385 litera c) ,consideram că termenul este întotdeauna de 30 de zile de la data pronun ării hotărârii , deoarece el nu faceț parte dintre persoanele împotriva cărora se face executarea i , în consecin a,ș ț niciodată nu se poate pune problema termenului de 10 zile de la începerea executării . În mod practic , în cazul în care a început executarea hotărârii ,termenul de introducere a contesta iei este valabil , deoarece legea prevede cel maiț târziu în 10 zile de la începerea executării ; ori ,începerea executării poate fi plasată în momente diferite în raport cu data rămânerii definitive a hotărârii . Pentru cazul de contesta ie prevăzut de articolul 386 lit. d) care se referă laț încălcarea efectului autorită ii lucrului judecat ,contesta ia poate fi introdusăț ț oricând , fiind justificată de interesul rămânerii în vigoare numai a primei hotărâri definitive.

4.2. Judecarea contesta iei în anulareț 4.2.1. Instan a competentăț Pentru cazurile de contesta ie in anulare prevăzute de articolul 386ț literele a)-c) este competentă instan a de recurs care a pronun at hotărârea aț ț cărei anulare se cere .În raport cu aceasta dispozi ie legală , se poate spuneț ca orice instan a care poate judeca recursul poate judeca i contesta ia înț ș ț anulare . Având în vedere modul de organizare i func ionare a instan elorș ț ț judecătore ti , contesta ia în anulare pentru motivele prevăzute în articolulș ț 386 literele a)-c) poate fi judecată , după caz , la orice instan a , cu excep iaț ț judecătoriei i a tribunalului militar.ș Contesta ia în anulare pentru cazul prevăzut în articolul 386 lit. d) seț introduce la instan a la care a rămas definitivă ultima hotărâre. În acest cazț de contesta ie instan a competentă poate fi o judecătorie , deoarece esteț ț posibil ca la aceasta instan a să fi rămas definitivă ultima hotărâre .Înț privin a compunerii completului de judecată , trebuie arătat că , de i în legeț ș nu se prevede expres , în literatura de specialitate a fost exprimată opinia potrivit căreia completul de judecată va fi constituit în acela i fel ca i celș ș care a pronun at hotărârea a cărei anulare se cere.ț 4.2.2.Etapele în care se rezolvă contesta ia în anulareț Subliniem faptul ca procedura de judecare a contesta iei în anulare esteț diferen iata în func ie de cazurile invocate de contestatar.ț ț

381

Astfel , pentru contesta ia în anulare declan ata pe temeiurile prevăzuteț ș de articolul 386 lit. a)-c )există o procedură de judecată deosebită de aceea reglementată pentru cazul prevăzut de articolul 386 litera d). Procedura de judecată în cazurile prevăzute în articolul 386 literele a-c are doua etape : admiterea în principiu i judecata propriu-zisă.ș 4.2.2.1. Admiterea în principiu În vederea verificării prealabile a contesta iei în anulare întemeiate peț dispozi iile articolului 386 literele a)-c) , legiuitorul a fixat o etapaț procesuală în care instan a examinează dacă cererea introdusa prive te oț ș hotărâre definitivă , daca cererea este făcuta de o persoana care are calitatea procesuală ceruta de lege , dacă cererea este motivată i dacă cererea a fostș introdusă în termenul prevăzut de lege. Instan a examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contesta ieț ț prevăzuta în articolul 386 literele a)-c) , fără citarea păr ilor.ț edin a de judecată în care se judecă admiterea în principiu a contesta ieiȘ ț ț nu este publică , lipsind dezbaterile , instan a marginându-se la analizaț actelor i lucrărilor din dosarul cauzei. Potrivit articolului 391 aliniatul 2 ,ș dacă instan a constata că cererea de contesta ie este făcută în termenulț ț prevăzut de lege , ca motivul pe care se sprijină contesta ia este din celeț prevăzute de articolul 386 C.proc.pen. i ca în sprijinul contesta iei se depunș ț ori se invocă dovezi care sunt la dosar , admite în principiu contesta ia iț ș dispune citarea par ilor interesate.ț De i în lege nu se precizează , admiterea în principiu a contesta iei seș ț face prin încheiere. După examinarea în principiu a cererii de contesta ie este posibilă i oț ș solu ie negativa in situa ia în care se constată ca nu au fost depuse dovezi înț ț sprijinul contesta iei sau în cazul în care termenul legal de introducere aț cererii de contesta ie a fost depă it.ț ș Respingerea contesta iei după examinarea în principiu se face printr-oț decizie. In cazul in care instan a admite în principiu contesta ia în anulare, iaț ț masuri în vederea pregătirii edin ei de judecată. In acest sens , instan a vaș ț ț fixa termenul de judecata i va dispune citarea păr ilor.ș ț Potrivit articolului 390 C.proc.pen. , până la solu ionarea contesta iei înț țanulare ,` instan a sesizată , luând concluziile procurorului , poate suspendaț executarea hotărârii a cărei anulare o cere. 4.2.2.2. Judecata contesta iei în anulareț La termenul fixat pentru judecarea contesta iei în anulare pot fi prezenteț păr ile care au fost citate , precum i procurorul.ț ș

382

Judecarea contesta iei în anulare nu poate avea loc decât în prezen aț ț inculpatului,când acesta se află în stare de re inere.ț Judecând contesta i, instan a ascultă păr ile i ia concluziile procuroruluiț ț ț ș i , dacă găse te contesta ia întemeiată , desfiin ează prin decizie hotărârea aș ș ț ț

cărei anulare se cere. În urma admiterii contesta iei în anulare , pe temeiulț articolului 386 litera a) instan a urmează a desfiin a în întregime deciziaț ț instan ei de recurs , chiar în partea privitoare la inculpatul care nu a făcutț contesta ie i al cărui recurs a fost solu ionat în lipsă . O asemenea solu ie seț ș ț țimpune fa ă de legătura func ională dintre calea de atac a contesta iei înț ț ț anulare i calea de atac a recursului,recurs pe care cea dintâi are menirea deș a-1 pune în situa ia de a fi rejudecat in condi ii de legalitate.ț ț După desfiin area hotărârii a cărei anulare se cere prin contesta ie,ț ț instan a procedează,fie de îndată , fie acordând un termen , după caz , laț rejudecarea recursului sau la rejudecareacauzei după casare. În cazul contesta iei prevăzute în articolul 386 litera d) C.proc.pen.,ț lipse te etapa admiterii în principiu aceasta din urma situa ie , judecareaș ț contesta iei se face cu citarea păr ilor interesate în cauza în care s-aț ț pronun at ultima hotărâre .ț

Secţiunea a II-a

Revizuirea

1. Noţiune şi natură juridică

Revizuirea este mijlocul procesual prin care sunt atacate hotărârile judecătore ti definitive care con in grave erori de fapt.ș țÎntrucât revizuirea se folose te împotriva unor hotărâri penale definitive, eaș face parte din căile extraordinare de atac. Având în vedere ca prin revizuire se urmăre te o reexaminare în fapt aș cauzei penale,în literatura juridică acest remediu procesual denumit ,,cale de atac de fapt”.

383

2. Hotărârile supuse revizuirii Potrivit articolului 393 C.proc.pen. , hotărârile penale definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală , cât i cu privire la laturaș civila. De asemenea , legea prevede că , în situa ia în care o hotărâre prive teț ș mai multe infrac iuni sau mai multe persoane , revizuirea se poate cereț pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori. Sunt supuse revizuirii numai hotărârile judecătore ti care con in oș ț rezolvare a fondului cauzei, deoarece prin revizuire se urmăre te înlăturareaș erorilor de fapt pe care le con in hotărârile judecătore ti, ori asemenea eroriț ș pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale . Sunt hotărâri prin care se rezolva fondul cauzei acelea prin care instan a seț pronun ă asupra raportului juridic de drept substan ial i asupra raportuluiț ț ș juridic procesual penal principal . Cu alte cuvinte , prin rezolvarea fondului cauzei, instan a rezolvă ac iunea penala i pronun ă , dupăț ț ș ț caz,condamnarea,achitarea sau încetarea procesului penal [articolul 345 aliniatul 1) C.proc.pen.].

3. Titularii revizuirii

Pot cere revizuirea : a) oricare parte din proces,în limitele calită ii sale procesuale; ț b) so ul i rudele apropiate ale condamnatului,chiar i după moarteaț ș ș acestuia; c) organele de conducere ale unita ilor la care se referă art.145 dinț Codul penal care au cunostin ă despre vreo faptă sau împrejurare care arț motiva revizuirea,sunt obligate să sesizeze pe procuror. Hotărârile definitive pronun ate în cauzele în care Curtea Europeană aț Drepturilor Omului a constatat o încalcare a unui drept prevăzut de Conven ia europeană pentu apărarea drepturilor omului i a liberta ilorț ș ț fundamentale pot fi supuse revizuirii,dacă consecin ele grave ale acesteiț încălcări continuă să se producă i nu pot fi remediate decât prin revizuireaș hotărârii pronuntate. Pot cere revizuirea: a) persoana al carui drept a fost încalcat; b) so ul i rudele apropiate ale condamnatului,chiar i după moarteaț ș ș acestuia; c) procurorul.

384

Cererea de revizuire se introduce la Înalta Curte de Casatie iș Justi ie,care judecă cererea în complet de 9 judecatori.ț Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii Cur ii Europene a Drepturilor Omului. ț Dupa sesizare, instan a poate dispune, din oficiu, la propunereaț procurorului sau la cererea păr ii , suspendarea executarii hotărârii atacate.ț Participarea procurorului este obligatorie. La judecarea cererii de revizuire , păr ile se citeaza. Partea arestată esteț adusă la judecata. Când păr ile sunt prezente la judecarea cererii de revizuire,se ascultă iț ș concluziile acestora. Instanta examineaza cererea în baza actelor dosarului i se pronun ă prinș ț decizie. Când instan a constată că cererea este tardivă ,inadmisibilă sauț nefondată,o respinge. Hotărârile definitive pronun ate în cauzele în care Curtea Europeana aț Drepturilor Omului a constatat o încalcare a unui drept prevăzut de Conven ia europeană pentru apărarea drepturilor omului i a liberta ilorț ș ț fundamentale pot fi supuse revizuirii, daca consecintele grave ale acestei incalcari continua sa se produca si nu pot fi remediate decat prin revizuirea hotararii pronuntate.

4. Cazurile de revizuire Datorită faptului că revizuirea este o cale extraordinară de atac,legiuitorul a limitat situa iile în care se poate declan a acestț ș remediu procesual . Potrivit articolului 394 C.proc.pen., revizuirea poate fi cerută când : a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instan ă la solu ionarea cauzei;ț ț b) un martor , un expert sau un interpret a săvâr it infrac iunea deș ț mărturie mincinoasa in cauza a cărei revizuire se cere; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; d) un membru al completului de judecată , procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infrac iune în legătura cu cauza aț cărei revizuire se cere; e) când două sau mai multe hotărâri judecătore ti definitive nu se potș concilia.

5. Cererea de revizuire

385

Fiind o manifestare de voin ă a unei persoane care are dreptul săț declan eze revizuirea , cererea de revizuire este un act procesual . Cererea deș revizuire poate fi făcuta , conform articolului 396 din Codul de procedură penală , de oricare parte din proces in limitele calită ii sale procesuale ,ț precum i de so ul i rudele apropiate ale condamnatului , chiar i dupăș ț ș ș moartea acestuia ; so ul sau rudele apropiate nu au dreptul să se substituieț inculpatului achitat sau fa ă de care s-a pronun at încetarea procesului penalț ț i nici altor păr i ,putând să exercite aceasta cale de atac extraordinară numaiș ț

împotriva hotărârii prin care inculpatul a fost condamnat. Procedura revizuirii poate fi ini iată , din oficiu , de către procuror, atâtț în favoarea , cât i în defavoarea unei păr i din proces i în legătura cuș ț ș oricare dintre laturile procesului.

6. Termenul de introducere a cererii de revizuire.

Termenul de revizuire este reglementat de dispozi iile articoluluiț398 din Codul de procedura penală . În privin a termenului în care poate fi cerută revizuirea , legeațdistinge două reglementari distincte, după cum cererea de revizuire este în favoarea condamnatului sau în defavoarea condamnatului,a celui achitat sau a celui fa ă de care s-a încetat procesul penal.ț Potrivit articolului 398 alon.1 C.proc.pen., cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după executarea pedepsei sau după moartea condamnatului . Potrivit articolului 398 alin 1 C.proc.pen., cererea de revizuire în defavoarea condamnatului , a celui achitat sau a celui fa ă de care s-a încetatț procesul penal se poate face în termen de 1 an , care curge : a) în cazurile de revizuire prevăzute de articolul 394 lit. a),b),c ) iș d),C.proc.pen., când nu sunt constatate prin hotărâre definitiva ,de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea; b) în cazurile prevăzute în articolul 394 lit. b),c) i d),C.proc.pen., dacăș sunt constatate prin hotărâre definitivă , de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea . În cazul în care procurorul se sesizează din oficiu i declan eazăș ș revizuirea în defavoarea condamnatului , a celui achitat sau a celui fa ă deț care s-a încetat procesul penal , termenul de 1 an curge de la momentul când a cunoscut faptele sau împrejurările ce constituie cazurile de revizuire , iar pentru cazurile prevăzute de articolul 394 lit.b),c) i d),C.proc.pen. , dacăș

386

sunt constatate prin hotărâre definitivă , de la data când hotărârea a fost cunoscută de procuror. Revizuirea in defavoarea inculpatului nu se poate face dacă a intervenit o cauză care împiedică punerea în mi care a ac iunii penale sau continuareaș ț procesului penal , adică , dacă a intervenit vreuna din cauzele prevăzute , expres i limitativ de lege , în articolul 10 din Codul de procedura penală.ș 7. Judecarea cererii de revizuire În art. 35,C.proc.pen., este reglementată competen a în caz deț indivizibilitate sau conexitate , iar aplicarea acestei dispozi ii legale esteț justificată tocmai de faptul că inconciliabilitatea unor hotărâri penale definitive implica fapte între care există o legătură de indivizibilitate sau de conexitate. În lumina dispozi iilor art. 35 alin 1,în cazul în care hotărârile ce nu se potț concilia au fost pronun ate de mai multe judecătorii ori de mai multeț tribunale de acela i grad,cu alte cuvinte de instan e egale în grad ,ș ț competen a de a judeca cererea de revizuire revine instan ei mai întâiț ț sesizată. Dacă hotărârile au fost pronun ate de instan e de grad diferit ,ț ț competen a de a judeca cererea de revizuire revine instan ei de gradț ț superior. În cazul în care printre hotărârile ce nu se pot concilia există vreuna pronun ată de o instan ă militară , cererea de revizuire va fi solu ionată deț ț ț către instan a militară. Dacă instan a civilă este superioara în grad ,ț ț competen a revine instan ei militare echivalenta în grad cu instan a civila.ț ț ț Compunerea completului de judecată în cazul solu ionării cererii deț revizuire se face , potrivit articolelor 405 alin 1 i 406 alin 1C.proc.pen.,înș acela i mod ca i la judecarea cauzei în prima instan ă .ș ș ț În acela i sens , arătam ca dispozi iile Legii nr. 92/1992 pentruș ț organizarea judecătorească nu fac distinc ii,în ceea ce prive te compunereaț ș completului de judecată,după cum judecata are loc în prima instan a sau într-țo cale de atac. În consecin a,cererea de revizuire a unei hotărâri deț condamnare pentru infrac iunea de omor se solu iona de tribunal în completț ț format din 2 judecători. În prezent ca urmare a modificării compunerii completelor de judecata (prin Legea nr. 142/ 1997) , aceste cereri de revizuire se solu ionează de tribunal în complet format dintr-un singurț judecător.

7.1. Masurile premergătoare judecă ii.ț

387

Pentru a pune dosarul în stare de judecată,pre edintele instan ei,dupăș ț primirea dosarului de la procuror, fixează termen de judecată pentru examinarea cererii de revizuire. În cadrul măsurilor premergătoare,pre edintele instan ei dispune citareaș ț păr ilor interesate.ț În materia revizuirii întâlnim o excep ie de la regula prevăzuta înț articolul 314 C.proc.pen., regula potrivit căreia judecata nu poate avea loc decât în prezenta inculpatului , când acesta se afla în stare de de inere. Înț acest sens, în dispozi iile articolului 402 aliniatul 3 C.proc.pen.,se arată că ,ț în cazul în care persoana în favoarea căreia s-a cerutrevizuirea se afla în stare de de inere , aducerea ei la judecata are loc numaiț daca instan a considera necesar. Pre edintele instan ei are însă obliga ia săț ș ț ț încuno tin eze persoana arestată despre termenul de judecata i sa ia masuriș ț ș pentru desemnarea unui apărător dinoficiu. 7.2. edin a de judecată în cadrul revizuiriiȘ ț Ca i la contesta ia în anulare , edin a de judecată în revizuire esteș ț ș ț compartimentată în două etape distincte, i anume : admiterea în principiu iș ș rejudecarea după admiterea în principiu. Subliniem faptul ca parcurgerea celor doua etape procesuale nu este obligatorie , deoarece , în cazul în care , după etapa admiterii în principiu , instan a respinge cererea de revizuire , etapa rejudecării nu va mai avea loc.ț Întotdeauna,însă,indiferent dacă concluziile procurorului sunt pozitive sau negative,cererea de revizuire parcurge în fa a instan ei etapa admiterii înț ț principiu. Notăm i faptul ca atât judecarea în principiu (iudicium rescindens),câtș i judecarea fondului după admiterea în principiu (iudicium rescissorium)ș

sunt date în competen a aceleia i instan e adoptându-se în acest sensț ș ț sistemul competen ei unitare.ț A) Admiterea în principiu În edin a de judecată în care se examinează admiterea în principiu aș ț cererii de revizuire sunt aplicabile,în măsura în care nu contravin unor norme privind revizuirea,dispozi iile generale ce reglementează judecata.ț A adar, edin a de judecată,în etapa admiterii în principiu ,se desfă oară înș ș ț ș condi ii de publicitate,oralitate i contradictorialitate .De asemenea , suntț ș create condi ii care să garanteze exercitarea drepturilor păr ilor.ț ț Ca aspect diferen ial , caracteristic revizuirii , men ionam faptul căț ț inculpatul arestat nu este adus obligatoriu la judecată,instan a având dreptulț

388

sa aprecieze daca este necesara sau nu prezenţa celui arestat la judecata (art. 402 alin.3 C.proc.pen.) Potrivit articolul 403 alin.1 C.proc.pen.,la termenul de judecată,instan a,ascultând concluziile procurorului i aleț ș păr ilor,examinează doar cererea de revizuire este făcută în condi iileț ț prevăzute de lege i dacă,din probele strânse în cursul cercetării efectuate deș procuror, rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu. Instan a, în etapa admiterii în principiu , poate verifica oricare dintreț probele pe care se întemeiază cererea,examinând,intre altele i probeleș strânse în cursul cercetării efectuate de procuror sau poate,când este necesar,să administreze probe noi. De i legea permite ca la judecata în principiu să se administreze probe,ș ea interzice totu i ascultarea ca martori a anumitor persoane. Astfel , potrivitș art.403 alin.2,C.proc.pen.,martorul, expertul sau interpretul care a săvâr itș infrac iunea de mărturie mincinoasă nu poate fi ascultat ca martor membrulț completului de judecată,procurorul ori persoana care,efectuând acte de cercetare, a comis o infrac iune în legătura cu cauza a cărei revizuire se cere.ț Instan a , în baza celor constatate,dispune,prin încheiere,admiterea inț principiu a cererii de revizuire sau , prin sentin ă ,respingerea acesteia. Înț literatura de specialitate s-a arătat că admiterea în principiu a revizuirii sau respingerea acesteia sunt solu ii limitativ prevăzute de lege , nefiind posibilaț nici o alta solu ie.ț Între normele care reglementează desfă urarea judecării în vedereaș admiterii în principiu sunt i dispozi iile derogatorii de la regulile comuneș ț privind stingerea procesului penal . Astfel, potrivit art.403 alin.4 C.proc.pen, când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii , prin derogare de la dispozi iile art. 10țalin. 1 lit. g , procedura de revizuire î i va urma cursul , iar în cazul admiteriiș în principiu, după rejudecarea cauzei,instan a va dispune, după caz ,ț achitarea ori încetarea procesului penal. Solu ia admiterii în principiu atrage după sine posibilitatea luăriiț anumitor măsuri de către instan a de judecata . Astfel , potrivit art. 404 alin.ț 1C.proc.pen.,odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire , precum i în tot cursul judecării din nou a cauzei,instan a poate men ine suspendareaș ț ț

acordată de procuror ori poate suspenda motivat,în tot sau în parte,executarea hotărârii supusa revizuirii. În ipoteza în care cererea de revizuire a fost făcuta în defavoarea condamnatului , a celui achitat sau a celui fa ă de care s-a încetat procesulț

389

penal , instan a poate lua oricare din masurile preventive , daca sunt întruniteț condi iile legale.ț În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existenta unor hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronun ate se reunesc,în vederea judecării.ț B)Rejudecarea după admiterea în principiu Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se face potrivit regulilor de procedură privind judecata în prima instan ă,astfelț cum prevăd dispozi iile art. 405 din Codul de procedura penală .ț În această etapă este obligatorie aducerea inculpatului arestat lajudecata. Trebuie , însă , subliniat faptul că unele dispozi ii care au inciden ăț ț obligatorie la judecata în prima instan a nu se aplica întocmai în cazulț rejudecării cauzei după admiterea în principiu. Astfel,în privin a cercetării judecătore ti,remarcam faptul că instan a areț ș ț posibilitatea i nu obliga ia să administreze din nou probele care au fostș ț efectuate în cadrul primei judecă i sau cu ocazia admiterii în principiu aț cererii de revizuire. După rejudecarea cauzei a cărei revizuire s-a cerut, instan a poate admite cererea de revizuire sau o poate respinge.ț În cazul în care instan a admite cererea de revizuire,anulează hotărârea înț măsura în care a fost admisa revizuirea sau hotărârile care nu se pot concilia i pronun a o nouă hotărâre potrivit articolelor 345-353 C.proc.pen., care seș ț

aplică în mod corespunzător . În ipoteza în care cererea de revizuire are ca obiect o singură hotărâre,legea permite anularea acesteia în măsura în care a fost admisa revizuirea. Instan a,dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată , anuleazăț hotărârea în măsura în care a fost admisă revizuirea sau hotărârile care nu se pot concilia i pronun a o nouă hotărâre potrivit dispozi iilor art 345-ș ț ț353C.proc.pen , care se aplică în mod corespunzător. Dacă instan a constatăț că cererea de revizuire este neîntemeiată , o respinge. Sentin ele instan ei de revizuire , sunt supuse acelora i căi de atac ca iț ț ș ș hotărârile la care se referă revizuirea , iar deciziile date în apel sunt supuse recursului.

Secţiunea a III-a

Recursul în interesul legii

390

Prin legea nr.45/ 1993 a fost introdusa Sec iunea IV a capitolului IIIț (,,Căile extraordinare de atac”) vizând recursul în anulare ,ulterior abrogat iș recursul în interesul legii , căi de atac ce au înlocuit recursul extraordinar.

1. Hotărârile şi titularii

Procurorul general al Parchetului de pe langa Înalta Curte de Casa ie iț ș Justi ie , direct , sau ministrul justi iei,prin intermediul procurorului generalț ț al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie i Justi ie , precum iș ț ș colegiile de conducere ale Cur ilor de apel i ale parchetelor de pe lângaț ș acestea au obligatia , pentru a asigura interpretarea i aplicarea unitară aș legilor penale i de procedură penală pe întreg teritoriul arii , să ceara Înalteiș ț Curti de Casa ie i Justi ie să se pronunte asupra chestiunilor de drept careț ș ț au primit o solu ionare diferită din partea instan elor judecătoresti.ț ț Cererile de recurs în interesul legii se solutionează de sec iile unite aleț Inaltei Curti de Casatie i Justi ie , care se pronunta prin decizie. Deciziile seș ț publică în Monitorul Oficial al Romaniei , Partea I , precum si pe pagina de internet a Înaltei Curti de Casa ie i Justi ie . Acestea se aduc la cunostintaț ș ț instantelor din Ministerul Justitiei. Solu iile se pronun ă numai în interesul legii , nu au efect asupraț ț hotărârilor judecătoresti examinate i nici cu privire la situa ia păr ilor dinș ț ț acele procese. Dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instan e.ț Prin instituirea acestei căi de atac extraordinare,legiuitorul a urmărit să asigure o interpretare i pe cale de consecin ă, o aplicare unitară a legilorș ț penale i de procedură penală pe întreg teritoriul ării,de către toateș ț instan ele judecătore ti.ț ș Calea de atac a recursului contribuie, pe de o parte , la repararea gre elilor ce s-ar putea strecura într-o hotărâre judecătorească,iar pe de altăș parte,ajută la realizarea uniformită ii în interpretarea si aplicarea legilor.ț Reglementat de dispozi iile articolului 414ț 2 din Codul de procedura penală,recursul în interesul legii este o cale de atac extraordinară cu un con inut i o natură juridică cu totul aparte.ț ș Astfel , Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casa ie i Justi ie , în mod direct,sau Ministerul Justi iei, prin intermediulț ș ț ț aceluia i Procuror General,au dreptul, pentru a asigura interpretarea iș ș aplicarea unitară a legilor penale i de procedură penală pe întreg teritoriulș ării,să ceară Înaltei Cur i de Casa ie i Justi ie să se pronun e asupraț ț ț ș ț ț

chestiunilor de drept care au primit solu ionare diferită din partea instan elorț ț de recurs.

391

TITLUL III

EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI

CAPITOLUL I

EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE

1. Dispozi ii generaleț

Prin pronun area unei hotărâri definitive care a căpătat autoritate de lucruț judecat,cea de a doua fază a procesului penal,judecata,ia sfâr it.ș

392

Ca urmare se declan ează cea de a treia fază a procesului penal,executareaș hotărârilor penale definitive.Această ultimă fază cade sub inciden aț exclusivă a normelor de drept procesual penal.Executarea propriu-zisă este reglementată de norme distincte,diferite de cele de punerea în executare a hotărârilor penale,cum ar fi Codul de procedură penală i Legea 275/2006ș privind executarea pedepselor i măsurilor dispuse de organele judiciare înș cursul procesului penal1.Faza procesuală a punerii în executare a hotărârilor penale este călăuzită de principii proprii,ca obligativitatea,executabilitatea,jurisdic ionalitatea iț ș continuitatea.

2. Hotărâri ce se pun în executare Punerea în executare a hotărârilor penale vizează hotărârile definitive care devin executorii,astfel art.415 alin (1) C.proc.pen,arată că hotărârile instan elor penale devin executorii de la data când au rămas definitive.țÎn mod excep ional,devin executorii hotărâri care nu sunt definitive,cum ar fiț hotărârea instan ei prin care se dispune arestarea inculpatului(art. 350 alin 4ț C.proc.pen)Hotărârea penală definitivă învestită de lege cu autoritate de lucru judecat are un efect pozitiv i unul negativ.ș Efectul pozitiv constă în aceea că dă na tere acelui drept subiectiv pe bazaș căruia organele competente trec la executarea dispozi iilor cuprinse înț hotărârea instan ei.ț Efectul negativ al lucrului judecat constă în împiedicarea pe care o produce cu privire la desfă urarea unui nou proces penal împotriva aceleia iș ș persoane i cu privire la aceea i faptă.ș ș Momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătore ti este diferen iat înș ț func ie de gradul instan ei care pronun ă hotărârea,astfel:ț ț ț Hotărârile primei instan e rămân definitiveț 2:1)la data pronun ării,când hotărârea nu este supusă apelului i nici recursuluiț ș2)la data expirării termenului de apel3)la data retragerii apelului,dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel4)la data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins5)la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârilor men ionate laț pct.4 dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs

1 M.Of.nr.627 din 20 iulie 20062 Art.416.C.proc.pen

393

6)la data pronun ării hotărârii prin care s-a respins recursul declaratț împotriva hotărârilor men ionate.ț Hotărârile instan ei de apel rămân definitive:ț1)la data expirării termenului de recursa)când apelul a fost admis fără trimitere pentru rejudecare i nu s-a declaratș recurs în termen2)la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii men ionate laț lit.a),dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs.3)la data pronun ării hotărârii prin care s-a respins recursul declaratț împotriva hotărârii men ionate la lit a)țHotărârile instan ei de recursț 1 rămân definitive la data pronun ării acesteiaț când:1)recursul a fost admis i procesul a luat sfâr it în fa a instan ei deș ș ț ț recurs,fără rejudecare.2)cauza a fost rejudecată de către instan a de recurs,după admitereaț recursului3)cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare,în cazul respingerii recursului

3. Instan a de executareț

Instan ele competente să pună în executare hotărârile judecătore ti suntț ș stabilite, conform art. 418 C.proc.pen., astfel: - Hotărârea instan ei penale, rămasă definitivă la prima instan ă deț ț judecată, la instan a de apel sau la instan a de recurs se pune în executare deț ț către prima instan ă de judecată.ț - Hotărârile pronun ate în prima instan ă de către Înalta Curte de Casa ie iț ț ț ș Justi ie se pun, după caz, în executare de către Tribunalul Municipiuluiț Bucure ti sau de Tribunalul militar teritorial cu sediul la Bucure ti.ș ș - Când hotărârea rămâne definitivă în fa a instan ei ierarhic superioarăț ț aceasta trimite instan ei de executare un extras din acea hotărâre,cu dateleț necesare punerii în executare,în ziua pronun ării hotărârii de către instan aț ț ierarhic superioară. Aceste dispozi ii sunt aplicabile i în cazul hotărârilor nedefinitive, darț ș executorii, cu excep ia celor privind măsurile preventive, care se pun înț executare de către instan a care le-a dispus.ț

1 Art. 417 C.proc.pen.

394

Instan a de executare deleagă pe unul din judecătorii săi, pentruț efectuarea punerii în executare. Dacă cu prilejul punerii în executare a hotărârii sau în cursul executării se ive te vreo nelămurire sau vreoș împiedicare, judecătorul delegat poate sesiza instan a de executare care vaț proceda potrivit art. 460 C.proc.pen.

4. Punerea în executare a hotărârilor

4.1. Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a deten iunii peț via ăț 1

Pedeapsa închisorii i a deten iunii pe via ă se pun în executare prinș ț ț emiterea mandatului de executare. Mandatul se emite de judecătorul delegat al instan ei de executare în ziua rămânerii definitive a hotărârii la instan a deț ț fond sau după caz în ziua primirii extrasului de la instan a ierarhicț superioară în fa a căreia hotărârea a rămas definitivă.ț Mandatul de executare se întocme te în trei exemplare i trebuie săș ș cuprindă:1)denumirea instan ei de executareț2)data emiterii3)datele privitoare la persoana condamnatului2,nume prenume,poreclă,data i locul na terii,numele i prenumele părin ilor,cetă enie,studii,situa iaș ș ș ț ț ț

militară,loc de muncă,ocupa ia,adresa la care locuie te efectiv,antecedenteț ș penale i alte date pentru stabilirea situa iei sale personale.ș ț4)numărul i data hotărârii care se executăș5)denumirea instan ei care a pronun at-oț ț6)pedeapsa aplicată i textul de lege aplicatș7)timpul re inerii i arestării preventive care s-a dedus din durata pedepseiț ș8)men iunea dacă cel condamnat este recidivistț9)ordinul de arestare i de de inereș ț10)semnătura judecătorului delegat11) tampila instan ei de executareș țÎn cazul când cel condamnat se află în stare de libertate,odată cu emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei deten iunii peț via ă,judecătorul delegat emite i un ordin prin care interzice condamnatuluiț ș să părăsească ara.țOrdinul se întocme te în trei exemplare i cuprinde:ș ș1)denumirea instan ei de executareț2)data emiterii

1 Art. 420 C.proc.pen2 Prevăzute în art. 70 C.proc.pen.

395

3)datele privitoare la persoana condamnatului4)pedeapsa pronun ată împotriva acestuiaț5)denumirea instan ei care a pronun at-o ț ț6)numărul mandatului de executare a pedepsei emis pe numele condamnatului 7)dispozi ia de interzicere a părăsirii ăriiț ț8)semnătura judecătorului delegat9) tampila instan ei de executareș ț 4.2. Punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei i aș ordinului de interzicere a părăsirii ăriiț În vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei hotărâri rămase definitive de condamnare,organul de poli ie poate pătrundeț în domiciliul sau re edin a unei persoane fără învoirea acestuia,precum i înș ț ș sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.Când în ocrotirea condamnatului se află un minor,o persoană pusă sub interdic ie,o persoană căreia i s-a instituit curatela ori o persoană careț datorită vârstei,bolii sau altei cauze,are nevoie de ajutor,trebuie să fie în tiin ată autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotireș ț Obliga ia de încuno tin are revine organului de poli ie. Când condamnatul seț ș ț ț află arestat,un exemplar al mandatului de executare i se înmânează de către comandantul locului de de inere .Comandantul consemnează într-un procesț verbal data la care condamnatul a început executarea pedepsei.O copie de pe procesul verbal se trimite instan ei de executare.țPe baza ordinului de interzicere a părăsirii ării,organele în drept refuză celuiț condamnat eliberarea pa aportului sau după caz procedează la ridicareaș acestuia i iau măsuri pentru darea condamnatului în consemn la punctele deș trecere a frontierei. 4.3. Punerea în executare a pedepsei închisorii la locul de muncă Pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă se pune în executare prin emiterea mandatului de executare. Mandatul se emite de către instan aț de executare,se întocme te în 4 exemplare i cuprinde pe lângă men iunileș ș ț arătate i următoarele date:ș1)denumirea i sediul unită ii unde se execută pedeapsaș ț2)dispozi ia de executare a pedepsei către conducerea unită iiț ț3)dispozi ia de re inere i vărsare la bugetul de stat a cotei prevăzute de legeț ț ș O copie de pe dispozitivul hotărârii se trimite de instan a de executareț consiliului local în a cărui rază teritorială î i are domiciliul condamnatul.ș

396

4.4. Punerea în executare a amenzii penale1

Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instan a de executare,în termen de 3 luni de laț rămânerea definitivă a hotărârii.Când cel condamnat se găse te în imposibilitatea de a achita integral amendaș în termenul de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii,instan a deț executare,la cererea condamnatului poate dispune e alonarea plă iiș ț amenzii,pe cel mult 2 ani în rate lunare.În cazul neîndeplinirii obliga iei în termen de 3 luni de la rămânereaț definitivă a hotărârii sau de neplată a unei rate,instan a de executareț comunică un extras de pe a cea parte din dispozitiv care prive te aplicareaș amenzii organelor competente în vederea executării amenzii potrivit dispozi iilor legale privind executarea silită a crean elor fiscale i cuț ț ș procedura prevăzută de aceste dispozi ii. ț 4.5. Punerea în executare a pedepselor complementarePedeapsa interzicerii exerci iului unor drepturi se pune în executare prinț trimiterea de către instan a de executare a unei copii de pe dispozitivulț hotărârii, consiliului local în a cărui rază î i are domiciliul condamnatul iș ș organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi.Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către instan a de executare a unei copii de pe hotărâre,după caz comandantuluiț unită ii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandantuluiț centrului militar în raza cărui domiciliază condamnatul. 4.6. Punerea în executare a măsurilor de siguran ăț 4.6.1.Obligarea la tratament medical Punerea în executare a obligării la tratament medical luate printr-o hotărâre definitivă se face prin comunicarea copiei de pe dispozitiv i a copiei de peș raportul medico-legal direc iei sanitare din jude ul pe teritoriul căruiaț ț locuie te persoana fa ă de care s-a luat această măsură.ș țÎn cazul în care obligarea la tratament medical înso e te pedeapsaț ș închisorii,ori a deten iunii pe via ă sau prive te o persoană aflată în stare deț ț ș de inere,comunicarea se face administra iei locului de de inere.ț ț ț Articolul 430 C.proc.pen instituie în sarcina unită ii sanitare la careț făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical anumite obliga ii,astfel această unitate este obligată să comunice instan ei:ț ța)dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentulb)sustragerea de la efectuarea tratamentului după prezentare1 Art. 425 C.proc.pen

397

c)când măsura dispusă de instan ă nu mai este necesară,însă pentruț înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă persoana obligată la tratament este indicat un alt tratament.d)pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internarea medicală 4.6.2. Internarea medicală1

Punerea în executare a internării medicale,luată printr-o hotărâre definitivă se face prin comunicarea copiei de pe dispozitiv i a unei copii deș pe raportul medico-legal direc iei sanitare din jude ul pe teritoriul căruiaț ț locuie te persoana fa ă de care s-a luat această măsură.ș ț La luarea măsurii internării medicale,persoana la care se referă măsura poate cere să fie examinată i de un medic specialist desemnat de acesta,aleș cărui concluzii sunt înaintate instan ei de judecată,iar la data rămâneriiț definitive a hotărârii i direc iei sanitare prevăzute.ș ț Judecătorul delegat al instan ei de executare comunică judecătoriei în aț cărei circumscrip ie se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea dataț la care s-a efectuat internarea,în vederea supravegherii. Dacă persoana fa ă de care s-a luat măsura internării medicale nu esteț găsită,direc ia sanitară constată acestea printr-un proces verbal i sesizeazăț ș organele de poli ie pentru darea în urmărire,precum i pentru darea înț ș consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar de pe procesul verbal al sesizării organelor de poli ie se trimite instan ei de executare.ț ț Încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută de persoana internată sau de către procuror. În acest caz judecătoria dispune efectuarea raportului medico legal. O copie de pe hotărârea definitivă prin care s-a dispus men inerea,înlocuirea,sau încetarea internării medicale se comunică instan eiț ț de executare. 4.6.3. Executarea altor măsuri de siguran ăț 2

Sunt vizate sub acest titlu următoarele măsuri de siguran ă reglementate deț Codul penal: 1)interzicerea unei func ii sau profesiiț 2)interzicerea de a se afla în anumite localită iț 3)expulzarea 4)confiscarea specială 5)interdic ia de a reveni în locuin a familiei pe o perioadă determinată.ț ț Acestea se pun în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri i să supraveghezeș respectarea lor.

1 Art. 114 C.pen.2 Art. 436.C.proc.pen

398

Acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate i săș sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguran ă.ț 4.7. Punerea în executare a dispozi iilor privind înlocuireaț răspunderii penale Înlocuirea răspunderii penale se poate dispune de instan a de judecată înț condi iile prevăzute de art. 90 C.pen.Astfel instan a poate dispune înlocuireaț ț răspunderii penale cu răspunderea care atrage ă sanc iune cu caracterț administrativ dacă sunt îndeplinite următoarele condi ii:ț a)pedeapsa prevăzută de lege pentru infrac iunea săvâr ită este închisoareaț ș de cel mult 1 an sau amendă ori s-au săvâr it infrac iunile prevăzute ăn art.ș ț 208,art. 213,art. 215,alin(1),art. 217 alin(1),art. 219 alin (1) C.pen.,dacă valoarea pagubei nu depă e te 10 lei,sau infrac iunea prevăzută în art. 249ș ș ț C.pen dacă valoarea pagubei nu depă e te 50 de lei.ș ș b)fapta în con inutul ei concret i în împrejurările în care a fost săvâr ităț ș ș prezintă un grad de pericol social redus i nu a produs urmări grave.ș c)paguba pricinuită prin infrac iune a fost integral reparată până laț pronun area hotărâriiț d)din atitudinea făptuitorului după săvâr irea infrac iunii rezultă că acestaș ț regretă fapta e)sunt suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă. Înlocuirea răspunderii penale nu se poate dispune dacă făptuitorul a mai fost anterior condamnat sau i s-au mai aplicat de două ori sanc iuni cuț caracter administrativ. Punerea în executare a sanc iuniilor administrative dispuse după înlocuireaț răspunderii penale se face astfel:- mustrarea i mustrarea cu averstisment se execută de îndată,în edin a înș ș ț care s-a pronun at hotărârea.ț Când dinorice împrejurare măsura mustrării nu poate fi executată îndată după pronun are,se fixează un termen pentru când se dispune aducerea celuiț sanc ionat ț - amenda administrativă se execută asemănător amenzii judiciare,potrivit art. 442 i art 443 C.proc.pen.ș 4.8. Punerea în executare a amenzii judiciare i a cheltuielilorș judiciare avansate de stat Punerea în executare a amenzii judiciare se face de către organul judiciar care a aplicat-o prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv

399

care prive te aplicarea amenzii judiciare organului care,potrivit legii,executăș amenda penală. În privin a cheltuielilor avansate de stat dispozi ia din hotărârea penalăț ț privind obligarea la plata acestora se pune în executare prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv organului care,potrivit legii,execută amenda penală. Când obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat s-a dispus prin ordonan ă,punerea în executare se face de către procuror.ț 4.9. Punerea în executare a dispozi iilor civile din hotărâreț Dispozi iile civile din hotărâre pot avea în vedere:ț a) restituirea lucrurilor i valorificarea celor neridicateș b) înscrisurile declarate false Dispozi iile din hotărârea penală referitoare la despăgubirile civile i laț ș cheltuielile judiciare cuvenite păr ilor se execută potrivit legii civile.ț

5. Alte dispozi ii privind executarea hotărârilorț

5.1. Revocarea sau anularea suspendării pedepsei Conform art.447.C.proc.pen. asupra revocării sau anulării suspendării condi ionate a executării pedepsei prevăzut în art. 83 ori în art. 85 C.pen sauț a suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzute în art. 86 C.pen,se pronun ă din oficiu sau la sesizarea procurorului,instan a careț ț judecă ori a judecat în prima instan ă infrac iunea ce ar putea atrageț ț revocarea sau anularea. Instan a dispune revocarea suspendării executării pedepsei i pentruț ș neexecutarea dispozi iilor civile dintr-o hotărâre,astfel dacă până la expirareaț termenului de încercare,în cazul pronun ării unei pedepse cu suspendareaț condi ionată a executării sau a pronun ării unei pedepse cu suspendareaț ț executării sub supraveghere nu au fost respectate obliga iile civile stabiliteț prin hotărârea de condamnare,instan a dispune revocarea suspendăriiț executării pedepsei,afară de cazul când cel condamnat dovede te că nu aș avut putin a de a îndeplinii aceste obliga ii.ț ț 5.2. Înlocuirea pedepsei deten iunii pe via ăț ț Potrivit art. 448 C.proc.pen înlocuirea pedepsei deten iunii pe via ă cuț ț pedeapsa închisorii se dispune din oficiu sau la cererea procurorului ori a

400

celui condamnat,de către instan a de executare,iar dacă cel condamnat seț află în stare de de inere,de către instan a corespunzătoare în a cărei razăț ț teritorială se află locul de de inere.ț Hotărârea de înlocuire,rămasă definitivă se pune în executare potrivit art. 420-423 C.proc.pen. 5.3. Alte modificări de pedepse Conform art. 449 C.proc.pen.,pedeapsa pronun ată poate fi modificatăț dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată,pe baza unei alte hotărâri definitive,existen a vreuneia dintreț următoarele situa ii:ț a)concursul de infrac iuniț b)recidiva c)acte care intră în con inutul aceleia i infrac iuni.ț ș ț Sesizarea instan ei se face din oficiu,la cererea procurorului sau a celuiț condamnat. 6. Liberarea condi ionatăț 1

Este considerată o institu ie complementară regimului de executare aț pedepsei închisorii i vizează în mod direct îndeplinirea următoarelorș condi ii:ț a)executarea unei păr i din pedeapsa stabilită de Codul penal în func ie deț ț pedeapsa aplicată b)conduita exemplară a condamnatului în timpul executării pedepsei. Liberarea condi ionată se dispune la cererea sau la propunerea făcutăț potrivit dispozi iilor legii privind executarea pedepselor,de către judecătoriaț în a cărei rază teritorială se află locul de de inere.ț Instan ele competente a se pronun a asupra liberării condi ionate seț ț ț pronun ă i asupra revocării liberării condi ionate,în cazul în care instan aț ș ț ț care a judecat pe condamnat pentru o altă infrac iune nu s-a pronun at înț ț această privin ă. ț Hotărârea instan ei privind liberarea condi ionată este supusăț ț recursului,termenul fiind de 3 zile. Recursul declarat de procuror este suspensiv de executare. Instan a în fa a căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată săț ț comunice locului de de inere copie de pe dispozitivul prin care s-a dispusț revocarea liberării condi ionate.ț

7. Înlăturarea sau modificarea pedepsei1 Art. 450 C.proc.pen.

401

7.1. Intervenirea unei legi penale noi1

Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege care nu mai prevede ca infrac iune fapta pentru care s-a pronun atț ț condamnarea sau o lege care prevede o pedeapsă mai u oară decât cea careș se execută ori urmează a se executa,instan a ia măsuri pentru aducerea laț îndeplinire,după caz a dispozi iilor art. 12,art. 14 i art. 15 C.pen.ț ș Aplicarea dispozi iilor se face din oficiu,la cererea procurorului ori a celuiț condamnat. 7.2. Amnistia i gra iereaș ț 2

Aplicarea amnistiei,când intervine după rămânerea definitivă a hotărâri,precum i a gra ierii se face de către un judecător de la instan a deș ț ț executare,iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei,de către un judecător de la instan a corespunzătoare în a cărei rază se află locul deț de inere sau unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă.ț

8. Contesta ia la executareț Contesta ia la executare este definită ca fiind un procedeu jurisdic ionalț ț de rezolvare a cererilor sau plângerilor ocazionate de punerea în executare a hotărârilor penale3. Cazurile în care se poate exercita contesta ia contra executării hotărâriiț penale sunt următoarele: a)când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă b)când executarea este îndreptată împotriva unei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare c)când se ive te vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se executăș sau vreo împiedicare la executare d)când se invocă amnistia,prescrip ia,gra ierea sau orice altă cauză deț ț stingere ori de mic orare a pedepsei,precum i orice alt impediment ivit înș ș cursul executării. Procedura de rezolvare a contesta iei la executare respectă următoareleț reguli:-condamnatul este adus la judecată i participarea procurorului esteș obligatorie

1 Art. 458 C.proc.pen.2 Art. 459 C.proc.pen3 V.Dongoroz,S.Kahane,Gh.Dărângă,D.Lucinescu,A.Neme ,M.Popovici,P.Sîrbulescu,V.Soican,op.cit.,p.379ș

402

-după concluziile procurorului i ascultarea păr ilor,instan a se pronun ă prinș ț ț ț sentin ăț-solu ia se comunică instan ei de executare.ț ț Facem precizarea că atunci când se contestă actele de executare ale dispozi iilor civile dintr-o hotărâre penală, contesta ia se solu ionează deț ț ț către instan a civilă,potrivit legii civile.ț

TITLUL IV

PROCEDURILE SPECIALE

CAPITOLUL I

URMĂRIREA ŞI JUDECAREA INFRACŢIUNILOR FLAGRANTE

1. Noţiunea infracţiunii flagrante

Infrac iunea flagrantă potrivit art. 465.C.proc.pen este infrac iuneaț ț descoperită în momentul săvâr irii sau imediat după săvâr ire.ș ș Este de asemenea considerată flagrantă i infrac iunea al căreiș ț făptuitor,imediat după săvâr ire este urmărit de persoana vătămată,deș martorii oculari sau de strigătul public,ori este surprins aproape de locul comiterii infrac iunii cu arme,instrumente sau orice alte obiecte de natură a-lț presupune participant la infrac iuneț 1. Infrac iunea flagrantă eviden iază apropierea în timp între momentulț ț săvâr irii ei i momentul descoperirii ei,fiind subliniat faptul că stareaș ș flagrantă presupune întotdeauna prezen a făptuitorului,infrac iunea neputândț ț fi considerată flagrantă în lipsa lui.1 În acest sens a se vedea I.Neagu,op.cit.,p.65

403

2. Condiţiile procedurii speciale de urmărire şi judecată a infracţiunilor flagrante

Condi iile de aplicare a procedurii speciale sunt prevăzute de art. 466ț C.proc.pen i anume:ș a)infrac iunea să fie flagrantă ț b)infrac iunea să fie pedepsită prin lege cu închisoare mai mare de un an iț ș de cel mult 12 ani,precum i în cazul formelor agravate ale acestorș infrac iuni ț c)infrac iunea să fie săvâr ită în municipii sau ora e,în mijloace deț ș ș transport în comun,târguri,porturi,aeroporturi sau gări,precum i în orice altș loc aglomerat.

3. Urmărirea penală în cazul procedurii speciale

Pentru constatarea infrac iunii flagrante, potrivit art. 467ț C.proc.pen,organul de urmărire penală sesizat întocme te un proces verbal înș care consemnează cele constatate cu privire la fapta săvâr ită.ș În procesul verbal se consemnează de asemenea declara iile învinuitului iț ș ale celorlalte persoane ascultate. Procesul verbal se semnează de către organul de urmărire penală, de învinuit i de celelalte persoane ascultate.ș 4. Re inerea i arestarea învinuitului sau inculpatuluiț ș

Potrivit art. 468 C.proc.pen învinuitul este re inut, iar re inerea dureazăț ț 24 de ore. La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului arestarea învinuitului care nu poate depă i 10 zile,ș acestea calculându-se de la data expirării ordonan ei de re inere.ț ț 5. Punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată

Dacă procurorul apreciază că sunt suficiente probe pentru punerea în mi care a ac iunii penale, emite rechizitoriu i trimite dosarul instan eiș ț ș ț competente înainte de expirarea mandatului de arestare. În cazul în care procurorul nu a dispus trimiterea în judecată în termen de 3 zile de la data emiterii ordonan ei de re inere, se aplică art. 146 iț ț ș

404

următoarele C.proc.pen, privind arestarea învinuitului în cursul urmăririi penale. 6. Judecarea infracţiunilor flagrante potrivit procedurii speciale Instan a competentă. Potrivit art. 471 C.proc.pen., competen a privindț ț infrac iunile flagrante este cea obi nuită.ț ș Pentru municipiile împăr ite în sectoare, ministrul justi iei poate desemnaț ț una sau mai multe judecătorii care să judece aceste cauze. Pre edintele instan ei fixează termenul de judecată, care nu poate depă i 5ș ț ș zile de la data primirii dosarului, dispunând totodată aducerea cu mandat a martorilor i a păr ii vătămate. Păr ile nu sunt citate, însă participareaș ț ț procurorului i a inculpatului este obligatorie.ș Instan a verifică dacă în cauză sunt întrunite condi iile privind săvâr ireaț ț ș unei infrac iuni flagrante,iar când se constată că nu sunt întrunite acesteț condi ii judecata se face potrivit procedurii obi nuite.ț ș Instan a procedează la judecarea cauzei ascultând pe inculpat, martoriiț prezen i precum i persoana vătămată dacă este de fa ă. Judecata se face peț ș ț baza acestor declara ii i a lucrărilor din dosar,dar poate dispune din oficiuț ș sau la cerere administrarea de probe noi. Pentru administrarea probelor,instan a poate acorda termene care în total nu trebuie să depă eascăț ș 10 zile. Când instan a se desesizează pentru necompeten ă sau re ine cauza pentruț ț ț a fi judecată potrivit procedurii obi nuite, sau amână cauza pentruș administrarea probelor, trebuie să dispună i asupra stării de libertate aș inculpatului. Instan a este obligată să se pronun e asupra cauzei în aceea i zi în care s-auț ț ș încheiat dezbaterile sau cel mai târziu în următoarele 2 zile. Inculpatul care se află în stare de de inere trebuie adus la pronun are,iarț ț hotărârea trebuie redactată în cel mult 24 de ore. Instan a trebuie să dispună punerea în libertate a inculpatului arestat atunciț când pronun ă:ț a)achitarea inculpatului b)condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata re inerii i arestării preventive,o pedeapsă cu închisoarea cuț ș suspendarea condi ionată a executării,amendă sau o măsură educativă.ț În ceea ce prive te ac iunea civilă,instan a o examinează numai dacăș ț ț persoana vătămată este prezentă i se constituie parte civilă,iar preten iileș ț acesteia pot fi solu ionate fără amânarea judecă ii.ț ț

405

Dacă nu sunt întrunite aceste condi ii instan a rezervă solu ionarea ac iuniiț ț ț ț civile pe calea unei ac iuni separate,care este scutită de taxa de timbru.ț Termenul de apel i cel de recurs sunt de 3 zile de la pronun are,dosarulș ț cauzei se înaintează instan ei de apel sau instan ei de recurs după caz,înț ț următoarele 24 de ore de la declararea apelului sau recursului. Judecarea în apel sau în recurs se face de urgen ă.ț Sunt anumite cazuri când procedura specială nu se aplică: a) atunci când infrac iunea flagrantă este săvâr ită de minoriț ș b) atunci când infrac iunile flagrante săvâr ite fac parte din cele pentru careț ș punerea în mi care a ac iunii penale necesită plângerea prealabilă aș ț persoanei vătămate. Men ionăm faptul că plângerea prealabilă a persoanei vătămate trebuieț introdusă în termen de 24 de ore de la săvâr irea infrac iunii flagrante.ș ț

CAPITOLUL II

PROCEDURA ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI

În paralel cu regimul special, a trebuit introdus i un regim procesualș special, în sensul că urmărirea i judecarea infrac iunilor săvâr ite de minoriș ț ș au fost date în competen a unor organe specializate, de natură să respecteț drepturile i interesele acestei categorii de infractori.ș Articolul 99 C.pen face următoarele men iuni exprese:ța)minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penalb)minorul care are vârsta între 14-16 ani,răspunde penal numai dacă se constată că a săvâr it fapta cu discernământșc)minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal Când învinuitul sau inculpatul nu a împlinit vârsta de 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului,dacă organul de cercetare consideră necesar citează: a) serviciul de proba iune de la domiciliul minoruluiț b)părin iiț c)tutorele,curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul. Citarea persoanelor prevăzute este obligatorie la prezentarea materialului de urmărire penală,dar neprezentarea lor nu împiedică efectuarea acelor acte. În cazul cu inculpa i minori,instan a de judecată are obliga ia să dispunăț ț ț întocmirea referatului de evaluare1 de către Serviciul de proba iune de peț lângă tribunalul în a cărui circumscrip ie teritorială se află locuin aț ț 1 Art. 482 C.proc.pen a căpătat această reglementare prin O.U.G nr 31/2008(M.Of nr.224 din 24 martie 2008)

406

minorului,cu excep ia cazului în care efectuarea a fost solicitată în cursulț urmăririi penale. Potrivit Legii nr 304/2004 privind organizarea judiciară,infrac iunileț săvâr ite de minori,cât i infrac iunile săvâr ite asupra minorilor se judecă deș ș ț ș completele i sec iile specializate pentru minori i familie din cadrulș ț ș judecătoriilor,tribunalelor i cur ilor de apelș ț 1. Componen a sec iilor i completelor se stabile te de colegiul de conducereț ț ș ș al instan ei,în raport cu volumul de activitate, inându-se seama deț ț specializarea judecătorului2.Instan a compusă rămâne competentă să judeceț cauza chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani. Prezen a inculpatului trebuie asigurată la fiecare termen i în toate etapeleț ș judecă ii în care s-au luat măsuri de care depinde solu ia cauzeiț ț 3. La judecare cauzei se citează în afară de păr i,Serviciul de proba iune de laț ț domiciliul minorului,părin ii acestuia sau după cazț tutorele,curatorul,persoana în îngrijirea căreia se afla minorul precum i alteș persoane a căror prezen ă este considerată necesară de către instan ă.ț ț Persoanele arătate au dreptul i îndatorirea să dea lămuriri,să formulezeș cereri i să prezinte propuneri în privin a măsurilor ce ar urma a fi luate.ș ț edin a în care are loc judecata minorului se desfă oară separat de celelalteȘ ț ș edin e i nu este publicăș ț ș 4,asisten a juridică a inculpatului minor esteț

obligatorie în faza judecă ii,iar in cazul când nu există un apărător ales seț impune obliga ia desemnării unui apărător din oficiu.ț Când inculpatul minor are vârsta sub 16 ani,instan a după ce îl ascultăț poate dispune îndepărtarea lui din edin ă dacă apreciază că cercetareaș ț judecătorească îl poate influen a negativ.ț Când în aceea i cauză se află atât inculpa i minori cât i majori,iarș ț ș disjungerea nu este posibilă,judecata întregii cauze se face cu îndeplinirea următoarelor reguli: a) instan a judecă în compunerea cu judecătorii din completele i sec iileț ș ț specializate pentru to i inculpa iiț ț b) pentru inculpa ii minori se respectă dispozi iile speciale,iar pentruț ț inculpa ii majori se aplică procedura obi nuită.ț șÎn ceea ce prive te judecarea apelului i a recursului,toate dispozi iileș ș ț prevăzute la judecata în primă instan ă a cauzelor privitoare la infrac iuniț ț

1 Articolul 40 alin.(1) din Legea nr 304/2004 privind organizarea judiciară.2 Articolul 41 din Legea nr 304/2004 privind organizarea judiciară3 C.S.J.,Sec ia penală,decizia nr 1039/2000 în Dreptul nr 6/2001,p.154ț4 Judecata va avea loc în edin ă nepublică,chiar dacă inculpatul minor la data săvâr irii faptei,a devenitș ț ș major,indiferent de momentul intervenirii majoratului. Acest aspect a fost stabilit de Sec iile Unite aleț Înaltei Cur i de Casa ie i Justi ie prin Decizia nr 31 din 2 iunie 2008ț ț ș ț

407

săvâr ite de minori se aplică în mod corespunzător i la judecata în instan aș ș ț de apel i de recurs.ș Pedepsele penru minori sunt potrivit art. 109 C.pen.,închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infrac iunea săvâr ită,dar există iț ș ș prevederi speciale în ceea ce prive te stabilirea limitelor acestor pedepse,înș cazul minorilor reducându-se la jumătate.

CAPITOLUL III

PROCEDURA DĂRII ÎN URMĂRIRE

Darea în urmărire se solicită i se dispune pentruș identificarea,căutarea,localizarea i prinderea unei persoane în scopulș aducerii acesteia în fa a organelor judiciare ori punerii în executare aț anumitor hotărâri judecătore ti.ș Darea în urmărire se solicită i se dispune în următoarele cazuri:șa)nu s-a putut executa un mandat de arestare preventivă,un mandat de executare a unei pedepse privative de libertate,măsura internării sau măsura expulzăriib)persoana a evadat din starea legală de re inere sau de inere ori a fugitț ț dintr-un centru de reeducare sau din unitatea în care execută măsura internării medicalec)în vederea depistării unei persoane urmărite interna ional despre careț există date că se află în România Darea în urmărire se solicită de către:-organul de poli ie care a constatat imposibilitatea executarea măsurilorț prevăzute la lit. a)-administra ia locului de de inere,centrul de reeducare sau unitatea medicalăț ț prevăzută la lit. b)-procurorul competent potrivit legii,în cazul prevăzut la lit.c)

408

Darea în urmărire se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poli ieiț Române,care se comunică:-în cel mai scurt timp organelor competente să elibereze pa aportul,care auș obliga ia să refuze eliberarea pa aportului sau după caz să ridice provizoriuț ș pa aportul pe durata măsuriiș-organelor de frontieră pentru darea în consemn-în copie celui în fa a căruia urmează să fie adusă persoana urmărită înț momentul prinderii-parchetului competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire. Institu iile publice sunt obligate să sprijine în condi iile legii i conformț ț ș competen elor legale,organele de poli ie care efectuează urmărirea uneiț ț persoane date în urmărire. Când mandatul de arestare preventivă a fost emis într-o cauză de competen a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casa ie iț ț ș Justi ie,supravegherea activită ii de urmărire este efectuată de procuroriț ț anume desemna i din cadrul structurii competente care efectuează sau aț efectuat urmărirea penală în cauză. În celelalte cazuri activitatea de urmărire a persoanelor date în urmărire este supravegheată de procurori anume desemna i din cadrul parchetului deț pe lângă curtea de apel în a cărei circumscrip ie se află sediul instan ei deț ț executare ori al altei instan e potrivit legii speciale.ț În vederea identificării,căutării,localizării i prinderii persoanelor date înș urmărire pot fi efectuate în condi iile legii următoarele activită i:ț ța)interceptarea i înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prinș telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare,precum i alteș înregistrărib)re inerea i predarea coresponden ei i a obiectelorț ș ț șc)perchezi ia țd)ridicarea de obiecte i înscrisurișe)punerea sub supraveghere a conturilor bancare i a conturilor asimilateș acestora Activită ile prevăzute la li.a) i c),pot fi efectuate numai cuț ș autorizarea,instan ei de executare sau a unui judecător al instan eiț ț competente potrivit legii speciale. Activită ile prevăzute la lit.d) i e) pot fi efectuate numai cu autorizareaț ș procurorului care supraveghează activitatea organelor de poli ie careț efectuează urmărirea persoanei date în urmărire. Urmărirea se revocă în momentul prinderii persoanei urmărite sau atunci când temeiurile care au justificat darea în urmărire au dispărut.

409

Revocarea se dispune prin ordin de către Inspectoratul General al Poli ieiț Române,care se transmite în copie de îndată:a)parchetului competent care supraveghează activitatea de urmărire penalăb)organelor competente să elibereze pa aportul i organelor de frontieră.ș ș Procurorul care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire dispune de îndată încetarea imediată a activită ilor de supraveghereț luate conform dispozi iilor.ț

CAPITOLUL IV

PROCEDURA REABILITĂRII JUDECĂTORE TIș

Potrivit art. 133.C.pen.,reabilitarea face să înceteze decăderile i interdic iileș ț precum i incapacită ile care rezultă din condamnare.ș ț Reabilitarea are loc de drept,în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depă e te un an,dacă în decurs de 3 aniș ș condamnatul nu a săvâr it nici o altă infrac iune.ș ț Când condamnarea este mai gravă,reabilitarea se poate ob ine i pe caleț ș judecătorească,dacă sunt întrunite condi iile privind termenul care trebuie săț treacă de la data când a luat sfâr it executarea pedepseiș 1.Cererea de reabilitare conform art. 495 alin.(2) trebuie să cuprindă:a)adresa condamnatului,iar când cererea este făcută de altă persoană,adresa acestuiab)condamnarea pentru care se cere reabilitarea i fapta pentru care a fostș pronun ată acea condamnareț1 Art. 135.C.pen prevede:Condamnatul poate fi reabilitat la cerere de instan a judecătorească:ța)în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani,după trecerea unui termen de 4 ani,la care se adaugă jumătate din durata pedepseib)în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani,după trecerea unui termen de 5 ani,la care se adaugă jumătate din durata pedepseic)în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani,după trecerea unui termen de 7 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei d)în cazul condamnării la pedeapsa deten iunii pe via ă comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii,după trecerea unui termen de 7ț ț ani,la care se adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoareProcurorul general poate dispune,în cazuri excep ionale reducerea termenelor prevăzute în acest articol.ț

410

c)localitatea unde condamnatul a locuit i locurile de muncă pe tot intervalulș de timp de la executarea pedepsei i până la introducerea cereriișd)temeiurile cereriie)indica ii utile pentru identificarea dosarului i orice alte date pentruț ș solu ionarea cereriiț La cerere se anexează actele din care reiese că sunt îndeplinite condi iileț reabilitării. Actele din care rezultă că îndeplinirea condi iilor sunt:ța)copia de pe hotărârea de condamnareb)act doveditor din care să rezulte că cel condamnat prestează o muncă din care î i asigură existen aș țc)dacă cel condamnat este pensionat,act doveditordin care reiese faptul că prime te o pensieșd)adeverin ă din care să rezulte conduita condamnatului la locul de muncă.țPre edintele instan ei,fixând termenul pentru solu ionarea cererii deș ț ț reabilitare,dispune citarea peti ionarului i a persoanelor a căror ascultare oț ș consideră necesară,ia măsuri pentru aducerea dosarului în care se găse teș hotărârea de condamnare i cere o copie de pe fi a cu antecedentele penaleș ș ale condamnatului.Referitor la citare,facem precizarea că pre edintele instan ei dispune citareaș ț peti ionarului,care poate fi condamnatul,so ul sau rudele apropiate,precum iț ț ș a persoanelor a căror ascultare o consideră necesară1.Dacă se constată neîndeplinirea condi iilor de formă,potrivit art.497ț C.proc.pen.,instan a respinge cererea de reabilitare în următoarele cazuri:ț a)când a fost introdusă cererea înainte de termenul legal b)când lipse te men iunea prevăzută în art. 495 alin.(2) lit.a) i peti ionarulș ț ș ț nu s-a prezentat la termenul fixat.Potrivit art. 501 C.proc.pen.,hotărârea prin care instan a rezolvă cererea deț reabilitare este supusă apelului,iar hotărârea pronun ată de instan a de apelț ț este supusă recursului. Deoarece nu există nici o prevedere derogatorie,solu ionarea apelului iț ș recursului se fac potrivit regulilor procedurale comune.Potrivit art. 139 C.pen.,reabilitarea judecătorească va fi anulată când după acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare,care dacă ar fi fost cunoscută ducea la respingerea cererii de reabilitare.

1 Pot fi considerate personae a căror ascultare este necesară cele care pot oferi date cu privire la îndeplinirea condi iilor reabilităriiț judecătore ti prevăzute de art.137 C.pen,cum ar fi colegii de la locul de muncă,vecinii,etc.ș

411

Anularea reabilitării se hotără te la cererea procurorului,de către instan aș ț prevăzută în art. 494 C.proc.pen.2

CAPITOLUL V

REPARAREA PAGUBEI MATERIALE SAU A DAUNEI MORALE ÎN CAZUL CONDAMNĂRII PE NEDREPT SAU AL PRIVĂRII ORI

RESTRÂNGERII DE LIBERTATE ÎN MOD NELEGAL

Prin instituirea acestei proceduri,legiuitorul a admis faptul că în activitatea autorită ilor judiciare se pot produce erori judiciare care determină la rândulț lor prejudicii materiale i morale celui care a fost condamnat pe nedrept sauș a fost supus privării de libertate pe nedrept2. Potrivit art. 504 C.proc.pen.,astfel cum a fost modificat prin Legea nr.281/2003,(1),,Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite,dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronun at o hotărâre definitivă de achitare.ț Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită după caz prin ordonan a procurorului de revocare a măsurii privative sauț restrictive de libertate,prin ordonan a procurorului de scoatere de subț urmărirea penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.10 alin.(1) lit j). Din reglementarea existentă,rezultă că persoana are dreptul la repararea pagubei suferite dacă:

2 A se vedea V.Dongoroz .a.,op cit.,p.393ș2 Al. uculeanu,Repararea pagubei material sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii deȚ libertate în mod nelegal,în Pro Lege nr.2/2004,p.106

412

a)a fost condamantă definitiv i în urma rejudecării cauzei s-a pronun at oș ț hotărâre definitivă de achitare b)în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal c)a fost privată de libertate după ce a intervenit prescrip ia,amnistia sauț dezincriminarea faptei. Titularul ac iunii poate fi persoana îndreptă ită,adică orice persoanăț ț condamnată definitiv,dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronun at oț hotărâre judecătorească definitivă de achitare. Legea procesual penală prevede i altă categorie de persoane care potș continua sau porni ac iunea, i anume persoanele aflate în între inerea celuiț ș ț îndreptă it să introducă ac iunea.ț ț Pentru ob inerea repara iei,persoana îndreptă ită se poate adresa tribunaluluiț ț ț în a cărui circumscrip ie domiciliază,chemând în judecată civilă statul,careț este citat prin Ministerul Finan elor Publice art. 506 alin.(3) C.proc.pen.ț În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 506 C.proc.pen.,statul are ac iune în regres împotriva celui cu rea-credin ă sauț ț din gravă neglijen ă a provocat situa ia generatoare de daune,art. 507ț ț C.proc.pen. Prin urmare ac iunea în regres este condi ionată de admiterea ac iuniiț ț ț pentru repararea pagubei în condi iile art. 506 C.proc.pen nu i de hotărâreaț ș de condamnare a celui care s-a făcut vinovat de provocarea situa ieiț generatoare de daune. Întrucât textul de lege impune ca situa ia generatoare de daune să se fiț realizat cu rea-credin ă sau din gravă neglijen ă,gre elile simple nu suntț ț ș relevate sub acest aspect. Hotărârea este supusă numai recursului1.

1 Art. 506 alin 5.a fost introdus prin art.XVIII pct.63 din Legea nr 202/2010(M.Of,part.I,nr 714 din 26 octombrie 2010)

413

CAPITOLUL VI

PROCEDURA ÎN CAZ DE DISPARI IE A ÎNSCRISURILORț JUDICIARE

Prevăzând o astfel de procedură specială,legiuitorul a admis faptul că din cauza neglijen ei în păstrarea dosarelor penale,erorilor în repartizareaț coresponden ei la dosarele la care se referă,sustragerilor i distrugerilorț ș unora dintre înscrisurile judiciare esen iale ale unei cauze penale sau chiar aț unui dosar întreg,devine imperios necesar a se înlocui sau a se reconstitui aceste înscrisuri. Potrivit art. 509 C.proc.pen,când dosarul sau înscrisul dispărut este reclamat de un interes justificat i nu poate fi refăcut potrivit proceduriiș obi nuite,procurorul prin ordonan ă sau instan a de judecată,prin încheiereș ț ț dispune după caz înlocuirea sau reconstituirea dosarului ori înscrisului dispărut. Conform art. 508 C.proc.pen.,în cazul dispari iei unui dosar judiciar sau aț unui înscris care apar ine unui astfel de dosar,organul de urmărire penală sauț pre edintele instan ei la care se găsea dosarul sau înscrisul întocme te unș ț ș proces verbal prin care constată dispari ia i arată măsurile care s-au luatț ș pentru găsirea lui.

414

Articolul 510 C.proc.pen reglementează organele competente pentru înlocuirea sau reconstituirea înscrisurilor.Acestea sunt organele de urmărire penală ori de către instan a de judecată înaintea căreia cauza se găse te.ț ș Înlocuirea înscrisurilor dispărute poate avea loc atunci când exită copii oficiale de pe acele înscrisuri. Când nu există o copie oficială de pe înscrisul dispărut se procedează la reconstituirea acestuia.Reconstituirea unui dosar se face prin reconstituirea înscrisurilor pe care le con inea.ț Rezultatul reconstituirii se constată,după caz prin ordonan a organului deț urmărire penală,confirmată de procuror sau prin hotărârea instan ei data cuț citarea păr ilor.ț Hotărârea de reconstituire este supusă apelului,iar hotărârea pronun ată deț instan a de apel este supusă recursului.ț

TITLUL IV

COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE

1. Sediul materiei Potrivit art. 4 din Legea nr 302/2004,cooperarea judiciară interna ionalăț în materie panală se desfă oară pe baza normelor cuprinse în instrumenteleș juridice interna ionale la care România este parte,pe care le completează înț situa iile nereglementate,ceea ce subliniază preeminen a dreptuluiț ț interna ional.ț În materia cooperării juridice interna ionale au aplicabilitate următoareleț instrumente juridice interna ionale:ț

415

a)Conven ia europeană de extrădare,încheiată la Paris la 13 decembrieț 1957,cu Protocoalele sale adi ionale adoptate la Strasbourg la 15 octombrieț 1975 i 17 martie 1978șb)Conven ia europeană de asisten ă judiciară interna ională în materie penalăț ț ț adopatată la Strasbourg la 20 martie 1959 i primul său Protocol adi ionalș ț adoptat la Strasbourg la 17 martie 1978c)Conven ia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptateț la Strasbourg la 21 martie 1983 i Protocolul său adi ional adoptat laș ț Strasbourg la 18 decembrie 1997. Toate aceste conven ii au fost ratificate de România în anul 2001 când auț fost adoptate,Legea nr.296/2001 privind extrădarea,Legea nr 704/2001 privind asisten a judiciară interna ională în materie penală i Legea nrț ț ș 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate. Prin intrarea în vigoare a Legii 302/2004 privind cooperarea judiciară interna ională toate aceste trei au fost abrogate.țFormele de cooperare judiciară interna ională în materie penală reglementateț de Legea 302/2004 sunt:a)extrădareab)predarea în baza unui mandat european de arestarec)transferul de proceduri în materia penalăd)recunoa terea i executarea hotărârilorș șe)transferarea persoanelor condamnatef)asisten a judiciară în materie penalăț Asisten a judiciară în materia penală are în vedere următoarele activită i:ț ța)comisiile rogatoriib)audierile prin videoconferin ățc)transmiterea spontană de informa iițd)livrări supravegheatee)anchete sub acoperiref)supravegherea transfrontalierăg)interceptarea i înregistrarea convorbirilor i comunicărilorș șh)comunicarea actelor de procedurăi)cazierul judiciar

2. Extrădarea Procedura extrădării se desfă oară pe baza Conven iei europene deș ț extrădare i în conformitate cu prevederile din Legea nr 302/2004 privindș extrădarea judiciară interna ională,care distinge două forme aleț extrădării,extrpdarea pasivă i extrădarea activă.ș

416

Extrădarea pasivă reprezintă o formă a extrădării prin intermediul căreia,la cererea unui stat străin sunt predate din România persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvâr irea unei infrac iuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepseș ț sau a unei măsuri de siguran ă în statul solicitant.ț Sunt exceptati de la extrădare,cetă enii români,persoanele cărora li s-aț acordat dreptul de azil în România,persoanele care se bucură în România de imunitate de jurisdic ie,în condi iile i în limitele stabilite prin conven ii sauț ț ș ț prin alte în elegeri interna ionale,persoanele străine citate din străinătate înț ț vederea audierii ca păr i,martori,exper i în fa a autorită ii judiciare româneț ț ț ț solicitante. Judecarea cererii de extrădare se face de către curtea de apel,în edin ăș ț publică dacă persoana extrădabilă sau procurorul nu se opune. Prezen a procurorului este obligatorie,persoana extrădabilă sau procurorulț de edin ă poate cere instan ei un termen suplimentar de încă 8 zile pentruș ț ț motive justificate.Dacă persoana extrădabilă se opune la cererea de extrădare,ea î i va puteaș formula apărările oral i în scris,totodată va putea propune probe.șExtrădarea activă reprezintă o formă a cooperării judiciare interna ionaleț prin intermediul căreia,la cererea autorită ilor române ,statul străin căruia i s-ța făcut solicitarea predă persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvâr irea de infrac iuni ori suntș ț căutate în vederea executării pedepsei1. Statul român are obliga ia de a solicita extrădarea atunci când autorită ileț ț judiciare române competente: a)au emis un mandat de arestare preventivă b)au emis un mandat de executare a pedepsei închisorii c)au aplicat o măsură de siguran ăț 3.Transferul de proceduri în materie penală Autorită ile române pot solicita autorită ilor competente ale altui statț ț exercitarea unei proceduri penale sau continuarea acesteia dacă transferul procedurii penale serve te intereselor unei bune administrări a justi iei sauș ț favorizează reintegrarea socială în caz de condamnare,în unul dintre următoarele cazuri: a)persoana învinuită de săvâr irea infrac iunii se află în executarea uneiș ț pedepse pe teritoriul statului,pentru o infrac iune mai gravă decât cea comisăț în România1 I.Retca,Reglementarea regimului extrădării în legisla ia română,în Dreptul nr.2/2005,p.165.ț

417

b)persoana învinuită de săvâr irea infrac iunii locuie te pe teritoriulș ț ș statului solicitat i în temeiul legii acestui stat,extrădarea sau predarea a fostș refuzată,ori ar fi refuzată în cazul formulării unei cereri sau al emiterii unui mandat european de arestare.

4. Recunoa terea i executarea hotărârilor penale i actelor juciare. ș ș ș

Hotărârile penale rămase definitive pot fi executate în România în baza unei cereri de recunoa tere i executare din partea autorită ilor competenteș ș ț ale statului de condamnare. Recunoa terea pe teritoriul României a unei hotârări penale străine sau aș unui act judiciar străin poate avea loc în următoarele condi iiț 1.a)România i-a asumat o asemenea obliga ie printr-un tratat interna ional laș ț ț care este parteb)a fost respectat dreptul la un proces echitabil,în sensul art.6 din Conven iaț pentru apărarea drepturilor omului i a libertă ilor fundamentale încheiate laș ț Roma la 4 noiembrie 1950,ratificată de România prin Legea nr.30/1994c)nu a fost pronun ată pentru o infrac iune politică sau pentru o infrac iuneț ț ț militară care nu este o infrac iune de drept comunțd)respectă ordinea publică a statului române)hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România,potrivit legii penale românef)nu s-a pronun at o condamnare pentru acelea i fapte împotriva acleia iț ș ș persoane în Româniag)nu s-a pronun at o condamnare pentru acelea i fapte împotriva acelea iț ș ș persoane într-un alt stat,care a fost recunoscută în România.Hotărârile penale străine pot fi recunoscute în România i dacă nu esteș întrunită condi ia prevăzută la lit.a),pe bază de reciprocitate.țCondamnatul se citează,iar odată cu cita ia i se comunică hotărârea străinăț împreună cu actele ce o înso esc,într-o limbă pe care o întelege.ț Condamnatul are dreptul la un avocat ales sau desemnat din oficiu i dupăș caz la interpret. Recunoa terea hotărârilor penale pronun ate de instan ele judecătore ti dinș ț ț ș străinătate sau a altor acte judiciare străine se poate face: a)pe cale principală,de către instan a de judecată sesizată în acest scop deț către condamnat sau de către procuror.În acest caz,competen a apar ineț ț judecătoriei în a cărei circumscrip ie teritorială se află condamnatul.ț

1 Articolul 16 din Legea nr.302/2004

418

b)pe cale incidentală,în cadrul unui proces penal în curs,de către procuror în faza de urmărire sau de către instan a de judecată în fa a căreia cauza esteț ț pendinte. Procedura de recunoa tere la cererea statului român respectă regulileș următoare:a)condamnatul este cetă ean al statului,este apatrid i are domiciliul peț ș teritoriul statului.b)condamnatul este cetă ean român cu domiciliul pe teritoriul statuluiț solicitat sau are i cetă enia statului solicitat,iar statul străin refuză să acordeș ț extrădarea acestuia. În cazul formulării unei cereri de recunoa tere a unei hotărâri penale prinș care s-a aplicat o pedeapsă,durata acesteia trebuie să fie mai mare de un an. Recunoa terea se solicită sub condi ia neagravării,în statul străin a pedepseiș ț aplicate prin hotărârea pronun ată în România.ț

5. Asisten a judiciară interna ională.ț ț

Obiectul asisten ei judiciareț interna ionale în sensul Legii nr.302/2004ț privind cooperarea judiciară interna ională cuprinde următoareleț activită i:comisiile rogatorii interna ionale,videoconferin ă,înfă i area înț ț ț ț ș statul solicitant a martorilor,exper ilor i a persoanelor urmărite,notificareaț ș actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal,cazierul judiciar i alte forme de asisten ă judiciară.ș țObiectul cererii de comisie rogatorie îl constituie:a)localizarea i identificarea persoanelor i obiectelor,audiereaș ș inculpatului,audierea păr ii vătămate,a celorlalte păr i,a martorilor iț ț ș exper ilor precum i confruntarea,perchezi ia,ridicarea de obiecte iț ș ț ș înscrisuri,sechestrul i confiscarea specială,cercetarea la fa a locului iș ț ș reconstituirea,expertizele,constatarea tehnico- tin ifică,constatarea medico-ș țlegală,interceptările i înregistrările audio i video,examinarea documentelorș ș de arhivă i a fi ierelor specializate.ș șb)transmiterea mijloacelor de probăc)comunicarea de documente sau dosare Îndeplinirea comisiei rogatorii trebuie să fie compatibilă cu legea statului român.Facem precizarea că orice martor audiat conform dispozi iilor benefiziazăț după caz de protec ie potrivit legisla iei în vigoare.ț țCererile de asiten ă judiciară privind comunicarea actelor de procedurăț adresate autorită ilor judiciare române se îndeplinesc în faza de judecată deț judecătoria în a cărei circumscrip ie domiciliază sau se află locul de de inereț ț

419

al persoanei căreia urmează să i se comunice actele,iar în faza de urmărire penală,de parchetul de pe lângă aceasta. Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin simpla lor transmitere către destinatar,iar dacă statul respectiv o cere în mod expres statul român va face comunicarea în una dintre formele prevăzute de legisla ia română pentru înmânări analoage sau într-o formă specialăț compatibilă cu această legisla ie.ț Cita ia pentru înfă i are,destinată unei persoane urmărite care se află peț ț ș teritoriul României se transmite autorită ilor române competente cel maiț târziu cu 40 de zile înainte de data fixată pentru înfă i are.ț ș Autorită ile judiciare române pot transmite direct prin po tă actele deț ș procedură i hotărârile judecătore ti persoanelor care se află pe teritoriulș ș unui stat străin,dacă prin instrumentul juridic interna ional aplicabil în rela iaț ț cu acel stat se prevede astfel. Această transmitere se efectuează prin intermediul Ministerului Justi iei.ț

CAPITOLUL II

COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN RAPORT CU STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

1. Mandatul european de arestare – instrument al extrădăriiîn raport cu statele membre ale Uniunii Europene

Extrădarea, ca formă a cooperării judiciare internaţionale în materie penală, a constituit şi continuă să reprezinte una dintre temele de reflecţie normativă atât pentru comunitatea internaţională, cât şi pentru sistemele naţionale de drept.

În mod corespunzător, astfel de preocupări au primit concretizare reglementară în fiecare dintre planurile analizate.

În plan internaţional se identifică trei categorii de intervenţii având caracter normativ, şi anume: convenţia internaţională, beneficiind de participare multistatală şi asigurând principalul mijloc de realizare a cooperării judiciare pe întreg mapamondul, asupra extrădării; convenţia regională, susţinută de statele membre ale organizaţiei internaţionale

420

desemnate regional; convenţia bilaterală, cu aplicabilitate numai în raporturile de cooperare judiciară între cele două state semnatare ale convenţiei.

În planul dreptului naţional, fiecare stat reglementează o jurisdicţie specială în materia extrădării, reglementare ce are atât un caracter naţional, fiind subordonată principiului legiferării suverane a statului respectiv, cât şi un caracter internaţional decurgând din necesitatea armonizării dispoziţiilor ce guvernează raporturile de drept penal intern cu cerinţele normative ale dreptului penal internaţional.

Dreptul român cunoaşte orientarea normativă spre toate cele trei planuri reglementate ale cooperării judiciare internaţionale (multistatal, regional şi bilateral), în materie penală, ceea ce se realizează printr-un ansamblu sistematizat de principii, reguli, şi dispoziţii având caracter normativ intern. Totodată, vocaţia internaţională a reglementării interne este asigurată, pe de o parte, de statutul de parte contractantă pe care România îl are prin semnarea convenţiilor cu aplicabilitate internaţională, iar pe de altă parte, de calitatea de stat membru al Uniunii Europene, în raport de care problematica extrădării are un regim juridic distinct. La aceste două categorii ale reglementării internaţionale, se alătură particularitatea convenţiilor bilaterale încheiate cu statele terţe Uniunii Europene, respectiv Convenţiei Europene privind extrădarea (1957).

2. Sediul materiei extrădării

Dreptul intern aplicabil extrădării îşi află sediul general în cuprinsul Legii nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală (publicată în M. Of . al României, Partea I, nr. 594/01.07.2004), modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006 ( publicată în M. Of. nr. 534/21.06.2006), O.U.G. nr. 103/2006 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 1019/21.12.2006) şi Legea nr. 222/2008 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 758/10.11.2008).

Reglementarea astfel desemnată „se aplică în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice la care România este parte, pe care le completează în situaţiile nereglementate” (art.4 alin.1).

Sintetizând, rezultă că reglementările Legii nr. 302/2004 guvernează toate situaţiile de cooperare judiciară internaţională în materie de extrădare, indiferent că aceste situaţii juridice fac obiectul unor acorduri internaţionale multilaterale ratificate de România sau, după caz , astfel de situaţii se află în aria domeniului reglementar internaţional bilateral.

421

Diviziunea reglementării naţionale raportată la instrumentele juridice internaţionale priveşte, pentru materia extrădării, raporturile de cooperare cu statele de sub cupola acquis-ului comunitar şi, distinct, raporturile de cooperare cu statele terţe Uniunii Europene. Sub aspectul analizat, soluţia legiuitorului naţional are caracter dihotomic, asigurând, pe de o parte, reglementarea generală în raporturile de cooperare internaţională cu oricare dintre statele interesate într-o atare cooperare, dar şi o reglementare specială ce guvernează exclusiv raporturile de cooperare judiciară internaţională în materie penală cu statele membre ale Uniunii Europene.

Primul set de reguli este destinat dreptului comun al extrădării, iar al doilea set de reglementări se adresează mandatului european de arestare, ca procedură specială, simplificată a extrădării, având ca fundament normativ Decizia - Cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/ 584/JHA/13 iunie 2002 ( publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002).

Prezentul studiu îşi propune, în cele ce urmează, cercetarea extrădării între statele Uniunii Europene, prin relevarea procedurii de emitere şi de executare a mandatului european de arestare, ca instrument juridic al extrădării, precum şi a competenţelor pe care legiuitorul comunitar şi cel naţional le conferă autorităţilor judiciare desemnate să coopereze la atingerea finalităţii acestei forme de extrădare.1

3. Procedura mandatului european de arestare. Extrădarea în raport cu statele membre ale Uniunii Europene.

3.1. Definiţia mandatului european de arestare. Atât legea naţională, cât şi Decizia - Cadru a Consiliului Europei

statuează că mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui Stat Membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt Stat Membru a unei persoane solicitate, în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.

Un astfel de mandat se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei - Cadru a Consiliului.

1 A se vedea, pe larg: A. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară internaţională, în materie penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,2008; I.C. Morar, M. Zaicea, Cooperarea judiciară în materie penală, Culegere de practică judiciară, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008; F.R. Radu, Cooperarea judiciară internaţională şi europeană, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, pag. 123-153.

422

Mandatul de arestare european se examinează, sub aspectul procedurii de realizare, prin identificarea condiţiilor de emitere şi a celor de executare ale acestuia.

3.2. Condiţiile de emitere vizează autorităţile române competente, conţinutul mandatului european, obiectul mandatului, procedura judiciară de emitere şi procedura de transmitere a mandatului european de arestare.

a) Autorităţile judiciare române competente în materia mandatului european sunt, întotdeauna, instanţele judecătoreşti.

Are competenţa legală de a emite un mandat european de arestare: instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii; instanţa de executare. Mandatul poate fi emis din oficiu sau la cererea procurorului (art.81 alin.1).

Prin urmare, concretizând, poate proceda la emiterea mandatului, în condiţiile mai sus expuse, oricare dintre instanţele judecătoreşti române având competenţe în materie penală: judecătoria, tribunalul, Curtea de Apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Alăturat instanţelor judecătoreşti, are calitatea de autoritate centrală Ministerul Justiţiei, însă, fără competenţă jurisdicţională.

b) Conţinutul mandatului european de arestare, prevăzut de legea naţională este identic cu cel prevăzut de norma comunitară.

Caracterul de ordine publică internaţională impune statelor membre să se conformeze conţinutului minim de informaţii pe care trebuie să le furnizeze un astfel de mandat.

În practica emiterii acestor mandate, autorităţile competente ale statelor emitente recurg la transpunerea întocmai a formularului de mandat, aşa cum este prevăzut în anexa la Decizia - Cadru a Consiliului.

Conţinutul şi forma mandatului european de arestare sunt reglementate în dreptul român în cuprinsul art. 79 din Legea nr. 302/2004.

Astfel, mandatul european de arestare va conţine următoarele informaţii:

- identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate; - denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de

e-mail ale autorităţii judiciare emitente; - indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui

mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi efect, care se încadrează în dispoziţiile art. 81 şi art. 85 din lege;

- natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, ţinându-se seama mai ales de prevederile art. 85;

423

- o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate;

- pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită;

- dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii. Mandatul european de arestare este întocmit în conformitate cu

formularul din anexa nr. 1 a Legii nr. 302/2004.Mandatul european emis de autorităţile române trebuie tradus în limba

oficială sau în limbile oficiale ale statului de executare sau în una ori mai multe limbi oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor Europene, pe care acest stat le acceptă, conform declaraţiilor depuse la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene.

c) Obiectul şi condiţiile emiterii mandatului european de arestare.Legea naţională statuează că mandatul european se emite în

următoarele condiţii:- în vederea efectuării urmăririi penale sau judecăţii, dacă fapta este

pedepsită de legea penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an;

- în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.

Câteva precizări sunt, totuşi, necesare.Astfel, legea naţională, spre deosebire de norma comunitară, impune,

ca o condiţie prioritară, în vederea emiterii mandatului european de arestare, existenţa unui mandat de arestare preventivă sau a unui mandat de executare a unei pedepse privative de libertate, care să fi fost emis în prealabil de instanţa română solicitantă a mandatului european. Prin consecinţă, mandatul european de arestare nu poate fi emis doar pentru scopul efectuării urmăririi penale sau al judecăţii, în afara unui mandat naţional de arestare preventivă sau fără să fi fost emis un mandat naţional de executare a pedepsei închisorii, potrivit legii române.

Tot astfel, trebuie observate şi alte condiţii legale care preced emiterii unui mandat european de arestare, şi anume:

- existenţa dublei incriminări; - absenţa unor cauze care înlătură răspunderea penală;- observarea infracţiunilor pentru care se impune verificarea dublei

incriminări, în România ca stat emitent şi în statul membru solicitat ca stat de executare, condiţie în afara căreia extrădarea nu este posibilă, cu excepţia infracţiunilor prevăzute de art. 85 alin.1 din Legea nr. 302/2004, respectiv de art. 2 pct.2 din Decizia - Cadru a Consiliului.

424

- fapta care dă loc la extrădare să nu se afle sub prescripţia răspunderii penale sau executării pedepsei şi să nu fi fost graţiată sau amnistiată, potrivit legii române;

- modul de acţiune a principiului non bis in idem . d) Procedura de emitere a mandatului european de arestare Emiterea de către autorităţile române a unui mandat european de

arestare este reglementată amănunţit în cuprinsul dispoziţiilor art. 81 din Legea nr. 302/2004.

Astfel, în situaţia prevăzută la art. 66^1 alin. (1) din legea cooperării judiciare1 se emite un mandat european de arestare, ori de câte ori nu a intervenit, potrivit legii române, prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei ori amnistia sau graţierea, şi este îndeplinită, după caz, una dintre următoarele condiţii ( art. 81 alin. (1):

a) pedeapsa prevăzută de lege este de cel puţin un an, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecăţii;

b) pedeapsa sau măsura de siguranţă privativă de libertate aplicată este de cel puţin 4 luni, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea executării pedepsei sau a măsurii de siguranţă privative de libertate.

Mandatul european de arestare este emis de următoarele organe judiciare române:

- în faza de urmărire penală, de către judecătorul delegat de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, la sesizarea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală a persoanei solicitate, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea efectuării urmăririi penale;

- în faza de judecată, de către judecătorul delegat de preşedintele instanţei de judecată pe al cărei rol se află cauza penală spre soluţionare în fond, la sesizarea instanţei care a dispus asupra luării măsurii arestării preventive a inculpatului;

- în faza executării pedepsei închisorii, de judecătorul delegat de către preşedintele instanţei de executare, la sesizarea instanţei sau a organului la care se află spre executare mandatul.

Judecătorul competent verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 81 alin. (1) şi procedează, după caz, astfel:1 ART. 66^1 reglementează urmărirea internaţională în vederea extrădării, astfel: în cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi dus la îndeplinire, întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanţa de executare, după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliţie, emite un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării( alin. 1). (5) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere prevederilor art. 81, care se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene. În situaţia în care nu se cunoaşte statul pe teritoriul căruia se află persoana în cauză, dispoziţiile prezentului articol şi prevederile art. 81 se aplică deopotrivă (alin. 5).

425

- în prima ipoteză, emite mandatul european de arestare şi ia măsuri pentru transmiterea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 82 şi 83; în cazul în care persoana este localizată pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, dispune traducerea mandatului european de arestare, în termen de 24 de ore, potrivit alin. (6);

- în ipoteza a II-a constată, prin încheiere motivată, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 81 alin. (1) pentru a emite un mandat european de arestare. Încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror, în termen de 3 zile de la comunicare. Recursul se judecă de instanţa superioară, în termen de 3 zile de la înregistrarea cauzei, iar în caz de admitere a acestuia, prima instanţă este obligată să emită un mandat european de arestare.

În prima ipoteză, judecătorul competent informează procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori instanţa pe rolul căreia se află cauza penală despre emiterea mandatului european de arestare, iar în ipoteza a doua comunică încheierea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori procurorului de pe lângă instanţa de executare.

În cazul emiterii unui mandat european de arestare, judecătorul poate solicita autorităţii judiciare de executare remiterea bunurilor care constituie mijloace materiale de probă.

În situaţia prevăzută la art. 83 alin. (2), mandatul european de arestare în limba română se transmite Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, în vederea difuzării pe canale specifice. Acesta va fi tradus, prin grija instanţei emitente, în limba impusă de statul membru de executare, după ce se confirmă localizarea persoanei solicitate pe teritoriul unui anumit stat membru al Uniunii Europene. În cazul în care în circumscripţia instanţei emitente nu există un traducător autorizat pentru limba străină în care este necesară traducerea, autoritatea judiciară emitentă solicită sprijinul Ministerului Justiţiei, urmând ca traducerea să se efectueze prin grija acestuia.

Pentru evidenţa activităţii instanţei, se întocmeşte şi se păstrează Registrul de evidenţă a mandatelor europene de arestare. În acest registru se fac următoarele menţiuni: numărul curent; numele, prenumele şi cetăţenia persoanei solicitate; numărul şi data adresei parchetului ori a instanţei pe rolul căreia se află cauza penală; numărul dosarului instanţei de executare; data emiterii mandatului european de arestare; data transmiterii mandatului european de arestare; informaţii asupra executării mandatului european de arestare; motivele neexecutării mandatului european de arestare; data

426

predării persoanei solicitate; data retragerii mandatului european de arestare. Registrul nu este destinat publicităţii.

Procedura prevăzută de articolul 81 are caracter confidenţial până la arestarea persoanei solicitate în statul membru de executare.

e) Procedura de transmitere a mandatului european de arestare diferă, după cum este sau nu este cunoscut locul în care se află persoana solicitată.

În prima ipoteză, mandatul se transmite direct de instanţa română emitentă autorităţii judiciare de executare a statului membru. Modalitatea de transmitere a mandatului se poate realiza prin orice mijloc de transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiţia ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acestuia.

În a doua ipoteză, când locul în care se află persoana solicitată nu este cunoscut, transmiterea mandatului se poate efectua prin S.I.S. (Sistemul Informativ Schengen), prin intermediul sistemului de telecomunicaţii securizat al Reţelei Judiciare Europene, prin Ministerul Justiţiei, pe calea Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale (INTERPOL) sau prin orice alt mijloc care lasă o urmă scrisă, în condiţii care să permită ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea mandatului european de arestare.

Dificultăţi pot interveni şi cu privire la cunoaşterea autorităţii judiciare de executare sau referitor la transmiterea şi verificarea autenticităţii mandatului. Soluţionarea unor asemenea impedimente se realizează prin contactul direct între autoritatea judiciară emitentă şi autoritatea judiciară de executare sau cu sprijinul Ministerului Justiţiei. Informările suplimentare între autorităţile judiciare implicate pot contribui la soluţionarea impedimentelor ivite, iar comunicarea unui exemplar, în copie, al mandatului către Ministerul Justiţiei este obligatorie.

3.3. Condiţiile de executare a mandatului european de arestare au în obiectiv: desemnarea autorităţii judiciare române competente, faptele care dau loc la executare, temeiurile legale (obligatorii sau facultative) pentru neexecutarea mandatului, procedura judiciară de soluţionare a punerii în executare a mandatului.

a) Autoritatea judiciară română competentă, exclusiv, în executarea unui mandat european de arestare este curtea de apel (ratione materie). Alegerea între mai multe curţi de apel, are drept criteriu teritorial locul în care a fost depistată persoana solicitată la extrădare (ratione loci) .

Se constată, aşadar, că în materia executării mandatului european de arestare reglementarea naţională prevede o singură autoritate judiciară

427

competentă să decidă extrădarea persoanei solicitate, şi anume curtea de apel în a cărei circumscripţie teritorială este depistată persoana vizată de mandatul european de arestare. În schimb, asupra emiterii mandatului european de arestare, competenţa revine judecătorului sau, după caz, instanţei de judecată care a dispus arestarea preventivă ori care a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii. În procedura executării mandatului european de arestare participă, însă, şi alte autorităţi judiciare române. Aceste autorităţi sunt: Ministerul Justiţiei, în calitate de autoritate centrală; parchetele de pe lângă curţile de apel în a căror circumscripţie teritorială a fost localizată persoana solicitată; Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în cazul în care nu se cunoaşte locul în care se află persoana solicitată. Fiecare dintre aceste autorităţi au atribuţii expres prevăzute de lege ( art. 78 alin. 2^1 şi alin 3). Astfel, autorităţile române competente să primească mandatul european de arestare sunt Ministerul Justiţiei şi parchetele de pe lângă curţile de apel mai sus desemnate. În calitate de autoritate centrală, Ministerul Justiţiei: - primeşte mandatul european de arestare emis de o autoritate judiciară dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene şi îl transmite parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie a fost localizată persoana solicitată sau Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în cazul în care persoana solicitată nu a fost localizată, ori de câte ori autoritatea judiciară emitentă nu reuşeşte să transmită mandatul european de arestare direct autorităţii judiciare române primitoare; - transmite mandatul european de arestare emis de o autoritate judiciară română, dacă aceasta nu îl poate transmite direct autorităţii judiciare primitoare străine sau când statul membru de executare a desemnat ca autoritate primitoare Ministerul Justiţiei; - ţine evidenţa mandatelor europene de arestare emise sau primite de autorităţile judiciare române, în scopuri statistice; - îndeplineşte orice altă atribuţie stabilită prin lege menită a asista şi sprijini autorităţile judiciare române în emiterea şi executarea mandatelor europene de arestare. b) Faptele care dau loc la executarea unui mandat european de arestare, fără a fi supuse verificării îndeplinirii condiţiei dublei incriminări, indiferent de denumirea pe care o au infracţiunile în legislaţia statului emitent, dacă sunt sancţionate de legea statului emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puţin 3 ani, sunt următoarele : 1. participarea la un grup criminal organizat;

428

2. terorismul; 3. traficul de persoane; 4. exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă; 5. traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope; 6. traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive; 7. corupţia; 8. frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene; 9. spălarea produselor infracţiunii; 10. falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro; 11. fapte legate de criminalitatea informatică; 12. infracţiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe cale de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie; 13. facilitarea intrării şi şederii ilegale; 14. omorul, vătămarea corporală gravă; 15. traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane; 16. răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostatici; 17. rasismul şi xenofobia; 18. furtul organizat sau armat; 19. traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă; 20. înşelăciunea; 21. racketul şi extorcarea de fonduri; 22. contrafacerea şi pirateria produselor; 23. falsificarea de acte oficiale şi uzul de fals; 24. falsificarea de mijloace de plată; 25. traficul ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere; 26. traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive; 27. traficul de vehicule furate; 28. violul; 29. incendierea cu intenţie; 30. crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale; 31. sechestrarea ilegală de nave sau aeronave; 32. sabotajul. (2) Pentru alte fapte decât cele arătate , predarea este subordonată condiţiei ca faptele care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia (dubla incriminare).

429

c) Temeiurile legale de neexecutare a mandatului european de arestare privesc îndeplinirea anumitor condiţii speciale, fără de care autorităţile judiciare române pot să refuze extrădarea persoanei solicitate, precum şi a unor cazuri în prezenţa cărora autoritatea judiciară este obligată să refuze executarea mandatului, iar prin aceasta şi extrădarea persoanei solicitate. Executarea unui mandat european de arestare de către autorităţile judiciare de executare române poate fi supusă următoarelor condiţii: - în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă, dacă persoana în cauză nu a fost citată personal şi nici informată în orice alt mod cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, predarea persoanei solicitate va fi acordată dacă autoritatea judiciară emitentă garantează că persoana care face obiectul mandatului european de arestare are posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa (art. 87 alin. 1 lit. a) ; - în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 de ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă (art. 87 alin 1lit.b); - cetăţenii români sunt predaţi în baza unui mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei (art. 87 alin. 2) ; Autoritatea judiciară română poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri prevăzute de art. 88 alin. 2 : - în situaţia în care este necesară condiţia dublei incriminări; în mod excepţional, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite sau nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent; - când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare;

430

- când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent;- când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată potrivit legii statului de condamnare;- când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României;- când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român;- când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române; - când o autoritate judiciară română a decis fie să nu înceapă urmărirea penală, fie încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau clasarea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare, sau a pronunţat, faţă de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleaşi fapte, care împiedică viitoare proceduri. Autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri prevăzute de art. 88 alin. 1: - când, din informaţiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare; - când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea infracţiune; - când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română.

431

d) Procedura judiciară a executării mandatului european de arestare cuprinde patru etape, şi anume: etapa procedurilor prealabile; etapa cercetării judecătoreşti a mandatului european de executare; etapa pronunţării hotărârii judecătoreşti de punere în executare a mandatului european; etapa predării persoanei solicitate către statul emitent al mandatului european de arestare. I. Etapa procedurilor prealabile este nepublică şi are în obiect activităţi referitoare la primirea mandatului european, verificarea acestuia sub aspectul cerinţelor de formă şi de conţinut, căutarea, localizarea, identificarea şi prinderea persoanei solicitate, reţinerea preventivă şi prezentarea acesteia curţii de apel competente să dispună în continuare asupra arestării persoanei solicitate şi executării mandatului european de arestare. Toate aceste activităţi sunt date de legea română a cooperării judiciare internaţionale în materie penală în competenţa procurorului desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei circumscripţie teritorială este semnalată, prin Sistemul Informatic Schengen (SIS), persoana solicitată. Activităţile incluse acestei etape sunt reglementate amănunţit în conţinutul art. 88/1 din Legea nr. 302/2004. Astfel, în termen de 24 de ore de la primirea unui mandat european de arestare sau a unei semnalări în Sistemul Informatic Schengen, procurorul desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel verifică dacă mandatul european de arestare este însoţit de o traducere în limba română ori în una dintre limbile engleză sau franceză. În cazul în care mandatul nu este tradus în niciuna dintre limbile acceptate, parchetul solicită autorităţii judiciare emitente remiterea traducerii. Dacă mandatul este tradus în limba engleză sau în limba franceză, procurorul competent ia măsuri pentru efectuarea traducerii în limba română, în termen de cel mult două zile (art. 88/1 alin.1). Procurorul verifică dacă mandatul european de arestare cuprinde informaţiile prevăzute la art. 79 alin. (1)1. În cazul în care mandatul european de arestare nu cuprinde aceste informaţii, solicită de urgenţă autorităţii judiciare emitente completarea informaţiilor şi fixează un termen-limită pentru primirea acestora (art. 88/1 alin. 2). Dacă mandatul european de arestare conţine informaţiile prevăzute la art. 79 alin. (1) şi este tradus potrivit dispoziţiilor alin. (1), procurorul ia măsurile necesare pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea

1 A se vedea supra, 3.2.b) Condiţiile de emitere a mandatului european de arestare.

432

persoanei solicitate. Dispoziţiile art. 493/1- 493/7 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător (art. 88/1 alin. 3).1

În situaţia în care în urma verificărilor efectuate se constată că persoana solicitată se află în circumscripţia teritorială a unui alt parchet, procurorul trimite de îndată mandatul european de arestare parchetului competent şi informează despre aceasta autoritatea judiciară emitentă şi Ministerul Justiţiei (art. 88/1 alin.4). În cazul în care din verificările efectuate rezultă în mod neîndoielnic că persoana solicitată nu se află pe teritoriul României, procurorul dispune clasarea şi informează despre aceasta autoritatea judiciară emitentă şi Ministerul Justiţiei (art. 88/1 alin. 5). Dacă persoana solicitată face obiectul unor proceduri penale în curs, pentru aceleaşi fapte pentru care a fost emis mandatul european de arestare, procurorul transmite, spre informare, procurorului de caz sau instanţei competente, o copie a mandatului european de arestare, traducerea şi, dacă este cazul, informaţiile suplimentare comunicate de autoritatea judiciară emitentă, solicitându-i să aprecieze şi să informeze de urgenţă dacă urmărirea penală sau judecata pot fi suspendate până la soluţionarea cauzei de către autoritatea judiciară română de executare. Dispoziţiile art. 240 şi 303 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător (art. 88/1 alin. 6).2

Dacă procedurile penale existente împotriva persoanei solicitate se referă la alte fapte decât cele pentru care a fost emis mandatul european de arestare, procurorul competent transmite, de asemenea, spre informare, procurorului de caz sau instanţei competente, o copie a mandatului european de arestare, traducerea şi, dacă este cazul, informaţiile suplimentare comunicate de autoritatea judiciară emitentă, solicitându-i să îl informeze de îndată care este stadiul procedurii (art. 88/1 alin. 7). Procedurile prealabile prevăzute la alin. (6) şi (7) nu împiedică luarea măsurilor prevăzute la alin. (3) (art. 88/1 alin. 8). În cazul în care predarea persoanei solicitate este condiţionată de acordarea consimţământului unui alt stat membru ori al unui stat terţ, luarea măsurilor pentru prinderea persoanei solicitate are loc la data primirii consimţământului statului respectiv (art. 88/1 alin. 9). Legea naţională permite procurorului să dispună reţinerea persoanei solicitate.

1 Aceste dispoziţii reglementează procedura dării în urmărire generală. 2 Art. 240 Cod procedură penală reglementează suspendarea urmăririi penale, iar art.303 din acelaşi cod dispune asupra suspendării judecăţii.

433

Potrivit prevederilor art. 88/2 din Legea nr. 302/200, măsura reţinerii persoanei solicitate poate fi luată de procuror numai după ascultarea acesteia în prezenţa apărătorului. Măsura reţinerii se dispune prin ordonanţă motivată şi poate dura cel mult 24 de ore. Persoanei reţinute i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii şi conţinutul mandatului european de arestare. Totodată, persoanei reţinute i se comunică o copie a mandatului european de arestare şi traducerea acestuia. Persoana reţinută poate solicita să fie încunoştinţată despre măsura luată un membru de familie ori o altă persoană pe care o desemnează aceasta. Atât cererea, cât şi încunoştinţarea se consemnează într-un proces-verbal. În mod excepţional, dacă procurorul apreciază că acest lucru ar afecta executarea mandatului european de arestare emis împotriva persoanei solicitate sau, în cazul în care are cunoştinţă, a unor mandate europene de arestare emise împotriva altor participanţi la săvârşirea infracţiunii, procurorul va putea refuza solicitarea. În cazul în care persoana solicitată este minor, termenul prevăzut la 88/2 alin. (1) se reduce la jumătate. În acest caz, reţinerea poate fi prelungită, dacă se impune, prin ordonanţă motivată, cel mult 8 ore. În vederea reţinerii persoanei solicitate, organul competent poate pătrunde în orice locuinţă în care se află persoana solicitată, fără consimţământul acesteia ori al persoanei căreia îi aparţine sau foloseşte locuinţa, precum şi în sediul oricărei persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. În caz de urgenţă, prin excepţie de la dispoziţiile art. 88^2, măsura reţinerii poate fi dispusă pe baza semnalării transmise prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (Interpol), care nu echivalează cu mandatul european de arestare. În acest caz, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative solicită de îndată Biroului Central Naţional Interpol corespondent transmiterea către parchetul competent, în termen de cel mult 48 de ore de la reţinerea persoanei solicitate. Persoanei reţinute i se aduc, de îndată, la cunoştinţă în limba pe care o înţelege motivele reţinerii. Când măsura reţinerii a fost luată de organul de cercetare penală al poliţiei judiciare, acesta este obligat, în primele 10 ore de la reţinere, să prezinte persoana solicitată procurorului desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie teritorială a fost reţinută (art. 88/3 alin. 1-3). Etapa procedurilor preliminare se încheie cu sesizarea curţii de apel în vederea arestării şi predării persoanei solicitate. Totodată, procurorul

434

sesizează curtea de apel competentă cu propunerea de luare a măsurii arestării persoanei solicitate. II. Etapa cercetării judecătoreşti are caracter public, se desfăşoară în faţa instanţei de judecată competente şi cuprinde activităţi de judecată specifice procedurilor de judecată necontencioase. Aceste activităţi sunt date în competenţa materială a curţii de apel în a cărei circumscripţie teritorială este localizată persoana solicitată, în primă instanţă, respectiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de control judiciar. Etapa cercetărilor judecătoreşti debutează cu înregistrarea cauzei de către curtea de apel, la sesizarea procurorului, formarea completului de judecată, verificarea mandatului european de arestare pentru a se aprecia asupra condiţiilor legale în care judecătorul este în măsură să pună în executare mandatul, organizarea şedinţei de judecată, asigurându-se prezenţa persoanei solicitate, atunci când aceasta a fost reţinută preventiv de procuror, asistenţa juridică a persoanei solicitate, precum şi a unui interpret, dacă persoana solicitată nu cunoaşte sau nu înţelege limba română. În continuare, judecătorul desfăşoară acte de cercetare judecătorească, şi anume: comunicarea unei copii a mandatului european de arestare; ascultarea persoanei solicitate, căreia în prealabil i se aduce la cunoştinţă motivul pentru care este prezent în faţa judecătorului şi drepturile pe carele are în procedura executării mandatului european; consemnarea consimţământului sau, după caz, refuzului la predare a persoanei solicitate; audierea persoanei solicitate, în cazul refuzului de a consimţi la predare; verificarea eventualelor obiecţiuni ridicate de persoana solicitată şi soluţionarea lor. Toate aceste activităţi sunt reglementate de dispoziţiile art. 89 alin.( 2-3) , art. 90 alin. (1-7), (12), (14) şi art. 91 din Legea nr. 302/2004. Astfel, de îndată ce instanţa este sesizată, cauza se repartizează, în condiţiile legii, unui complet format dintr-un judecător, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării şi asupra predării persoanei solicitate. Pentru evidenţa activităţii instanţei, se întocmeşte şi se păstrează registrul privind arestarea şi predarea în baza mandatelor europene de arestare. În acest registru se vor face următoarele menţiuni: numărul curent; numele şi prenumele persoanei solicitate; numărul şi data adresei parchetului; numărul şi data mandatului european de arestare; autoritatea judiciară emitentă; numărul dosarului instanţei; data şi soluţia pronunţată; numărul şi data mandatului intern de arestare; durata arestării, cu indicarea datei la care începe măsura şi a datei la care expiră; numele şi prenumele judecătorului care a dispus măsura arestării şi/sau predarea persoanei solicitate; data declarării recursului, evidenţiindu-se separat împotriva cărei soluţii a fost declarată calea de atac; data înaintării recursului la instanţa de control

435

judiciar; soluţia instanţei de recurs, precum şi prelungirile arestării; data comunicării hotărârii asupra predării autorităţii judiciare emitente, Ministerului Justiţiei şi Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. Judecătorul verifică mai întâi identitatea persoanei solicitate şi se asigură că acesteia i s-a comunicat o copie a mandatului european de arestare sau, în cazul prevăzut la art. 88^3, că a fost informată despre motivul reţinerii. Dacă persoana a fost reţinută potrivit art. 88^3, judecătorul poate dispune, prin încheiere motivată, pe baza semnalării transmise prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (Interpol), arestarea persoanei solicitate sau obligarea de a nu părăsi localitatea pe o durată de 5 zile. În acest caz, instanţa amână cauza şi fixează un termen de 5 zile pentru prezentarea de către procuror a mandatului european de arestare, însoţit de traducerea în limba română (art. 90 alin. 2). După primirea mandatului european de arestare, judecătorul aduce la cunoştinţa persoanei solicitate drepturile prevăzute la art. 91,1 efectele regulii specialităţii2, precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere consecinţele juridice ale consimţământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. În cazul în care mandatul european de arestare a fost emis împotriva unui cetăţean român, în vederea executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, judecătorul întreabă persoana solicitată dacă aceasta este de acord să execute pedeapsa sau măsura de siguranţă în statul membru emitent. În cazul în care persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa, despre consimţământul acesteia se întocmeşte un proces-verbal care se semnează de către judecător, grefier, apărător şi persoana solicitată. În acelaşi proces-verbal se va menţiona dacă persoana solicitată a renunţat sau nu la drepturile conferite de regula specialităţii.

1 Drepturile persoanei arestate în baza unui mandat european de arestare, potrivit art. 91 din lege, sunt următoarele: să fie informată cu privire la conţinutul mandatului european de arestare; să fie asistată de un apărător ales sau numit din oficiu de instanţă; persoana arestată care nu înţelege sau nu vorbeşte limba română are dreptul la interpret, asigurat gratuit de către instanţă.2 Potrivit art.73^1, regula specialităţii statuează că persoana predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea. Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale infracţiunii recalificate ar îngădui extrădarea. A se vedea, de asemenea, dispoziţiile art. 100 din Legea nr.302/200, cu referire specială asupra aplicării acestei reguli în domeniul mandatului european de arestare.

436

Dacă nu este incident vreunul dintre motivele de refuz a executării mandatului european, prevăzute la art. 88, judecătorul se poate pronunţa prin sentinţă, deopotrivă, asupra arestării şi predării persoanei solicitate. Dacă persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea persoanei solicitate, care se limitează la consemnarea poziţiei acesteia faţă de existenţa unuia dintre motivele obligatorii sau opţionale de neexecutare, precum şi la eventuale obiecţii în ceea ce priveşte identitatea. Dacă judecătorul apreciază că în cauză se impune solicitarea de informaţii sau garanţii suplimentare autorităţii judiciare emitente, amână cauza stabilind un termen pentru primirea datelor solicitate. Termenul fixat nu poate fi mai mare de 10 zile.1

Şedinţa de judecată este publică, afară de cazul în care, la cererea procurorului, a persoanei solicitate sau din oficiu, judecătorul apreciază că se impune judecarea cauzei în şedinţă secretă. Participarea procurorului este obligatorie. III. Etapa pronunţării hotărârii judecătoreşti de punere în executare a mandatului european cuprinde statuări ale judecătorului asupra măsurii arestării preventive a persoanei solicitate sau a măsurii obligării acesteia de a nu părăsi localitatea, a executării mandatului european de arestare, rezolvarea eventualelor incidente procedurale şi, după caz, a căii de atac împotriva hotărârilor pronunţate. Cu privire la măsurile preventive, judecătorul se pronunţă prin încheiere motivată, iar asupra punerii în executare a mandatului european, instanţa se pronunţă prin sentinţă. În cazul arestării preventive a persoanei solicitate, precum şi al admiterii solicitării de punere în executare a mandatului european, încheierea sau, după caz, sentinţa este urmată de emiterea unui mandat de arestare a persoanei solicitate. Incidentele procedurale, cum ar fi ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate, se rezolvă de Curtea Constituţională, prin decizie şi cu precădere. Astfel, în cazul în care persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa şi dacă nu este incident vreunul dintre motivele de refuz al executării prevăzute la art. 88, judecătorul se poate pronunţa prin sentinţă, deopotrivă asupra arestării şi predării persoanei solicitate (art. 90 alin. 5 şi 6). În cazurile prevăzute la alin. (5) şi (7), atunci când judecătorul apreciază necesar să acorde un termen pentru luarea unei hotărâri cu privire la predare,

1 A se vedea, în acest sens, Curtea de Apel Timişoara, sentinţa penală nr.10/pi/12 februarie 2007, publicată în Buletinul jurisprudenţei-2007, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 597.

437

arestarea persoanei solicitate în cursul procedurii de executare a mandatului european de arestare se dispune prin încheiere motivată (art. 90 alin. 8). Potrivit art. 90 alin. 9, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă se impune menţinerea arestării în vederea predării. În acest sens, instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, ţinând seama de termenele prevăzute la art. 95. În toate cazurile, măsura arestării în vederea predării poate fi luată numai după ascultarea persoanei solicitate în prezenţa apărătorului. Durata iniţială a arestării nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală, până la predarea efectivă către statul membru emitent, nu poate depăşi în nici un caz 180 de zile. În cazul în care persoana solicitată este pusă în libertate, instanţa dispune faţă de aceasta măsura obligării de a nu părăsi localitatea, dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală aplicându-se în mod corespunzător.1 În acest caz, în situaţia în care, ulterior, instanţa dispune executarea mandatului european de arestare, prin hotărârea de predare se dispune şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă (art. 90 alin. 11) . După întocmirea sentinţei prevăzute la art. 94 sau a încheierii prevăzute la alin. (2) ori (9), după caz, judecătorul emite de îndată un mandat de arestare. Dispoziţiile Codului de procedură penală cu privire la conţinutul şi executarea mandatului de arestare se aplică în mod corespunzător (art. 90 alin. 13).2

În cazul în care, în cursul procedurii de executare a unui mandat european de arestare, este sesizată Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate a unei dispoziţii din prezentul titlu, judecarea excepţiei se face cu precădere, în termen de cel mult 45 de zile de la sesizarea Curţii Constituţionale (art. 93). În toate cazurile instanţa se pronunţă asupra executării mandatului european de arestare prin sentinţă, cu respectarea termenelor prevăzute la art. 95. În scopul luării unei hotărâri, instanţa ţine seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea executării mandatului european de arestare (art. 94 alin. 1).

1 Aceste dispoziţii ale Codului de procedură penală reglementează procedura luării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, obligaţiile ce revin persoanei plasate sub această măsură, sancţiunea nerespectării acestor obligaţii, organele judiciare competente să dispună luarea acestei măsuri, precum şi înlocuirea măsurii cu arestarea preventivă, organele competente să pună în executare măsura obligării de a nu părăsi localitatea.2 Ase vedea în acest sens, prevederile art. 151 şi 152 Cod procedură penală.

438

În termen de cel mult 24 de ore după rămânerea definitivă a hotărârii de predare, instanţa comunică hotărârea luată autorităţii judiciare emitente, Ministerului Justiţiei şi Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative (art. 94 alin. 2). În cazul în care predarea persoanei solicitate a fost amânată, indiferent dacă, la momentul pronunţării hotărârii, aceasta se află ori nu se află sub puterea unui mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii emis de autorităţile judiciare române, mandatul de arestare prevăzut la art. 90 alin. (13) este pus în executare la data încetării motivelor care au justificat amânarea (art. 94 alin. 3). Împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive, prevăzute la art. 90 alin. (2), (8) şi (9), se poate declara recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare (art. 94^1 alin.1). Sentinţa prin care se dispune asupra admiterii sau respingerii executării mandatului european de arestare, prevăzută la art. 94 alin. (1), poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, cu excepţia cazului în care persoana solicitată consimte la predare, când hotărârea este definitivă ( art. 94^1 alin.2). Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus predarea persoanei solicitate este suspensiv de executare, cu excepţia dispoziţiilor privind măsura arestării. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore (art. 94^1 alin.3). Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet de judecată format din 3 judecători. Recursul declarat în condiţiile prevăzute la art. 94^1 se depune la curtea de apel care a pronunţat încheierea sau sentinţa atacată. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore (art. 94^1 alin.3). Recursul astfel promovat se soluţionează, cu precădere, în termen de cel mult 3 zile de la înregistrarea cauzei. Art. 95 din legea cooperării judiciare internaţionale în materie penală prevede anumite termene în cadrul cărora autorităţile judiciare române sunt chemate să se pronunţe şi să pună în executare mandatul european de arestare. Astfel, mandatul european de arestare se soluţionează şi se execută în regim de urgenţă. În cazul prevăzut la art. 90 alin. (5), hotărârea asupra executării mandatului european de arestare trebuie pronunţată cel mai târziu în termen

439

de 10 zile de la termenul de judecată la care persoana solicitată şi-a exprimat consimţământul la predare (art. 95 alin 2). În celelalte cazuri, hotărârea definitivă privind executarea mandatului european de arestare se pronunţă în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei solicitate (art. 95 alin.3). Când, pentru motive justificate, nu se poate pronunţa o hotărâre în termenele prevăzute la alineatele precedente, instanţa poate amâna pronunţarea pentru 30 de zile, comunicând autorităţii judiciare emitente această împrejurare, precum şi motivele amânării şi menţinând măsurile necesare în vederea predării (art. 95 alin.4). Când, din motive excepţionale, nu pot fi respectate termenele prevăzute în prezentul articol, autoritatea judiciară de executare română va informa Eurojust, precizând motivele întârzierii (art. 95 alin.5). IV. Etapa predării (extrădării) persoanei solicitate cuprinde activităţi specifice de punere în executare a mandatului european de arestare, cum sunt: informarea autorităţii judiciare emitente asupra condiţiilor de loc şi de timp în care urmează a se face predarea persoanei solicitate; subordonarea actului predării de terminarea unor proceduri penale naţionale pornite împotriva persoanei solicitate; rezolvarea pe cale administrativă a oricăror impedimente privind operaţiunile de predare. În raport de prezenţa sau absenţa unora dintre aceste activităţi, predarea poate fi: imediată sau directă; condiţionată sau amânată; temporară. - Predarea imediată sau directă a persoanei solicitate se realizează de Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, cu sprijinul unităţii de poliţie pe raza căreia se află locul de detenţie, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de predare (art. 96 alin. 1). Dacă, din motive independente de voinţa unuia dintre statele emitente sau de executare, predarea nu se poate efectua în acest termen, autorităţile judiciare implicate vor intra imediat în contact pentru a fixa o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată convenită (art. 96 alin. 2). În mod excepţional, predarea poate fi amânată temporar, pentru motive umanitare serioase, cum ar fi existenţa unor temeiuri suficiente pentru a se crede că predarea va periclita, în mod evident, viaţa sau sănătatea persoanei solicitate. Executarea mandatului european de arestare va avea loc imediat ce aceste motive încetează să existe. În acest sens, autoritatea judiciară executoare va informa de îndată autoritatea judiciară emitentă şi împreună

440

vor conveni o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită (art. 96 alin. 3). În cazul în care sunt depăşite termenele maxime pentru predare, fără ca persoana în cauză să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a persoanei urmărite, fără ca acest fapt să constituie un motiv de refuz al executării unui viitor mandat european de arestare, bazat pe aceleaşi fapte (art. 96 alin.4). În toate cazurile, în momentul predării, autoritatea judiciară de executare română va aduce la cunoştinţa autorităţii judiciare emitente durata privării de libertate pe care a suferit-o persoana la care se referă mandatul european de arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura de siguranţă care se va aplica (art. 96 alin.5). - Predarea amânată sau condiţionată are loc în cazul în care persoana solicitată este urmărită penal sau judecată de autorităţile judiciare române pentru o faptă diferită de cea care motivează mandatul european de arestare. În această situaţie, autoritatea judiciară de executare română, chiar dacă s-a dispus executarea mandatului, va putea amâna predarea până la terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei (art.97 alin. 1). - Predarea temporară poate fi acordată în situaţia prevăzută de art. 97 alin. 1, dacă autoritatea judiciară emitentă a mandatului european o solicită. În acest caz, autoritatea judiciară de executare română poate dispune predarea temporară a persoanei urmărite, în condiţiile stabilite printr-un acord încheiat în scris cu autoritatea judiciară emitentă (art.97 alin. 2). Predarea temporară aici analizată diferă de predarea având acelaşi caracter temporar reglementată de art. 92, care se referă la procedura prealabilă pronunţării asupra executării mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară română solicitată.

441

58852198 M Bratis Drept Procesual Penal[1]

Documents

Transcript of 58852198 M Bratis Drept Procesual Penal[1]