UNIVERSITATEA BABES-BOLYAI CLUJ-NAPOCAFACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

TEOLOGIE PASTORALĂ

PREOTUL DUHOVNIC ŞI DARUL IERTĂRII PĂCATELOR

Lucrare întocmită de HOTICO LUCIAN VASILE din anul I master, sub îndrumarea la Tradiţie canonică şi duhovnicie pe semestrul al II-lea, anul universitar 2010-2011.

CLUJ-NAPOCA 2004

PREOTUL DUHOVNIC ŞI DARUL IERTĂRII PĂPĂCATELOR

Sfânta Taină a Mărturisirii este una dintre multele dovezi ale iubirii şi bunătăţii

divine, căci fără de ea viata credinciosilor ar cunoaste nenumarate framantari morale.

Sf. Marturisire face parte din grupul celor sapte Taine ale Bisericii, care constituie izvorul

vietii duhovnicesti crestine, caci „ cu ajutorul lor ne nastem la viata duhovniceasca, cu

ajutorul lor crestem in ea si ajungem sa ne unim in chip stralucit cu Insusi Mantuitorul

nostru”1.

Sf. Taina a Marturisirii sau a Pocaintei, consta in iertarea pacatelor celor ce se

marturisesc si se caiesc pentru ele, de catre episcop sau preot – in mod vazut, si de catre

Hristos – in mod nevazut. Taina aceasta a fost instituita de catre Hristos prin faptul ca El

Insusi a savarsit-o, acordand cel dintai iertarea pacatelor unar persoane si prin faptul ca a

dat puterea iertarii pacatelor Apostolilor Sai si urmasilor acestora.

In preajma inaltarii Sale la cer, dat fiind faptul ca nu va mai putea acorda iertarea

pacatelor in mod vizibil, da puterea ucenicilor Sai sa savarseasca aceasta iertare. Aceasta

putere le-a dat-o comunicandu-le Duhul Sau cel Sfant.

Puterea aceasta este puterea Lui Insusi, lucrand in ei si anume ca „ Cel ce iarta

prin preoti este Hristos Insusi” , iar aceasta o arata Sf. Ioan Gurade Aur care zice: „ cate

le fac preotii jos, le intareste Hristos sus si judecata robilor o confirma Stapanul”. Caci

spune ( tot ) Sf. Ioan Gura de Aur: „ Ei au fost ridicati la aceasta putere, incat s-au mutat

mai inainte in cer si au depasit firea omeneasca si s-au eliberat de patimi” ( Despre

preotie III, 5 ). Adica preotii insisi „ s-au mutat in cer” unindu-si judecata lor cu judecata

1 Nicolae Cabasila, Despre viata in Hristos, trad. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946, p. 9.

lui Hristos, intr-o totala libertate de patimi si de necautare la fata omeneasca, sau lasand

judecata lui Hristos sa se exprime prin ei2.

Insa numai persoanele alese de catre Hristos intr-un mod obiectiv, asa cum au fost

alesi apostolii, pot avea si pot exercita puterea lui Hristos cu seriozitate si pot fi luati in

serios de ceilalti in exercitarea ei, avand in acest fapt garantia obiectiva ca ei au fost alesi

de Hristos3.

Iar „ daca Mantuitorul ar fi dat numai Apostolilor prerogativa iertarii, lucrarea

Sa mantuitoare sau iconomia Sa divihna s-ar fi marginit la o singura perioada. Biserica

lui Hristos se cere insa sa fie vesnica, de aceea si preotia ei trebuie sa fie neitrerupta si

vesnica”. Mantuirea este darul suprem pe care ni l-a dat Fiul lui Dumnezeu prin

coborarea Sa in lume. Dodondind acest bun ne eliberam din robia pacatelor. Pocainta este

cu alte cuvinte un efort al credinciosului de a aduce o schimbare profunda in viata sa,

care apare in urma constientizarii starii de pacatosenie.4

Manifestarea puterii iubitoare a lui Hristos, in Sf. Taina Pocaintei, se face intr-un

mod special si anume sub forma judecatii milostive. Pronuntarea dezlegarii, din partea

preotului duhovnic, este o judecata inaintea judecatii. Iertarea divina comporta doua

elemente care se leaga si se completeaza reciproc. Harul dumnezeiesc pe care-l

dobandeste cel care se pocaieste este un act de iubire, pe care acesta il simte ca ajutor, ca

un factor cei produce bucurie, iar bucuria eliberarii de pacat se traieste ca si o mare

bucurie.

Reprezentarea Domnului de catre preot in scaunul spovedaniei este mai mult

decat un act de natura formala, este un mijloc de a face vazuta o realitate nevazuta.

Preotul duhovnic este un „ alter Hristus”, caci tot ceea ce leaga sau dezleaga preotul pe

pamant Hristos intareste in cer. A ierta insa pacatele cuiva, cu propria lui putere, este un

lucru pe care nu-l poate face nici unul dintre sfinti. Dreapta credinta ne invata ca puterea

de a lega si de dezlega nu o au fericitii in cer, ci preotii pe pamant5.

Elementele constitutive ale Sf. Taine sunt: marturisirea pacatelor, cainta pentru

ele si dezlegarea preoteasca. Dar marturisirea pacatelor nu se poate privi ca un act al

penitentului desavarsit de catre preot, iar cainta lui trebuie sa se concretizeze inimplinirea 2 Dumitru Staniloaie, Dogmatica ortodoxa, vol. al III-a EIBMBOR, Bucuresti, 2003, p. 128. 3 Ibidem, p. 129.4 Ilie Moldovan, Preotul duhovnic si iertarea pacatelor, în rev. „Ortodoxia”, nr. 4, 1982, p. 570-572.5 Ibidem, p. 575.

unor fapte recomandate de preot. Astfel ca rolul preotului nu se reduce la simpla

dezlegare de la sfarsit, ci se exercita in toata desfasurarea Tainei.

De la inceput pana la sfarsit aceasta Taina se petrece intre doua persoane intre

care trebuie sa existe o relatie de intimitate. Iar relatia aceasta este inlesnita pentru

penitent de faptul ca preotul i se infatiseaza ca vorbindu-i in numele Domnului, atat cu

iubirea iertatoare a lui Dumnezeu care nu-l face sa dispere, cat si cu seriozitatea care il

opreste de la bagatelizarea slabiciunilar sale. In faza marturisirii penitentul descopera in

fata preotului taina sa ca nimanui altuia si preotul cunoaste exclusiv taina. Intre ei are loc

o taina in acest si in punct de vedere. Deci intre ei se realizeaza o legatura sufleteasca

profunda si intima in acelasi timp, cu totul deosebita.

„ Numai preotul cunoaste cu adevarat pe penitent, caci numai lui i se descopera

penitentul cu toata sinceritatea, stiind ca preotul nu va rade niciodata de pacatele lui, nu

le va divulga nimanui si nici nu va manifesta surprindere ascultand cele mai grave

abateri ale lui. Am putea spune ca intre cei doi se leaga o prietenie unica; sufletele lor se

ating si vibreaza in aceasta atingere cu ce au mai intim si mai serios in ele. Penitentul

realizeaza cu preotul comuniune maxima ce se poate realiza cu un om”6.

Prezenta lui Hristos in mijlocul celor doi se sugereaza prin faptul ca preotul

asculta marturiserea penitentului in fata icoanei lui Iisus Hristos, s-au ii spune

penitentului dupa rugaciunile introducatoare: „ Iata, fiule, Hristos sta nevazut primid

marturisirea ta cea cu umilinta. Deci nu te teme, nici te rusina, nici nu ascunde de mine

vreun pacat, ci fara sfiala spune toate cate ai facut ca sa iei iertare de la Domnul Iisus

Hristos”. Preotul ii cere deplina sinceritate, caci marturisirea lui nu se face numai inaintea

omului, care poate fi mintit, sau in fata caruia marturisirea sa fie considerata ca umilire

nedemna de mandria omului, ci mai ales in fata lui Hristos7.

Penitentul trebuie ajutat sa se caiasca de pacatele sale cu adevarat, caci numai prin

cainta se deschide poarta iertarii, si ea ii da o speranta garantata de catre Hristos,

ajutandu-l sa depaseasca el insusi pacatele si slabiciunile lui. „ Duhovnicul se face

sensibil la pacatele penitentului, pentru a trezi si spori sensibilitatea lui, dandu-i prin

aceasta putere sa se ridice din ele. El coboara cu Hristos, Cel ce Se pogoara la

neputintele omului, dar intr-o coborare datatoare de putere. Pentru acest prilej de

6 Dumitru Staniloaie, op. cit. , p. 135.7 Ibidem, p. 137.

sensibilizare si cainta, cu ajutorul duhovnicului, Hristos ii cere penitentului sa-si

marturiseasca pacatele. Dar si pentru putinta ca el sa fie ajutat sa faca alt pas mai

departe in invingerea slabiciunilor sale”8.

Duhovnicul trebuie sa dea dovada de mult tact pastoral, atat in ce priveste forma

cat ci felul intrebarilor sale. Forma sa cuprinda cuvinte alese, caci aceasta pretinde

sfintenia Marturisirii si stima datorata penitentului, indiferent de greselile sale. Iar

obiectul intrebarilor sa nu lezeze sensibilitatea personala a penitentului. Tactul pastoral

pretinde aplicarea chibzuita a principiilor morale in cazuri concrete.

Este „ evident ca pentru a putea aprecia corect moral faptele penitentului si a

putea da mijloacele de vindecare potrivite, duhovnicul trebuie sa-si castige claritate

asupra celor marturisite si asupra starii psihologice a penitentului, ceea ce nu se

desprinde intotdeauna din marturisirea lui. In astfel de cazuri duhovnicul va cauta sa

lamureasca prin intrebari, dar puse cu blandete, cu iubire si nicidecum cu asprime”9.

Cert este ca vrednicia duhovnicului se arata si in felul cum si ce intreba.

Penitentul vine la duhovnic sa-si afle linistea si pacea sufletului. Prin felul cum si ce

intreba preotul trebuie sa i le dea.nici in tonul intrebarilor puse, duhovnicul nu trebuie sa

vadeasca nervozitate, nerabdare, ci numai liniste si dragoste parinteasca. Prin aceasta va

inspira penitentului incredere si-i va crea dispozitia sufleteasca potrivita pentru a da

raspunsuri depline.

Duhovnicul trebuie sa stie sa-si apropie pastoritii, incat ei sa se apropie de

Sf. Taina a Marturisirii cu toata increderea si cu ferma convingere ca, facand o

marturisire sincera, curata, completa, si insotita de cainta de aceeasi factura morala si de

vointa ferma de indreptare nu vor fi lezati de sensibilitatea lor morala, desi nu pot fi

laudati pentru greselile savarsite. Vor fi mustrati sufleteste pentru ele, dar apreciati cu

iubire si pentru binele savarsit, ceea ce-i va indemna sa paseasca mai hotarati pe drumul

desavarsirii morale10.

In urma unei spovedanii sincere, preotul da un canon, o epitimie, care nu are ca si

scop pedepsirea penitentului ci vindecarea sufleteasca a acestuia. Duhovnicul trebuie sa-l

prescrie cu chibzuinta, iar penitentul sa-l inplineasca in intregime si cu strictete.

8 Ibidem, p. 139.9 Orest Bucevschi, Despre Sfanta Taina a Marturisirii, în rev. „Studii teologice”, nr. 3-4, 1959, p. 134.10 Ibidem, p. 136.

In metoda terapeutica ortodoxa nu este folositor pentru toti acelasi leac. „ Si in

farmacia noastra, unul si acelasi leac s-a aratat ori aducator de sanatate ori cel mai

periculos”, de aceea preotul trebuie sa aiba virtutea deosebirii, ca sa cunoasca de fiecare

data ce leac va da pentru vindecare11.

„ Duhovnicului i se cere sa fie in stare, prin citiri de carti duhovnicesti, prin

urmarirea diferitelor procese psihologice, prin experienta, nu numai sa dea cu o anumita

siguranta sfaturile cele mai eficiente, ci sa le si argumenteze in fata penitentului, ca

acesta sa fie canvins sa le urmeze”12.

Cu cat pocainta este mai adanca si mai deplina cu atat si penitentul se dezleaga de

invartosarea produsa de pacat. De aceasta conditie moral-psihologica va trebui sa tina

seama si duhovnicul cand acorda dezlegarea in numele lui Hristos. Aceasta se acorda

pentru a-l ajuta pe credincios in viitor la realizarea binelui pentru care s-a hotarat sa-l

faca.

In momentul in care duhovnicul umple inima penitentului cu razele credintei lui

Dumnezeu, acesta se va bizui pe o certitudine absoluta ce ise imprumuta de sus, se simte

atras spre un ideal superior si i se impartaseste o energie nebanuita capabila sa-i smulga

intrega fiinta din moarte. Duhovnicul este dator sa incerce, cu orice ocazie de marturisire,

sa puna randuiala in viata credinciosului, dar mai ales sa-l faca pe acesta sa traiasca o

renastere spirituala13.

Preotul este un terapeut, menit prin Sf. Taina a Spovedaniei, sa vindece bolile

sufletesti ale credinciosilor. Tamaduirea sufleteasca este adeseori anevoioasa, deoarece

unii oameni nu vor sa fie vindecati, urmarind sa ramana in acea stare de bola. De aceea

Sf. Grigorie de Nazianz mentioneaza trei cazuri de oameni care nu vor sa se videce: „ In

primul caz sunt oamenii care ascund pacatul in aduncul sufletului, ca si cand ar scapa

de pedeapsa lui Dumnezeu, dar si ca sa se ascunda de oameni. In a doua categorie intra

oamenii care urmaresc sa acopere urechile lor ca sa nu auda glasul celor care urmaresc

„sa fie tamaduiti prin leacurile intelepciunii prin care este vindecata boala sufletului”.

Acestia sunt acei oameni care-i evita pe preotii duhovnici. Iar in a treia catagorie intra

oamenii care sunt mai indrazneti si viteji in ceea ce priveste pacatul, care „ in chip vizibil

11 Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxa, Editura Sofia, Bucuresti, 2001, p. 294.12 Dumitru Staniloaie, op. cit. , p. 140.13 Ilie Moldovan, op. cit. , p. 582.

nu se rusinam in ceea ce priveste pacatul si de vindecatorii acestuia, cu capul gol, cum

se spune, inainteaza spre orice faradelege”.

„ Astfel, vindecarea este schimbarea patimilor, adica indumnezeirea omului. Nu

este vorba, prin urmare, de o vindecare exterioara, care tinteste spre o imbunatatire a

vietii morale si sociale, nici despre un simplu echilibru psihologic, ci despre vindecarea

omului ascuns”14.

Preotul are, insa, de la Dumnezeu marea harisma a vindecarii, de aceea si trebuie

sa vindece. Si vindecarea nu consta numai in faptul de a sterge modelele vicioase ale

sufletului, ci si de a le inscrie pe cele bune. Aceasta este in realitate vindecarea.

Sf. Grigorie foloseste un proverb conform caruia unii „ incerca sa trateze pe altii,

dar ei insisi fierb de rani”. Asadar preotii care se apuca sa vindece pe altii trebuie ie insisi

sa fie scapati de acele rani. „ vindecarea are ca si scop sa conduca omul la Dumnezeu si

sa-l faca sa traiasca fericita stare a indumnezeierii. Cum, insa, sa izbuteasca acest lucru

preotul, daca el insusi nu s-a intalnit mai inainte cu Dumnezeu si nu are experientele

acestei indumnezeiri? Pentru ca numai cel curatit poate ajunge la Cel curat si care tot

astfel este mereu”15.

Prin urmare, pentru ca preotul sa poata sa exercite aceasta mare functie, trebuie el

insusi sa fie vindecat, pe cat este posibil, deoarece altfel, in loc sa fie pastor, va fi lup in

turma lui Hristos.

Vorbind despre vindecare, Sf. Grigorie Teologul,spune ca daca vrem sa vindecam

si sa curatim pe oameni corect, sunt necesare trei lucruri. In primul rand, „ de multa si

desavarsita credinta”, in al doilea rand „ de o mai mare colabarare din partea lui

Dumnezeu” si in al treilea rand „ nu de putina inventiva concurenta din partea noastra…

este nevoie, si prin cuvant si prin lucrare”. Adica impreuna cu credinta si ajutorul lui

Dumnezeu se cere si inventivitatea terapeutului ca sa respinga scormonirile celui viclean,

deoarece diavolul lucreaza cu inventivitate si viclenie16.

Analizand putin problema iertarii pacatelor, este necesar sa stim ca pacatul in

traditia ortodoxa nu este o simpla negare a legii, ci indepartarea omului de la Dumnezeu.

Prin urmare, pacatul nu are numai un inteles moral, ci si principal ontologic. In realitate,

14 Hierotheos Vlachos, op. cit. , p. 283.15 Ibidem, p. 286-287.16 Ibidem, p. 294-295.

pacatul este caderea, moartea, intinericul si robirea mintii. In esente, acesta este si pacatul

originar. Si acest intuneric al mintii nu este altceva decat identificarea ei cu ratiunea si

inrobirea ei in patimi si-n conditiile mediului.

Astfel si iertarea pacatelor este, in princicipal si inainte de orice, iluminarea

mintii, eliberarea ei de dominatia ratiunii si a patimilor. Desigur, sa nu uitam ca, atunci

cand mintea omului se intuneca, atunci lucreaza toate patimele si omul cade in diferite

pacete. Asadar, iertare pacatelor este pe de-o parte, iluminarea mintii, adica eliberarea de

patimi, iar pe de alta parte schimbarea patimilor. Cand acestea sunt activate, in

combinatie cu Taina Marturisirii, atunci putem vorbi de iertarea pacatelor17.

Parintele duhovnicesc ca sa vindece omul are nevoie pe de-o parte sa exercite

Taina Sfintei Spovedanii, iar pe de alta parte sa cunoasca metoda evlaviei ortodoxe si,

astfel, sa-si indrume copiii sai duhivnicesti spre iluminarea mintii. El trebuie „ sa

cunoasca de fiecare data lucrarea patimii si sa aiba posibilitatea de a cunoaste

intunericul mintii. Apoi trebuie sa cunoasca din experienta unde sa conduca pe om. Si,

dupa cum cunoastem, sanatatea sufleteasca este iluminarea mintii, drept care omul

ajunge la vederea lui Dumnezeu. Trebuie sa mai cunoasca metoda potrivita pe care o va

folosi ca sa conduca omul intunecat la vederea lui Dumnezeu, drept pentru care atunci

va trai acel „ dupa asemanare”. Ca sa aiba acea cunoastere, duhovnicul trebuie sa aiba

acea experienta personala sau cel putin sa urmeze metoda Traditiei ortodoxe”18.

Concluzionand vom putea spune ca iertarea pacatelor are mai multe trepte si

etape. Marturisirea este strans legata de vindecarea omului, este integrata in vietuirea

tamaduitoare. Cel mai mare pacat este intunecarea mintii si inrobirea ei ratiunii si

patimilor. Consecinta acestui intuneric si a robirii mintii sunt incalcarile poruncilor lui

Dumnezeu. Asadar , iertarea pacatelor este vindecarea omului sufletesc, care consta in

eliberarea mintii si insufletirea ei, dar in special comuniunea cu Dumnezeu, caci Sf. Taina

a Spovedaniei este taina impacarii si a pacii sufletesti, a iertarii si intarii morale, a

bucuriei duhovnicesti.

17 Ibidem, p. 305.18 Ibidem, p. 306.

BIBLIOGRAFIE:

1. Staniloaie, Dumitru, Dogmatica ortodoxa, Taina Marturisiri, vol. al III-lea

Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2003.

2. Vlachos, Hierothos, Psihoterapia ortodoxa, Preotul ca vindecator dupa Sf.

Grigorie Teologul, Editura Sofia, Bucuresti, 2001.

3. Bucevschi, Orest, Despre Sfanta Taina a Marturisirii, in Studii teologice,

nr. 3-4, 1959.

4. Moldovon, Ilie, Preotul duhovnic si darul iertarii pacatelor, in Ortodoxia,

nr. 4, 1982.