Cuprins:Capitolul I: Chestiuni preliminare, notiuni, definitii

1. Notiuni introductive, definitii ale insolventei, falimentului, Legea 85/2006 privind procedura insolventei2. Caracterele procedurii insolventei

Capitolul II: Conditiile pentru declansarea insolventei: creanta si lipsa lichiditătilor

Una dintre cele mai vechi activităţi umane o reprezintă comerţul, el prinzând contur o dată cu apariţia ideii de proprietate, când omul a conştientizat că anumite bunuri sunt ale sale şi că acestea se delimitează de cele care aparţin altor persoane.

Deşi iniţial comerţul a fost practicat sub forma schimbului (troc) doar pentru satisfacerea necesităţilor existenţiale de zi cu zi ale oamenilor, odată cu apariţia banilor trocul a fost înlocuit cu vânzarea-cumpărarea, comerţul devenind o profesie practicată de un anumit grup specializat în această activitate, care nu mai urmărea realizarea propriilor trebuinţe, ci satisfacerea nevoilor altora şi obţinerea de profit.

Profitul fiind determinat de caracterul speculativ al comerţului, realizarea lui presupune un anumit risc, asumat de comercianţi, fără ca prin aceasta activitatea comercială să se transforme într-un joc al hazardului, în care aleatoriul să domine. Totuşi, este posibil ca un comerciant, în decursul activităţii sale, ca o consecinţă a unor afaceri nereuşite, să ajungă în situaţia de a nu mai putea face faţă datoriilor sale.

Reglementarea activităţii comerciale, care derivă din spiritul legislaţiei comerciale, permite o libertate mai mare pentru actorii acesteia, comercianţii, dar impune în sarcina lor şi obligaţii stricte datorită importanţei valorilor vehiculate şi necesităţii menţinerii în funcţiune a sistemului economic. Toţi comercianţii care şi-au asumat obligaţii participând la raporturi juridice sunt ţinuţi să şi le execute, neexecutarea unei obligaţii prejudiciind nu numai pe creditorul respectivei obligaţii, ci şi pe partenerii comerciali ai acestuia din urmă. Angrenarea unui comerciant în relaţii complexe şi continue cu diverşi furnizori (creditori), pe de o parte, şi cu clienţii (debitori) pe de altă parte, implică funcţionarea mecanismului de încasări şi plăţi dintre aceştia. Dacă mecanismul se întrerupe, se blochează din cauza lipsei lichidităţilor la o verigă din acest circuit, activitatea mai multor comercianţi, legaţi prin succesiunea operaţiilor lor, este ameninţată.

Activitatea comercială se fundamentează atât pe promovarea creditului, cât şi pe securitatea şi celeritatea operaţiilor comerciale, acestea reprezentând funcţii vitale ale mediului economic care sunt grav afectate de declanşarea insolvenţei comerciale.

Tocmai de aceea unii autori au asemănat insolvenţa cu o epidemie (o boală socială) ce se propagă cu o mare viteză în mediul de afaceri, mai ales dacă acesta este departe de a-şi fi încheiat perioada de formare (cum a fost cazul, până nu de mult, şi în ţara noastră).

Insolvenţa comercială, definită ca fiind incapacitatea unui debitor de a face faţă datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile, produce în mediul economic aceleaşi efecte devastatoare pe care o maladie gravă le induce unui organism uman. Maladiile nu trebuie lăsate să prolifereze, şi aşa cum prevenirea şi tratarea răului pe care ele îl reprezintă pentru om constituie o preocupare a societăţii, tot astfel prevenirea şi remedierea efectelor insolvenţei comerciale constituie, în ţările civilizate, un domeniu prioritar de acţiune.

Reglementarea falimentului din Codul comercial român de la 1887 – Cartea III - Despre faliment (art. 695-888) şi Capitolul III - Dispoziţiuni speciale de procedură în materie de faliment (art. 936-944) a Titlului I al Cărţii IV, care s-a aplicat aproximativ şase decenii (1887-1948), pentru că în perioada economiei centralizate (1949-1989), deşi neabrogată, ea şi-a încetat aplicabilitatea

neputându-se vorbi de faliment într-o economie în care nu există sector şi credit privat şi în care creditorii şi debitorii au aceeaşi apartenenţă (cum era cazul fostelor organizaţii de stat ale căror bunuri făceau parte din fondul proprietăţii socialiste a statului), după mai mult de un secol de existenţă a fost abrogată şi înlocuită cu procedura reorganizării şi lichidării judiciare instituită prin Legea nr. 64/19951, înlocuită şi ea, la rândul său, de Legea insolvenţei2.

Falimentul reprezintă o instituţie juridică proprie economiei de piaţă care are menirea să contribuie la crearea unui climat de încredere pentru investitori, fie ei străini sau autohtoni, pentru creditori şi, în general, pentru oamenii de afaceri, încredere ce se fundamentează pe existenţa unui cadru normativ apt să promoveze securitatea şi respectarea angajamentelor asumate, punctualitatea şi onestitatea în afaceri, dezvoltarea întreprinderilor performante în condiţiile unei pieţe concurenţiale libere, redresarea acelora care au dificultăţi financiare, dar sunt încă viabile, asanarea vieţii economice prin eliminarea întreprinderilor ineficiente. În mod just considerăm că s-a afirmat în doctrină că o legislaţie a insolvenţei adecvată nu poate şi nu trebuie să tindă la îngrădirea legilor economice ale pieţei, în special a libertăţii concurenţei între entităţile prospere şi cele insolvente, principala menire a acestei reglementări fiind aceea de a institui criterii corecte de operare şi tratament faţă de debitorul insolvent3.

Buna funcţionare a economiei de piaţă liberă presupune, printre altele, şi existenţa unui cadru legal aplicabil comercianţilor aflaţi în dificultăţi financiare, mecanismul continuu al încasărilor şi plăţilor în activitatea comercială trebuind a fi menţinut în funcţiune. Acest lucru se realizează uneori cu preţul eliminării din circuitul economic a celor care, cel mai adesea din cauza acumulării de pierderi, nu mai pot face faţă datoriilor exigibile angajate, adică nu mai pot continua plăţile.

Într-o economie aşezată pe principiile pieţei, eliminarea comercianţilor care nu mai pot face faţă obligaţiilor scadente asumate are loc printr-o procedură denumită generic „faliment”, organizată şi condusă după reguli juridice stricte. De regulă, actele normative nu definesc instituţiile juridice pe care le reglementează, această sarcină revenind literaturii de specialitate. Cu toate că Legea nr. 85/2006, cuprinde în partea sa introductivă (art. 3) o serie de definiţii ale conceptelor pe care le utilizează (35 de termeni şi expresii au primit o explicaţie din partea legiuitorului), în mod voit sau nu s-a omis definirea procedurii de insolvenţă.

În doctrina recentă, aceasta a fost definită ca reprezentând un ansamblu de norme juridice, prin care se urmăreşte obţinerea fondurilor băneşti pentru plata datoriilor debitorului aflat în insolvenţă faţă de creditorii săi, în condiţiile stabilite diferenţiat pe categorii de debitori, prin reorganizare judiciară bazată pe plan de reorganizare sau prin faliment4.

Din definiţia citată se poate deduce cu uşurinţă care sunt caracteristicile procedurii de insolvenţă, ele fiind recunoscute ca atare de majoritatea doctrinarilor români. În actuala reglementare, procedura insolvenţei are următoarele caractere: este o procedură judiciară, colectivă şi concursuală, unitară şi generală, egalitară, precum şi de remediu sau, după caz, de executare silită.

1. Caracterul judiciarAcest caracter al procedurii de insolvenţă este dat de faptul că întreaga procedură se

desfăşoară sub controlul direct sau indirect al instanţei judecătoreşti, prin judecătorul-sindic desemnat să gestioneze respectivul dosar de insolvenţă.

1 Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 29 iunie 1995, a fost pusă în aplicare pe data de 28 august 1995;2 Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006;3 I. Turcu, Legea procedurii insolvenţei – comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 3;4 St. D. Cărpenaru, op.cit., pag. 620;

2

Potrivit art. 6 din Legea nr. 85/2006, „toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepţia recursului prevăzut la art. 8, sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, şi sunt exercitate de un judecător-sindic”. De asemenea, legiuitorul a stabilit principalele atribuţii ale judecătorului-sindic şi căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor acestuia, care sunt tot de competenţa organelor judecătoreşti.

Este adevărat că noua Lege a insolvenţei a mărit responsabilităţile administratorului judiciar şi ale lichidatorului, precum şi prerogativele creditorilor prin creşterea rolului adunării creditorilor şi a comitetului acestora, însă, în opinia noastră, acest lucru nu alterează caracterul judiciar al procedurii în condiţiile în care toate actele şi operaţiunile pe care le implică procedura de insolvenţă sunt reglementate de lege şi au rămas în continuare sub supravegherea şi controlul de legalitate al organului judiciar competent. De altfel, alineatul 1 al art. 5 statuează fără echivoc că „organele care aplică procedura sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul”.

2. Caracterul colectiv şi concursualUnii autori privesc cei doi termeni ca fiind sinonimi, vorbind astfel de caracterul colectiv

(concursual) al procedurii5. Deşi cele două noţiuni sunt strâns legate una de alta, totuşi nu putem să punem semnul de egalitate între ele, pentru că fiecare noţiune desemnează o anumită trăsătură specifică distinctă a procedurii de insolvenţă.

Astfel, caracterul colectiv constă în faptul că, în urma deschiderii procedurii, fie la iniţiativa debitorului, fie la solicitarea creditorilor, orice urmărire silită individuală încetează, ea nemaiputând continua. Altfel spus, procedura insolvenţei este colectivă pentru că îi obligă pe toţi creditorii debitorului faţă de care s-a dispus deschiderea acestei proceduri să se reunească într-o singură procedură comună.

În termenul stabilit de judecătorul-sindic şi fixat prin sentinţa de deschidere a procedurii, care nu poate fi mai mare decât 60 de zile de la pronunţare (art. 62 alin. 1 lit. b), toţi creditorii ale căror creanţe sunt anterioare datei deschiderii procedurii trebuie să depună cererea de admitere a creanţelor, sub sancţiunea decăderii din dreptul de valorificare a creanţei pe calea procedurii insolvenţei, excepţie făcând doar salariaţii ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar din oficiu conform evidenţelor contabile ale debitorului (art. 64 alin. 1). Legea nr. 85/2006 impune o serie întreagă de modalităţi de publicitate pentru a face cunoscut tuturor creditorilor debitorului insolvent faptul deschiderii procedurii faţă de acesta, pentru a le da astfel posibilitatea de a-şi declara creanţele deţinute şi a participa împreună la procedură. Acesta este sensul avut în vedere de legiuitor atunci când prin pct. 3 al art. 3 a statuat că „procedura colectivă este procedura în care creditorii recunoscuţi participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile prevăzute de prezenta lege”.

În schimb, caracterul concursual al procedurii de insolvenţă semnifică acea trăsătură specifică a acestei proceduri potrivit căreia interesele patrimoniale ale creditorilor vor fi satisfăcute nu în mod individual, ca în procedura de executare silită reglementată de Cartea a V-a a Codului de procedură civilă, ci proporţional conform ordinii stabilite de lege, creditorii venind în concurs în cadrul aceleiaşi proceduri în care îşi vor depune spre verificare creanţele. Cu alte cuvinte, procedura insolvenţei asigură o reparare echitabilă şi justă a prejudiciilor suferite de creditori prin intrarea debitorului lor sub incidenţa Legii nr. 85/2006, în sensul că sumele realizate în cadrul procedurii de executare colectivă vor fi repartizate către creditori proporţional cu ponderea pe care o are creanţa

5 St. D. Cărpenaru, Drept comercial. Procedura falimentului, Ed. Global Print, Bucureşti, 1998, pag. 19; I. Adam, C. N. Savu, Legea procedurii insolvenţei. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 85;

3

deţinută în totalul masei credale. Procedura este concursuală pentru că interesul individual al fiecărui creditor intră în concurenţă cu interesele celorlalţi.

3. Caracterul unitar şi generalŞi în ceea ce priveşte acest caracter al procedurii de insolvenţă, unii autori apreciază că cele

două noţiuni desemnează aceeaşi caracteristică distinctă a procedurii – urmărirea tuturor bunurilor aflate în patrimoniul debitorului falit, atât cele existente la data declanşării falimentului, cât şi cele ieşite în mod fraudulos şi readuse în patrimoniul său.

În opinia noastră, acest lucru evidenţiază numai caracterul general al procedurii, adică împrejurarea că, spre deosebire de procedura execuţională de drept comun, care are ca obiect unul sau mai multe bunuri din patrimoniul debitorului urmărit, procedura insolvenţei se aplică „averii debitorului”, punctul 2 al art. 3 definind această noţiune ca „reprezentând totalitatea bunurilor şi drepturilor sale patrimoniale – inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenţei, care pot face obiectul executării silite, în condiţiile reglementate de Codul de procedură civilă”.

Spre deosebire de aceasta, caracterul unitar constă în faptul că subiectul pasiv al procedurii de insolvenţă – debitorul – va fi supus unei singure proceduri reglementate de Legea nr. 85/2006, fie că este generală, fie simplificată, la care vor veni în concurs toţi creditorii săi care şi-au manifestat această dorinţă în condiţiile prescrise de lege, excepţie făcând doar salariaţii debitorului. Aceasta, întrucât este ştiut faptul că în conformitate cu prevederile art. 76, „cu excepţia cazului în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 7, titularul de creanţe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin.1 lit. b), este decăzut, cât priveşte creanţele respective, din următoarele drepturi: 1) dreptul de a participa şi de a vota în cadrul adunării generale a creditorilor; 2) dreptul de a participa la distribuirile de sume în cadrul reorganizării şi falimentului; 3) dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare, ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase. Decăderea va putea fi invocată oricând, de orice parte interesată, pe cale de acţiune sau excepţie” . De asemenea, potrivit alineatului 6 al art. 108, „titularilor de creanţe născute după deschiderea procedurii, care nu depun cererea de admitere a creanţelor în termenul prevăzut la alin. 2 lit. a), li se aplică, în mod corespunzător, prevederile art. 76”.

Caracterul unitar al procedurii de insolvenţă se păstrează şi în ipoteza în care un debitor este supus, succesiv, atât procedurii de reorganizare judiciară, cât şi procedurii de faliment, fie în procedura simplificată, fie în cea generală, pentru că împotriva aceluiaşi subiect nu pot fi deschise concomitent două sau mai multe proceduri, ci doar una singură.

Chiar dacă prin noua reglementare şi în România a fost introdusă procedura simplificată, care reprezintă o procedură derogatorie de la procedura generală, prin care debitorul care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 1 alin. 2 din Legea nr. 85/20066 intră direct în procedura falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenţei, fie după o perioadă de observaţie de maximum 40 de zile, perioadă în care vor fi analizate elementele arătate la art. 1 alin. 2 lit. c) şi d),

6 Potrivit alin. 2 al art. 1 din Legea insolvenţei, „procedura simplificată prevăzută de prezenta lege se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă, care se încadrează în una din următoarele categorii: a) comercianţi, persoane fizice, acţionând individual; b) asociaţii familiale; c) comercianţi care fac parte din categoriile prevăzute la alin. 1 (societăţi comerciale, societăţi cooperative, organizaţii cooperatiste, grupuri de interes economic care au ca obiect de activitate săvârşirea de fapte de comerţ – sbl. ns.) şi îndeplinesc una dintre următoarele condiţii: 1. nu deţin nici un bun în patrimoniul lor; 2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite; 3. administratorul nu poate fi găsit; 4. sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerţului; d) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. 1, care nu au prezentat documentele prevăzute la art. 28 alin. 1 lit. b), c), e) şi h) în termenul prevăzut de lege; e) societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive; f) debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară prevăzută de prezenta lege”;

4

astfel că, în continuare, procedura de insolvenţă îşi păstrează caracterul unitar pentru considerentul menţionat anterior – un debitor nu poate fi supus concomitent la mai multe proceduri reglementate de lege. Este adevărat că Legea insolvenţei înglobează practic patru componente concretizate în cele două regimuri juridice amintite – regimul general şi regimul simplificat – şi cele două proceduri prin care se obiectivează acestea – procedura falimentului şi procedura reorganizării judiciare, însă, acest lucru nu afectează caracterul unitar al procedurii de insolvenţă, trăsătura fiind conferită de concepţia care se află la baza legiferării şi finalitatea pentru care a fost ea creată.

4. Caracterul egalitarAcest caracter al procedurii de insolvenţă decurge din caracterul colectiv şi concursual,

întrucât toţi creditorii interesaţi participă la procedura reglementată de Legea nr. 85/2006 constituidu-se în masa credală, urmând ca ei să fie satisfăcuţi deodată şi proporţional cu mărimea creanţelor deţinute, în ordinea de prioritate stabilită de lege, indiferent de natura creanţelor şi de interesul public sau privat reprezentat de creditori. Altfel spus, această procedură reprezintă o apărare comună a intereselor şi drepturilor creditorilor prin intermediul căreia se realizează acoperirea tuturor creanţelor direct proporţional cu ponderea pe care fiecare creanţă o are asupra patrimoniului debitorului7.

În acest sens, potrivit pct. 23 al art. 3, „prin procedura falimentului se înţelege procedura de insolvenţă concursuală colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat”.

5. Caracterul de remediu sau de executare silităNu în ultimul rând, trebuie spus că procedura insolvenţei are un caracter de remediu sau,

după caz, de executare silită (chiar dacă este o procedură execuţională colectivă), în sensul că Legea nr. 85/2006 pune la îndemâna creditorilor un instrument eficace pentru a-şi putea recupera creanţele deţinute faţă de debitorul aflat în stare de insolvenţă, fie prin procedura reorganizării judiciare, fie prin procedura falimentului, adică executarea silită a bunurilor ce compun averea falitului prin intermediul forţei coercitive a statului.

Şi sub imperiul Legii nr. 64/1995 majoritatea doctrinei considera că procedura reorganizării judiciare şi a falimentului avea un dublu caracter – de remediu sau de executare silită, motivat de faptul că scopul principal al acestei proceduri, astfel cum era el definit prin art. 2, îl constituia plata pasivului debitorului aflat în încetare de plăţi, fie prin reorganizarea întreprinderii şi activităţii acestuia sau prin lichidarea unor bunuri din averea lui până la acoperirea pasivului, fie prin faliment.

Procedura reorganizării judiciare are caracter de remediu deoarece urmăreşte plata pasivului debitorului prin reorganizarea acestuia. Cu alte cuvinte, în faza de redresare judiciară procedura este astfel organizată încât să confere comerciantului debitor posibilitatea restructurării activităţii sale în scopul creşterii performanţelor economice şi, în special, a celor financiare ale afacerii. De aceea, în această etapă se consideră că procedura are un caracter de sprijin, de remediu, oferind termene de respiro, posibilitatea denunţării unor contracte dezavantajoase etc.

În schimb, se apreciază că procedura falimentului are un caracter de executare silită deoarece prin intermediul ei se urmăreşte doar stingerea pasivului debitorului prin lichidarea bunurilor din averea sa, în această fază interesul creditorilor, care devine esenţial, cerând ca activele debitorului să fie transformate în bani în modul cel mai convenabil pentru creditori.

Un alt autor a arătat că din formularea dată de legiuitor prin art. 2 din Legea nr. 64/1995 (în forma iniţială) obiectului legii se poate desprinde dublul scop al acestei proceduri – redresarea

7 I. Turcu, Tratat de insolvenţă, op. cit., pag. 4;

5

debitorului şi plata datoriilor sale către creditori sau lichidarea averii debitorului8. Dublul scop al procedurii reflectă nu numai două alternative, ci şi ordinea obişnuită a opţiunii, în sensul că numai dacă nu este posibilă redresarea se va proceda la lichidare9.

Procedura insolvenţei, deşi îşi păstrează caracterul de remediu sau, după caz, de executare silită colectivă, nu mai menţine ordinea opţiunilor întrucât şi scopul Legii nr. 85/2006 nu mai este identic cu cel al vechii reglementări. Din analiza prevederilor art. 2 se poate observa că noua reglementare nu mai precizează modalităţile de realizare a scopului procedurii, ceea ce înseamnă că, indiferent de procedura aleasă, important este să se acopere pasivul debitorului insolvent astfel încât să se dea satisfacţie creditorilor acestuia. De aceea, în perioada în care a fost în vigoare Legea nr. 64/1995 s-a putut afirma că procedura reorganizării judiciare şi a falimentului avea drept scop principal menţinerea întreprinderii pe baza unui plan de reorganizare, care poate să impună restructurări de activităţi şi de personal atunci când agentul economic era viabil, salvarea intereselor creditorilor fiind subordonată interesului menţinerii debitorului persoană juridică. Legiuitorul de atunci a preferat soluţia continuării afacerii graţie sacrificiului creditorilor sperând că în acest mod se va obţine un avantaj nu numai pentru colectivitate, ci şi pentru creditori, pentru că ei vor dispune în continuare de un furnizor sau de un beneficiar.

În actuala reglementare, însă, este evident că scopul principal al procedurii insolvenţei îl reprezintă protecţia creditului şi apărarea intereselor creditorilor, pe bună dreptate doctrina afirmând că, în concepţia noii legi, între menţinerea debitorului în circuitul comercial şi plata creanţelor, primordială este aceasta din urmă, scopul legii reprezentând acoperirea pasivului debitorului aflat în stare de insolvenţă, iar nu salvarea acestuia10.

În mod just, în literatura de specialitate s-a aratăt că sublinierea caracterului de executare silită al procedurii de insolvenţă este extrem de importantă din punctul de vedere al aplicării reglementărilor fiscale în condiţiile existenţei T.V.A., care, începând cu apariţia Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 17/2000 privind taxa pe valoare adăugată11, prevăd în mod expres impozitarea cu această taxă a vânzărilor de bunuri în procedura de executare silită12.

Capitolul IIÎn România, existenta stării de insolventă se verifică de judecătorul sindic atunci când este

sesizat cu o cerere de deschidere a procedurii. Se analizează situatia concretă a debitorului în functie de probele administrate.

8 I. Turcu, Reorganizarea şi lichidarea judiciară, op. cit., pag. 78;

9 Este şi una dintre raţiunile suprimării sentinţei declarative de faliment, această procedură netrebuind să fie direcţionată din

prima clipă spre lichidare, ci trebuie să fie oferită o şansă efectivă de redresare debitorului şi de încasare a creanţelor creditorilor;10 St. D. Cărpenaru, V. Nemeş, M. A. Hotca, Noua lege a insolvenţei – Legea nr. 85/2006. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, 2006, pag. 25;11

O.U.G. nr. 17/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 15 martie 2000, a fost abrogată prin art. 40 al Legii nr. 345/2002 privind taxa pe valoare adăugată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 1 iunie 2002, act normativ abrogat şi el, la rândul său, prin art. 298 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, care la art. 128 alin. 3 lit. b) prevede că se asimilează livrării de bunuri şi „transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor, în urma executării silite”; pentru dezvoltări în legătură cu fiscalitatea falimentului (lichidării judiciare) a se vedea Noţiuni de economie aplicate procedurii de insolvenţă;12

R. Bufan, Reorganizarea judiciară şi falimentul, op. cit., pag. 50;

6