Preot paroh: Marius Iacobeanu - 0745 760 239; Preot slujitor: Eugen Ciuche - 0744 862 191

Parohia Ortodoxă Lazaret: Str. Digul Bîrnat, Nr. 19, Bacău; Email: parohialazaret@yahoo.com

Cont bancar: Parohia Ortodoxă Lazaret - RO79 RNCB 0026 0308 8182 0001

Cum să iubesc o femeie

care face așa ceva? De ce cum s-o iubeşti? S-o ierţi, ca pe un

om. Ce, ea ştie ce face? „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” Păi, dacă ar şti ce face, ar că-dea în faţa Domnului şi ar plânge. Vă daţi seama ce ruşine îi va fi atunci cînd o să dea Dumnezeu şi o să vină la pocăinţă? Nu-ţi dai seama cum o să plângă şi o să-i fie ruşine! Gândește-te la ruşi-nea ei. Zi: „Doamne, iart-o, că nu ştie ce face!” Odată, Sfântul Non, episcop, stătea pe scările bisericii cu un sobor de episcopi şi vorbeau tre-buri dumnezeieşti.

S-a întâmplat atunci să treacă pe lângă ei cea mai vestită desfrânată a cetăţii, pe nume Pelaghia, înconjurată de o suită de tineri, cu parfumuri, cu miresme. Femeia aceasta era atât de frumoasă, încât Sfântul Non s-a oprit din discuția lui, s-a uitat la ea, s-a uitat, s-a uitat, s-a uitat… şi a petrecut-o cu privirea până s-a dus. Ceilalți episcopi şi-au întors privirea, să nu vadă această necuviinţă. La care Sfântul Non, după ce a trecut, a zis: „Părinţilor, oare n-aţi văzut frumusețea acestei femei? N-aţi văzut cât de frumoasă şi de minunată era? Cu adevărat, când mă uitam la ea, m-am gândit: cât timp pierde ea la oglindă, să se împodobească, să se parfume-ze, să se spele pentru nişte iubiţi pământești, stricăcioși. Şi eu pentru Mirele Ceresc nu-mi împodobesc sufletul, nu-mi fac atâta vreme.”

Iată la ce s-a gândit un om curat, al lui Dumnezeu! Şi ştiţi ce s-a întâmplat? Această desfrânată a auzit ce a spus Sfântul Non şi a venit a doua zi la el, cu bani, bogăţii şi a zis: „Am

greşit, ce să fac? Uite, toate astea pe care le-am făcut ţi le dau ţie, le dau la Biserica ta.” Şi sfân-tul i-a spus: „Ce-mi trebuie mie bogăţii agonisite prin păcat? Uite, le adunăm aici şi le dăm foc, ca să arătăm că noi n-avem parte la păcat şi nu ne trebuie toate răsplătirile lui!” Şi le-a dat foc. Iar ea a primit botezul şi s-a retras într-o peşteră, unde s-a nevoit toată viaţa ei, cu numele de Pe-lagheu. Toţi credeau că este bărbat. Că nu ştia unde să se ascundă, dacă era vestită. Şi au găsit-o moartă, şi când au dat s-o dezbrace, au văzut că e femeie şi au aflat că era vestita desfrânată de oarecând. E Sfânta Pelaghia pe care o prăz-nuim noi, cuvioasă, în Sinaxarul nostru.

Iată cum se uitau sfinţii. Iată ce poate face dragostea, o privire cu dragoste şi o replică sim-plă, dar adâncă. Ce fac eu?… Bine, ea dansează, ea e goală, dar ce fac eu? Asta s-a întrebat Sfân-tul Non şi a găsit prilej de teologie prin acest spectacol, prin vederea unei femei împodobite şi frumoase. Bine, ea e goală pe scenă, dar eu cum sunt? Cum sunt eu gol? Uită-te la tine, uită-te la sufletul tău, că e gol de toată bunăta-tea! Aşa gândeau sfinţii. Şi dacă avem gân-dul îndreptat către Dumnezeu şi către păcatele noastre, toate sunt frumoase în jurul nostru, toate sunt bune, toate sunt curate, toate sunt prilej de teologie, prilej de a ne gândi la Dumne-zeu, de a înainta în cunoaşterea lui Dumnezeu, în dragostea Lui. Iată cum putem iubi până şi o actriţă. Aşa au iubit sfinţii, cum a iubit Sfântul Non. Acum nu înseamnă că trebuie să ne ducem să căscăm ochii acolo la femei goale, că poate, poate om fi ca Sfântul Non.

(Pr. Savatie Baştovoi, A iubi înseamnă a ierta)

ZILNIC 7:30 Sfânta Liturghie (Parastase)

Luni 18:00 Acatistul Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina

Miercuri 18:00 Sfântul Maslu

Vineri 7:30 9:00

18:00

Ceasurile împărătești - Nu se oficiază Sfânta Liturghie (Zi aliturgică) Psaltire până sâmbătă dimineață la ora 7:30 Acatistul Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou

Sâmbătă 17:00 Priveghere și Acatistul Sfântului Ierarh Luca al Crimeei

Duminică 7:30 Ceasurile I, III, VI, Acatistul Mântuitorului și Sf. Liturghie (Fără parastase) Săptă

mân

a:1

9-2

5 d

ec.

Revistă săptămânală de zidire sufletească a Parohiei Ortodoxe Lazaret. Apare cu binecuvântarea ÎPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului.

Duminica dinaintea Nașterii Domnului

Genealogia Mântuitorului

artea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.

Avraam a născut pe Isaac, Isaac a născut pe Iacob, iar Iacob a născut pe Iuda şi pe fraţii săi. Iuda a născut pe Fares şi pe Zara din Tamar, iar Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram. Aram a născut pe Aminadav, Aminadav a născut pe Naason, iar Naason a născut pe Salmon. Salmon a născut pe Booz din Rahav; Booz a născut pe Obed din Rut; Iobed a născut pe Iesei. Iesei a născut pe David împăratul.

David împăratul a născut pe Solomon din fe-meia lui Urie; Solomon a născut pe Roboam; Ro-boam a născut pe Abia, iar Abia a născut pe Asa. Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram, iar Ioram a născut pe Ozia. Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz, iar Ahaz a născut pe Eze-chia. Ezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amon; Amon a născut pe Iosia, Iosia a născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon.

Iar după strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiil; Salatiil a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor. Azor a năs-cut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Achim; Achim a născut pe Eliud; Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacob, iar Iacob a născut pe Iosif, bărbatul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care Se cheamă Hristos.

Deci toate neamurile: de la Avraam până la David, sunt paisprezece neamuri; de la David până la strămutarea în Babilon, sunt paisprezece neamuri; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos, sunt paisprezece neamuri.

Iar naşterea lui Iisus Hristos, aşa a fost: după ce mama Sa, Maria, a fost logodită cu Iosif, şi înainte de a fi ei împreună, s-a aflat că ea are în pântece din Duhul Sfânt. Iar Iosif, bărbatul ei, fiind om drept şi nevoind să o vădească, a vrut să o lase în ascuns. Pe când însă cugeta el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, căci Cel zămislit într-însa este din Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu şi-I vei pune numele: Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcate. Iar toate acestea s-au făcut, ca să se împlineas-că ceea ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: «Iată, femeia va avea în pântece şi va naşte fiu şi-I vor pune numele Emanuil, care înseamnă Dumnezeu este cu noi».

După ce s-a deşteptat din somn, Iosif a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe femeia sa. Dar n-a cunoscut-o pe ea, până ce a născut pe Fiul său Cel Unul Născut, Căruia I-a pus numele Iisus. (Sfânta Evanghelie după Matei 1, 1-25)

Cuprins Genealogia Mântuitorului ............................ 1 Pietismul ........................................................ 4 Când Mă ai pe Mine, nimic nu-ţi lipseşte .... 4 Despre tăcerea lui Iisus, martiriu, bunătate 5 Folosul postului ............................................. 5 Care au fost urmările păcatului strămoșesc 6 Învingem egoismul depășind îndreptățirea de sine ........................................................... 6 E posibil ca trupul să fie stăpânul dragostei voastre? ......................................................... 7 Cum să iubesc o femeie care face așa ceva 8

51 18-24 dec. 2016 (V)

Cum puteți pretinde ca Dumnezeu să ia seama la rugăciunea voastră,

dacă voi înșivă nu luați seama la rugăciune ? (Sfântul Ciprian)

2

Genealogia Mântuitorului

uminica dinaintea praznicului Nașterii Domnului este închinată

Sfinţilor Părinți după trup ai Domnului. Pericopa evanghelică de astăzi – primul capi-tol al Sfintei Evanghelii după Matei, este o parte de legătură între cele două părţi ale Sfintei Scripturi, este legătura care ţine îm-preună Vechiul şi Noul Testament.

Pentru a dovedi că Iisus este Mesia Cel

făgăduit de Dumnezeu prin proorocii Vechiu-

lui Testament, Sfântul Evanghelist Matei ne

redă genealogia lui Iisus, de la Avraam până la Naşterea Sa şi ne arată legătura trupească

şi spirituală cu înaintaşii Săi.

Sfântul Evanghelist Ma-tei împarte cele 42 de gene-raţii cuprinse în această „carte a neamului lui Iisus” în trei serii a câte 14 gene-rații. Numărul 14 este for-mat din 7 plus 7 şi această cifră are în Sfânta Scriptură un sim-bolism deosebit, ea reprezintă sfinţenia, plenitudinea, desă-vârşirea.

Prima serie începe cu Avraam şi ţine până la David, cuprinzând epoca patriarhilor şi a judecătorilor, adică perioa-da de formare şi organizare a poporului evreu.

A doua serie de gene-raţii (de la psalmistul David până la ducerea poporului ales în robia babiloniană) încadrea-ză evul regalităţii, o perioadă de mărire şi apoi de decădere a poporului ales.

A treia serie (de la strămutarea în Babilon până la Hristos) aminteşte nume din perioada în care poporul evreu a fost condus de preoţi, perioadă care s-a caracterizat printr-o aşteptare intensă a venirii lui Mesia, Unsul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii.

Majoritatea persoanelor enumerate în genealogia prezentată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei sunt persoa-

ne drepte, care au dus o viaţă cinstită şi bineplăcută lui Dumnezeu, dar, printre ele, sunt câteva nume despre care Sfânta Scriptu-ră a Vechiului Testament arată că au fost oa-meni păcătoşi.

Prin aceasta, Sfântul Evanghelist Matei ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume atât pentru cei drepţi, cât şi pen-tru cei păcătoşi: celor drepţi să le răsplă-tească sfinţenia vieţii lor, iar celor păcătoşi să le dăruiască iertarea de păcate şi să-i ridice, să-i apropie, să-i sfinţească şi să-i mântuiască, asemenea unui păstor care caută şi se îngri-jeşte de oaia rătăcită. De asemenea, prezenţa în lista genealogică a Mântuitorului a celor

patru femei de neam străin (Tamar şi Rahab, din neamul cananeenilor, Rut, din neamul moabiţilor şi Batşeeba,din nea-mul hitiţilor) arată că Dumne-zeu a avut în vedere chema-rea la mântuirea în Iisus Hristos şi a celorlalte popoa-re, nu doar a celui evreu. Citirea sau auzirea celor 42 de neamuri sau generaţii de stră-moşi ai Domnului prezentați de Evanghelistul Matei ne duce în atmosfera de aşteptare a tutu-ror celor din Vechiul Testa-ment, care au aşteptat cu dor şi nerăbdare împlinirea proto-evangheliei (Facerea 3, 15), care a fost cea dintâi veste bu-

nă dată de Dumnezeu protopărinţilor după cădere, că le va trimite un Răscumpărător.

Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată descendența umană a Mântuitorului, ne descoperă că Mesia este Fiul Omului, dar tot în această pericopă evanghelică – şi în unitate indivizibilă – ne este revelată şi originea dum-nezeiască a Mântuitorului, că Cel ce S-a năs-cut din Preacurata Fecioară Maria S-a zămis-lit de la Duhul Sfânt. Pruncul Mesia care Îşi are obârşia Sa pământească în David, Avraam şi Adam, este Fiul Omului, dar este şi Fiul lui Dumnezeu.

7 ridicăm pe tronul inimii noastre. Dacă n-o face, relaţiile noastre interpersonale pot să se înrăutăţească.

Şi iată că mânia noastră, „împotrivirile” noastre faţă de aproapele apar pentru că el se îndoieşte de idolul nostru, nu accep-tă să i se închine. De exemplu: cineva, în mânia lui, îţi spune: „netrebnicule”. Adică ţi-a spus ceva despre care crezi că nu eşti. În mod raţional, ar trebui să-i spui: „Prietene, spui minciuni! Eu sunt un om cumsecade!”. Însă te mânii, devii fiară, pentru că nu s-a închinat idolului tău! Să spunem că ai obiceiul să furi, şi cineva (poate să fie şi cel mai bun prieten al tău) îţi zice: „Eşti un hoţ!”. Dacă ai avea raţiu-ne, ar trebui să-ţi spui: „Eu greşesc, că sunt hoţ, altfel nu mi-ar spune aşa”. Tu însă te în-torci împotriva lui şi-l ocărăşti! Doar dacă ţi-ar spune cineva: „Eşti un sfânt!”, atunci te-ai linişti, pentru că s-a închinat idolului tău. Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă: „Nu cuvin-tele sunt cele care ne întristează, ci în-gâmfarea exagerată pe care o arătăm faţă de cel care ne-a ocărât şi închipuirea (imaginea mincinoasă) pe care a plăsmu-it-o fiecare despre sine!”.

Există şi continuarea: să zicem că joci fotbal şi, din greşeală, adversarul tău îţi dă un brânci puternic, dar, cu toate că te zvârcoleşti de durere, nu-i răspunzi în acelaşi fel. Dacă însă te împinge în chip intenţionat, vei deveni sălbatic şi vei dori să-l loveşti pe măsură, şi chiar mai mult. În ambele situaţii ai primit lovituri, însă a doua te-a umplut de mânie. De ce? A fost un semn că nu se închină idolului tău, că nu te apreciază, că te socoteşte vred-nic de dispreţ (egoismul tău a fost lovit). Deci, dacă ai fi crezut că eşti mic şi neînsem-nat, adică dacă ai fi avut smerenie, n-ai fi luat seama la lovituri. „Când apare lumina, pleacă întunericul. În chip asemănător, când smerenia «scoate miresme», dispar orice amărăciune şi mânie” (Scara, Cuvântul 8, 8).

(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Nu te mai su-port! – Arta împăcării cu tine însuţi şi cu ceilalţi,

Editura de Suflet, Bucureşti, 2011, pp. 85-87)

E posibil ca trupul să fie stăpânul

dragostei voastre?

oi soți s-au spovedit duhovnicului lor. - Nu este bine, îi spuse părintele so-

țului. Înainte era trupul sub suflet, iar acum este sufletul sub trup.

- Cum adică, părinte? - Adică înainte dragostea voastră ținea în

frâu trupul, țineați posturile, chiar dacă une-ori mai făceați și excepții. Dar reușeați să fiți stăpâni ai trupurilor voastre. Pe când acum, după ce ați slăbit atenția în războiul duhovni-cesc și v-ați uitat și la filme care v-au stârnit pofta trupească, nu vă mai înfrânați deloc.

A ajuns trupul să fie stăpânul dragostei voastre? Nu mai sunteți în stare să vă înfrâ-nați. Și nu e normal să fie așa. Dragostea tru-pească trebuie să se lase condusă de suflet.

Nu trebuie ca sufletul să fie înrobit de poftele trupești. Sunteți creștini, nu păgâni!

Întrebare

redeți că este corect ca un român care trăiește într-o țară străină să fie

înmormântat în acea țară cu funeralii naționa-le?

ăspunsul la problema de logică „Ciorchinele” din revista anterioară:

Ciorchinele de monede poate fi întors cu vârful în sus mutând doar cele 3 monede din vârfurile triunghiului inițial.

6 însoțit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Care au fost urmările păcatului

strămoșesc?

ăcatul strămoşesc a adus primilor oameni pierderea harului lui

Dumnezeu, adică ruperea legăturii cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu lumea. Acest păcat a mai adus slăbirea chipului lui Dumne-zeu în om, prin întunecarea în parte a puteri-lor sufletului şi prin înclinarea mai mult spre rău decât spre bine.

Mintea se mişcă greu, deosebeşte anevo-ie cele ce are de cunoscut şi mai mult se de-părtează decât se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede decât anevoie pe Dumnezeu, priveşte mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de viaţa trecătoare. Dar această slăbire nu înseamnă ştergerea sau stingerea completă a chipului lui Dumnezeu în om. Omul n-a murit cu totul pentru cele dumnezeieşti. El s-a îmbolnăvit. Chipul lui Dumnezeu în el a slăbit, s-a întunecat. Prin păcatul strămoşesc, primii oameni au pierdut sfinţenia curăţia şi putinţa de a nu muri.

Pierzând harul, ei au pierdut şi roa-dele harului. Dacă ar fi ascultat porunca dumnezeiască, Adam şi-ar fi asigurat, cu aju-torul lui Dumnezeu, putinţa de a nu muri, la care ar fi contribuit şi pomul vieţii, de care el nu s-a putut folosi, fiindcă a fost scos din Rai (Facere 3, 22-23).

Prin păcatul lor, primii oameni şi-au pierdut liniştea desăvârşită a trupului, căci păcatul a trezit în ei pofta cărnii. Despărţiţi de cele veşnice şi lunecând spre piericiune, trupurile lor sau deschis plăcerilor şi necurăţiilor.

Firea întreagă s-a îmbolnăvit de păcat «prin neascultarea unuia singur». Pierzând harul care-i acoperea, ei au fost dez-brăcaţi de înălţarea spre Dumnezeu şi de

privirea directă a lui Dumnezeu. Pedeapsa cea mai mare a păcatului a

fost moartea, care după Sfântul Apostol Pavel este „plata păcatului” (I Corinteni 15, 22); moartea, cu cele trei trepte ale ei: tru-pească, sufletească şi veşnică.

Dumnezeu însuşi a vestit primilor oameni că vor muri dacă nu vor asculta porunca (Facere 2, 17).

Neascultând-o, pedeapsa lor a fost moartea. Nu trebuie să se creadă că Adam şi Eva şi-au atras această pedeapsă pentru că au mâncat dintr-un anumit pom purtător de nenorociri şi de moarte, ci numai pentru că au călcat porunca dumnezeias-că.

(Învățătura de Credință Ortodoxă - Catehismul Ortodox, Editura Institutului Biblic și de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române - București)

Învingem egoismul

depășind îndreptățirea de sine

cest pseudosentiment, că suntem mai presus decât semenul nostru,

are şi alte deviaţii, dar prima şi cea mai rea este că dorim şi cerem ca ceea ce credem despre noi înşine să creadă şi celălalt! Adică, faptul că ne socotim mari şi însemnaţi vrem să-l recunoască şi celălalt. Aşa cum noi ne închinăm „în fiecare ceas şi zi” idolului nostru, dorim şi cerem să se închine şi celă-lalt. Şi este posibil ca „celălalt” să fie cel pe care nu-l înghiţim. Însă „monstrul” egoismu-lui îi cere şi acestuia să se închine idolului nostru. Dacă o face, este cu putinţă ca din locul în care îl „păstrăm” pe aproapele să-l

3 Părinţii Bisericii vorbesc în legătură

cu Iisus Hristos de două naşteri: una dumnezeiască, înainte de toţi vecii, din tată fără mamă – şi alta omenească, în timp, la plinirea vremii (Galateni 4, 4) – din mamă fără tată.

Mântuitorul Iisus Hristos nu Se naşte pe cale naturală din bărbat şi femeie, întrucât Iosif nu este tatăl natural, ci tată adoptiv. Iosif Îl pă-zeşte şi Îl ocroteşte pe Copilul născut din Fecioara Maria, după cum s-a văzut mai ales atunci când Maica Domnu-lui împreună cu Pruncul Iisus a trebuit să fugă în Egipt, ca să scape de mânia lui Irod.

Pentru ca să nu apară în ochii lumii că Fecioara Maria naşte un copil în afara căsăto-riei, într-un mod păcătos, printr-o pedagogie a lui Dumnezeu, Dreptul Iosif pare ca fiind logodnicul sau bărbatul Mariei. Însă, chi-ar atunci când Iosif intenţiona să o părăseas-că în taină pe Fecioara Maria, „îngerul Dom-nului i s-a arătat în vis”, spunându-i că Prun-cul este zămislit de la Duhul Sfânt, şi nu dintr-o relaţie păcătoasă, nebinecuvântată, cu vre-un bărbat necunoscut.

Totodată, îngerul îi spune Dreptului Iosif şi ce nume va purta copilul: „Iisus”, nume care în limba ebraică înseamnă „Dumnezeu mântuieşte”. Vedem, aşadar, că numele lui Iisus Hristos are inclus în el scopul acti-vității Lui pe pământ şi în ceruri, şi anu-me faptul că El este Mântuitorul lumii.

Proorocul Isaia L-a prevestit pe Iisus Hristos ca fiind Emanuel (Isaia 7, 14), care înseamnă „Dumnezeu este cu noi”. Cu alte cuvinte, L-a profeţit ca fiind Dumnezeu-Omul, Cel ce Se face Om pentru mântuirea oameni-lor, iar dumnezeirea Lui nu se desparte nicio-dată de firea Sa omenească asumată prin întrupare.

Deşi la început părea doar o înşiruire de nume, mai mult sau mai puţin cunoscute, Evanghelia acestei duminici are un pro-fund înţeles pedagogic, arătându-ne cum,

generații de-a rândul, Dumnezeu a pregătit omenirea pentru venirea lui Hristos, până la „plinirea vremii”, până când poporul ales şi celelalte popoare au ajuns la starea de matu-

ritate spirituală necesară primirii şi înțelegerii lucră-rii sfinţitoare şi mântuitoa-re a lui Dumnezeu. Cele 42 de generaţii care aşteptau cu mult dor timpul mesianic sunt sim-bolizate în Biserica noastră şi această epocă a așteptă-

rii este oarecum retrăită în noi înşine, în zilele Postului Crăciunului. Ne simţim şi noi cu pa-triarhii, drepţii şi trăitorii Vechiului Tes-tament în atmosfera de aşteptare a veni-rii în lumea noastră a „Pruncului Celui mai înainte de veci”, cum spune o cântare bisericească.

Iată de ce acum, în această perioadă a anului bisericesc, răsună – în conştiinţele noastre treze, mai cu putere ca oricând, cu-vintele Mântuitorului: „Iată stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mi-ne” (Apocalipsa 3, 20).

Hristos Domnul, din dragoste, S-a întru-pat şi din aceeaşi dragoste nemărginită vine mereu spre noi. Să nu-L lăsăm să aştepte în afara vieţii noastre, să nu-L îndepărtăm bineştiind că Domnul încearcă acum la poarta inimii noastre la „ceasul cinei”. El a mai bătut la uşa sufletului nostru şi dimi-neaţă şi la amiază şi poate acum bate pentru ultima dată la cină, înainte de a fi venit întu-nericul vieţii noastre – moartea – când nimeni nu mai poate lucra, cum zice Mântuitorul.

Să ne deschidem sincer şi deplin inima şi să-L primim pe Domnul vieţii şi al păcii încre-dințate, fiindcă de acolo, din adâncul fiinţei va da existenţei noastre sensul cel mai înalt, cel mai adevărat. Iar împreună cu îngerii să cân-tăm: „Hristos Se naşte, slăviţi-L; Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L; Hristos pe pă-mânt, înălţaţi-vă. Cântaţi Domnului tot pământul!” Amin.

4 CÂTEVA FORME SUBTILE DE ÎNȘELARE ȘI DE PER-

VERTIRE A CREDINȚEI ȘI A VIEȚII ÎN HRISTOS

Pietismul

oțiunea de pietism cuprinde mai multe semnificații decât pare a avea

la prima vedere. Mai departe ne vom referi doar la felul cum am perceput noi această ispită, fiind în contact direct cu tineri de la diferite facultăți. La început am respins doar sentimentalismul ieftin – echivalat de obicei cu pietismul – prin care se promova tabloul religios în locul icoanei și corala în locul muzi-cii psaltice.

Apoi din lucrarea practică misionară am observat că pietismul se mai caracterizează prin cel puțin una din următoarele trei însușiri: individua-lism, incapacitatea de a sesiza esențialul și risipirea într-un sentimentalism nerealist, ignorant, su-perstițios și dulceag.

Putem spune că suntem pietiști și atunci când observăm în viața noastră religioasă alte simptome, precum: încăpățânare orgolioasă, ifose de trăire <autentică>, mimarea comuni-unii, duhul contrazicerii, obsesia amănunte-lor, confuzia valorilor și a planurilor (în sensul de neîncadrare corectă a unei probleme), artificialitate spirituală datorată și abuzului de termeni sau sfaturi duhovnicești, bănuială cronică, formalism al gesturilor bisericești, zăpăceală și lipsă de coerență, nesinceritate bine camuflată, instabilitate duhovnicească (ce ne face ușor manipulabili tocmai de către cei care nu trăiesc în duh ortodox), activism misionar – sau dimpotrivă pasivitate – fără discernământ, superficialitate, stilul contra-dictoriu și sucit, dulcegării și superstiții de orice nuanță, ignoranță suficientă sieși unită cu părerea de sine, neînțelegere a felului cum trebuie împletită dragostea cu fermitatea și neputință de a vedea o problemă în ansam-blul ei. De obicei pietiștii rămân cu o idee fixă,

pe care nu o pot schimba ani de-a rândul. Ne-am oprit cu stăruință asupra unora

dintre trăsăturile pietismului din cauza nocivi-tății pe care acesta o are asupra vietii crești-ne de astăzi, nu numai în cadrul unor organi-zații misionare. Gândirea pietistă poate fi și un revers la dimensiunea ideologică și imper-sonală a societății moderne, fiind boala sufle-tească a omului ce-și dorește să aibă o viață religioasă, dar căruia nu-i este încă clar ce înseamnă acest lucru. Dintr-o per-spectivă realistă, putem spune că majoritatea

persoanelor care desco-peră Biserica și doresc să se apropie de ea trec, în devenirea lor spiritua-lă, printr-o etapă carac-terizată de pietism; el poate îmbrăca diverse forme, de la cele ușor sesizabile, până la cele profund patologice, de tip sectar.

Când Mă ai pe Mine,

nimic nu-ţi lipseşte

ristos spune: „Eu sunt părintele tău, Eu sunt fratele tău, Eu sunt mirele

sufletului tău, Eu sunt scăparea ta, eu sunt hrana Ta, Eu sunt îmbrăcămintea ta, Eu sunt rădăcina ta, Eu sunt sprijinul tău, Eu sunt tot ce-ţi dorești tu. Când Mă ai pe Mine, nu-ţi lipsește nimic.

Eu sunt slujitorul tău, pentru că am venit să slujesc, nu să fiu slujit. Eu sunt prietenul tău şi mădular al trupului tău şi capul tău şi fratele tău şi sora ta şi m ama ta. Eu sunt toa-te pentru tine. Nu trebuie decât să stai lângă Mine.

Pentru tine, Eu M-am făcut sărac şi pri-beag, pentru tine am ridicat crucea şi am coborât în mormânt, am venit pe pământ pen-tru tine, trimis de Tatăl, iar în cer Mă rog pentru tine Părintelui Meu.

Tu eşti totul pentru Mine, şi frate şi îm-preună - moştenitor şi prieten şi mădular al Trupului Meu. Ce vrei mai mult decât atât?

5 De ce Îl dispreţuieşti pe Cel care te iubeș-te atât de mult?”

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Despre tăcerea lui Iisus, martiriu și bunătate

ai bine este să taci şi să fii, de-cât să vorbeşti şi să nu fii. Bine

este a învăţa, dacă cel ce învaţă face. Unul este Învăţătorul, Cel Care «a zis şi s-au fă-cut»; iar cele pe care le-a făcut, tăcând, sunt vrednice de Tatăl Lui. Cel ce are cu adevărat cuvântul lui Iisus, acela poate să audă chiar tăcerea Lui, ca să fie desăvârşit, pentru ca să facă prin cele ce spune şi să se cunoască prin cele ce tace. Nimic nu-i ascuns Domnului, ci chiar cele ascunse ale noastre sunt aproape de El. Pe toate, dar, să le facem ca şi cum Domnul ar locui în noi, ca să fim temple ale Lui; că El este în noi Dumnezeul nostru pre-cum şi este şi Se va arăta înaintea feţei noas-tre, dacă Îl iubim cu dreptate.

criu tuturor Bisericilor şi le porun-cesc tuturora, că eu de bunăvoie mor

pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă împiedi-caţi. Vă rog să nu-mi arătaţi o bunăvoinţă nepotrivită. Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi sunt măcinat de dinţii fiarelor, că să fiu găsit pâine curată a lui Hris-tos. Mai degrabă, linguşiţi fiarele, ca ele să-mi fie mormânt şi să nu lase nimic din trupul meu; ca nu, adormind să fiu povară cuiva. Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui Iisus Hristos, când nici trupul meu nu-l va vedea lumea. Faceţi rugăciuni lui Dumnezeu pentru mine, ca să fiu găsit, prin aceste unelte, jertfă lui Dumnezeu.

ugaţi-vă neîncetat pentru ceilalţi oameni. Că este şi în ei nădejde

de pocăinţă, ca să aibă parte de Dumnezeu. Îngăduiţi-le să fie învăţaţi chiar din faptele voastre. Faţă de mânia lor, voi fiţi blânzi, faţă de lăudărăşenia lor, voi fiţi smeriţi, faţă de hulile lor, voi faceţi rugăciuni, faţă de rătăci-rea lor, voi fiţi «tari în credinţă», faţă de slăbi-ciunea lor, voi fiţi potoliţi. Nu căutaţi să-i imi-taţi pe ei. Să le fim fraţi prin blândeţea noas-tră; să ne străduim să «imităm pe Dom-nul».

(Sfântul Ignatie Teoforul, Epistole, P.S.B 1, Bucu-rești, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Biseri-

cii Ortodoxe Române, 1979, pp. 162, 175, 160-161)

Folosul postului

ulţi creştini, nedând o prea mare importantă postului, îl ţin fără tra-

gere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuși, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoșă-tor pentru noi, ci pentru diavoli. Să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele.

Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătați.

Dar şi când postim, nu ajunge să ne abți-nem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ținând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ținem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îm-bătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte tru-pești; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folosul postului.

De aceea, postul de mâncare trebuie