Callatis, legenda Mării Negre (V)Epoca romană la Callatis: anticamera Evului Mediu

-Silvana Cojocăraşu-

 

Mangalia la inceputul secolului trecut

       Spre sfârşitul epocii elenistice, alături de celelalte cetăţi pontice, Callatis a cunoscut o perioadă de criză. Expansiunea Imperiului Roman în Peninsula Balcanică, începută prin transformarea Macedoniei în provincie romană în anul 146 î.H., s-a lovit, în 73 î.H., de o vastă coaliţie condusă de Mithridate, regele Pontului, coaliţie din care făcea parte şi Callatis. Romanii ies învingători, Callatis numărându-se printre cetăţile pontice cucerite de guvernatorul roman al Macedoniei, Marcus Terentius Varro Lucullus (72-71 î.H.). Obligată să intre în clientela romanilor, un document epigrafic în limba latină din anul 72 î.H. descrie o alianţă a Callatisului cu Roma (foedus Roma-Callatis, expus şi peste secole într-un templu al cetăţii). 

       În 62-61 î.H., cetatea Callatis s-a aflat în fruntea unei răscoale anti-romane, alături de alte cetăţi pontice şi getice. Urmează, după anul 55 î.H., o perioadă în care oraşele vest-pontice au intrat sub influenţa statului geto-dac condus de Burebista, care va supune oraşele greceşti şi îşi va extinde graniţele până la litoralul Mării Negre. În această perioadă sunt menţionate, pentru prima dată, băile mezotermale sulfuroase. Repararea băilor a prilejuit aşezarea unei inscripţii comemorative, care certifică oraşul Callatis drept prima staţiune balneo-climaterică atestată, de pe teritoriul actual al ţării noastre.

Capiteluri coloane

       După dezmembrarea statului dac, din anul 44 î.H., Callatisul intră sub protecţie romană, bazându-se pe un statut de autonomie exprimat, printre altele, de baterea monedei. După campaniile lui Marcus Licinius Crassus la Dunăre (29-27 î.H.), cetatea a făcut parte din Comunitatea Pontică, alături de Histria, Tomis, Dyonisopolis, Odessos şi Mesembria.        Organizarea cetăţii, limba şi instituţiile rămân cele de tradiţie greacă, precum colegiul magistraţilor, cei cinci demiurgi, sfatul bătrânilor şi adunarea poporului.        În 46 d.H., Tracia este transformată în provincie romană, fiind inclusă în provincia Moesia, iar din anul 86, în provincia Moesia Inferior. Callatis cunoaşte o perioadă de eclipsă, în comparaţie cu Histria şi Tomis, care însă o “avantajează” la nivel de tradiţie, rămânând cel mai puţin romanizată. Lucrurile însă se vor schimba: în această perioadă, pe teritoriul cuprins între Dunăre şi Pontul Euxin, romanii au construit o serie de fortificaţii şi drumuri. Comerţul va prospera, iar portul Callatis va cunoaşte o nouă perioadă de înflorire. Primul dintre legaţii Moesiei a găsit remediul pentru lipsa de pâine a poporului roman prin trimiterea unei mari cantităţi de cereale din această provincie, notează Gh. Brătianu, şi continuă: “Istoricii îi atribuie lui Nero proiecte mai vaste, el plănuia cucerirea Caucazului şi, printr-un plan ce reînnoia pe cel al lui Alexandru şi Cezar, o expediţie ce ar fi supus Romei tot spaţiul necunoscut din nord şi est, dincolo de Marea Neagră şi de Marea Azov, a cărui întindere adevărată era necunoscută pe atunci. Caderea împăratului a pus capăt acestor proiecte gigantice. În ultimul sfert al secolului I, sub domnia Flavilor, Roma se mulţumea cu succesiunea regatului Pontului, pe care tocmai îl preluase aproape în întregime: litoralul anatolian şi tracic, Dobrogea, nordul Dunării, începând de la vărsarea Nistrului până la Chersones în Crimeea. Toate aceste oraşe greceşti îşi păstraseră autonomia şi instituţiile municipale, pe linia guvernării ologarhice favorizate peste tot de politica romană, dar ele făceau parte de acum înainte din marea federaţie de cetăţi, reunită în hotarele Imperiului. Timp de trei secole, Marea Neagră va fi un lac roman. Această operă nu avea să fie deplin consolidată decât sub domnia lui Traian.” (Gh. Brătianu)

Vestigii la situl din Complexul President

       În anul 170 are loc invazia costobocilor, care a provocat mari distrugeri în întreaga Dobroge, printre cetăţile cele mai afectate numărându-se Tropaeum Traiani şi Callatis. Zidul de apărare al cetăţii a trebuit să fie refăcut, şi astfel s-a instituit un impozit special, de către guvernatorul roman Marcus Valerius Bradua. Zidul de apărare refăcut va rezista, cu unele reparaţii, până la începutul secolului al VII-lea.        Urmează o perioadă de relativă linişte şi prosperitate, din care datează marele tezaur de monede romane imperiale, descoperit la Mangalia. Callatis, al cărui port este deseori menţionat în secolul II d.H., rămâne unul dintre cele mai prospere centre ale litoralului vest-pontic. Se constată menţinerea vechilor instituţii: sfatul – “ordo decurionum”, administraţia populară – “populus”, magistratul suprem fiind numit “basileus”. Prosperitatea cetăţii, sesizabilă doar în primele două secole ale erei noastre, s-a reflectat într-o intensă circulaţie a monedei romane şi apoi coliniale, de pe vremea lui Nero.        Dintre monumentele oraşului din această perioadă sunt atestate zidul de incintă de tip pontic, construit în a doua jumătate a secolului al II-lea d.H., cu traseu trapezoidal, turnuri patrulatere şi porţi distribuite în funcţie de cele două axe principale ale cetăţii, un templu al lui Dionysos, un altul al Concordiei – unde a fost expusă copia în limba latină a Tratatului de alianţă şi asistenţă mutuală cu Roma: Foedus Roma-Callatis, un gimnaziu şi un amfiteatru. De o neobişnuită bogăţie se arată a fi unele morminte din

necropola callatiană, dovadă a bunăstării excepţionale a aristocraţiei acestui oraş.        În plină epocă romană, la începutul secolului II d.H., moment în care la Callatis avem atestat şi un “conventus civium Romanorum”, atraşi fără îndoială de bogăţia de grâne excepţională a zonei, teritoriul oraşului a fost fixat printr-o “limitatio”, la baza căreia se recunoaşte preocuparea de a-l împărţi în centurii, după modelul vechilor loturi de origine doriană. Aceste loturi aparţineau de drept callatienilor - “agri privati ex iure peregrino”.        Sub împăratul Gordian (238-244 d.H.), la Callatis este atestată prima - şi cea mai veche - asociaţie a vânătorilor.        Această perioadă de linişte sfârşeşte în vicisitudinile invaziilor nomazilor şi a crizei economice şi militare din secolul III, perioadă cunoscută şi ca “Bellum Scythicum”. “Regiunile pontice au fost primele care au suferit efectele marii crize a invaziilor din secolul al III-lea şi a multiplelor sale repercusiuni în atâtea domenii diferite; poziţia lor geografică le expunea inevitabil agresiunii atât din nord, cât şi din est. (…) La baza acestei transformări, ce inaugurează una din marile schimbări din istorie, se află necesitatea de a se adapta la tactica nomazilor şi metodele impuse de ea civilizaţiilor antichităţii clasice. Deoarece regiunea bazinului Mării Negre este cuprinsă în spaţiul geografic unde s-a produs ciocnirea celor două lumi, nu pare ilogic să o considerăm drept anticameră a evului mediu. Cele două trăsături fundamentale ce se manifestă în criza din secolul al III-lea anunţă nu numai slăbirea puternicului aparat administrativ şi militar al Imperiului roman, ci şi o schimbare a însăşi valorilor civilizaţiei: orientalismul, care reacţionează împotriva cuceririlor spiritului elenic şi particularismul, renaştere a spriritului local împotriva uniformităţii greco-romane, îşi pun simultan amprenta pe provinciile şi ţările aflate sub protectorat pe litoralul Mării Negre.” (cit.)        Sfârşitul acestei perioade marchează o nouă etapă de refacere, o inscripţie callatiană numindu-l pe împăratul Aurelianus “restitutor patriae”, în urma victoriei acestuia împotriva carpilor.        Epoca domniilor împăraţilor Diocletian şi Constantin cel Mare este cea în care probabil s-a refăcut încă o dată zidul cetăţii şi s-au resistematizat cartierele acesteia.        O ultimă perioadă de prosperitate relativă a cetăţii a fost epoca împăraţilor Anastasius şi Justinian (secolele V-VI), când a fost reparat zidul de apărare, portul, apeductele şi a fost realizat un nou plan urbanistic al cetăţii: “În Dobrogea s-a întreprins un mare efort constructiv. Cartea lui Procopius enumeră nu mai puţin de 90 de cetăţi restaurate de Justinian pe linia Dunării; numai Dobrogea conţinea aproape 50. O parte din nume sunt cele din antichitatea clasică: Durostorum, Axiopolis, Carsium, Troesmis, Niviodunum, Aegyssus, Tomis - ce nu se confundase încă cu Constantiana - Callatis, Odessos, Abrittus, Ulmetum, pentru a nu menţiona decât localităţile cele mai bine cunoscute. Peste tot zidurile au fost refăcute în vremea lui Justinian, fapt atestat de monedele acestui împărat şi de materialele extrase

din construcţiile mai vechi şi folosite pentru a umple golurile sau pentru a înălţa din nou incinta.” (cit.)        În paralel cu apărarea militară, se organizează şi biserica, ce însumează 15 episcopate în Scythia Minor, demonstrând prosperitatea provinciei. Loc binecuvântat, Callatisul păstra urmele începutului creştinismului. Sfântul Andrei, în misiunea sa

apostolică, crease deja, pe aceste teritorii, prima comunitate creştină, fapt întărit şi de descoperirea Mormântului Creştin cu Psalmi în marea necropolă a cetăţii Callatis, databil din epoca romano-bizantină, aparţinând categoriei de morminte de tip hypogeu răspândite pe întreg teritoriul Imperiului Roman. Mormântul se află la –1,20m faţă de actualul nivel de călcare, accesul în camera funerară făcându-se prin dromos, pe trepte din blocuri de calcar fasonate, interiorul având tavan boltit, acoperit cu plăci de calcar. Pe tencuiala camerei funerare au fost pictate două inscripţii cu caracter creştin, citate din Psalmi: „Doamne, Ajutorul meu şi Izbăvitorul (Mântuitorul) meu” şi „Nu mă voi teme de rele, pentru că Tu cu mine eşti, Doamne!”. Ambele inscripţii descoperite în mormântul creştin de la Callatis sunt citate din Psalmi, ceea ce, în mod sigur, constituie o raritate pentru monumentele din perioada creştinismului timpuriu. Mormântul se află în Mangalia, în colţul unei incinte împrejmuite de pe strada Oituz, în zona istorică, în prezent este zidit, închis şi nu poate fi vizitat.        Din nefericire pentru destinul Imperiului Roman de Răsărit, trupele insuficiente, romane doar cu numele, fiind alcătuite în cea mai mare parte din mercenari şi dispersate la distanţe foarte mari, în garnizoane izolate, nu puteau ţine piept invaziilor agresorilor. În Dobrogea s-au găsit câteva inscripţii, cu nume slave, turanice sau germanice, ale barbarilor din slujba imperiului însărcinaţi cu paza frontierelor. În 538, hunii pătrund din nou în Scythia Minor şi în Moesia, urmaţi de slavi. În urma acestor expediţii de jaf, provinciile din Balcani semănau cu pustiul Scythiei. Chiar dacă barbarii se retrăgeau când trupele romane primeau întărituri, regiunea era tot mai pustiită şi mai lipsită de locuitori şi de resurse. O inscripţie emoţionantă, în limba greacă, aparţine unui apărător care invocă ajutorul Domnului ca să-i respingă pe avari şi să salveze „Romania”.

Mormânt tip hypogeu

       Istoria bazinului Mării Negre din secolele VI-VII se compune din aceste “peregrinări ale călăreţilor nomazi”. Cercetările arheologice din Dobrogea indică, după spusele lui Radu Vulpe, “o părăsire bruscă şi violentă a acestui teritoriu la sfârşitul secolului al VI-lea. Marea devastare barbară din 587 trebuie să fi fost momentul hotărâtor al acestei agonii dramatice. Sunt vizibile urme impresionante de incendiu pe zidurile cetăţilor Callatis şi Histria. Indicii evidenţi pentru o părăsire bruscă sunt oferite de bisericile creştine neterminate, cum este cazul celor de la Callatis şi de la Tropaeum. Istoria veche a Dobrogei se termină în momentul când slavii şi bulgarii se stabilesc la sudul Dunării, primii alcătuind elementul etnic, ceilalţi preluând rolul politic.”        În urma atacurilor avaro-slave (anul 602), Imperiul Roman primeşte o grea lovitură prin căderea frontierei danubiene. Viaţa va continua la Callatis, dar cetatea sfârşeşte prin a fi acoperită de uitare, până spre sfârşitul epocii medievale.        Odată cu secolul al VII-lea, populaţia daco-romană devenise proto-romană, prezentând toate caracteristicile unei noi etnii, iar după această perioadă a început o nouă etapă, perioada medievală timpurie fiind marcată de prezenţa Imperiului Bizantin. Epoca de relativă prosperitate de la sfârşitul antichităţii târzii avea să fie urmată de o perioadă de nelinişte în plan politic: Dobrogea va fi abandonată în voia popoarelor migratoare. Imperiul Roman de Răsărit sau Bizantin şi-a menţinut dominaţia asupra Dobrogei în secolele VII-IX, fără să se poată vorbi însă de o stăpânire bizantină organizată, tocmai din cauza invaziilor migratoare. Tutela bizantină va influenţa însă fondul etnic, cultural şi politic. Se păstrau legături directe pe mare cu Constantinopolul. În

nici un caz, Dobrogea nu a făcut parte vreodată din statul bulgar, cum s-a susţinut fără dovezi. Nu există, din păcate, nici descoperiri arheologice care să ateste aspecte ale vieţii orăşeneşti la Callatis în această epocă tulbure. În orice caz, în această zonă circula moneda bizantină, ci nu bulgară. Având în vedere că în secolele VIII-IX poporul român era deja format şi existenţa lui dovedită arheologic în Dobrogea, populaţia care a mai putut dăinui pe lângă portul antic, rămas intact, nu mai era o populaţie greco-romană, ca înainte, ci greco-română.        Descoperirile arheologice realizate atât în zona cetăţii, cât şi în teritoriul acesteia, dovedesc prezenţa culturii medievale timpurii şi intrarea ei în stăpânire bizantină începând cu împăratul Ioan Tzimiskes (secolul X), prin crearea provinciei Paristrion.        Organizarea unei stăpâniri bizantine temeinice în Dobrogea secolului X d.H. a dus la refolosirea vechiului port Callatis, numit acum Pancalea, adică “Frumoasa”. Începând cu secolul XI, cetatea era cunoscută sub numele de Pangalia, fiind, alături de Constanţa şi Varna, unul din cele mai importante porturi din Dobrogea.        “Cucerirea romană, prin felul ei de a aborda problema pontică şi de a o rezolva, deschide calea celeilalte cuceriri venite din sud, un mileniu şi jumătate mai târziu, cea a invadatorului otoman. Pentru Imperiul turc, ca şi pentru Imperiul roman, stăpânirea litoralului Mării Negre cere puncte de sprijin la cele două extremităţi ale spaţiului pontic: în masivul munţilor Armeniei şi în cel al Carpaţilor.” (cit.)

-va urma-       Surse de documentare:

Gheorghe I. Brătianu: “Marea Neagră”, Editura Meridiane, colecţia “Biblioteca de artă”, Bucureşti, 1988Hadrian Daicoviciu: “Dacia de la Burebista la cucerirea romană”, Editura Dacia, Cluj, 1972 Radu Vulpe: “Din istoria Dobrogei”, vol. I,II, Bucureşti, 1968Valeriu Georgescu, Stoica Lascu: “Callatis-Mangalia 2500, micromonografie”, Mangalia, 1995„Société européennes” 23 - Études roumaines et aroumaines VIII, sous la rédaction de Paul H. Stahl, Paris – Bucarest, 2004