4_UNITATEA 1 ILR (2) (1)

LIMBA ROMANA. GENERALITATI

Unitatea de învăţare Nr. 1LIMBA ROMANA. GENERALITATICuprinsObiectivele Unităţii de învăţare Nr. 11.1. Să identifice unele generalitati despre limba romana1.2. Să numească limbile romanice.1.3. Familiarizarea cu unele cercetari privind limba romana printre limbile romanice Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluareBibliografie Unitate de învăţare Nr. 1

Pagina

ISTORIA LIMBII ROMANE


OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 1Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:1.1. Să identifice unele generalitati despre limba romana1.2. Să numească limbile romanice.1.3 Familiarizarea cu unele cercetarile privind limba romana printre limbile romanice

1.1 LIMBA ROMÂNĂ – LIMBĂ ROMANICĂ.

Limba română – limbă romanică.

Din punct de vedere genealogic, româna, ca descendentă a latinei, este, prin excelenţă, o limbă romanică (sau neolatină), înrudită cu franceza, occitana (provensala), catalana, spaniola, portugheza, romanşa (retoromana)sarda (Tagliavini 1977: 300-302). Au existat, în total, zece limbi romanice. Cea de-a zecea, dalmata, a dispărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, o dată cu moartea ultimului vorbitor (cunoscător) al acestei limbi (Tagliavini 1977: 300-302). Romana a fost încadrată de romanistul Carlo Tagliavini în grupul balcano-romanic, distanţat, din punct de vedere geografic, de grupurile galo-romanic, italo-romanic şi ibero-romanic, împreună cu care formează Romania europeană. Limba română este singura limbă romanică orientală (est-europeană). Din acest punct de vedere se întâlneşte frecvent distincţia Romania orientală (cu referire la limba romanică din această zonă, româna) / Romania occidentală (continuatoarele latinei din vestul Europei).

Limba română este situată pe teritoriul balcano-romanic sau romanic-oriental (Carlo Tagliavini), fiind singura varietate neolatină din această zonă care a supravieţuit până astăzi. Lingvistul italian precizează că „resturi ale romanicei orientale sau mai bine zis ale latinităţii balcanice se găsesc şi în elementele latine din albaneză, neogreacă (şi, în măsură mai mică, din limbile slave meridionale).” (Tagliavini 1977: 285). Aria de răspândire a românei corespunde fostului teritoriu al României Mari, care aparţine în prezent unor state independente: României (cu cca 23 milioane locuitori) şi Republicii Moldova (cca 4.400.000 locuitori, din care la 2.900.000 este limba maternă). În aceste state, situate în S-E Europei, în nordul Peninsulei Balcanice, limba română este unica limbă oficială şi majoritară.

Fiind o arie laterală a latinităţii / romanităţii, limba română este mai conservatoare decât celelalte limbi romanice, mai ales în ceea ce priveşte sistemul gramatical, dar, într-o mare măsură, şi vocabularul. S-a formulat în repetate rânduri ideea că în această arie a Romaniei „latinitatea lingvistică a fost conservată cu mai multă fidelitate decât în Occident, fapt care trebuie pus pe seama caracterului popular şi colocvial al latinei din această arie laterală a Romaniei” (Brâncuş 2004: 8paradigma flexionară a părţilor de vorbire româneşti se menţin urme ale flexiunii sintetice din latină. Astfel, spre deosebire de celelalte idiomuri romanice, care au evoluat spre o flexiune de tip analitic, româna se plasează la limita dintre limbile

flexionare analitice şi cele sintetice: se dezvoltă cazul vocativ, apar (sau se înmulţesc) construcţiile prepoziţionale, se extinde cumulul de mărci gramaticale (desinenţe, sufixe, alternanţe, articol), se creează, la verb, desinenţe de număr şi persoană, ceea ce duce la dispariţia, cu excepţia situaţiilor emfatice, a pronumelui-subiect, se dezvoltă sensuri şi forme populare, familiare ale unor cuvinte etc(Niculescu 1978: 11-13). Grigore Brâncuş consideră că astfel acomodează psihologiei vorbitorilor indigeni, deprinderilor de comunicare ale acestora” şi că centrele novatoare din aria romanică occidentală şi, în consecinţă, acţiunea neînfrânată a substratului.” (Brâncuş 2004: 8).

Continuatoare a latinei dunărene (sau balcanice), limba română a rezultat în urma romanizării provinciilor antice Dacia (stăpânită de romani între 106 şi 271) şi Moesia, eventual şi Iliria (în ultimele două provincii stăpânirea romană a fost de mai lungă durată). Epoca de romanice diferite de latină, este plasată între secolele al VI-lea-al VIII-lea, ea fiind considerată încheiată în momentul în care începe influenţa slavă.

Primele texte scrise în limba română datează abia din secolul al XVI-lea, primul document românesc cunoscut fiind scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, din 1521. Din acelaşi secol datează şi alte scrisori particulare, acte şi documente oficiale sau private (Rosetti 1944; idem 1926), precum şi câteva texte religioase traduse după originale slave sau maghiare (textele maramureşene / rotacizante, descoperite în nordul ţării: Codicele Voroneţean, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Hurmuzachi; în aria vestică, Palia de la Orăştie; în Muntenia şi sud-estul Ardealului, textele coresiene, despre care consideră că au stat la baza formării limbii române literare, de pildă Cazania). Atestări izolate de cuvinte şi sintagme româneşti au fost semnalate însă şi înainte de această perioadă, în texte scrise la noi în alte limbi (greacă, latină, slavă). În ciuda atestărilor documentare târzii, avem motive să credem că se va fi scris româneşte cu mult înainte de secolul al XVI-lea. Stilul destul de cursiv şi inteligibil al primelor texte româneşti originale, sintaxa elevată a scrisorii de la 1521 ne determină să admitem acest lucru (Gheţie & Mareş 2001)

Limba română are patru dialecte, cu trăsături comune, unele moştenite din latină, altele dobândite ulterior. Uneori acestea au fost considerate, din cauza evoluţiei divergente a dialectelor sud-dunărene, după separarea lor de trunchiul român comun, ca limbi romanice distincte de dacoromână. Acestea sunt: dacoromânMoldova şi regiunile limitrofe), important şi mai bine reprezentat, ca număr de vorbitori, dintre dialectele sud-dunărene; este vorbit de câteva sute de mii de persoane, în România (în special în zona Dobrogea), precum şi în Bulgaria, Grecia, Albania şi Macedonia. Vorbitorii ei mai sunt numiţi cuţovlahi); este singurul dialect sud-dunărean în care există o literatură cultă; persoane bilingve în Grecia, Macedonia, Turcia şi România (zona Dobrogea,



înspre Tulcea); dialectul istroromân, vorbit de aprox. 1500 persoane bilingve în Peninsula Istria, de la Marea Adriatică, în Croaţia (Tagliavini 1977: 290-291, cu o bogată bibliografie).

Fiecare dialect românesc, deşi unitar (dialectele limbii române dispun de o unitate lingvistică mult mai strânsă decât celelalte limbi – germana, franceza, italiana ş.a.), are, la rândul lui, o structură, o configuraţie proprie, în interiorul căreia se pot distinge subdialecte şi graiuri. Subdiviziunile teritoriale prezintă, însă, o omogenitate deosebită, diferenţele existente neîmpiedicând înţelegerea între vorbitorii respectivelor graiuri.

În ceea ce priveşte dialectul dacoromân, lingviştii au distins, fie două variante regionale (subdialectul nordic / moldovean şi sudic / muntean), fie cinci variante, la cele două amintite mai sus adăugându-se cel bănăţean, crişean şi maramureşean. Denumirile acestora au ca bază provinciile istorice româneşti (Moldova, Muntenia, Banat, Crişana, Maramureş). Deosebirile între subdialectele sau graiurile dacoromâne sunt în special de ordin fonetic şi lexical, cele din urmă fiind determinate de contactul, de-a lungul istoriei, cu diferite populaţii, de pildă, în Ardeal, numeroşi termeni provenind din maghiară şi din germană. Despre subdiviziuni dialectale se poate vorbi şi în cazul aromânei, ale cărui principale graiuri sunt: fărşerot, grămostean, moscopolean şi pindean.

De-a lungul existenţei lor, românii au avut contacte (istorice, economice, sociale, culturale) cu numeroase popoare, care au lăsat urme în limba română. Substratul limbii române (elementul autohton) îl reprezintă limba traco-dacă, având o pondere mică, iar rolul ei este asemănător substratului celtic din celelalte limbi romanice; superstratul îl reprezintă influenţa veche slavă, cu un rol important, mai ales în vocabular, asemănător superstratului germanic din limbile romanice occidentale; ulterior au existat şi alte influenţe asupra limbii române. Poziţia geografică, unică pentru limba română, a făcut ca aceasta să fie denumită, metaforic, o insulă latină într-o mare slavă.

Alte contacte care au influenţat în special lexicul (morfologia reprezintă compartimentul cel mai stabil al unei limbi) sunt, în ordine oarecum cronologică: slavona (este vorba mai ales despre slava cultă), maghiara, greaca, în diferite perioade (greaca veche, cu cuvinte intrate în latină şi, de aici, păstate în română; mediogreaca şi neogreaca), turca, limbile slave moderne (bulgara, sârba, polona, rusa, ucraineana), germana dialectală şi literară, inclusiv germana austriacă, latina savantă, italiana, franceza, engleza. Aproape toate influenţele au vizat exclusiv vocabularul şi formarea cuvintelor, de obicei cu intensitate limitată la anumite perioade, regiuni sau varietăţi funcţionale. O situaţie aparte este reprezentată de elementul slav, care se pare că a lăsat câteva urme şi în morfologie (vocativul substantivelor feminine în -o; frecvenţa verbelor reflexive.

Dacă limba română modernă (care începe cu sfârşitul secolului al XVIII-lea (momentul Şcoala ardeleană) se caracterizează prin împrumuturi din limba

germană, latină, precum şi cele din limbile romanice (franceză, italiană), astăzi preferinţele se îndreaptă în mod special spre cuvintele din limba engleză, în ultimele decenii, dar mai ales după Revoluţia din 1989. Din acest punct de vedere, limba română are un caracter deschis, acceptând cu uşurinţă termeni din alte limbi şi asimilându-i la sistemul fonetic şi morfologic românesc.

Test de autoevaluare 1.1.Care sunt limbile romanice?

1.2. INDIVIDUALITATEA LIMBII ROMÂNE ÎNTRE LIMBILE ROMANICE.



Individualitatea limbii române între limbile romanice.

Limba română, alături de celelalte opt limbi romanice sau neolatine (nouă, dacă luăm în considerare şi dalmata, azi dispărută), este şi ea o continuatoare a limbii latine. Descendenţa latină comună a limbilor romanice este demonstrată de similitudini fonetice, lexicale şi gramaticale. Comparaţia limbii române, ca unică reprezentantă a Romaniei orientale, şi înconjurată, după cum s-a afirmat în numeroase rânduri „de o mare slavă”, cu celelalte limbi romanice, duce la constatarea, pe de o parte, a numeroase asemănări cu celelalte limbi romanice (care se pot explica, genetic, prin originea latină comună), iar pe de altă parte, la relevarea unor deosebiri importante, determinate de doi factori: a) fondul autohton (geto-dac) diferit de acela al celorlalte limbi romanice şi b) lipsa de omogenitate a latinei din provinciile răsăritene şi apusene ale Imperiului Roman.

Latinitatea limbii române este o problemă care a stârnit inte-resul oamenilor de cultură, începând cu primii cronicari români. Grigore Ureche şi Miron Costin au arătat că poporul român şi limba română au luat naştere prin contopirea elementului roman, cuceritor, cu cel dac – autohton. Şi cronicarii munteni au subliniat, în lucrările lor, latinitatea limbii române şi a poporului român, făcând trimiteri la izvoare istorice străine. Mai târziu, problema latinităţii avea să fie reluată de reprezentanţii Şcolii ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Budai Deleanu), care au demonstrat, sprijinindu-se pe argumente istorice şi lingvistice temeinice, caracterul latin al limbii şi al poporului român, respingând teoriile nefondate care susţineau faptul că poporul român nu este de origine romană sau care afirmau că nu este autohton. Deşi, în linii mari, reprezentanţii Şcolii ardelene aveau dreptate (în ceea ce priveşte latinitatea şi au-tohtonia), ei au ajuns la unele exagerări, susţinând caracterul exclusiv latin A.T.] al limbii române, făcând abstracţie de elementele de substrat sau de alte provenienţe şi formulând chiar ideea necesităţii „purificării” românei de toate elementele nelatine.

Cercetările întreprinse asupra vocabularului limbilor romanice au arătat că aproximativ 500 de cuvinte sunt de origine latină, fiind cuvinte panromanice (există în toate limbile romanice) (Fischer 1985). Iată câteva exemple: lat. > rom. cer, fr. ciel, it. cielo, sp. cielo, port. ceu; lat. dicere > rom. zice(re)sp. decir, port. dizer; lat. filius > rom. fiu, fr. fils, it. figlio, sp. ijo, port. filhoflorem > rom. floare, fr. fleur, it. fiore, sp. flor, port. flor; lat. habere > rom. fr. avoir, it. avere, sp. haber, port. haver; lat. homo > rom. om, fr. hommeuomo, sp. hombre; lat. lingua > rom. limbă, fr. langue, it. lingua, sp. lengualingua; lat. terram > rom. ţară, fr. terre, it. terra, sp. tierra, port. terra. Etimologia acestor cuvinte se poate găsi în dicţionare. Cuvintele-sursă, care se explică formal şi semantic termenii noi poartă numele de etimoane (sg. etimon). De pildă, în DEX, la sfârşitul fiecărui cuvânt, se precizează limba din care provine acesta, precum şi etimonul lui. Descendenţii romanici ai etimoanelor latineşti prezintă inevitabile modificări fonetice, care au caracter sistematic şi istoric. Se vorbeşte, în acest sens, despre legi fonetice. De pildă: lat. ct> pt: lactem> lapte, noapte.

Şi în ceea ce priveşte semnificaţia originară s-a păstrat integral, la altele au apărut schimbări cum ar fi: lărgiri de sens, restrângeri de sens, treceri de la concret la abstract şi invers (ex: rom. ţară „suflare, suflet”).Cercetserie de note distinctive, o individualitate care constă, pe de o parte, în conservarea unor elemente latineşti arhaice, iar pe de altă parte, în caracterul inovator manifestat în unele compartimente ale limbii.

Trăsăturile conservatoareromânei în spaţiul romanic. În toate compartimentele limbii (fonetică, morfologie, sintaxă, lexic) se conservă urme de latinitate inexistente sau de multă vreme dispărute din celelalte limbi romanice. Morfologia substantivului păstrează 3 clase de declinare, care, după modelul primelor 3 declinări latineşti, grupează substantivele terminate în e: numai româna păstrează formele de G-D sg. la substantivele feminine terminate în -ă sau în sg. al subst. masc.Există aproximativ 100 cuvinte latineşti păstrate exclusiv în vocabularul românesc care fac parte din fondul principal lexical, stând la baza altor cuvinte formate prin derivare sau compunere: lat. lat. putridus

Trăsăturile inovatoareÎn sistemul fonetic românesc există vocale şi diftongi specifici: În morfosintaxă amintim: la numele de persoană, comune şi proprii sau cele comune asimilate cu acestea, genul personal, care se manifestă prin: acuzativul-obiect direct construit cu prepoziţia filmulGeorgeCarmennormei limbii literare, la nume proprii feminine în vocativul cu forme specifice; dezvoltarea claselor de articol posesiv (şi adjectival (infinitiv, ca în celelalte limbi romanice (it. voglio cantareŞi vocabularul are o fizionomie diferită de limbile romanice apusene; prezenţa termenilor de substrat, de origine traco-dacă, precum şi a împrumuturilor datorate vecinătăţilor, de provenienţă slavă, maghiară sau turcă a fost posibilă numai în zona carpato-dunăreană.

S-a vorbit, în lingvistica românească, despre procesul de Puşcariu) sau în mod strict la neologismele de origine latină sau romanică pătrunse în limba română, ci este mai degrabă o problemă socială şi culturală. Folosind termenul de



occidentalizare romanică şi aplicându-l la limba culturii româneşti moderne, Al. Niculescu are în vedere „ansamblul procesului de orientare a societăţii, a culturii şi a limbii române spre latinitatea şi romanitatea Occidentului european.” (Niculescu 1978: 6, termen preluat de la Alf Lombard 1954: 252). Iată cum defineşte autorul citat procesul de occidentalizare romanică: „Occidentalizarea romanică desemnează un vast fenomen cultural conştient, cu un consecvent program lingvistic, desfăşurat, aproape simultan, dar paralel, în Transilvania din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Moldova ultimelor decenii ale aceluiaşi secol şi în Muntenia, mai ales după 1821-1825. Acest proces creează în română un fel de <<bilingvism (cultural) conştient>>…” (ibidem).

Test de autoevaluare 1.2.1. Căutaţi în DEX şi DA / DLR etimologiile cuvintelor de mai jos. Notaţi în dreptul fiecărui cuvânt provenienţa. Grupaţi apoi, într-o coloană, cuvintele moştenite, şi în altă coloană împrumuturile vechi (eventual câte o coloană cu împrumuturile din fiecare limbă): a agonisi, babă, băiat, a se bucura, a bănui, casă, ceafă, ceas, ciubuc, clopot , copac, hambar, femeie, folos, frate, hrană, maidan, marfă, meşter, milă, molimă, moş, muiere, musaca, nisip, omidă, a omorî, tavan, vamă , vatră, vreme.

În loc de rezumat

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 1.Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 1Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr. 1.

1. Căutaţi în DEX / DA (DLR) etimologia termenilor denumind părţi ale corpului omenesc (minim 20 termeni). Ce constataţi?

2. Extrageţi din DEX (DLR) DA 10 (zece) termeni denumind grade de rudenie. Ce constataţi în legătură cu etimologia acestora?

3. Extrageţi din dicţionarele româneşti termenii creştini de bază (10); căutaţi etimologia acestora şi urmăriţi evoluţiile semantice.



Bibliografie unitate de învăţare nr. 1Ed. Bourciez: Éléments de linguistique romane, IVe éd. revisée par l’auteur et par les soins de Jean Bourciez, Paris, Klincksieck, 1946Friedrich Diez: Grammatik der romanischen Sprachen, ed. Eduard Weber. Bonn, 1836-1843.Al. Niculescu: Individualitatea limbii române între limbile romanice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965 (vol. I), 1978 (vol. II).Puşcariu 1976: Puşcariu, Sextil, Limba română, I, Privire generală, Minerva, Bucureşti M. Sala (coord.): Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988; Enciclopedia limbilor romanice, Bucureşti, 1989.C. Tagliavini: Originile limbilor neolatine, Bucureşti, 1977.


4_UNITATEA 1 ILR (2) (1)

Documents

Transcript of 4_UNITATEA 1 ILR (2) (1)