IV. Educabilitatea: concept, factori (ereditatea, mediul, educaţia, omul insusi/sinele). Teorii fundamentale (ereditarismul, ambientalismul, epigenetismul piagetian). Mediile educationale.

1. Educabilitatea: concept, factori (ereditatea, mediul, educaţia, omul insusi/sinele)

Educabilitatea este defintă de cercetatori drept :•„capacitatea omului de a fi receptiv la influenţe educative şi de a realiza, pe această cale, acumulări progresive concretizate în diferite structuri de personalitate."

În sensul cel mai larg educabilitate desemneaza „capacitatea (umană – n.n.) posibilă de a educa şi a fi educat“.În psihopedagogie se asociază termenului „educabilitate“ şi următoarea conotaţie: „potenţialul de formare umană sub influenţa factorilor de mediu sau educaţionali“.Se poate reţine faptul că indiferent de multitudinea modalităţilor de definire, educabilitatea reprezintă o însuşire specifică fiinţei umane. În acest sens Kant susţinea, că singur omul este educabil, pentru că poartă in el posibilitatea de a fi altul decât este. Omul este perfectibil şi perfectibilitatea este condiţia sine qua non a educaţiei.

Tipuri de educabilitate

În literatura de specialitate se face distincţia între două tipuri de educabilitate: educabilitatea manifestă şi educabilitatea latentă. 1. Educabilitatea manifestă se referă la ceea ce poate realiza efectiv individul în contextul limitelor impuse de educaţia instituţionalizată prin intermediul examenelor de selecţie. 2. Educabilitatea latentă se referă la potenţialul de învăţare al individului, la capacitatea sa de a învăţa cum să facă faţă unor situaţii concrete.Această capacitate/disponibilitate de a fi educat sau a se (auto)educa comportă o variabilitate foarte mare; din acest punct de vedere există persoane educabile în diferite grade.

Pentru educatori, pentru profesori este foarte important să cunoască dacă persoana (de educat) se încadrează în categoria semieducabililor sau chiar cea a ineducabililor.Fără îndoială că factorii externi educatului sunt – în fond – la fel de importanţi.

Analiza relaţiei educabilitate – educaţie. Pare evidentă implicaţia: educaţia presupune educabilitatea (nu însă invers). Din această generalitate se pot desprinde particularizări pentru relaţiile graduale ale implicaţiei. Spre exemplu: cu cât educabilitatea este mai mare cu atât şansele cresc (cel puţin teoretic); cu cât educabilitatea este mai problematică cu atât complexitatea (şi dificultatea) actelor educative – e de presupus că – va fi mai mare.

Pe de altă parte, relaţia educabilitate – educaţie (act educativ) poate fi gândită şi în termenii unei circularităţi permanente: prin educaţie (care presupune, cum am arătat – o potenţială educabilitate) gradul de educabilitate ar trebui să crească (cel puţin în sensul deschiderii spre educaţie, lărgirii disponibilităţii pentru educaţie).

E.Păun susţine că reprezintă „disponibilitatea (sau capacitatea) omului de a fi receptiv la influenţele educative (organizate sau nu) şi de a realiza, pe această cale, acumulări progresive ce se vor concretiza în comportamentul său socio-individual“.Educabilitatea reprezinta problematica generala a dezvoltarii psihice, putând fi definita drept capacitate si disponibilitate a omului de a recepta influentele externe, sau ca potentare a capacitatii omului de a fi receptiv la educatie

Factorii educabilitatii

1. ereditatea2. mediul3. educatia4. omul insusi/sinele

1.EreditateaEreditatea este un prim factor care intervine în determinarea dezvoltării psihologice. Sistemul este identic pentru toate organismele; informaţia genetică transmisă este diferită în funcţie de specia, familia, părinţii cărora le aparţine individul.Pe cale ereditară se transmit :•caracteristici ale speciei, caracteristici ale familiei căruia îi aparţine subiectul, caracteristici ale părinţilor Există : ereditate generală si ereditate specialăNedescoperită şi needucată, moştenirea ereditară rămâne un potenţial nevalorificat. In plus, aceleaşi predispoziţii ereditare pot fi valorificate în mod diferit.Nu există particularităţi psihice ale unei persoane despre care să se poată afirma că ar fi în intregime determinate ereditar. In consecinţă nu se pune problema care dintre însuşirile psihice ale unui om sunt în întregime datorate eredităţii şi care sunt datorate influenţelor mediului si educaţiei. Dezvoltarea psihică este determinată de mai mulţi factori şi se pune doar problema măsurii în care intervin unii sau alţii din aceşti factori.Fiinţa umană poate depăşi limitele unei eventuale mosteniri ereditare mai puţin favorabile pentru realizarea performantă a unei anumite activităţi. Prin motivaţie, voinţă, determinare o persoană poate să compenseze, într-o anumită măsură, absenţa unor calităti cu alte calităti, la fel cum este posibil ca o altă persoană, cu o mostenire genetică favorabilă, să obtină performanţe mai scăzute într-un domeniu pentru care are înclinaţii native, dar de care nu se simte atras, nu perseverează, nu exersează etc.Câteva aspecte privind condiţionarea genetică a evoluţiei personalităţii:•fondul genetic limitează acţiunea factorilor educaţionali dar nu o anulează;•ereditatea induce predispoziţii ale proceselor psihice structurate nu procesele şi trăsăturile psihice;•aceste predispoziţii sunt polivalente iar „polivalenţa acestor date ereditare constituite premisa biologică a educaţiei şi educabilităţii (de aceea – în acest sens, dar numai în acest sens – se poate spune că educabilitatea este înnăscută)“ ;•în educaţie e important că receptivitatea maximă la influenţele educative este programată genetic pentru anumite perioade ale vieţii.

Aceste observaţii sunt premise teoretice de la care trebuie să pornească orice act educaţional. Deci, prin ereditate „se transmite îndeosebi capacitatea individului de a reacţiona plastic la influenţele mediului“.

2.MediulÎn sens general mediul include toţi factorii naturali, artificiali şi socio-umani (socioculturali) care pot influenţa individul Din punct de vedere al teoriei educaţiei interesează că acest mediu poate fi considerat „mediu educaţional“; Mediul , ca factor al educabilităţii, poate fi analizat din două perspective:•determinările provenite din partea mediului natural;•determinările din partea mediului social.Mediul natural şi ecologic influenţează dezvoltarea şi sănătatea omului prin climă, relief, radiaţii şi poluare. Mediul socio-cultural permite umanizarea şi socializarea individului prin asigurarea condiţiilor materiale, de civilizaţie şi cultură, prin relaţiile inter-umane, instituţii, ideologii, tradiţii, concepţii, stiluri de viaţă etc.Influenţele acestor medii devin din ce în ce mai puţin observabile direct, dar ele există.Cercetările de până acum nu au putut pune în evidenţă existenţa unor influenţe directe ale mediului natural asupra dezvoltării structurilor psihice individuale.

Mediul social (mediul social-global şi psihosocial)Mediul social include condiţiile sociale în care vieţuieşte individul (elementele economice, politice, culturale, relaţionale şi grupale, instituţionale, organizaţionale, ideologice etc.).În raport cu ereditatea, acţiunea mediului nu este transformatoare, ci mai degrabă modelatoare – permisivă sau restrictivă – dar cu un rol considerabil de stimulare şi amplificare a dispoziţiilor genetice.Mediul social poate influenţa direct dezvoltarea psihică a oamenilor. Mediul socio-cultural în sens larg influenţează posibilităţile de acţiune transformatoare ale subiectului uman prin instrumentaţia socială pe care i-o pot oferi cultura şi civilizaţia unei epoci: limbă, ştiinţă, tehnologie, unelte, mijloace tehnice etc. În ceea ce priveste rolul mediului în dezvoltarea psihica a individului, subliniem aspectele cele mai importante:•Mediul reprezinta factorul care transforma potentialul ereditar în componenta psihica reala;•Mediul umanizeaza fiinta si functiile sale biologice;•Mediul nu actioneaza direct asupra dezvoltarii, ci ofera circumstantele si oportunitatile pentru dezvoltare (împrejurarile si conditiile de viata, informatiile si modelele de conduita, prilejurile de comunicare si schimburile afective cu ceilalti semeni).

Actiunea factorilor de mediu poate fi simultana sau succesiva, astfel ca interactiunea lor poate genera doua categorii de consecinte: o dezvoltare fara probleme, daca actiunea acestor medii este convergenta si pozitiva; blocaje majore în dezvoltare daca actiunea mediilor este divergenta (situatia conflictului valoric între mediul familial si cel scolar).Mediul trebuie considerat ca un bun inestimabil de patrimoniu al omului. El trebuie conservat, protejat, îmbunătăţit în legătură cu tot ceea ce este favorabil vieţii omului,

Prin urmare, principalele medii educaţionale sunt: familia, şcoala, instituţiile de ocrotire socială, instituţiile extraşcolare culturale, mediul şi comunitatea profesională, comunitatea religioasă, extracomunitatea, comunitatea naţională şi cea internaţională. În măsura în care aceste medii circumscriu paliere instituţionalizate, ele reprezintă şi factori educaţionali.

3.EducatiaVizează dezvoltarea anumitor caracteristici umane, ce vor permite individului să participe la efortul colectiv de satisfacere a acelor trebuinţe si realizarea acelor idealuri, considerate dezirabile.Din tot ceea ce îi oferă cultura şi civilizaţia epocii în care trăieşte (mediul social), el va selecţiona doar ceea ce consideră că este în acord cu trebuinţele şi idealurile sale. Acestea, la rândul lor, sunt puternic influenţate de orientările valorice existente în societatea din care face parte.Educatia depinde de ceilalti doi factori (ereditatea si mediul) si nu poate avea puteri nelimitate (nu poate compensa în totalitate o ereditate afectata si nici un mediu total defavorabil).Copilul devine om social numai prin educaţie. Prin intermediul educaţiei omul îşi însuşeşte limbajul social, cultura generală şi comportamentul moral-cetăţenesc, îşi formează concepţia despre lume, îşi dezvoltă potenţialul creator şi se pregăteşte pentru integrarea socio profesională.

În concluzie, dezvoltarea psihica este un proces plurideterminat, având urmatoarele particularitati:•se sprijina pe ereditate,•foloseste datele oferite de mediu•este dirijata de educatie;•se desfasoara în contextul activitatii proprii de învatare, fiind impulsionata de motivatie;•este deplina în conditiile interactiunii optime între cei trei factori, respectiv atunci când exista o corespondenta în timp între desfasurarea programului ereditar si cantitatea si calitatea influentelor externe;•are o traiectorie ascendenta din punct de vedere calitativ, non-lineara si imprevizibila;•este individuala în sensul ca prezinta numeroase aspecte de diferentiere, dincolo de legile general-umane de dezvoltare;•este sistemica, în sensul ca orice schimbare produsa într-o anumita zona va avea efecte asupra întregii dezvoltari;•este stadiala, în sensul ca anumite perioade ale vietii se coreleaza cu schimbari cantitative si calitative specifice.

Limitele educabilitatiiLa nivel individual, educabilitatea poate fi limitată biologic, social şi pedagogic.KRIEKEMANS A. consideră că se poate vorbi de o limită inferioară a educabilităţii şi de o limită superioară.•Limita inferioară “se găseşte acolo unde este imposibil de a trezi o viaţă morală, oricât de elementară ar fi ea”.

•Limita superioară ţine de libertatea omului, care- nu este exclus- să refuze să se educe. In acest caz, “ educatorul va găsi în libertatea elevului său limita activităţii sale educative. Se poate spune că limita superioară a educabilităţii e determinată de libertatea celui care se formează.

Limitarea socială a educabilităţii se produce atunci când mediul social în care se dezvoltă copilul nu-i oferă, de la vârsta cea mai fragedă, cele mai favorabile condiţii pentru dezvoltarea propriilor sale resurse originale. Limitarea pedagogică se produce atunci când copilul are neşansa de întâlni educatori care prin modul lor de acţiune reuşesc contraperformanţa de a distruge interesul copilului pentru un domeniu al cunoaşterii sau al creatiei.

4. Omul insusi/sinele

2. Teorii fundamentale (ereditarismul, ambientalismul, epigenetismul piagetian)

În literatura de specialitate opiniile cu privire la dezvoltarea personalităţii acceptă existenţa a trei sau chiar patru factori care influenţează fundamental: ereditatea, mediul, homeorhesisul epigenetic şi educaţia .În ceea ce priveşte relaţia ereditate-mediu, interacţiunile sunt evidente. Individul posedă un genotip, unul individual şi un potenţial de formare (epigenetic) preponderent psihic. Prin urmare ereditate favorabilă asociată cu mediu favorabil generează şanse de formare/dezvoltare – cel puţin teoretic – ridicate.Relaţia ereditate-educaţie presupune o dublă implicaţie:•deficienţele ereditare implică limitări în educaţie inducând, astfel, necesitatea unor influenţe pedagogice speciale (atât cât e posibil,uneori);•potenţialităţile ereditare supramedii implică, de asemenea, necesitatea asistenţei educaţionale speciale; în principiu – potenţialul ereditar este stimulat printr-o educaţie adecvată.De la naştere la maturitate copilul trece printr-un proces de creştere şi maturizare care se realizează în etape succesive şi coerente, în funcţie de anumite legi ale devenirii umane:•legea ontogenezei (dezvoltarea organismului individual repetă evoluţia speciei umane),•legea umanizării (copilul devine om dacă este învăţat să fie om, prin mecanismul transmiterii şi asimilării valorilor culturii şi civilizaţiei),•legea interacţiunii biopsihice (dezvoltarea fiziologică şi psihică a copilului este o dezvoltare interdependentă),•legea socializării sau a adaptării (comportamentul uman se adaptează la schimbările de mediu astfel că însuşirile pe care adultul le dobândeşte sunt transmise generaţiilor viitoare),•legea autonomiei conştiinţei umane.Toţi aceşti factori biologici, psihologici, socioculturali sunt la fel de importanţi căci personalitatea este rezultanta interacţiunii lor.

Teoriile ereditariste

Aceste teorii susţin rolul fundamental al eredităţii în devenirea fiinţei umane, avându-şi originile în cercetările biologilor. Adepţii acestei teorii sunt: Platon, Confucius, ş.a.În viziunea lor ereditatea determină orice evoluţie a omului.Teoriile ereditariste exagerează rolul eredităţii, înlăturând rolul modelator al celorlalţi factori: mediul social şi educaţia. Sunt teorii pesimiste, în opoziţie cu concepţia educabilităţii, fapt ce diminuează rolul real şi demonstrat al educaţiei şi mediului social.

Teoriile ambientaliste

Reacţiile la ideile/teoriile ereditariste (ineiste) au fost puternice. A apărut curentul ambientalist care îşi are originea în rezultatele cercetărilor ştiinţifice din biologie.Ambientalismul absolutizează rolul şi ponderea factorilor sociali (socioeducaţionali) în dezvoltarea individului negând sau desconsiderând semnificaţia eredităţii.De la pesimismul pedagogic generat de ereditarism s-a alunecat într-un optimism exagerat de tipul „educaţia poate totul“Reprezentanţii acestor teoriei ambientaliste: Locke, Rousseau afişau o încredere absolută în puterea şi valoarea factorilor socio-educaţionali :•mediul•educaţiaEi neagă rolul eredităţii.

În epoca noastră, concepţia ambientalistă cu privire la educabilitate a fost susţinută îndeosebi de către sociologi, care vedeau în educaţie unul din factorii cei mai importanţi pentru stabilirea echilibrului social. Au aparut si curente pedagogice pedocentriste (Tolstoi) care susţineau că trebuie să lăsăm copilul să se dezvolte în mod liber, în cadrul mediului ambiant, conform trebuinţelor şi aspiraţiilor sale.Limitele celor două tipuri de teorii : ambientaliste şi ereditariste, constau deci, în absolutizarea rolului unui anumit grup de factori în formarea şi dezvoltarea personalităţii umane, negându-i pe ceilalţi.

Teoria dublei( triplei) determinăriUnii cercetători, au adoptat o poziţie de mijloc. Ei susţin atât rolul eredităţii, cât şi al mediului socio-cultural, deci şi educaţional, în interacţiune; considerând, aşa cum am arătat mai sus, că în dezvoltarea personalităţii contribuie trei factori, atunci se poate vorbi de teoriile triplei determinări – ereditatea, mediul, cel social îndeosebi şi educaţia, aceasta din urmă având un rol precumpănitor în dezvoltarea personalităţii, recunoşteau interacţiunea celor trei factori : ereditate, mediu, educaţie în procesul formării fiinţei umane.Ea constituie concepţia pedagogică ştiinţifică despre dezvoltarea personalităţii, care a contribuit şi va contribui la dezvoltarea şi perfecţionarea educaţiei şi învăţământului.

Epigenetismul piagetianÎn literatura de specialitate opiniile cu privire la dezvoltarea personalităţii acceptă existenţa a trei sau chiar patru factori care influenţează fundamental: ereditatea, mediul,

homeorhesisul epigenetic şi educaţia .În ceea ce priveşte relaţia ereditate-mediu, interacţiunile sunt evidente. Individul posedă un genotip, unul individual şi un potenţialde formare (epigenetic) preponderent psihic . Subliniem faptul că în raport cu acest potenţial epigenetic educaţia, factorii de mediu pot acţiona cu mai mică sau mai mare libertate .Prin urmare ereditate favorabilă asociată cu mediu favorabil generează şanse de formare/dezvoltare – cel puţin teoretic – ridicate.

Pentru educator este esenţial că toate aceste condiţii ale educaţiei nu pot fi separate: ele se combină, se întrepătrund. Nu putem concepe condiţia internă fără cea externă care să o ajute în realizarea potenţialilor ei.

De la naştere la maturitate copilul trece printr-un proces de creştere şi maturizare care se realizează în etape succesive şi coerente, în funcţie de anumite legi ale devenirii umane: legea ontogenezei (dezvoltarea organismului individual repetă evoluţia speciei umane), legea umanizării (copilul devine om dacă este învăţat să fie om, prin mecanismul transmiterii si asimilării valorilor culturii şi civilizaţiei), legea interacţiunii biopsihice (dezvoltarea fiziologică şi psihică a copilului este o dezvoltare interdependentă), legea socializării sau a adaptării (comportamentul uman se adaptează la schimbările de mediu astfel că însuşirile pe care adultul le dobândeşte sunt transmise generaţiilor viitoare), legea autonomiei conştiinţei umane ş.a.

Toţi aceşti factori biologici, psihologici, socioculturali sunt la fel de importanţi căci personalitatea este rezultanta interacţiunii lor.

Din perspectiva viziunii epigenetice, trebuie să luăm în considerare urmatorii factori ai dezvoltării şi formării umane atât în teoria cât şi în practica educaţiei:•ereditate;•mediul;•educatia•homeorhesis-ul epigenetic.

Introducem în această relaţie factorul „homeorhesisul epigenetic“ pentru a sublinia că influenţele mediului şi educaţia corelate pe fondul ereditar sunt fundamentale.

Homeorhesis-ul epigenetic este mecanismul structural-organic care reglează procesele de creştere şi dezvoltare la nivelul interacţiunilor dintre individ şi mediu. El stabileşte nu numai căile, ci şi limitele dezvoltării. Caracteristicile de vârstă şi stadiile de dezvoltare intelectuală trebuie respectate cu stricteţe în procesul formării. Orice sfidare a normelor homeorhetice este primejdioasă şi are drept consecinţă apariţia unor efecte secundare nescontate care, de regulă, antrenează maladii imposibil de tratat