4.2.3.1. Tipologia publicurilor

În literatura de specialitate numeroşi autori au identificat diverse modalităţi de

clasificare a publicurilor unei organizaţii însă ne vom opri la varianta propusă de către

Fraser P. Seitel1 care propune următoarea abordare:

1. Intern şi extern:

Distincţia dintre cele două categorii de public se face în funcţie de relaţia cu

organizaţia, publicurile interne aflând-se în interiorul organizaţiei, pe când cele

externe sunt reprezentate de acele grupuri cu care organizaţia are colaborări externe.

Categoria publicurilor externe se prezintă sub forma unui evantai, de ele

depinzând existența, supraviețuirea și dezvoltarea unei organizații. Importanța

acestora rezidă din faptul că segmentarea publicurilor externe îi ajută pe practicienii

de relații publice să nu cadă în păcatul de a le considera ca fiind publicuri de masă, și

să le ia în considerare atunci când planifică niște activități de relații publice, dat fiind

faptul că publicurile externe se pot concretiza în grupuri de sprijin.

Mai mult decât atât, atunci când publicurile interne și cele externe împărtășesc

aceeași percepție despre organizație, imaginea acesteia este cel mai probabil să fie

reală, deoarece este coerentă din două puncte de vedere diferite.

2. Primar, secundar şi marginal:

În această situaţie, distincţia se face în funcţie de capacitatea anumitor

categorii de public de a influenţa politicile organizaţiei. Categoriile de public cele mai

puţin interesate de activitatea-politica organizaţiei constituie publicurile marginale;

3. Tradiţional şi viitor:

Această categorie are în vedere dinamica oricărui proces de relaţionare.

Politica organizaţiei trebuie să trateze cu maximă atenţie anumite legături cu

publicurile tradiţionale şi de asemenea să fie orientată în vederea constituirii de

legatură cu noi publicuriri;

1 Fraser P. Seitel, 2001, pag 12-14 apud. Remus Pricopie, Introducere în relaţii publice, Suport de curs, pag. 34;

4. Sprijinitori, oponenţi şi neutri:

Atitudinea faţă de organizaţie este elementul care contribuie la diferenţierea

publicurilor. Distincţia este absolut necesară mai ales în cazul organizaţiilor care sunt

direct dependente de sprijinul publicurilor. O astfel de situaţie o întâlnim la partidele

politice, succesul lor electoral fiind în mare măsură condiţionat de modul în care

reuşesc să-şi echilibreze raporturile cu cele trei categorii de publicuri.

Combinând aceste categorii F. P. Seitel consideră că se poate ajunge la

conturarea hărţii publicurilor-cheie ale unei organizaţii. Evident, aceste hărţi vor fi

individualizate pentru fiecare organizaţie în parte.

Vom relua faptul că „publicurile externe constau de obicei din segmente ceva

mai largi de persoane decât publicurile interne, dar cele externe nu ar trebui

niciodată considerate ca fiind mase nediferenţiate”2, și vom aduce în discuție

tipologia clasică a publicurilor externe dezvoltată de către Jerry Hendrix, care a

identificat următoarele tipuri majore:

1. mass-media

2. comunitatea

3. guvernul

4. investitorii

5. clienții

6. publicul internațional

7. publicurile speciale

Dintre aceste categorii de public, cazul de față necesită acordarea unei atenții

deosebite comunităţii, deoarece aceștia sunt cei care vor forma piața de referință și vor

adera la cauza vizată - „cu cât îi vom stăpâni mai bine, cu atât ne va fi mai uşor, în

etapele următoare, să construim corect planul de relaţii publice”3.

Din acest punct al demersului putem să ne referim la indicele Public

Vulnerability Importance, care a fost dezvoltat special pentru ca organizațiile să-și

identifice cu acuratețe publicurile prioritare: „potențialul P al unui public plus

vulnerabilitatea V a unei organizații la acțiunea acelui public egal importanța I a

publicului respectiv pentru organizație și pentru programele sale de relații publice”4.

2 Newsom, pag. 1643 Dagenais, pag. 924 Newsom, pag. 139