40. Mecanismul vorbirii şi defectele de exprimare

1. Mecanismul vorbirii:

Vorbirea este un dar divin care exprimă elocvent supraordonarea omului deasupra

celorlalte vietăţi. Vorbirea, sau darul de a exprima în cuvinte starea lăuntrică, sau ideile

tainice ale propriei personalităţi, este o dovadă că omul a fost creat pentru comuniune.

Fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul, acest Imago Dei poate fi

întrebat, iar el poate răspunde. A primit raţiune ca să producă idei, a primit voce ca să-şi

exprime ideile.

Umaniştii renaşterii vedeau în posibilitatea dezvoltării omului expresia demnităţii

lui de fiinţă umană. Dezvoltarea este necesară chiar şi pe tărâmul vorbirii. Nu numai

limba şi limbajul se dezvoltă, ci – mai ales în cazul unui vorbitor – trebuie dezvoltată

exprimarea. Mulţi consideră că vocea, sau exprimarea bună este un dar general, iar

defectele constituie excepţii. Dar alta este realitatea. Pat Kelly de la societatea NBC a

enunţat un mare adevăr, când a spus că numai cinci din o sută de persoane s-au născut cu

voce bună. Restul trebuie să lucreze ca s-o aibă.. Serva Domnului a scris foarte mult pe

tema nevoii cultivării vocii. Vă scriu vouă – citim Sfaturi pentru profesori – că trebuie să

vă consacraţi vocea Aceluia care a dat acest dar, şi trebuie să recunoaşteţi nevoia

cultivării ei astfel, ca prin ceea ce spuneţi să zidiţi biserica. – CT 245.

Pentru a putea discuta această problemă, mai întâi este nevoie să cunoaştem succint

mecanismul vorbirii. Vom recurge doar la o anatomie simplă a mecanismului. Vocea

umană este produsă de corzile vocale, un material elastic aflat în laringe. Corzile vocale

sunt antrenate de aerul expirat din plămâni, astfel se produce sunetul. Sunetul uman este

un sunet muzical, având o frecvenţă regulată. Muşchii diafragmei reglează intensitatea

expiraţiei, deci şi intensitatea sunetului produs. Din plămâni aerul iese prin cele două

bronhii şi prin trahee. Plămânii reprezintă pompa hidraulică a mecanismului. Vorbitorul

şi cântăreţul trebuie să-şi îngrijească şi să-şi menajeze plămânii, traheea şi bronhiile, să le

ferească de răceală, să facă un control anual obligatoriu al plămânilor şi unul la ORL-ist.

Sunetele sunt modelate de limbă, care are rol important în formarea literelor. Dar

calitatea vocii depinde de rezonarea cavităţii bucale, a cavităţii nazale şi a sinusului. Cu

cât rezonarea este mai “internă”, cu atât vocea este mai densă, mai catifelată şi mai

intensă. Muşchii gurii şi ai obrazului ajută de asemenea la formarea corectă a sunetelor, la

o dicţiune clară. Duritatea sau moliciune gingiei influenţează timbrul vocii vorbitorului.

Dantura trebuie să fie totdeauna într-o stare perfectă, căci va avea un efect hotărâtor mai

ales în exprimarea literelor siflante şi labiale.

2. Defectele de vorbire:

Nu ne vom mărgini doar la punctarea anumitor deficienţe de exprimare, ci vom

încerca să arătăm şi posibilitatea corectării lor.

Ştim din istorie că oratorul vestitelor filipice, Demosthene, a fost gângav. Totuşi

printr-un efor uriaş a devenit cel mai celebru vorbitor al antichităţii. Unele defecte pot fi

eliminate cu succes din vorbire. Chiar vocea poate primi un timbru plăcut prin anumite

exerciţii. Dar să vedem defectele cele mai frecvente:

a. Afaziile: Sunt defecte de vorbire patologice care rezultă din perturbări ale

mecanismului nervos aflat la baza înţelegerii şi întrebuinţării simbolurilor (cuvinte, cifre)

pentru formularea, transmiterea şi primirea ideilor. Inteligenţa generală poate fi puţin

slăbită. Totuşi, afazia nu este numai un defect în pronunţarea cuvintelor ca rezultat al

paraliziei muşchilor vorbirii articulate. Inervaţia acestora – arie motoare, fibre cortico-

bulbare, nuclei cranieni sau nervi periferici – nu e neapărat atinsă. Tulburările din afazie

implică niveluri nervoase mai înalte; ele se găsesc în sfera psihică. Afaziile sunt boli

patologice care nu pot fi corectate prin exerciţii. Unele afazii se manifestă prin tulburări

sintactice (agramatism, jargon afazie), iar altele prin defecte semantice, sau agrafie

(incapacitatea de a scrie cele auzite) etc.

b. Vorbire rapidă: Vorbitorul nu lasă intervale între cuvinte, nu se opreşte la

interpunctuaţie, ci goneşte pârâind ca o mitralieră, în timp ce înghite terminaţiile

cuvintelor, sau în cazul consoanelor aglomerate, omite pronunţarea anumitor litere.

Ascultătorul îşi dă seama de cele spuse doar prin deducţie.

c. Vorbire tărăgănată: Vorbitorul vorbeşte atât de lent, şi tărăgănat, încât

ascultătorii îşi pierd răbdarea aşteptând să se termine o propoziţie.

d. Vorbire afectată: Nu este naturaleţe în vorbire, ci tonul, expresiile, timbrul

este nefiresc, prefăcut şi teatral.

e. Vorbire graseiată: Prezintă dificultate în pronunţarea literei “r”, pe care o

pronunţă în mod uvular sau velar (ca francezii).

f. Vorbire şuierătoare: Pronunţă prea strident siflantele “ş” – “s” – şi “z”, astfel

că vorbirea se prezintă de multe ori sub aspectul unui veritabil şuierat, ceea ce face ca

expunerea să fie respingătoare.

g. Vorbire icnitoare: Este un defect foarte des al vorbitorilor neexperimentaţi,

chiar al seminariştilor. În timp ce aşteaptă să-i vină termenul cel mai potrivit în minte,

spre a continua fraza, îngână o serie de “ăăăăă” –uri. Este cu atât mai supărător, cu cât se

repetă mai des în timpul cuvântării. Poate fi o obişnuinţă rea, care va dispare prin

perseverenţă şi prin conştientizarea greşelii.

h. Vorbire repetitoare: Cei care suferă de acest defect, ori de câte ori se opresc,

nu pot continua dacă nu repetă ultimul, sau ultimele cuvinte: Am vrut… am vrut să vă

spun că… să vă spun că… textul pe care l-am citit acum… l-am citit acum…

i. Vorbire gângavă: Înseamnă a vorbi nedesluşit, greoi şi împiedicat, repetând

unele silabe. Gângăveala nu este nici moştenire, nici boală, ci este consecinţa mai multor

factori educativi negativi. Copilul nu a fost stimulat când era inhibat, sau i s-au aplicat

prea multe pedepse (lovituri) pe spate şi pe cap. Poate fi şi urmarea uni stres de groază. Şi

acest defect de vorbire poate fi corectat cu multă sârguinţă.

3. Corectarea defectelor de vorbire:

Toate aceste defecte de vorbire pot fi remediate prin exerciţiu. Seminaristul trebuie

să fie conştient de greşeala pe care o comite în timpul expunerii, trebuie să dispună de o

mare doză de realism şi simţ autocritic, pentru a nu se înfumura, nici subaprecia, şi pentru

a căuta remedierea defectelor descoperite.

Nimeni să nu gândească la vreo reţetă magică. Leacurile bune sunt simple şi

necostisitoare, fapt pentru care sunt desconsiderate. Metodele de corectare a defectelor de

vorbire sunt atât de simple şi la îndemâna oricui, încât nimeni nu crede în ele. De fapt

este vorba de un singur leac: citirea stăruitoare cu glas tare. Dar trebuie făcută ţinând

seama de următoarele sfaturi:

a. Capul trebuie ţinut elastic, uşor, fără înţepenirea muşchilor gâtului. Din cauza

rigidităţii vocea primeşte un timbru rigid, nenatural.

b. Respiraţie corectă: Nici gâtul, nici pieptul nu trebuie să fie strâns cu ceva. Să

exersăm respiraţia adâncă în aer liber, când aerul să pătrundă mai întâi în partea

inferioară a plămânilor, antrenând puternic muşchii diafragmei care participă la nuanţarea

şi dinamica vorbirii. Când facem pauză pentru a inspira aerul în timpul lecturii, să

umplem complet plămânii. Atunci vom avea putere pentru intensificarea vocii, la nevoie.

Respiraţia se va face prin nări, nu prin gură.

c. Antrenarea buzelor: Este de cea mai mare importanţă în corectarea tuturor

defectelor de vorbire. Cele mai multe sunete incorecte provin din deschiderea

necorespunzătoare a gurii. Mulţi vorbesc cu gura închisă. Cum să modeleze sunetele?

Buzele trebuiesc antrenate ca să poată forma toate sunetele în mod clar. Trebuie învinsă

comoditatea lor. La unele persoane, din cauza tracului, buzele superioare se înţepenesc,

iar dicţiunea este palidă, defectuoasă. Prin exersarea cititului cu voce tare buzele devin

elastice, contracţiile muşchilor vor fi fine, care influenţează pozitiv expresivitatea

timbrului vocii.

Pentru înlăturarea oricărui defect de vorbire este necesar un exerciţiu zilnic de circa

15-30 de minute. Citirea se va face cu dantura închisă, şi se va stărui ca pronunţia să fie

cât mai inteligibilă. Vom începe cu 5 minute, apoi zilnic vom adăuga câte un minut, până

ajungem la 30 de minute. Pentru impunerea ca dantura să fie închisă, vom tăia dintr-un

dop de cca 20 x 4 x 2 mm, pe care îl vom introduce între dinţi, şi vom avea grijă ca să nu-

l scăpăm din gură în timpul exerciţiului. Fără a deschide gura, sunetele le vom forma

numai cu ajutorul buzelor. Ele vor fi silite să pronunţe cât mai clar sunetele, astfel

muşchii se vor antrena atât de mult, încât atunci când vom vorbi liber, vom simţi o mare

uşurătate în pronunţarea cuvintelor.

Trebuie să ne fie clar că obiceiurile rele a câtorva decenii le vom lepăda prin

exerciţiu stăruitor, zilnic, şi de durată mai lungă (unu sau doi ani). După o lună de

exerciţiu vom simţi uşurarea amintită mai sus şi aceasta ne va ajuta să perseverăm până

învingem toate obstacolele.

Este bine să facem câteva înregistrări pe bandă, apoi să o reascultăm de câteva ori

cu spirit critic. Ne notăm greşelile de exprimare şi folosim experienţa câştigată în

exerciţiile viitoare. Succesul depinde de silinţa şi seriozitatea cu care dorim şi cerem de la

bunul Dumnezeu înlăturarea defectelor noastre de vorbire.

Să revenim la ideea cu care am început acest capitol: vorbirea este un dar divin.

Serva Domnului scrie că “puterea vorbirii este un talent ce ar trebui să fie cultivat cu

multă înţelepciune. Dintre toate darurile pe care le-am primit din partea lui Dumnezeu,

nici unul nu este capabil a fi de o mai mare binecuvântare ca acesta. Cu vocea noi

convingem sau influenţăm, cu ea noi înălţăm rugăciunile noastre şi lăudăm pe Dumnezeu,

şi tot cu ea noi vorbim şi altora despre iubirea Răscumpărătorului nostru. Cât de

important este deci, ca ea să fie astfel educată, încât să fie cât mai folositoare spre bine.”

Cultivarea şi buna folosire a vocii sunt neglijate foarte mult, chiar de către

persoane care citesc, sau vorbesc aşa de încet, sau aşa de repede încât nu pot fi bine

înţeleşi. Unii se exprimă greu şi neclar. Alţii vorbesc într-un ton înalt, ţipător, care

zgârie, şi care supără pe ascultători… Aceasta este un rău ce poate şi trebuie să fie

corectat. În privinţa aceasta Sfânta Scriptură ne dă învăţături precise… Printr-un efort

sârguincios, toţi pot dobândi deprinderea de a citi în mod inteligibil, şi a vesti cu ton

plin, clar, un sunet rotund, şi într-un mod distinct şi impresionant. Făcând astfel, noi

putem mări foarte mult eficienţa noastră ca lucrători ai Domnului Hristos. – PDH 263 –

264 (r)

Buna cultivare şi folosire a puterii vorbirii este legată de orice ramură a lucrării

creştine; ea este prezentă în viaţa de familie, şi în toate legăturile noastre, unii cu alţii.

Noi ar trebui să ne obişnuim a vorbi pe un ton plăcut, a folosi un limbaj curat şi corect,

şi cuvinte pline de amabilitate şi curtenitoare. – PDH 265.