Contractul de tranzacțieNoțiunea și caracterele juridice ale contractului de tranzacțieNoțiune. Felurile tranzacțieiTranzacția este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza

executării silite, prin concesii sau renunțării reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă.

Noul Cod civil dă o definiție mai exactă tranzacției subliniind, pe de o parte, că ea poate interveni inclusiv în faza executării silite a litigiului, iar pe de altă parte că în ceea ce privește modalitățile prin care se ajunge la tranzacție enumeră pe lângă condițiile sau renunțările reciproce la drepturi menționate și de vechiul Cod civil, și transferul unor drepturi de la o parte la cealaltă.

Tranzacția este, în mod necesar, rezultatul unei negocieri, al unor concesii reciproce ale părților și reprezintă o soluție convențională, de compromis a litigiului existent sau pe cale să apară între părți.

Prin tranzacție se pot naște, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părți.

Tranzacția presupune prin urmare întrunirea cumulativă a trei condiții:- existența unui drept litigios sau cel puțin îndoielnic, care poate genera un proces;

aprecierea caracterului îndoielnic aparține părților;- intenția părților de a „stinge” procesul început, inclusiv în faza executării silite, sau

de a preveni procesul pe cale să se nască; - existența unor concesii reciproce, indiferent dacă sunt sau nu de valoare egală. Ele

trebuie să fie considerate de părți ca fiind echivalente.Dacă concesia este unilaterală, ea va constitui o renunțare (desistare) la proces sau o

renunțare la dreptul pretins când este făcută de reclamant, respectiv o achiesare la pretențiile reclamantului când este făcută de pârât, și nu o tranzacție.

Din definiția legală rezultă că tranzacția poate fi judiciară (făcută în cursul unui proces, inclusiv în faza executării silite, în scopul „stingerii” lui) sau extrajudiciară (făcută în afara și în scopul evitării unui proces).

Părțile se pot înfățișă oricând în cursul judecății, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfințească tranzacția lor.

Dacă părțile se prezintă cu tranzacția la ziua stabilită pentru judecată, cererea pentru darea hotărârii va putea fi primită chiar de un singur judecător. Dacă părțile se înfățișează într-o altă zi, instanța va da hotărârea în camera de consiliu.

Tranzacția va fi încheiată în formă scrisă și va alcătui dispozitivul hotărârii.Hotărârea care consfințește tranzacția intervenită între părți poate fi atacată, pentru

motive procedurale, numai cu recurs la instanța ierarhic superioară.Aceeași procedură se aplică în mod corespunzător și în cazul în care învoiala părților

este urmarea procedurii de mediere.Când tranzacția intervine în faza executării silite, ea va fi inclusă în actul final al

procedurii execuționale întocmit de executorul judecătoresc, adică în actul de adjudecare în cazul executării silite imobiliare, sau în certificatul de adjudecare în cazul executării silite mobiliare.

Tranzacția extrajudiciară se încheie sub forma unui contract.Caracterele juridice ale contractului de tranzacțieTranzacția este un contract consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ și, de

regulă, declarativ de drepturi:1. Contract consensual, întrucât se încheie în mod valabil prin simplul acord de voință

al părților.Pentru a putea fi dovedită, tranzacția trebuie să fie încheiată în scris.

Dacă tranzacția este extrajudiciară, iar obligația uneia dintre părți trebuie să îmbrace forma solemnă pentru valabilitatea sa, atunci contractul de tranzacție trebuie, sub sancțiunea nulității absolute, să îmbrace forma acestui act pe care îl constată și să respecte cerințele legale privind cartea funciară.

Dacă tranzacția este judiciară, exigența formei autentice este îndeplinită de însăși hotărârea judecătorească care consfințește învoiala părților (hotărârea de expedient) și care suplinește forma notarială. Prin urmare, tranzacția (înțelegerea părților) poate fi prezentată instanței și în forma unui înscris sub semnătură privată, care va fi autentificat de judecător prin hotărârea de expedient.

Atunci când legea impune fie ca o condiție de publicitate, fie ca o condiție de valabilitate, înscrierea în Cartea Funciară a operațiunii juridice îmbrăcate în contractul de tranzacție, notarul public sau, instanța de judecată va solicita înscrierea contractului autentificat, respectiv a hotărârii judecătorești în Cartea Funciară.

2. Contract sinalagmatic pentru că părțile își asumă reciproc obligația de a nu începe un proces sau de a nu continua un proces început, în schimbul concesiilor sau al unor prestații noi făcute de cealaltă parte.

3. Contract comutativ, și nu aleatoriu, pentru că existența și întinderea drepturilor și obligațiilor părților este stabilită din momentul încheierii tranzacției și nu depind de un eveniment viitor și incert (de hazard) care ar crea șanse aleatorii de câștig sau pierdere pentru părți.

4. Este, de regulă, un contract care produce efecte declarative, adică recunoaște drepturi preexistente ale părților.

Există însă și situații când tranzacția produce și efecte constitutive, și anume atunci când, în schimbul renunțărilor făcute de o parte, cealaltă efectuează sau promite efectuarea anumitor prestații constituind un drept în favoarea celeilalte părți.

„Prin tranzacție se pot naște, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părți.”

Condiții de validitateTranzacția trebuie să îndeplinească condițiile generale de validitate ale contractelor:

capacitatea părților, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat, posibil și licit, aflat în circuitul civil, o cauză valabilă a obligațiilor, morală și licită.

Pentru a tranzacționa, părțile trebuie să aibă deplina capacitate de a dispune de drepturile care formează obiectul contractului. Cei care nu au această capacitate pot tranzacționa numai în condițiile prevăzute de lege.

Părțile trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu întrucât tranzacția implică renunțări la drepturi, iar acestea sunt acte de dispoziție. Pentru același motiv mandatarul părții care tranzacționează trebuie să aibă procură specială.

Părțile pot tranzacționa numai asupra unor drepturi cu privire la care legea le recunoaște un drept de dispoziție.

Nu se poate tranzacționa asupra capacității sau stării civile a persoanelor și nici cu privire la drepturi de care părțile nu pot să dispună potrivit legii.

Se poate însă tranzacționa asupra acțiunii civile derivând din săvârșirea unei infracțiuni.Nu pot forma obiect al tranzacției pensia alimentară, dreptul la viață și sănătate,

libertatea persoanei, statutul său civil.Tranzacția se mărginește numai la obiectul ei. Renunțarea făcută la toate drepturile

acțiunile și pretențiile, nu se întinde decât asupra cauzei cu privire la care s-a făcut tranzacție.Tranzacția nu privește decât cauza cu privire la care a fost încheiată, fie că părțile și-au

manifestat intenția prin expresii generale sau speciale, fie că intenția lor rezultă în mod necesar din ceea ce s-a prevăzut în cuprinsul tranzacției.

Este interzis, sub sancțiunea nulității absolute, ca prin încheierea tranzacției să se

urmărească scopuri ilicite sau imorale, ori eludarea sau fraudarea legii sau a terților.Instanțele judecătorești au obligația, atunci când părțile fac acte de dispoziție procesuală

(renunțare la drept, achiesare sau tranzacție), să verifice dacă sunt făcute de persoane capabile sau de reprezentanții legali, ori de mandatari care au împuternicirea specială necesară.

Actele procedurale de dispoziție, renunțare la judecată sau la dreptul pretins, achiesarea la hotărârea pronunțată, încheierea unei tranzacții, făcute în orice proces de reprezentanții minorilor, a persoanelor puse sub interdicție sau a dispăruților, nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanța apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane.

În al doilea rând, instanțele judecătorești, atunci când li se înfățișează acte de dispoziție ale părților sub forma renunțării la drept sau la acțiune, a achiesării la pretențiile părții potrivnice sau la hotărârea pronunțată în cauză, ori a cererii de a se da o hotărâre care să consfințească o învoială a părților (hotărârea de expedient), sunt datoare să verifice dacă aceste acte nu urmăresc un scop ilicit, fiind potrivnice legilor, intereselor statului sau ale terților, sau nu sunt rezultatul unui viciu de consimțământ. În cazul în care se constată o asemenea situație, instanța va respinge cererea și va frece mai departe la judecata cauzei.

Nulitatea contractului de tranzacțieTranzacția este un contract și este supusă cauzelor de nulitate a contractelor.Tranzacția poate fi afectată de nulitate pentru aceleași cauze ca și orice alt contract.Cu toate acestea, ea nu poate fi anulată pentru eroare de drept referitoare la chestiunile

ce constituie obiectul neînțelegerii părților și nici pentru leziune.Este nulă absolut tranzacția care are un obiect sau o cauză ilicită sau imorală, ori prin

care se fraudează legea sau drepturile terților.Tranzacția este anulabilă pentru vicii de consimțământ.Este nulă tranzacția încheiată pentru executarea unui act lovit de nulitate absolută, afară

de cazul în care părțile au tranzacționat expres asupra nulității.În cazul în care tranzacția s-a încheiat pentru executarea unui act anulabil, anularea

tranzacției poate fi cerută doar de partea care la data încheierii tranzacției nu cunoștea cauza de anulabilitate.

Este, de asemenea, nulă tranzacția încheiată pe baza unor înscrisuri dovedite ulterior ca fiind false.

Descoperirea ulterioară de înscrisuri necunoscute părților și care ar fi putut influența conținutul tranzacției nu reprezintă o cauză de nulitate a acesteia, cu excepția cazului în care înscrisurile au fost ascunse de către una dintre părți sau, cu știința ei, de către un terț.

Tranzacția este nulă dacă din înscrisurile descoperite rezultă că părțile sau numai una dintre ele nu aveau nici un drept asupra căruia să poată tranzacționa.

Tranzacția asupra unui proces este anulabilă la cererea părții care nu a cunoscut că litigiul fusese soluționat printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat.

Nulitatea sau anularea unei clauze a tranzacției conduce la nulitatea sau anularea întregii tranzacții, care este privită ca un tot indivizibil.

Tranzacția este indivizibilă în ceea ce privește obiectul său. În lipsa unei stipulații contrare, ea nu poate fi desființată în parte.

Motivul de nulitate al unei tranzacții judiciare (al hotărârii de expedient) nu poate fi însă invocat pe calea apelului.

Explicația constă în faptul că instanța nu a judecat cauza, ci a luat doar act de învoiala părților, tranzacția fiind un contract judiciar, deci nu se poate pune problema unei greșeli de judecată.

Hotărârea care consfințește tranzacția intervenită între părți poate fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanța ierarhic superioară.

Tranzacția care, punând capăt unui proces început, este constatată printr-o hotărâre judecătorească poate fi desființată prin acțiune în nulitate sau acțiune în rezoluțiune ori

reziliere, precum orice alt contract. Ea poate fi, de asemenea, atacată cu acțiune revocatorie sau cu acțiunea în declararea simulației.

Hotărârea prin care s-a desființat tranzacția în cazurile prevăzute mai sus face ca hotărârea judecătorească prin care tranzacția fusese constatată să fie lipsită de orice efect.

Efectele tranzacțieiTranzacția extrajudiciară odată încheiată sau cea judiciară, inclusă în hotărârea de

expedient, produc efecte extinctive, stingând procesul sau evitând pornirea lui și împiedicând părțile să formuleze din nou pretenții cu privire la drepturile stinse sau recunoscute prin tranzacție.

Tranzacția are, între părțile contractante, puterea unei sentințe neapelabile, deci definitive.

Din acest punct de vedere, tranzacția are efectele puterii lucrului judecat, care interzice rediscutarea a ceea ce s-a soluționat judecătorește în mod definitiv.

Tranzacția produce de regulă efecte declarative, părțile urmărind prin încheierea ei să obțină recunoașterea unor drepturi preexistente, dar contestate de adversar.

De aceea, tranzacția produce efecte retroactive, de consolidare a unor drepturi preexistente.

Totuși, atunci când, în schimbul renunțărilor făcute de o parte, cealaltă parte efectuează sau promite anumite prestații, tranzacția va produce și efecte constitutive sau translative de drepturi.

Aceste efecte se vor produce numai dacă au fost îndeplinite, în cazurile în care au ca obiect drepturi tabulare, cerințele cărții funciare.

Dacă prin tranzacție se pune capăt unui partaj, atunci fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor, sau după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul împărțelii voluntare, sau după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost înscrise în cartea funciară.

Tranzacția, ca orice contract, are efecte relative numai între părțile contractante.Ea nu produce efecte față de terții care, înainte de tranzacție, au dobândit drepturi

asupra lucrului litigios.Prin urmare retroactivitatea tranzacției se produce doar între părți, dar nu are efecte față

de terți.Față de terți, tranzacția va produce efecte numai de la data încheierii ei, pentru viitor și

cu condiția respectării formelor de publicitate cerute de lege.