40185981 Drept Procesual Penal

Capitolul I. Competenţa în materie penală

§ 1. Noţiunea de competenţă şi formele ei procesual penale

1. Noţiunea de competenţă. Importanţă.

Competenţă este definită ca sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal1.

Alţi autori înţeleg prin competenţă capacitatea (aptitudinea) recunoscută de lege unui organ de urmărire penală sau unei instanţe judecătoreşti de a urmări, respectiv a judeca şi soluţiona o anumită cauză penală, cu excluderea de la acestă activitate juidiciară a celorlalte organe de urmărie penală sau instanţe judecătoreşti2. Potrivit acestei ultime opinii, împutenicirea dată de lege presupune, pe de o parte, puterea de a urmări sau judeca o anumită cauză penală care conferă autoritate juridică actelor procesuale ce se efectuează, iar pe de altă parte, obligaţia de a urmări şi judeca princinile repartizate prin lege, orice refuz fiind considerat o încălcare a obligaţiilor de serviciu.

Importanţa instituţiei constă în faptul că o cauză penală nu poate fi soluţionată la întâmplare, de orice organ judiciar, în înfăptuirea actului de jusiţie, pentru o judicioasă soluţionare a cauzei, impunându-se existenţa unor criterii, cu ajutorul cărora este determniat organul juidicar care are “ aptitudinea ” de a soluţiona o anumită cauză penală, săvârşită într-un anumit loc şi de anumită gravitate. Necesitatea acestor criterii, concretizate în reguli de competenţă, este dată şi de varietatea săvârşirii faptelor penale, în ceea ce priveşte atât locul de săvârşire, cât şi natura, gravitatea acestora. Din acest punct de vedere, regulile de competenţă determinăorganul judiciar competent să soluţioneze o cauză penală săvârşită într-un anumit loc şi de o anumită gravitate, într-o anumită etapă procesuală, cu luarea în considerente, când legea o impune, şi a calităţii autorului faptei.

1 I. Neagu, Tratat de drept procesual penal, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p.278.2 Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea Generală, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996, p.248.

Cap.I. Competenţa în materie penală

2.Formele competenţei în materie penală.Potrivit opiniilor exprimate în materia teoriei procesuale a competenţelor,

unele forme ale acesteia sunt considerate fundamentale, caracter dat de necesitatea lor în determinarea în concret a competenţei unui anumit organ juidic iar pentru o anumită cauză 1. Sunt considerate forme fundamentale ale competenţei: competenţa funcţională, competenţa materială, competenţa teritorială.

Acestor forme fundamentale li se adaugă alte forme, subsidiare: competenţa personală, competenţa specială, competenţa excepţională.

2.1. Formele fundamentale ale competenţei.2

a) Competenţa funcţională. Cu ajutorul competenţei funcţionale sunt determinate categoriile de activităţi pe care le poate desfăşura un anumit organ juidiciar în cadrul competenţei sale generale2.

În cadrul procesului penal activează diferite organe judiciare, cu atribuţii deosebite, ce îndeplinesc diverse activităţi procesuale. Astfel, un anumit organ judiciar soluţionează cauze în faza judecăţii, dar numai unul anume judecă în primă instanţă, iar altele soluţionează cauza în apel sau în recurs. În faza urmăririi penale, cercetarea penală este efectuată de un anumit organ judiciar, iar trimiterea în judecată este de competenţa altui organ judiciar. Aşadar, potrivit regulilor de competenţă funcţională, anumite activităţi se realizează numai de anumite categorii de organe judiciare.

b ) Competenţa materială. Competenţa materială constituie criteriul prin care se stabileşte care dintre organele judiciare de grade diferite, pot soluţiona anumite categorii de cauze penale.

Aşa cum prevede legea, organele judiciare alcătuiesc un sistem, au o organizare ierarhică, pe mai multe nivele, ceea ce urmează a se stabili fiind care din acestea are dreptul să soluţioneze o anumită cauză.

Prin urmare, prioritate are stabilirea organului judiciar care soluţionează cauza, fixându-se astfel sfera atribuţiilor acestuia, ce-i delimitează competenţa în raport cu organele inferioare sau superioare în grad. Acestă competenţă care funcţionează pe verticală este determinată în principal de natura şi gravitatea infracţiunilor.

1 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol.I, Ed. Paideia, 1993, p.2802 I.Neagu, po.cit.,p.280

2

c) Competenţa teritorială. Folosind numai criteriul competenţei materiale nu există posibilitatea determinării exacte a organului judiciar ce trebuie să soluţioneze o cauză concretă, deoarece competenţa materială stabileşte numai gradul organului competent, adică o determinare pe verticală. Este necesar şi un criteriu de determinare pe orizontală a competenţei, care să fixeze organul judiciar ce trebuie să soluţioneze o cauză concretă, dintre organele de acelaşi grad.

Competenţa teritorială constituie criteriul prin care se determină organul judiciar competent să soluţioneze o cauză penală dintre organele judiciare de acelaşi grad. Acest criteriu face departajarea între organele judiciare egale în grad cu aceeaşi competenţă materială în funcţie de anumite limite teritoriale.

Potrivit art.30 alin. (4) C.proc.pen., prin “ locul săvârşirii infracţiunii ” se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în tot sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia. Sunt reglementări distincte privind competenţa teritorială, după cum infracţiunea a fost comisă în ţară sau străinătate.

Pentru stabilirea competenţei organului judiciar în cazul infracţiunii săvârşite pe teritoriul ţării, legea fixează anumite criterii, ce ţin de o anumită localizare în spaţiu. Potrivit art.30 alin. (1), competenţa după teritoriu, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul ţării, este determinată de: a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea; b) locul unde a fost prins făptuitorul; c) locul unde locuieşte făptuitorul; d) locul unde locuieşte persoana vătămată.

Trebuie precizat că regulile, în materie de competenţă teritorială, se aplică în acelaşi mod, atât în cursul urmării penale, cât şi în timpul judecăţii ( art.45 alin.1 ). De asemenea, legea prevede modul în care sunt aplicate dipoziţiile art.30 alin.1. Astfel, în cazul în care a fost sesizat un singur organ judiciar din cele prevăzute la art.30 alin.1, acestuia îi revine competenţa să soluţioneze cauza. Dacă au fost sesizate mai multe organe judiciare din cele prevăzute la art.30 alin.1, legea procesual penală cuprinde reglementări cu ajutorul cărora este stabiltă competenţa teritorială. Astfel, dacă au fost sesizate mai multe organe judiciare cu privire la comiterea aceleiaşi infracţiuni iar sesizarea este simultană, organul judiciar competent se stabileşte în ordinea prevăzută de art.30 alin.(1), operând deci o preferinţă legală. În conformitate cu dispoziţiile art.45 alin.(3), ordinea de preferinţă prevăzută de art.30 alin. (1) operează numai în caz de sesizare simultană. În cazul în care sesizarea are loc la date diferite, ordinea de preferinţă arătată nu mai operează, fiind competent organul judiciar care a fost primul sesizat. În aceste situaţii operează o preferinţă cronologică.

Conform art.30 alin (2), judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţe competente, potrivit art.30 alin.(1), în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală. Există posibilitatea ca nici unul din locurile arătate la art.30 alin.(1) să nu fie cunoscut la momentul descoperirii comiterii infracţiunii. Pentru rezolvarea acestei situaţii, art. 45 alin.(2) prevede că va reveni competenţa organului de urmărire penală care a fost mai întâi sesizat.

Potrivit art.30 alin.(3), când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie sau de către parchetul de pe lângă curţile de

3


apel ori de pe lângă tribunale, sau de către un organ de cercetare penală central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute în alin.(1) îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna defăşurare a procesului penal.

Amintim că, potrivit reglementărilor constituţionale actuale, instanţa supremă în România este Înalta Curte de Casaţie şi Jusitiţie, însă, deocamdată, modificările intevenite sunt de ordin terminologic şi nu structural, astfel că Legea nr.56/1993 îşi produce efectele până la adoptarea unei noi legi de organizare a instanţei supreme în România.

În cazul infracţiunilor comise în străinătate, acestea se judecă potrivit regulilor de competenţă stabilite de art.31. Infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării se judecă, după caz, de către instanţele civile sau militare în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locuieşte făptaşul. Dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România, şi fapta este de competenţa judecătoriei, se judecă de Judecătoria sectorului 2, iar în celelalte cazuri, de instanţa competenă după materie şi calitatea persoanei, din municipiul Bucureşti, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

Infracţiunea săvârşită pe o navă este de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Infracţiunea săvârşită pe o aeronavă este de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află primul loc de aterizare pe teritoriul român. Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, competenţa este cea prevăzută în alin.(1) al art.31, afară de cazul în care prin lege altfel.

Pe parcursul soluţionării cauzelor penale se poate constata încălcarea dispoziţiilor legale privind competenţa teritorială. În această cauză, potrivit art.39 alin.(2), excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare, în faţa primei instanţe de judecată. Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi invocată de procuror, de oricare dintre părţi sau pusă în discuţia părţilor din oficiu.

2.2. Formele subsidiare ale competenţei.

Pentru o mai bună delimitare a sferei competenţelor organelor judiciare, formelor fundamentale li se adaugă şi formele subsidiare, care sunt: competenţa personală, competenţa specială şi competenţa excepţională.

a) Competenţa personală ( rationae personae ). Competenţa personală este determinată de calitatea făptuitorului, care duce la soluţionarea cauzelor în funcţie de anumite calităţi pe care acesta le are, de anumite organe judiciare. De exemplu, se prevede că, în cazul trimiterii în judecată a senatorilor sau deputaţilor, competenţa aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ( art.72 alin.2 din Constituţia

4

revizuită în octombire 2003 ). De asemenea, calitatea de militar atrage competenţa pesonală a instanţelor şi parchetelor militare, Legea nr.45/1993 reglementând aceste aspecte.

Potrivit art.40 alin.(1), când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai avea acea calitate, în cazurile când fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului sau când s-a dat o hotărâre care a soluţionat cauza în primă instanţă. S-a revenit, astfel, la formularea pe care art.40 alin.(1) o avea înainte de modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr.45/1993. 1

Dobândirea calităţii ce atrage o anumită competenţă a organelor judiciare după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei ( art.40 alin.2 ).

Înainte de modificările aduse prin Legea nr.281/2003, s-a susţinut că dispoziţiile art.40 alin.(2) C.proc.pen. sunt neconstituţionale deoarece contravin tezei a doua din art.69 alin.(1) din Constituţie care prevede că în cazul în care inculpatul are calitatea de deputat, competenţa aparţine Curţii Supreme de Justiţie, fără a se distinge după cum această calitate a pesoanei a fost dobândită înainte sau după săvârşirea infracţiunii. Cu privire la acestă problemă, revenind asupra practicii anterioare, Curtea Constituţională prin decizia nr.67 din 13 februarie 20031, a hotărât că prevederile art.40 alin.(2) sunt neconstituţionale în măsura în care sunt înţelese şi aplicate în sensul că senatorii şi deputaţii vor fi judecaţi de către alte instanţe decât Curtea Supremă de Justiţie în cazul în care sesizarea instanţei a avut loc anterior datei dobândirii mandatului parlamentar. S-a motivat că art.69 alin.(1) din Constituţie nu face nici o distincţie în acest sens, rezultând că textul se referă la toate cazurile în care un parlamentar este judecat în timpul exercitării mandatului sau pentru o faptă penală sau contravenţională, indiferent de la care a fost sesizată instanţa- înainte sau după dobândirea de către făptuitor a calităţii de deputat sau senator.

b) Competenţa specială. Competenţa specială este competenţa unică şi exclusivă pe care o au anumite organe judiciare de a rezolva cauze penale privind infracţiuni ce aduc atingere unei anumite sfere de relaţii sociale2. Potrivit acestei opinii, se consideră că au competenţă specială instanţele maritime şi fluviale care soluţionează infracţiunile săvârşite în legătură cu regimul navigator maritim şi fluvial.

Ca urmare a revizurii Constituţiei prin Legea nr.429/2003, în materia competenţei speciale s-au adus, deocamdată la nivel principal, câteva amendamente, pe care le expunem în continuare. Astfel, în art.126 alin.(5) teza a II-a, referitor la instanţele judecătoreşti, se arată că, prin lege organică, pot fi 1 Legea nr.45/1993 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, publicată în M.Of,nr.147/1.07.19931 Publicată în M.Of. nr.178/21.03.20032 I.Neagu, op.cit.,p.290

5


înviinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii. Textul constituţional nu califică felul participării persoanelor din afara magistraturii la activitatea instanţelor specializate, acesta putându-se concretizaîntr-o participare efectivă la realizarea activităţii juridicţionale, sau într-un consultativă. Potrivit dispoziţiilor constituţionale, se recunoaşte posiblitatea înfiinţării unor instanţe cu o competenţă specială pe anumite materii. În consecinţă, în materie penală, ar putea fi înfiinţate instanţe cu o competenţă specială în ceea ce priveşte infracţiunile din Codul vamal, infracţiunile din domeniul afacerilor, infracţiunile de natură fiscală etc.

c) Competenţa extraordinară. Competenţa exepţională sau extraordinară este determinată de unele evenimente, împrejurări cu totul deosebite ( de exemplu starea de război ). Plecând de la factorii care o determină, acesta este limitată în timp, având caracter vremelnic. Pe aceste perioade de timp, pentru motive bine întemeiate, anumite cauze penale sunt luate din competenţa unor organe judiciare, care le soluţionau în mod obişnuit, şi date în competenţa altor organe judiciare, extraordinare. De exemplu, prin Decretul-lege nr.7/19901 au fost confirmate tribunalele militare extraordinare pentru judecarea şi pedepsirea actelor teroriste. După evenimentele din decembrie 1989, au fost înfiinaţate aceste instanţe extraordinare pentru soluţionarea actelor teroriste, înfiinţarea lor fiind determinate de o situaţie de excepţie.

Potrivit art.126 alin.(5) teza I din Constituţie, este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare, aşa încât, pe viitor, tratarea problematicii competenţei extraordinare se va face numai cu titlu de exemplu.

§ 2.Competenţa funcţională, materială şi personală a instanţelor judecătoreşti

Potrivit Legii nr.92/1992, instanţele judecătoreşti sunt:a) judecătoriile;b) tribunalele;c) curţile de apel;d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.În prezent funcţionează şi instanţele militare care, potrivit Legii nr.54/1993,

sunt:a) tribunalele militare;b) tribunalul militar teritorial;

c) Curtea Militară de Apel.1 Publicat în M. Of.r.4/8.01.1990.

6

De asemenea, potrivit Decretului nr.203/1974, funcţionează, la nivelul instanţelor din Constanţa şi Galaţi, secţii maritime şi fluviale.

1. Competenţa judecătoriilor

Potrivit art.25 C.proc.pen., judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. Prin urmare, potrivit competenţelor funcţionale, judecătoria judecă numai în primă instanţă, iar în ceea ce priveşte competenţa materială, acesta are competenţă generală. Prin Legea nr.281/2003, în art.25 s-a introdus alin.(2), cu următorul cuprins: “ judecătoria soluţionează şi alte cazuri anume prevăzute de lege ”. Bunăoară, potrivit art.434 înlocuirea sau încetarea internării medicale se dipune de către judecătorie; tot judecătoria este competentă să soluţioneze cererea de liberare condiţionată ( art.450 alin.1); competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare întemeiată pe cazul prevăzut de art.386 lit.d) revine judecătoriei, când ea este instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre ( art.389 alin.2 ). Potrivit dispoziţiile Decretului nr.230/1974, secţiile martime şi fluviale funcţionează în cadrul Judecătoriilor Constanţa şi Galaţi, cu competenţele indicate în acets act normativ.

2. Competenţa tribunalului militar

Sub aspect funcţional, este egal în grad cu judecătoria, soluţionând cauze penale numai în primă instanţă. În ceea ce priveşte competenţa materială şi personală, art.26 C.proc.pen. şi Legea nr.54/1993 ( art.10 ) preciezează cauzele soluţionate de tribunalele militare ( potrivit acestui act normativ funcţionează tribunalele militare în municipiile Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara ).

3. Competenţa tribunalelor

Potrivit legii, în ceea ce priveşte competenţa funcţional, tribunalul judecă:a) în primă instanţă;b) în apel;c) în recurs;

d) soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege.

În cuprisul art.27 C.proc.pen., în forma dată de modificările aduse prin Legea nr.281/2003, sunt indicate infracţiuni care revin spre soluţionare, potrivit competenţei materiale, tribunalelor.

4. Competenţa tribunalului militar teritorial

7


Potrivit art.11 din Lega nr.54/1993, în Bucureşti funcţionează un tribunal militar teritorial, dar prin lege se pot înfiinţa şi alte tribunale militare teritoriale. Acesta are aceeaşi competenţă funcţională ca tribunalul, deci judecă:

a) în primă instanţă;b) în apel;c) în recurs;d) soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare din

circumscripţia sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege.Dispoziţiile art.28 C.proc.pen. şi cele ale art.12,13 din Legea nr.54/1993

indică infracţiunile ce cad în competenţa de soluţionare a tribunalului militar teritorial.

5. Competenaţ Curţii de Apel

Conform art.28 ind.1 C.proc.pen., Curtea de Apel, potrivit competenţei sale funcţionale, judecă:

a) în primă instanţă;b) în apel;c) în recurs;d) soluţionează anumite conflicte de competenţă, precum şi alte cazuri anume

prevăzute de lege.În cuprinsul acestui articol sunt indicate cauzele soluţionate de acestă instanţă, potivit competenţei materiale.

6. Competenţa Curţii Militare de Apel

Curtea Militară de Apel funcţionează ca instanţă unică, în municipiul Bucureşti şi, potrivit competenţei funcţionale judecă:

a) în primă instanţă;b) în apel;c) în recurs;d) soluţionează anumite conflicte de competenţă.

În art.28 ind.2 C.proc.pen. sunt arătate infracţiunile ce cad în competenţa de soluţionare a Curţii Militare de Apel.

7. Compertenţa Curţii Supreme de Justiţie

( Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie )

Potrivit reglementării actuale, Curtea Supremă de Justiţie ( Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie ) judecă, potrivit competenţei funcţionale:

a) în primă instanţă;b) în recurs;c) recursurile în interesul legii;

8

d) recursurile în anulare;e) soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care Curtea Supremă de

Justiţie este instanţa ierarhic superioară;f) cazul în care cursul judecăţii este întrerupt;g) cerererile de strămutare, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege.În cuprinsul art.29 C.proc.pen. sunt arătate infracţiunile ce cad în competenaţa

de soluţionare a Curţii Supreme de Justiţie.Reamintim că, potrivit reglementărilor constituţionale actuale, instanţa supremă

din România este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă deocamdată modificările intervenite sunt de ordin terminologic, şi nu structural, astfel că Legea nr.56/1993 îşi produce efectele până la adoptarea unei noi legi de organizare a instanţei supreme în România.

§ 3. Incidente legale de competenţa în materie penală

1. Prorogarea de competenţă

Prorogarea de competenţă constă în prelungirea, extinderea competenţei normale a organelor judiciare asupra unor cauze care, de regulă, revin altor organe judiciare 1.

Prorogarea este determinată de anumite situaţii, necesară pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiţie şi permisă atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza judecăţii. Din examinarea textelor de lege se constatăcă prorogarea este determinată, în mare măsură, de legăturile care există între anumite infracţiuni, soluţionarea reuşită fiind impusă de o bună administrare a justiţiei.

Cazurile de prorogare de competenţă sunt : conexitatea, indivizibilitatea, chestiunile prealabile şi situaţii impuse de schimbarea încadrării juridice sau a calificării juridice a faptei ce face obiectul judecăţii.

1.1. Conexitatea

Cazurile de conexitate prevăzute de art.34 C.proc.pen. impun soluţionarea reuşită a cauzelor, oferind astfel posibilitatea organelor judiciare să examineze toate împrejurările ce au determinat săvârşirea faptelor penale şi, în final, să pronunţe o hotărâre legală şi temeinică. Potrivit art.34, sunt cazuri de conexitate:

a) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de două sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;

b) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori;

1 I. Stoenescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil, Ed. Didactică şi Pedgogică, Bucureşti, 1977,p.186.

9


c) când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răpundere penală a făptuitorului altei infracţiuni;

d) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună desfăşurare a jusitiţiei.

Potrivit dipoziţiilor art.32 şi 37, în cazurile de conexitate arătate, cauzele sunt reunite dacă ele se află în faţa primei instanţe de judecată, chiar după defiinţarea hotărârii cu trimitere către instanţa de apel sau după casarea cu trimitere de către instanţa de recurs. Cauzele se reunesc şi la instanţele de apel, precum şi la cele de recurs de acelaşi grad, dacă se află în acelaşi stadiu de judecată.

Competenţa în cazurile de conexitate arătate se stabileşte după următoarele reguli:- după competenţa în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate;- dacă competenţa după natura faptelor sau după calitatea pesoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioară în grad;

- dacă dintre instanţe una este civilă iar alta militară, competenţa revineinstanţei militare; - dacă instanţa civilă este superioară în grad, competenţa revine instanţei militare echivalente în grad cu instanţa civilă; dacă instanţa civilă superioară este chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, competenţa revine acesteia.

Competenţa de a soluţiona cauzele reunite rămâne dobândită instanţei,chiar dacă pentru fapta sau făptuitorul care a deteminat competenţa acestei instanţe s-a dispus încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea.

Tăinuirea, favorizarea infractoului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care acesta se referă.

Potrivit dipoziţiilor art.36 alin.(1), reunirea cauzelor se hotărăşte de instanţa căreia îi revine competenţa de a judeca potrivit regulilor indicate mai sus cuprinse în dispoziţiile art.35.

1.2. Indiviziblitatea

Cazurile de indivizibilitate prevăzute de art.33 C.proc.pen.sunt:a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane;b) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act;c) în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai

multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.Din examinarea cazurilor de indivizibilitate reiese că legătura dintre

aspectele ce trebuie reunite este mult mai puternică decât în cazul conexităţii 1.

1 N.Volonciu, op.cit.p.312

10

Dacă în cazul conexităţii întâlnim reunirea mai multor infracţiuni, care obiectiv, reprezintă fiecare o unitate distinctă, în cazul indivizibilităţii este vorba fie de o singură infracţiune săvârşită de mai multe persoane, fie de mai multe infracţiuni care au aceeaşi sură cauzală, fie de mai multe fapte care alcătuiesc latura obiectivă a unei singure infracţiuni2.

În cazurile de indivizibilitate, prorogarea competenţei are loc în aceleaşi condiţii ca şi la conexitate. Totuşi, există câteva reguli speciale în cazul indivizibilităţii. Astfel, potrivit art.37 alin.(3), în cazul indivizibilităţii prevăzute al art.33 lit.c) cauzele trebuie reunite întotdeauna.

1.3. Chestiunile prealabile

Pe parcursul soluţionării cauzei penale se pot ivi situaţii cu caracter excepţional, de a căror rezolvare depinde soluţionarea cauzei penale, aceste aspecte fiind denumite chestiuni prelabile

Pentru ca o astfel de problemă ce se impune a fi rezolvată să fie o chestiune prealabilă trebuie să aibă caracter de condiţie de fapt sau de drept pentru soluţionarea cauzei respective1.

Un exemplu edificator îl constituie soluţionarea unei cauze de judecătorie ca urmare a comiterii infracţiunii de bigamie, când pe parcursul soluţionării cauzei autorul acesteia contestă valabilitatea uneia din căsătorii. Se pune însă problema cadrului juridic de soluţionare a litigiului privind nulitatea sau valabilitatea căsătoriei, litigiu care, în condiţii normale, este soluţionat de tribunal.În acestă situaţie, prin prorogarea de competenţă, judecătoria poate să soluţionze şi acţiunea de anulare a căsătoriei, cu toate că, potrivit regulilor de competenţă, nu are acestă posibilitate.

Prorogarea operează în baza art.44 C.proc.pen., conform căruia instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depinde soluţionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe. Chestiunea prelabilă se judecă de către instanţa penală potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chstiune.

Hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prelabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale ( art.44 alin.ultim ).

1.4. Prorogarea de competenţă în cazul schimbării încadrării juridice sau al schimbării calificării fapte

2 I.Neagu, op.cit.p.3051 V.Dongoroz, Explicaţii toretice al Codului de procedură penală român, vol.I, Ed. Acadamiei, Bucureşti, 1976, p.144. Trebuie deosebită însă chestiunile prelabile de chestiunile preliminarii, care nu influenţează rezolvarea fondului cauzei, dar se rezolvă înaintea acestuia. De exemplu, rezolvarea unei cereri de abţinere sau recuzare poate fi considerată o chestiune preliminară, deoarece, deşi este rezolvată înaintea soluţionării fondului cauzei, nu influenţează modul de rezolvare.

11


În materia prorogării de competenţă se face deosebire între schimbarea încadrării juridice a faptei şi schimbarea calificării acesteia, prima fiind dispusă de organele judiciare iar cea de-a doua de legiuitor.

Potrivti art.41 alin.(1), instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă să o judece, chiar dacă ar constata, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare.Din redactarea textului rezultă că problema prorogării de competenţă se poate pune dacă în cursul cercetării judecătoreşti apar elemente noi, în urma administrării probelor, iar după efectuarea acesteia se constată că încadrarea juridică impune soluţionare cauzei de o altă instanţă. Potrivit reglementării existente, prorogarea de competenţă operează numai dacă se constată, după efectuarea cercetării judecătoreşti, competenţa unei alte instanţe inferioară în grad.

Schimbarea încadrării juridice nu operează decât în privinţa competenţei materiale, din cercetarea judecătorească desfăşurată în faţa instanţei superioare rezultând modificări în structura elementelor 1. În acest caz, dispoziţiile art.41 alin.(1) nu operează dacă în cercetarea judecătorească sunt puse în discuţie alte forme de competenţă decât cea materială. În conformitate cu art.41 alin.(2), schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage incompetenţa instanţei de judecată, afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel.

Observăm că prorogarea se pune în discuţie numai pentru faza judecăţii. Dacă schimbarea calificării intervine în cazul urmăririi penale, urmează ca trimiterea în judecată, dacă este cazul, să se facă la instanţa competentă potrivit legii noi.

2. Incompatiblitatea, abţinerea şi recuzarea

Încrederea pe care o au cei interesaţi în înfăptuirea justiţiei se bazează pe faptul că persoanele care îşi desfăşoară actvitatea în cadrul organelor judiciare au pregătire profesională corespunzătoare, calitate dublată de corectitudine şi obiectivitate. Sunt însă cazuri când aceste calităţi pot fi puse în discuţie, chiar sub semnul îndoielii, ceea ce face ca activitatea desfăşurată de o persoană, în calitate de organ judiciar, cu anumite competenţe în defăşurarea procesului penal, să fie pusă sub semnul 2. Pentru aceste cazuri, în care prezumţia de obiectvitate şi imparţialitate este pusă sub semnul îndoielii, legiuitorul a instituit remedii procesuale, prin intermediul cărora un subiect oficial din cadrul organelor judiciar este înlăturat sau se abţine de la rezolvarea unei cauze penale.

1 N.Volonciu, op.cit., p.314.2 I.Neagu, op.cit.,p.309.

12

2.1. Incompatibilitatea

Incompatibiliatea este reglementată în art.46-49 şi 54 C.proc.pen. Din analiza acestor articole rezultă că incompatibilitatea nu echivalează cu o necompetenţă, ea priveşte un anumit subiect oficial, faţă de o cauză penală concretă aflată pe rolul organelor judiciare. Cel declarat incompatibil nu poate defăşura activităţi procesuale, datorită unor situaţii precesuale care fac să planeze asupra subiectului oficial anumite suspiciuni privind imparţialitatea şi obiectivitatea sa la soluţionarea cauzei în care este implicat.

a) Incompatibilitatea judecătorilor. Judecătorii care sunt soţi sau rude apropiate între ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. Cazul de incompatibilitate prevăzut de art.46 este menit să înlăture suspiciunile cu privire la o eventuală influenţare, în cazul în care judecătorii care alcătuiesc acelaşi complet ar fi soţi sau rude apropiate.

Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze penale nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o instanţă superioare sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii, cu trimitere în apel sau după casare cu trimitere în recurs ( art.47 alin.1 ). Trebuie făcută precizarea că acest caz de incompatibilitate poate fi invocat numai dacă judecătorul care a făcut parte din complet s-a pronunţat în fond asupra aceleiaşi cauze, adică a rezolvat chestiunea existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei1. În aceste situaţii, se consideră că judecătorul care şi-a spus punctul de vedere, ca membru al completului de judecată, nu-l va modifica ulterior.

Starea de incompatibilitate priveşte pe judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în acea cauză. Părerea trebuie să privească soluţia care ar putea fi dată în cauza respectivă, adică să vizeze fondul cauzei. Acest caz de incompatibilitate poate fi invocat dacă părerea anterioară soluţionării cauzei a fost exprimată în afara procesului penal, ocazional, sau în cadrul procesului penal, în alte ipoteze decât cele prevăzute în art.47 alin.(1)2

Potrivit art.48, judecătorul este, de asemena, incompatibil, dacă în cauza respectivă: a pus în mişcare acţiunea penală, a dispus trimiterea în judecată sau a pus concluzii în fond în calitate de procuror, la instanţa de judecată sau a emis mandatul de arestare prevenitvă în cursul urmăririi penale. La instituirea acestui caz de incompatibilitate s-a avut în vedere faptul că luarea acestor măsuri de către procuror sugerează crearea unei opinii cu privire la soluţionarea cauzei.

Deşi de natură contencioasă, procedura de dispunere a arestării preventive şi a emiterii mandatului de arestare, aşa cum a fost ea reglementată prin O.U.G. nr.109/2003, nu este per se o activitate de judecată, însă, prin implicaţiile sale procesuale şi prin antamarea, cel puţin din punct de vedere probator, a unor aspecte

1 Trib.Suprem, s.pen., dec.nr.301/1974, în R.R.D. nr.8/1974, p.692 I.Neagu, op.cit., p.311.

13


strâns legate de fondul cauzei, creează o stare de incompatibilitate pentru judecătorul care ar fi chemat să rezolve ambele chestiuni.

De asemenea, este incompatibil judecătorul care a fost reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părţi. Se are în vedere faptul că poziţia anterioară, de reprezentant sau apărător, ar genera suspiciuni cu privire la obiecţiunile judecătorului.

În aceeaşi situaţie să află şi judecătorul care a fost expert sau martor. S-a avut în vedere faptul că expertul, cât şi martorul şi-au exprimat punctul de vedere în cuprinsul expertizei întocmite sau al declaraţiei date. Totodată, legiuitorul a dorit să înlăture situaţiile în care aprecierea mijloacelor de probă într-o anumită cauză penală să se realizeze de cel care le-a furnizat.

Incompatibilitatea va fi reţinută ori de câte ori există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată. Având în vedere formularea generică din text, atât împrejurările, cât şi formele pe care le-a putea avea interesul pot căpăta cele mai diverse modalităţi. Totodată, se poate constata că intersul este direct sau indirect, ori matrial sau sub o altă formă1.

b) Incopatiblitatea procurorului, magistratului asistent si a organului de cercetare penală. În cuprinsul art.49 alin.(1) se arată că dispoziţiile art.46 se aplică procurorului, magistratului asistent, precum şi grefierului de şedinţă, când cauza de incompatibilitate există între ei sau între ei şi unul dintre membrii completului de judecată. Prin urmare, potrivit acestor prevederi, procurorii, magistraţii asistenţi şi grefierii de şedinţă care sunt soţi sau rude nu pot intra în compunerea aceleiaşi instanţe. Aceeaşi regulă se aplică procurorilor şi judecătorilor care sunt soţi sau rude apropiate, precum şi judecătorilor şi grefierilor de şedinţă.

Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute de art.48 lit.b), c), d) se aplică procurorului, persoanei care efectuează cercetarea penală, magistratului asistent şi grefierului de şedinţă ( art.49 alin.2 ). Aşadar, sunt incompatibili procurorul1, persoana care efectuează cercetarea penală, magistratul asitent şi grefierul de şedinţă dacă a fost apărător sau reprezentant al vreuneia dintre părţi. Sunt incompatibili procurorul, magistratul asitent, organul de cercetare penală şi grefierul de şedinţă, dacă în cauza respectivă a fost expert sau martor. De asemenea, sunt incompatibili procurorul, magistratul asistent, organul de cerectare penală şi grefierul de şedinţă, dacă există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă el, soţul sau o rudă apropiată.

În conformitate cu dispoziţiile art.49 alin.(2) şi (3), procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei în primă instanţă nu poate pune concluzii la judecarea ei în apel sau recurs.

1 V.Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.268.1 Această prevedere este interpretată şi în sensul că incompatibilitate subzistă şi în cazul când procurorul nu a fost apărătorul părţii în aceeaşi cauză, dar între cauza penală şi cea în care a figurat ca avocat există o strânsă legătură ( C.A.Cluj, s.pen., dec.nr.8/1997, în R.D.P. nr.1/1999, p.151.

14

Potrivit dispoziţiilor art.49 alin(4), persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la completarea sau refacerea acesteia, când completarea sau refacerea este dispusă de către instanţă2.

c) Incompatibilitatea expertului şi interpretului. Articolul 54 alin.(1) prevede că dispoziţiile art.48 se aplică, în mod corespunzător, expertului şi interpretului. De asemenea, legea stabileşte incompatibilitatea calităţii de expert sau interpret cu acea de martor în aceeaşi cauză, cu precizarea că întâietate are calitatea de martori ( art.54 alin.2 teza a II- a ). Raţiunea acestei reglementări constă în faptul că într-o cauză penală pot fi martori numai persoane care au cunoştiinţă de fapte sau împrejurări de natură să servească la aflarea adevărului3, pe când expert sau interpret poate fi orice persoană care dobândeşte acestă calitate, în condiţiile legii. Participarea ca expert sau interpret de mai multe ori în aceeaşi cauză nu constituie un motiv de recuzare ( art.54 alin.ultim ).

2.2. Abţinerea şi recuzarea

Abţinerea şi recuzarea constituie instrumente juridice care au aceeaşi eficienţă, şi anume înlăturarea unui subiect procesual de la soluţionarea unei cauze penale. Cu toate că au aceeaşi eficienţă, cele două mijloace procesuale se deosebesc prin poziţia procesuală a celui care solicită înlăturarea de la desfăşurarea activităţilor procesuale a anumitor persoane, pe caz de incompatibilitate.

a) Abţinerea. Potrivit art.50 C.proc.pen., persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superiror, că se abţine de la participarea la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii. În cazul abţinerii, iniţiativa în arătarea cazului de incompatibilitate aparţine înseşi persoanei aflată într-o situaţie de incompatibiliate într-o anumită cauză penală.

Cel aflat în acestă situaţie formulează o declaraţie de abţinere, obligatoriu, de îndată ce a luat cunoştinţă de cazul de incompatibilitate. Neîndeplinirea acestei obligaţii atrage aplicarea unei sancţiuni cu carater disciplinar.

b) Recuzarea. Potrivit art.51, în cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere, poate fi recuzată atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, de oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate. Dacă în cazul abţinerii, iniţiativa o are cel aflat în stare de incompatibilitate, în cazul recuzării, iniţiativa o au numai părţile 2 Potrivit dispoziţiilor art.333 alin.(1), în cursul judecăţii, instanţa se poate desista şi restitui dosarul procurorului, dacă se constată că urmărirea penală nu este completă şi în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu mare întârzire.3 Art.78 defineşte în acest mod martorul în procesul penal.

15


în cauză, acestă posibilitate nefiind prevăzută şi pentru procuror. Recuzarea se formulează în scris sau oral, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării.

c)Procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau recuzare în cursul judecăţii. Legea reglementează distinct procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau recuzare în cursul judecăţii faţă de urmărirea penală. Art.52 alin.(1) prevede că abţinerea sau recuzarea procurorului, judecătorului, magistratului asitent sau grefierului se soluţionează de un alte complet, în şedinţă secretă, fără participarea celui ce declară că se abţine sau este recuzat. Din redactarea textului rezultă că în alcătuirea completului nu poate intra judecătorul care s-a abţinut sau este recuzat1. Completul de judecată va avea acelaşi număr de judecători cu cel care soluţionează cauza în care s-a făcut cererea de abţinere sau recuzare.

Examinarea cererii de abţinere sau de recuzare de face de îndată, ascultându-se procurorul când este prezent înn instanţă, iar dacă se găseşte necesar, şi părţile, precum şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare de cere ( art.52 alin.2 ).

Când abţinerea sau recuzarea priveşte cazul prevăzut în art.46 şi 49 alin.(1), instanţa, admiţând recuzarea, stabileşte care din persoanele arătate în menţionatele texte nu va lua parte la judecarea cauzei ( art.53 alin.3). Textul reglementează modalitatea continuării judecăţii, în ceea ce priveşte participarea persoanelor indicate în articolele 46 şi 49 alin.(1), faţă de care a fost admisă cererea de recuzare, indicând că acestea nu vor mai lua parte la judecarea cauzei. Legiuitorul reglementează, în cuprinsul aceluiaşi articol, şi situaţia măsurilor şi actelor dispuse, în cazul admiterii abţinerii sau recuzării, arătând că instanţa va stabili şi în ce măsură acestea se menţin.

În cazul în care abţinerea sau recuzarea priveşte întrega instanţă, cererea trebuie să cuprindă indicarea corectă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător şi se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. Dacă instanţa ierarhic superioară găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea, desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a produs abţinerea sau recuzarea ( art.52 alin.5 ).

Pentru a răspunde deselor situaţii apărute în parctica instanţelor de judecătoreşti, legiuitorul a intervenit şi a introdus în art.52 alin.(5), cu următorul cuprins : “ În cauzele în care sunt arestaţi inculpaţi preventiv, când se recuză întrega instanţă, instanţa ierarhic superioară competentă să soluţioneze cererea de recuzare, înainte de a se pronunţa asupra recuzării, dispunde cu privire la arestarea preventivă în condiţiile stabilite de lege ”.

Hotărârea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a admis recuzarea, este o încheiere, care nu este supusă nici unei căi de atac. În veghea reglementare, textul se referea numai la admiterea sau respingerea abţinerii

1 Nerespectarea acestor dispoziţii atrage aplicarea sancţiunii nulităţii relative, prevăzute de art.197 alin.(1) C.proc.pen.

16

şi admiterea recuzării, nefăcându-se nici o precizare cu privire la situaţia respingerii recuzării. În această situaţie, în încheirea prin care se dispunea admiterea recuzării era supusă căilor de atac.

Potrivit modificărilor aduse prin Legea nr.28/2003, încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai numai cu recurs, în termen de 48 de ore din momentul pronunţării şi dosarul se înaintează de îndată la instanţa de recurs.Recursul se judecă în termen de 48 de ore din momentul primirii dosarului, în camera de consliliu, cu participarea părţilor.

d) Procedura de soluţionare a abţinerii şi recuzării în cursul urmăririi penale. Potrivit art.53 alin.(1), în cursul urmăririi penale asupra abţinerii sau recuzării se pronunţă procurorul care supravegheză cercetează penală sau procurorul ierarhic superior.

În cazul în care cererea de recuzarea priveşte persoana care efectuează cercetarea penală, aceasta este adresată fie acesteia, fie procurorului. Dacă este adresată persoanei care efectează cercetarea penală, acesta este obligată să o înainteze, împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul cercetării penale ( art.53 alin.2 ). Procurorul este obligat să o soluţioneze în cel mult 3 zile, printr-o ordonanţă. Dacă cererea de recuzare îl vizează pe procuror, acesta se soluţionează în acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii de procurorul ierarhic superior ( art.53 alin.4 ).

Pentru abţinere de aplică aceeaşi procedură prevăzută de art.53 alin.(3) şi (4).

În ceea ce priveşte abţinerea şi recuzarea expertului sau interpretului, în art.54 alin.(1) referitor la incompatibilitatea expertului şi interpretului se precizează că dispoziţiile art.52 şi 53 se aplică în mod corespunzător, după cum cazul d eincompatibilitate privind expertul sau interpretul este supus discuţiei în cursul judecăţii sau în cursul urmăririi penale.

e) Sancţionarea incompatibilităţilor. Legea procesual penală nu cuprinde prevederi cu privire la sancţionarea icompatibililor, motiv pentru care în parctica judiciară şi în literatura de sepcialitate s-au exprimat două opinii, cu rezolvări distincte.

Într-o primă opinie s-a susţinut că sancţiunea ce poate fi aplicată în cazul incompatibilităţilor este nulitatea absolută. S-a argumentat acest punct de vederecu faptul că normele ce reglementează această insituţie fac parte din prevederile legale referitoare la compunerea instanţei, a căror încălcare atrage sancţiunea prevăzută la art.197 alin.(2).

Într-o altă opinie s-a considerat că nomele procesual-penale care reglementează incompatibilităţile nu sunt cuprinse în sfera celor ce vizează compunerea instanţei, ci ţin efectiv de procesul penal ca activitate judiciară, situaţie în care sancţiunea ce poate fi aplicată este nulitatea relativă prevăzută de

17


art.197 alin.(1) şi (4)1. Ce de-a doua opinie s-a dovedit a fi majoritară, atât practica judiciară, cât şi literatura de specialitate pronunându-se în favoarea aplicării nulităţii relative, în cazul constatării incompatibilităţilor.

3. Declinarea de competenţă, conflictele de competenţă şi excepţii de necompetenţă.

3.1. Declinarea de competenţă.

Potrivit normelor de competenţă, organelor judiciare au abilitatea de a soluţiona anumite cauze penale. Pot apărea situaţii când un organ judiciar este sesizat cu soluţionarea unei cauze penale, dar care, potrivit regulilor de competenţă, nu este cel îndrituit să soluţioneze acea cauză. Mijlocul juridic prin intermediul căruia cauza este luată din competenţa organului judiciar iniţial sesizat şi transmisă organului judiciar competent să o soluţionze este declinarea de competenţă.

Potrivit art.42 alin.(1) raportat la art.45 alin.(1) C.proc.pen., în aceste situaţii organul judiciar care îşi declină competenţa trimite dosarului organului judiciar arătat ca fiind competent ( organul de urmărie penală dispune declinarea prin ordonanţă iar instanţa de judecată prin sentinţă ). Având în vedere că declinarea de competenţă poate fi pusă în discuţie la cerere, dar şi din oficiu, se poate considera că acesta este şi un mijloc prin care se realizează autocontrolul în respectarea regulilor de competenţă.

Dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată ( art.42 alin.2 ). Textul reglementează cazurile în care organul judiciar după sesizare şi până în momentul declinării îndeplineşte diferite activităţi procesuale ori a dispus luarea unor măsuri cu caracter procesual. În aceste situaţii, instanţa în favoarea căreia s-a declinat competenţa poate folosi actele îndeplinte sau poate menţine măsurile dispuse.

În cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin ( art.42 alin.3 . Din regelemenatarea existentă ( art.42 alin.2 ) rezultă că declinarea de competenţă este un act de dezînvestire, reprezentând totodată şi un act de sesizare pentru organul judiciar nou învestit.

Hotărârea de declinare de competenţă nu este supusă nici un căi de atac.

3.2. Conflictele de competenţă

Pe perioada soluţionării unei cauze pot apărarea situaţii în care mai multe organe judiciare îşi dispută competenţa soluţionării acesteia. Legiuitorul califică aceste situaţii drept conflicte de competenţă, modul soluţionării fiind dat de 1 I.Neagu, op.cit.,p.320

18

dispoziţiile art.43 C.proc.pen. Din redactarea art.43alin.(1) rezultă că există conflict de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe se recuonsc competente să judece aceeaşi cauză ori când acestea îşi declină competenţa. În primul caz, în care două sau mai multe organe judiciare consideră că sunt competente să soluţioneze aceeaşi cauză, există un conflict pozitiv de competenţă.În ce de-al doilea caz, în care două sau mai multe organe judiciare îşi declină reciproc competenţa există un conflict negativ de competenţă. Indiferent de felul acestora, conflictele de competenţă pot apărea numai între organele judiciare cu aceeaşi competenţă funcţională.

Este reglementat şi modul rezolvării acestor conflicte de competenţă. Atunci când conflictul de competenţă apare între două sau mai multe instanţe, acesta se rezolvă de instanţa ierarhic superioară comună. Dacă conflictul se iveşte între o instanţă civilă şi una militară, soluţionarea este de competenţa Curţii Supreme de Justiţie ( art.45 alin.2). Astfel dacă conflictul a apărut între două judecătorii pe raza teritorială a aceluiaşi judeţ, se soluţionează de tribunal, ca instanţă ierarhic superioară comună acelor două instanţe. În cazul în care conflictul se iveşte între două judecătorii care au însă competenţe în două judeţe diferite, conflictul se rezolvă de curtea de apl comună. Dacă în cazul respectiv nu există o curte de apel ierarhic superioară comună, conflictul se soluţionează de instanţa supremă.

Instanţa ierarhic superioară comună este sesizată în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declarat cea din urmă competenţa. În toate cazurile, sesizarea se poate face şi de procuror sau de părţi. Până la soluţionarea conflctului de competenţă judecarea se suspendă. Instanţa care şi-a declinat competenţa ori s-a declarat competentă cea din urmă ia măsurile şi efectuează actele ce reclamă urgenţă.

Instanţa ierarhic superioară comună hotărăşte asupra conflictului de competenţă cu citarea părţilor. Când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea cauză este de competenţa altei instanţe decât cele între care a interveit conflictul şi faţă de care nu este instanţa superioară comună, trimite dosarul instanţei superioare comune.

Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărâre de stabilire a competenţei nu se mai poate declara necompetentă, afară de cazul în care, în urma noii situaţii de fapt ce rezultă din completarea cercetării judecătoreşti, se constată că fapta constituie o infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe ( art.43 alin 9). Instanţa căreia i s-a trimis cauza aplică în mod corespunzător dispoziţiile art.42 alin.(2), adică, în cazul în care declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, poate folosi actele îndeplinite şi menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată.

Conflictul de competenţă între doi sau mai mulţi procurori se rezolvă de către procurorul superior comun acestora. Când conflictul se iveşte între două sau mai multe organe de cercetare penală, competenţa se stabileşte de către procurorul

19


care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală a acestor organe. Atunci când conflictul apare între două organe de cercetare penală a căror activitate este supravegheată de procurori din parchete cu rază teritorială diferită, conflictul de competenţă se rezolvă de către procurorul ierarhic superior şi comun procurorilor care exercită supravegherea organelor de cercetare penală între care s-a ivit conflictul de competenţă.

3.3. Excepţiile de necompetenţă

Dispoziţiile art.39 C.proc.pen. regelementează regimul aplicării excepţiilor de necompetenţă invocate în cursul soluţionării cauzelor penale.

Excepţiile de necompetenţă materială şi cea de competenţă după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cuprinsul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive ( art.39 alin.1). Excepţiile de necompetenţă teritorială pot fi ridicate numai până la citirea actului de sesizare, în faţa primei instanţe de judecată ( art. 39 alin.2 ). Din analiza textelor rezultă că regimul juridic aplicabil excepţiilor diferă după momentul până la care pot fi invocate. În cazul excepţiei după materie sau după calitatea pesoanei, legiuitorul a stabilit ca moment până la care poate fi ridicată, pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive, iar pentru competenţa teritorială, momentul de referinţă este citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată. De altfel, legiuitorul a fixat şi un moment în care preşedintele instanţei are obligaţia să întrebe pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii, acest moment fiind începutul judecăţii. Astfel, potrivit art.320, pe lângă obligaţiile pe care le are preşedintele instanţei la începutul judecăţii este şi aceea de a întreba părţile şi pe procuror dacă au de formulat excepţii, cereri sau propun efectuarea de probe noi. În acest moment, potrivit rolului activ, instanţa le pune în vedere părţilor posibilitatea invocării excepţiilor de necompetenţă. După cum se precizează în art.39 alin.final, excepţiile de necompetenţă pot fi ridicate de procuror, oricare dintre părţi sau puse în discuţia părţilor din oficiu.

4. Strămutarea cauzelor penale

Temeiul strămutării îl constituie dispoziţiile art.55 C.proc.pen.. Potrivit prevederilor acestui articol, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad, în cazul în care, apreciind temeinicia motivelor de strămutare, consideră că prin aceasta se asigură desfăşurarea normală a procesului. Din redactarea textului rezultă că prin intermediul strămutării o cauză penală este luată din competenţa unei instanţe, pentru a fi soluţionată de o altă instanţă, egală în grad, motivul fiind condiţiile necorespunzătoare desfăşurării unei judecăţi normale. Temeinicia motivelor

20

invocate la solicitare strămutării, se apreciează în funcţie de posibilitatea desfăşurării activităţilor specifice judecării unei cauze penale în condiţii normale. Strămutarea are drept consecinţă schimbarea competenţei teritoriale, cauza urmând să fie soluţionată de o altă instanţă, egală în grad.

Cu toate că în dispoziţiile art.55 nu se indică cu exactitate temeiul cererii de strămutare, totuşi legea regelementează două cazuri de strămutare, cu caracter special.

Astfel, potrivit art.52 alin.(5) prevede că abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. Aceasta, în cazul în care găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea, desemenează, pentru judecarea cauzei, o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a produs abţinerea sau recuzarea. Al doilea caz de strămutare cu caracter special este reglementată de art.385 ind.15 pct.2 lit c), potrivit căruia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată sau, când interesele jusitiţiei o cer, de către o altă instanţă egală în grad.

4.1. Cererea şi efectele ei

Cererea de strămutare poate fi introdusă de partea interesată, procuror sau ministrul justiţiei. Cererea se adresează instanţei supreme şi trebuie motivată. Înscrisurile pe care se sprijină cererea de strămutare se alătură la acesta, când sunt deţinute de partea care cerere strămutarea. Totodată, legea impune ca, în cazul în care sunt arestaţi în cauză, în cuprinsul cererii să se facă acestă menţiune. În ceea ce priveşte efectele cererii, legea prevede că aceasta poate determina suspendarea judecării cauzei a cărei strămutare se cere.

Suspendarea judecării poate fi dispusă de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dup ce aceasta a fost învestită. Din analiza textului de lege rezultă că instanţa, în funcţie de motivele invocate, poate dispune suspendarea, fiind deci lăsată la aprecierea acesteia oportunitatea luării acestei măsuri.

În cazul în care cererea este însă introdusă de ministrul justiţiei sau procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţei, suspendarea operează de drept ( art.56 alin.ultim ). Prin decizia nr.82/2001 a Curţii Constituţionale1, prevederile art.56 alin.(4) teza întâi referitoare la caracterul suspensiv al cererii de strămutare formulată de ministrul jusitiţiei au fost declarate neconstituţionale. S-a motivat că aceste prevederi încalcă principiul separaţiei puterilor în stat: ministrul justiţiei, ca membru al Guvernului care exercită 1 Publicată în M.Of.nr.239/4.06.2001

21


conducerea generală a adminsitraţiei în domeniul justiţiei, nu poate interveni în actul de jusitiţie, aceasta având semnificaţia unei ingerinţe a executivului în activitatea autorităţii judecătoreşti. În consecinţă, prin Legea nr.281/2003, aceste dispoziţii au fost eliminate din cuprinsul art.56 alin.(4).

4.2. Procedura de strămutare

Reglementarea dată de Codul de procedură penală obligă instanţa supremă, înainte de a trece la judecarea cererii, să obţină anumite informaţii, necesare soluţionării acesteia. Se prevede obligaţia preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a solicita, pentru lămurirea instanţei, de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i, totodată, termenul fixat pentru judecarea cauzei. Când instanţa supremă este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer Ministrului Justiţiei. Dacă se introduce o nouă cerere de stămutare cu privire la aceeaşi cauză, cererea de informaţii este facultativă ( art.57 lain.ultim ).

Potrivit art.58 alin.(1), preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza ia măsuri pentru încunoştiinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluţionarea cererii, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii. Dacă în cază sunt arestaţi, preşedintele completului are obligaţia să desemneze un apărător din oficiu.

Şedinţa de judecată în care se soluţionează cererea de stămutare este secretă ( art.59 alin.1). Când părţile se înfăţişează, se asculă şi concluziile acestora. Instanţa supremă soluţionează cererea printr-o încheiere, prin care dispune admiterea sau respingerea, fără arătarea motivelor. În cazul în care găseşte cererea întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând, totodată, în ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin. Dacă s-a dispus admiterea, instanţa pe rolul căreia se află cauza va fi înştiinţată de îndată despre admiterea cererii de strămutare. Potrivit art.60 alin.(4), dacă instanţa la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii acesteia. În acest caz, cererea de stămutare nu a avut ca efect suspendarea judecării cauzei, aceasta fiind soluţionată, hotărârea judecării fiind definitivă la momentul admiterii cererii.

Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul când noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la soluţionarea cererii anterioare sau ivit după aceea ( art.61 ).

Capitolul II. Măsurile procesuale

22

§ 1. Noţiune. Clasificarea măsurilor procesuale

Pentru normala desfăşurare a procesului penal, pentru ca părţile să-şi îndeplinească obligaţiile procesuale care le revin, în anumite condiţii, legea procesuală pune la dispoziţia organelor judiciare o serie de măsuri cu caracter de constrângere, care grantează îndeplinirea scopului procesului penal astfel cum este arătat în dispoziţiile art.1.

Măsurile procesuale penale sunt instituţii de constrângere1 ce pot fi dispuse de organele judiciare penale pentru buna desfăşurare a procesului penal şi asigurarea realizării obiectului acţiunilor2 exercitate în procesul penal3. Astfel, pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală sau de la judecare ori de la executarea pedepsei, în cauză se pot dispune una sau mai multe măsuri de prevenţie. De asemenea, pentru garantarea acordării de despăgubiri civile persoanelor prejudiciate prin infracţiuni, se pot dispune măsuri asiguratorii.

Măsurile procesuale pot fi clasificate după mai multe criterii4, şi anume:Din punct de vedere al valorii sociale asupra căreia se îndreaptă, măsurile

procesuale sunt:- personale-care privesc, de exemplu, persoana inculpatului sau învinuitului,

cum ar fi măsura arestării;- reale- care privesc bunurile anumitor pesoane ( sechestru, insripţia ipotecară

etc. ).În funcţie de persoana împotriva căreia se pot lua, deosebim:

- măsuri procesuale care vizează pesoana inculpatului sau învinuitului, cum ar fi arestarea acestuia, reţinerea, obligaţia de a nu părăsi localitatea;- măsuri procesuale care vizează şi alte persoane, cum ar fi sechestru instituitpe bunurile părţii responsabile civilmente;

În funcţie de scopul special urmărit prin luarea măsurilor procesuale, distingem între:

- măsuri de constângere, cum ar fi arestarea;- măsuri de ocrotire.Sub aspectul fazei procesuale în care pot interveni, deosebim:- măsuri care pot fi luate numai în faza de urmărire penală, cum ar fi măsura

reţinerii; - măsuri care pot fi luate numai în faza de judecată ( îndepărtarea unorpersoane din sala de şedinţă );

1 În anumite situaţii, măsurile procesuale au un caracter de ocrotire a unor catgorii de persoane conform art.1612 Acţiunile exercitate în procesul penal au finalităţi distincte, dacă acţiunea penală urmăreşte tragerea la răspundere penală a inculpatului, acţiunea civilă are ca finalitate dezdăunarea părţilor prejudiciate prin săvârşirea infracţiunii.3 I.Neagu, op.cit.,p.396.4 Ibidem, p.397.

23


- măsuri care pot fi luate în faza de urmărie penală, cât şi în cursul judecăţii(arestarea, sechestru etc.).

§ 2. Măsurile preventive

1. Condiţii generale

Măsurile de prevenţie sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreţină anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia1.

Potrivit art.136 alin.(1) C.proc.pen., măsurile preventive se iau pentru a se asigura buna defăşurare a procesului penal sau pentru a împidica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei.

2. Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor de prevenţie

2.1. Luarea măsurilor de prevenţie

a) Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru luarea măsurilor de prevenţie.Din economia dispoziţiilor normative rezultă că pentru luarea măsurilor de prevenţie trebuie îndeplinte cumulativ următoarele condiţii generale:

- există probe sau indicii temeinice1 că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o fapt prevăzută de legea penală;

- cauza să privească o infracţiune pedepsită cu detenţiunea pe viaţă sau cuînchisoare;

- să existe unul din cazurile prevăzute la art.148 lit. a)-i): a) identitatea saudomiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare; b) infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an; c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei; d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor

1 Theodoru II,p.194, în I.Neagu, op.cit.,p.398.1 Potrivit art.143 alin.(3), există indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.

24

materiale de probă sau prin alte asemenea fapte; e) inculpatul a comis din nou o infracţiune din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni; f) inculpatul este recidivist2; h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedepasa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică; i) există date sau indicii suficiente care jusitifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu acesta.

Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art.148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârşită. Măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii. În cazurile prevăzute la alin.(1) lit.c) –f) şi i), măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoare mai mare de 2 ani.

Subliniem că luarea măsurilor de prevenţie este o facultate la dispoziţia organelor judiciare, întrunirea condiţiilor neconducând în mod automat la luarea măsurilor de prevenţie, indiferent de care măsura este vorba.

Alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată se face ţinând cont şi de criteriile complementare prevăzută de art.136 alin.(8): scopul acesteia, gradul de pericol social al infracţiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.

b) Organele judiciare care pot lua măsurile de prevenţie şi actele prin care pot fi dipsue aceste măsuri. Potivit dispoziţiile art.136 alin.(1), sunt măsuri de prevenţie: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea ; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.

Scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. Liberarea provizorie se dipune de instanţa de judcată.

Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală sau de procuror. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea şi măsura obligării de a nu părăsi ţara se pot lua de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanţa de judecată, în cursul judecăţii. Măsura arestării preventive poate fi luată doar de judecător.

Măsurile de prevenţie pot fi dispuse prin: a) ordonanţă, de către organul de cercetare penală; b) ordonanţă sau rechizitoriu, de către procuror; c) hotărâre ( sentinţă, decizie sau încheiere ), de către instanţa de judecată.

Potrivit art.137, indiferent de măsura preventivă luată trebuie să cuprindă : fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care acesta se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive.

2 Lit.g) a art.148 a fost abrogată prin art.I pct.76 din Legea nr.281/2003.

25


Când organul de cercetare penală consideră că este că este cazul să ia vreuna din măsurile preventive, allta decât reţinerea, întocmeşte un referat motivat pe care îl înaintează procurorului, acesta urmând a se pronunţa după ce a examint dosarul cauzei. În cazul obligării de a nu părăsi localitatea şi al obligaţiei de a nu părăsi ţara procurorul are obligaţia să se pronunţe în termen de 24 de ore. În cazul arestării preventive, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesar arestarea învinuitului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta.

Potrivit art.137 ind.1 alin.(1), persoanei reţinute sau arestate i se aduce de îndată la cunoştinţă motivele reţinerii sau arestării. Învinuirea i se aduce la cunoştinţă celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat. De asemenea, când dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, judecătorul încunoştiinţează despre măsura luată, în termen de 24 de ore, un membru al familiei acestuia ori o altă persoană pe care o desemenează învinuitul sau inculpatul şi căreia cere să i se facă înştiinţarea. Atât cererea celui reţinut, cât şi încunoştiinţarea se consemnează într-un proces-verbal. În mod excepţional, dacă organul de cerecetare penală apreciează că acest lucru ar afecta urmărirea penală, îl informează pe procuror, care va decide cu privire la înştiinţarea solicitată de reţinut.

2.2. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor de prevenţie.

a) Înlocuirea măsurilor de prevenţie. Desfăşurarea procesului penal poate impune înlocuirea măsurilor de prevenţie luate în cauză cu o altă măsură de prevenţie. Potrivit art.139 alin.(1), măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură de prevenţie când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale, de instanţă sau de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive. Astfel, măsura obligării de a nu părăsi localitate poate fi înlocuită cu oricare dintre celelalte măsuri de prevenţie ( art.145 alin.3) şi, de asemenea, măsura obligării de a nu părăsi ţara. Măsura reţinerii poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive ( art.144 alin.final ). Orice măsură privativă de libertate poate fi înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea1 sau cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Ordonanţa procurorului prin care acesta se pronunţă asupra înlocuirii măsurii de prevenţie poate fi contestată prin intermediul plângerii prevăzută în dispoziţiile art.278. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3, împotriva încheirerii prin care se dispune, în timpul urmăririi penale, înlocuirea arestării 1 Gh. Dărângă, op.cit., p.22, în I.Neagu, op.cit.,p.403.

26

preventive, învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă.

b) Revocarea măsurilor de prevenţie. Cum arătam în cele ce preced, potrivit art.139 alin.(3), organul de cercetare penală are obligaţia să îl informeze pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii. Conform dispoziţiilor art.139 alin.(2), revocarea măsurilor de prevenţie este activitatea prin care organul care a dispus măsura este obligat să revină asupra luării acesteia, revocând-o dacă nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea acesteia. Revocarea măsurilor de prevenţie se face la cerere sau din oficiu.

În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale, de instanţă sau de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive.

Când măsura preventive a fost luată, în cursul urmăririi penale, de procuror sau de instanţă, procurorul, dacă apreciează că informaţiile primite de la organul de cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune acesta ori, după caz, sesizează instanţa. Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu instanţa pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luate de către aceasta, când constată el însuşi că nu mai există temeiurile care au justificat luarea măsurii.

Măsura preventivă se revocă din oficiu şi în cazul în care a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestării preventive, punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. De asemenea, dacă instanţa constată, pe baza unei experize medico-legale, că cel arestat preventiv suferă de o boală ce nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, dispune, la cerere sau din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive.

Ordonanţa procurorului prin care acesta se pronunţă asupra revocării măsurii de prevenţie poate fi contestată prin intermediul plângerii prevăzută în dispoziţiile art.278. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3, împotriva încheierii prin care se dispune, în timpul urmăririi penale, revocarea arestării preventive procurorul poate face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare.

Subliniem că, în economia dispoziţiilor procesuale, deşi în principiu revocarea măsurilor de prevenţie este un atribut al subiectului care le-a dipus, pe cale de excepţie, revocarea măsurii care a fost dispusă poate aparţine şi altui organ judiciar decât cel care a luat măsura. Astfel, potrivit at.140 ind. 2 alin.(7), instanţa de judecată, când consideră că măsura preventivă luată de procuror este ilegală, dipune revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori, după caz, a măsurii obligării de a nu părăsi ţara. De asemenea, procuroul când consideră că

27


măsura reţinerii luată de organul de cercetare penală este ilegală dipune revocarea ei1.

c) Încetarea de drept a măsurilor de prevenţie. Încetarea de drept a măsurilor de prevenţie este un obstacol legal împotriva menţinerii acestora. Cazurile în care măsurile preventive încetează de drept sunt prevăzute în dispoziţiile art.140, după cum urmează: a) măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare; b) măsurile preventive încetează de drept şi în situaţiile în care a fost dată o soluţie care absolvă de răspundere penală pe învinuit sau inculpat. În acest sens, potrivit art.140 alin.(1) lit.b), măsurile de prevenţie încetează de drept în caz de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale, de încetare a procesului penal sau de achitare.

Măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale, maximele prevăzute în art.159 alin.(13), precum şi în celelalte cazuri prevăzute în art.350 alin.(3). Potrivit acestuia, măsura arestării preventive încetează de drept atunci când instanţa pronunţă: a) o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive; b) o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de mună; c) amenda; d) o măsură educativă.

În cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive, instanţa de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, ori procurorul în cazul reţinerii, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală, are obligaţia să dipună punerea de îndată în liberatate a celui reţinut sau arestat, trimiţând administraţiei locului de deţinere o copie de pe dispozitivul sau ordonanţa ori un extras cuprinzând următoarele menţiuni: datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi data ordonanţei, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum şi temeiul legal al liberării.

Ordonanţa procurorului prin care acesta se pronunţă asupra încetării măsurii de prevenţie poate fi contestată prin intermediul plângerii prevăzute în dispoziţiile art.278.

Potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3, împotiva încheierii prin care se dipune, în timpul urmăririi penale, încetarea arestării preventive, procurorul poate face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare.

2.3. Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune cu privire la luarea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor de prevenţie.1 Coform dispoziiţiilor art.140 ind.1 alin.(3).

28

a)Plângerea împotriva ordonanţei organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura. Potrivit dispoziţiilor art.140 ind.1 împotriva ordonanţei organului de cerecetare penală sau a procurorului, prin care s-a luat măsura preventivă a reţinerii se poate face plângere penală, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii. Organul competent să soluţionze plângerea este procurorul care supraveghează cercetarea penală, iar când ordonanţa este a procurorului, competent să soluţioneze plângerea este prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În cazul când ordonanţa de reţinere este a prim-procurorului ori a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Curtea de Casaţie şi Justiţie, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.

Procurorul se pronunţă asupra plângerii prin ordonanţă înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii reţinerii. Când consideră că măsura reţinerii este ilegală sau nu se justifică, procurorul dispune revocarea ei.

b) Plângerea împotriva măsurilor de prevenţie luate de procuror. Potrivit art.140 ind.2 C.proc.pen., învinuitul sau inculpatul poate face plângere împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi ţara. Plângerea se poate face într-un termen de 3 zile de la luarea măsurii. Organul competent să soluţionte plângere este instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Procedura de soluţionare a plângerii este următoarea: în primul rând, plângerea se soluţionează în camera de consliu. Citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie. Neprezentarea acestuia nu împiedică judecarea plângerii. Procurorul participă obligatoriu la judecarea plângerii. Dosarul de urmărire penală este înaintat instanţei în termen de 24 de ore iar plângerea se soluţionează în termen de 3 zile. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere, iar când consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este jusitificată, instanţa dipune revocarea ei. Plângerea învinuitului sau inculpatului împotriva ordonanţei procurorului, prin care s-a dispus luarea măsurii preventive nu este suspensivă de executare. Dosarul se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluţionarea plângerii.

c) Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul urmăririi penale privind arestatrea preventivă. Potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3 C.proc.pen., împotriva încheirerii prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea arestării preventive, precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa superioară. Din interpretarea per a contrario a acestui text rezultă că încheierea prin care nu se dipune – instanţa refuză deci să

29


dipună în timpul urmăririi penale – revocarea, înlocuirea sau încetarea arestării preventive nu este susceptibilă de recurs fiind, deci, definitivă. Termenul de recurs este de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.Învinuitul sau inculpatul arestat este adus în faţa instanţei şi este ascultat în prezenţa apărătorului său. În cazul în care acesta se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, recursul este examinat în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Participare procurorului la judecarea recursului este obligatorie. Dosarul este înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se soluţionează în termen de 48 de ore, în cazul arestării învinuitului, şi 3 zile, în cazul arestării inculpatului. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere. d) Căile de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive. Potrivit dispoziţiilor art.141 C.proc.pen., încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dipune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat. Per a contrario, încheierea dată în prima şi în apel prin care nu se dipune – instanţa refuză, deci, să dipună- revocarea, înlocuirea sau prin care nu se constată încetarea de drept a măsurii arestării preventive nu este susceptibilă de recurs fiind, deci, definitivă. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul este înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în trei zile. Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului.

Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a arestării preventive nu este suspensiv de executare. Per a contrario, recursul declarat împotriva încheierii prin care nu s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive, instanţa refuzând să ia măsura sau nemenţinând-o, este suspensiv de execuatare.

e) Drepturile proprii şi regimul special pentru minori. Potrivit art.160 ind.f C.proc.pen., minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv ce au depăşit 18 ani, drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile vârstei lor, astfel încât măsurile privative de libertate luate faţă de minori în scopul bunei defăşurări a procesului penal ori al împiedicării sustragerii lor de la umrărirea penală, judecata ori de la executarea pedepsei, să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a minorului.

Învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi ori arestaţi preventiv, li se asigură, în toate cazurile, asistenţă juridică obligatorie, organele judiciare fiind

30

obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a ales unul şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el.

Atunci când se dispune reţinerea sau arestarea preventivă a unui învinuit sau inculpat minor, se încunoştiinţează despre aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi în termen de 24 de ore, în cazul arestării, părinţii, tutorele, pesoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le desemneazăacesta, iar în caz de arestare, şi serviciul de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de liberate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se acesta într-un proces-verbal.

În timpul reţinerii sau arestării preventive, minorii se ţin separat de majori, în locuri anume destinate minorilor arestaţi preventiv1.

Respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzute de lege pentru minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin controlul unui judecător anume desemnat de preşedintele instanţei, prin vizitarea locurilor de detenţie preventivă de către procuror, precum şi prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii prevetiv.

3. Măsurile preventive privite în special

3.1. Reţinera

Reţinerea este măsura privativă de libertate, cu durata ce mai mică, de cel mult 24 de ore, putând fi dispusă de organul de cercetare penală şi de către procuror.

Condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru luarea acestei măsuri sunt , potrivit art.143 alin.(1) şi (2), următoarele: a) să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; b) legea să prevadă pedeapsa închisorii pentru fapta săvârşită; c) să existe unul din cazurile prevăzute de art.148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârşită ( art.143 alin.2).

Măsura reţinerii se dispune atât de procuror, cât şi de organul de cercetare penală, prin ordonanţă. În ordonanţa de reţinere trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat.

Organul de cercetare penală este obligat să-l încunoştiinţeze, de îndată, pe procuror despre luarea măsurii reţinerii, iar în cazul în care măsura este luată de procuror este încunoştinţat conducătorul parchetului din care face parte.

1 De asemenea, potrivit art.142, femeile se ţin separat de bărbaţi.

31


Organul de cercetare penală sau, după caz, procurorul, este obligat să aducă la cunoştinţa învinuitului că are dreptul să-şi angajeze apărător. De asemenea, i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.

Din durata măsurii reţinerii se deduce timpul cât pesoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută în art.31 alin.(1) lit.b) din Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

Măsura reţinerii nu este susceptibilă de prelungire decât în cazul minorilor între 14 şi 16 ani, şi ca atare, în cazul în care este necesară menţinerea stării de privare de libertate a învinutiului sau inculpatului se poate apela la măsura arestării preventive. Astfel, când organul de cercetare penală consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului, o dată cu încunoştinţarea la care se referă art.143 alin.(1), un referat motivat. Procurorul, dacă apreciează că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează, înlăuntrul termenului prevăzut în alin.(1), potrivit art.146. Când măsura reţinerii este luată de procuror, dacă acesta consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reţinerii, potrivit art.146.

Legea procesuală conţine dispoziţii speciale cu privire la reţinerea minorilor. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art.160 ind.g, în mod cu totul excepţional, minorul între 14 şi 16 ani, care răspunde penal, poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înştiinţare şi sub controlul procurorului, pentru o durată ce nu poate depăşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare. Reţinerea, în acest caz, poate fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror, pentru o durată de cel mult 10 ore.

3.2. Obligaţia de a nu părăsi localitatea

Spre deosebire de reţinere şi arestare care sunt măsuri privative de libertate, acestă măsură este restrictivă de libertate , făptuitorul neavând posibiliatea să părăsească localiatea în care locuieşte decât cu încuviinţarea organului care a dispus măsura.

Potrivit art.145 alin.(1) raportat la art.143 alin.(1) şi art.136 alin.(1) C.proc.pen., obligarea de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă dacă sunt îndeplinte cumulativ două condiţii: a) sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; b) legea prevede pentru fapta săvârşită pedeapsa închisorii.

32

Măsura poate fi dispusă de procuror sau de instanţa de judecată. Conform dispoziţiilor art.145 alin(2), în faza de urmărire penală poate fi dispusă pe o durată care nu poate depăşi 30 de zile. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate şi numai motivat. Prelungirea se dipune de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. Durata maximă a măsurii în cursul urmăririi penale este de un an. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani. Cum legea nu precizează durata obligării de a nu părăsi loclaitatea decât pentru faza de urmărire penală, urmează să concluzionăm că, în faza de judecată, acestă măsură poate fi luată până la soluţionarea cauzei, fiind deci nelimitată în timp.

Potrivit art.145 alin.(3), nerespectarea măsurii aplicate împotriva învinuitului sau inculpatului poate genera înlocuirea ei cu o măsură preventivă privativă de libertate, dacă sunt întrunite condiţiile pentru luarea unei astfel de măsuri.

3.3. Obligarea de a nu părăsi ţara

Măsura obligării de a nu prăsi ţara este tot o măsură restrictivă de libertate care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanţa de judecată în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus acestă măsură.

Obligarea de a nu părăsi ţara poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii : a) sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; b) legea prevede pentru fapta săvârşită pedeapsa închisorii.

În faza de urmărire penală, măsura poate fi dispusă pe o durată care nu poate depăşi 30 de zile . Măsura obligării de a nu părăsi ţara poate fi prelungită în cursul urmării penale, în caz de necesitate şi numai motivat. Prelungirea se dipune de către instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile.Durata maximă a măsurii de a nu părăsi ţara în cursul urmăririi penale este de un an. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi ţara este de 2 ani. În faza de judecată, acestă măsură poate fi luată până la soluţionarea cauzei, fiind deci nelimitată în timp.

Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii instanţei, rămasă definitivă, se comunică, după caz, învinuitului sau inculpatului şi secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta, organelor competente să elibereze paşaportul, precum şi organelor de frontieră.Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata măsurii.

33


3.4. Arestarea preventivă

3.4.1. Arestarea învinuitului

a) Condiţiile necesare luării măsurii arestării preventive a învinuitului.Potrivit art.229 C.proc.pen., învinuitul este persoana faţă de care se

efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

Condiţiile care se cer pentru luarea măsurii arestării preventive a învinuitului sunt următoarele: a) există probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penal; b) legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă; c) există vreunul din cazurile prevăzute de art.148 ; d) ascultarea învinuitului de către procuror şi de către judecător.

Subliniem că măsura arestării învinuitului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror şi de către judecător, afară de cazul când învinuitul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori se află în stare de reţinere şi din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului. În cazul în care învinuitul este dispărut, se află în străinătate ori se sutrage de la urmărire sau de la judecată, când mandatul a fost emis fără ascultarea învinuitului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat.

Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este sufucientă.

Măsura arestării preventive a învinuitului este atributul exclusiv al instanţei de judecată.

b)Arestarea învinuitului în faza de urmărire penală. În faza de urmărire penală, subiectul abilitat de lege să sesizeze instanţa pentru luarea măsurii este procurorul. Precizăm că organul de cercetare penală nu intră în contact direct cu instanţa, ci prin intermediul procurorului, Astfel, potrivit dipoziţiilor art.146 alin.(1), procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că în intersul urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta.

Instanţa competentă este instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie. La prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau

34

judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare prevenitivă, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, în cazul în care învinutiul este reţinut. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a învinuitului reţinut. Propunerea de arestare prevenitivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii. Învinuitul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător. În cazul în care învinuitul se află în stare de reţinere, şi din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa învinuitului, în prezenţa apărătorului, căruia i de dă cuvântul pentru a formula concluzii. Participarea procurorului este obligatorie.

După ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată. Dacă sunt întrunite condiţiile luării măsurii judecătorul dispune, pin încheiere, arestarea preventivă a învinuitului, arătând în concret temeiurile care justifică luarea măsurii arestării peventive şi emite, de urgenţă, mandatul de arestare a învinuitului. Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă.

c)Durata măsurii. Durata măsurii arestării preventive a învinuitului nu poate depăşi 10 zile. Durat arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile.

c)Arestarea învinuitului la instanţa de judecată. Învinuitul poate apărea în faţa instanţei de judecată în cazul acţiunilor directe, infracţiunilor de audienţă1 şi în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane ( art.337 )2. Astfel, potrivit art.299 alin.(2), în cazul infracţiunilor de audienţă, instanţa, dacă este cazul, poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, iar preşedintele emite un mandat de arestare a acestuia. Despre luarea acestei măsuri se face menţiune în încheierea de şedinţă. Cel învinuit este trimis de îndată procurorului, împreună cu procesul-verbal de constatare a infracţiunii de audienţă şi cu mandatul de arestare. De asemenea, în art.338 se arată că în cazurile de trimitere a cauzei la procuror, potrivit art.3373, instanţa dipsune asupra măsurilor preventive cu privire la persoanele în privinţa cărora s-a dipus restituirea sau trimitera cauzei la procuror. Restituirea sau trimiterea cauzei la procuror se face printr-o sentinţă de dezînvestire4, act procesual prin care se dispune şi arestarea învinuitului.

1 Prin infracţiune de audienţă se înţelege infracţiunea comisă în faţa completului de judecată, indiferent dacă acesta se află în sala de şedinţă sau la locul unde, potrivit art.228, se desfăşoară judecata ori în timpul unei cercetări la faţa locului , potrivit art.129 alin.(4) ( Dongoroz III, p.234 ).2 În cursul judecăţii, când se descoperă date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului, procurorul poate cere extinderea procesului penal la acea persoană.3 În art.337 alin.(2) se arată că, în cazul în care instanţa găseşte întemeiată cererea procurorului, o admite şi procedează potrivit art.336; în art.336 alin.(1) lit.b) se prevede posibilitatea restituirii cauzei la procuror.4 Potrivit art.311 alin.(1), hotărârea prin care instanţa se dezînveşteşte fără a soluţiona cauza se numeşte “ sentinţă”.

35


Potrivit art.147, când instanţa a dispus arestarea învinuitului, preşedintele completului de judecată emite mandatul de arestare a învinuitului. Învinuitul este trimis de îndată procurorului, împreună cu mandatul de arestare al cărui conţinut este identic cu cel al mandatului emis de procuror.

3.4.2. Arestarea inculpatului.

a)Consideraţii preliminarii. Inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală ( art.23 ). Măsura arestării inculpatului, prin durata ei, de 30 de zile şi, de asemenea, prin posibiliatea de prelungirii ei este cea mai aspră dintre măsurile de prevenţie privative de liberate. Reglementarea acestei măsuri procesuale este cuprinsă în art.148-160 ind.h.

b) Condiţiile necesare luării măsurii arestării preventive a inculpatului.Condiţiile care se cer pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului sunt următoarele : a) exsită probe sau indicii temeinice că incuplatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; b) legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisoirii sau a detenţiunii pe viaţă; c) există vreunul din cazurile prevăzute de art.148. În cazurile prevăzute la lit. c) – f) şi i) măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoare mai mare de 2 ani; d) asultarea inculpatului de către procuror şi de judecător.

Măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror şi de către judecător, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sutrage de la urmăriea penală ori din cauză de forţă majoră sau în stare reţinere şi din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului. În cazul în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sutrage de la urmărire sau de la judecată, când mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat imdeiat ce a fost prins ori s-a prezentat.

Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani sau mai mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă.

Subliniem că îndeplinirea condiţiilor privind arestarea inculpatului nu atrage obligaţia organelor juidiciare de a dipune luarea acestei măsuri.

c) Arestarea inculpatului în faza de urmărire penală. În faza de urmărire penală, subiectul abilitat de lege să sesizeze instanţa pentru luare măsurii este,ca şi în cazul învinuitului, procurorul , organul de cercetare penală neavând contact direct cu instanţa, ci prin intermediul procurorului.

Potrivit dispoziţiilor art.149 ind.1, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, dacă sunt îndeplinitecondiţiile luării măsurii, când

36

consideră că în interesul urmăririi penale este neceară arestarea inculpatului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta.

Instanţa competentă este instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie. Cu ocazia prezentării dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de aceasta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea mandatului de arestare preventivă a învinuitului devenit inculpat sau, dacă acesta este reţinut, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a inculpatului arestat sau reţinut.

Propunerea de arestarea preventivă se soluţionează în camera de consliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii. Inculpatul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul se află înstare de reţinere, şi din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa inculpatului, în prezenţa apărătorului, căruia i de dă cuvântul pentru a formula concluzii. Participarea procurorului este obligatorie.

Judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare preventivă prin încheire motivată. În cazul în care sunt întrunite condiţiile luării măsurii, judecătorul dispune, prin închieiere, arestarea preventivă a inculpatului, arătând temeiurile care jusitifică luarea măsurii arestării preventive şi emite, de urrgenţă, mandatul de arestare preventivă a inculpatului. Arestarea preventivă a inculpatului se dipune înainte de expirarea duratei arestării învinuitului. Mandatul de arestare a învinuitului încetează la data emiterii mandatului de arestare a inculpatului. Împotriva încheirii se poate face recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lispă.

d) Mandatul de arestare. Actul procesual prin care judecătorul dipune măsura arestării inculpatului este încheirea. Acestui act procesual îi corespunde un act procedural care este mandatul de arestare.

Astfel, aşa cum arătam anterior, după întocmirea hotărârii prin care s-a dipus arestarea inculpatului, judecătorul emite de îndată mandat de arestare. Dacă prin aceeaşi hotărâre s-a dispus arestarea mai multor inculpaţi, se emite mandat de arestare separat pentru fiecare dintre ei.

Potrivit dipoziţiilor art.151 C.porc.pen., mandatul de arestare trebuie să cuprindă, pe lângă datele privitoare la persoana inculpatului, prevăzute de art.70, la care se adaugă codul numeric personal, instanţa care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului; data şi locul emiterii; numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare; arătarea faptei ce formează obeictul inculpării şi denumirea infracţiunii; încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa

37


prevăzută de lege; temeiurile concrete care determină arestarea; ordinul de a fi arestat inculpatul; indicarea locului unde urmează a fi deţinut ce arestat; semnătura judecătorului.

Mandatul de arestare este emis în trei exemplare. Când mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate iar un alt exemplar îl trimite organului de poliţie pentru a fi predat la locul de deţinere o dată cu arestatul.

Când măsura arestării a fost dipusă în lipsa inculpatului, mandatul emis se înaintează în dublu exemplar organului de poliţie, pentru executare. Organul de poliţie procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi predă un exemplar al mandatului şi o conduce la judecătorul care a emis mandatul pentru a fi ascultat. Judecătorul procedează la ascultarea inculpatului, iar dacă acesta ridică obiecţii care necesită o rezolvare urgentă, fixează de îndată termen de judecată.

Potrivit dispoziţiilor art.153, dacă cel arestat ridică obiecţii în contra executării mandatului numai în ceea ce priveşte identitatea, este condus în faţa instanţei locului unde a fost găsit, care, dacă este necesar, cere relaţii judecătorului care a emis mandatul. Până la rezolvarea obiecţiilor, instanţa, dacă apreciează că nu există pericol de dispariţie, dispune punerea în liberatate a persoanei împotirva căreia s-a executat mandatul. Dacă instanţa constată că persoana adusă nu este arătată în mandat, o pune imediat în libertate, iar dacă constată că obiecţiunile sunt nefondate, dispune executarea mandatului, arestatul fiind condus la judecătorul care a emis mandatul pentru a fi ascultat.Când persoana prevăzută în mandat nu a fost găsită, organul însărcinat cu executarea încheie un preces-verbal, prin care constată acesta şi înştiinţează organul judiciar care a emis mandatul, precum şi organele competente pentru darea în urmărire.

e) Durata arestării inculpatului în faza de urmărire penală. Potrivit dipoziţiilor art.149 C.proc.pen., durata arestării inculpatului major în cursul urmăririi penale nu poate depăşi 30 de zile. Arestarea inculpatului major poate fi prelungită de judecător fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.

Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani, este în cursul urmăririi penale de cel mult 15 zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii nu poate fi dispusă decât în mod excepţional. Arestarea preventivă a minorului în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească, în total, un termen rezonabil şi mai mult de 60 de zile, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile. În mod excepţional,când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14 şi 16 ani în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile.

38

Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat prevenitiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata măsurii prevenitive poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, de fiecare dată cu 20 de zile. Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mare de 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile.

Arestarea preventivă nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas după scăderea din 30 de zile, respectiv din 15 zile pentru minorul între 14 şi 16 ani, sau din 20 de zile pentru minorul mai mare de 16 ani, a perioadei în care a fost anterior reţinut sau arestat. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dipusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dipusă în lipsa acestuia, termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare.

Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil.

f)Arestarea inculpatului în cursul judecăţii. Potrivit dipoziţiilor art.160 ind.a C.proc.pen., arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în cursul judecăţii, prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute de art.148. Încheierea poate fi atacată separat cu recurs. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore iar recursul se judecă în 3 zile. Recursul declarat împotriva încheirii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare.

După întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, judecătorul emite de îndată mandatul de arestare. Dacă prin aceeaşi hotărâre s-a dispus arestarea mai multor inculpaţi, se emite mandat de arestare separat pentru fiecare dintre ei. Conţinutul mandatului de arestare şi executare lui sunt cele examinate în subsecţiunea precedentă.

Faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, se poate dipune din nou acestă măsură, dacă au intervenit elemente noi care fac necesară privarea sa de libertate.

g) Prelungirea arestării inculpatului în faza de urmărire penală. Potrivit art.155 alin.(1) C.porc.pen., arestarea inculpatului dipsusă de instanţă poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de liberatate sau există temeiuri noi care să jusitifice privarea de liberatate. Instanţa competentă să dispună prelungirea arestării este, potrivit art.155 alin.(2), aceea căreia i-ar reveni

39


competenţa să judece cauza în fond sau instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.

Conform art.156, prelungirea duratei arestării preventive în faza de urmărire penală se dispune pe baza propunerii motivate a organului care efectuează urmărirea penală. Propunera organului de cercetare penală este avizată de procurorul care exercită supravegherea. Acesta, dacă apreciează că nu este cazul ca inculpatul să fie pus în libertate, sesizează, cu cel puţin 5 zile înainte de expirareaduratei arestării, instanţa competentă1. Propunerea de prelungire a arestării se anexează la adresa de sesizare a instanţei. În cuprinsul adresei se pot arăta şi alte motive care jusitifică prelungirea arestării decât cele cuprinse în propunere. Dacă în cauză sunt mai mulţi arestaţi, pentru care măsura arestării preventive expiră la date diferite, sesizarea instanţei în vederea prelungirii arestării se va face concomitent pentru toţi. Termenul de 5 zile prevăzut de art.156 va fi raportat la expirarea duratei arestării care se epuizează la termenul cel mai apropriat.

Potirvit art.159 alin.(1), dosarul cauzei va fi depus de procuror, o dată cu sesizarea instanţei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive şi va putea fi consultat de apărător. Propunerea de prelungire a arestării preventive se soluţionează în camera de consiliu, de un singur judecător , indiferent de natura infracţiunii. Inculpatul este adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau alte cazuri deosebite în care deplasarea sa nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri deosebite în care deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Participarea procurorului este obligatorie.

În cazul în care instanţa acordă prelungirea, acesta nu va putea depăşi 30 de zile. Instanţa soluţionează propunerea şi se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive, în termen de 24 de ore de la primirea dosarului, şi comunică încheierea celor lipsă de la judecată în acelaşi termen.

Închierea prin care s-a hotărât asupra prlungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare. Inculpatul este adus la judecarea recursului.

Măsura dispusă de instanţă se comunică administraţiei locului de deţinere, care este obligată să o aducă la cunoştinţa inculpatului.

Dacă încheirea primei instanţe care se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive nu este atactă cu recurs, instanţa este obligată să restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs.1 Cu privire la natura juridică a termenelor de 8 zile şi de 5 zile, prevăzute în art.156, au fost exrpimate două opinii:într-o primă opinie se consideră că sunt termene peremptorii, alţi autori considerându-le termene de recomandare. Apreciem că nerespectarea termenului de 5 zile atrage sancţiunea nulităţii absolute, consacrată, ca drept comun, în art.197 alin.(2), iar nu pe cea a nulităţii relative ( I.Neagu, op.cit., p.421-422 ).

40

Art.159 alin.final prevede posibilitatea instanţei de a acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile.

b) Menţinerea arestării inculpatului în faza de judecată. Când procurorul dispune, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a inculpatului aflat în stare de arest, dosarul se înaintează instanţei competente cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului de arestare sau, după caz, a duratei pentru care a fost dipusă prelungirea arestării.

Instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării prevenitive. În cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să jusitifice privarea de liberatate, dipune, prin încheire, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului. Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestare impus în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care jusitifică privarea de liberatate, instanţa menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă. În tot cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, potrivit procedurii mai sus arătate, legalitatea şi temeinicia arestării preventive. În cazul inculpatului minor între 14 şi 16 ani verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează peiodic, dar nu mai târziu de 40 de zile, iar în cazul inculpatului major, acestă perioadicitate nu poate fi mai mare de 60 de zile. Încheirea astfel pronunţată poate fi atacată cu recurs.

4. Liberarea provizorie

4.1. Condiţii preliminare

Liberarea provizorie a fost reintrodusă în legea română în urma modificării Codului de procedură penală prin Legea nr.32/1992. Liberarea provizorie sub control judiciar se dispune, atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii,de instanţa de judecată.

Liberarea provizorie presupune menţinerea împrejurărilor legale care permite arestarea, instanţa, apreciind însă că prelungirea stării de arest nu mai apare necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii. Liberarea provizorie este lăsată la aprecierea organului judiciar, având caracter facultativ.

Liberarea provizorie se prezintă în două modalităţi: a) liberare aprovizorie sub control judiciar şi b) liberarea provizorie pe cauţiune.

4.2. Liberarea provizorie sub control judiciar

41


Dispoziţiile art.160 ind.2 C.proc.pen. cuprind atât condiţiile ce trebuie realizate pentru a dispune liberarea provizorie, cât şi obligaţii care se pot impune inculpatului pe durata luării acestei măsuri procesuale, obligaţii care, prin controlul respectării lor de către organele judiciare, configurează conţinutului măsurii:

Codiţiile dipunerii liberării provizorii sub control judiciar :a) cauza să privească o infracţiune săvârşită din culpă sau o infracţiune

intenţionată pedepsită cu pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 12 ani ( art.160 ind.2 alin.1);

b) învinuitul sau inculpatul să nu fie recidivist şi să nu existe date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau date că fiind pus în liberatate acesta va încera să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea acte;

Condiţiile trebuie îndeplinte cumulativ.În cazul liberării provizori sub control judiciar, instanţa poate stabili anumite

obligaţii ale inculpatului pe durata liberării, obligaţii care configurează de fapt controlul judiciar. Potrivit art.160 ind.2 alin.(3), inculpatul trebuie să respecte una sau mai multe dintre obligaţiile:

a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile, stabilite de organul judiciar;

b) să comunice organului judiciar orice schimare de domicliul sau reşedinţă;c) să nu meargă în locuri anume stabilite;c) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de

judecată, ori de câte ori este chemat;e) să nu intre în legătură cu anumite persoane deteminate;f) să nu conducă nici un anumit sau anumite autovehicule;

3 h) să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârşirea faptei.

Potrivit art.160 ind.2b, controlul modului în care învinuitul sau inculpatul respectă obligaţiile stabilite de instanţă revine judecătorului delegat cu executarea, precum şi procurorului şi organului de poliţie. Controlul judiciar institui de instanţă poate fi oricând modificat sau ridicat de acesta, în total sau în parte, pentru motive temeinicie.

4.3. Liberarea provizorie pe cauţiune

a) Condiţiile liberării. Condiţiile prevăzute de lege pentru a se putea dispune acestă măsură sunt aceleaşi ca şi în cazul liberării provizorii sub control judiciar:

- cauza să preivească o infracţiune săvârşită din culpă sau o infracţiune intenţionată pedepsită cu pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 12 ani ( art.160 ind.1 alin.1 ).

42

- învinuitul sau inculpatul să nu fie recidivist şi să existe date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau date ca fiind pus în libertate acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Condiţiile trebuie îndeplinite cumulativ.În ceea ce priveşte conduita inculpatului pe durata liberării provizorii pe

cauţiune, art.160 ind.4 alin.(2) prevede că inculpatul este obligat:a) să se prezinte la chemarea organelor judiciare;b) să comunice orice schimbarea de domicliu sau de reşedinţă;d) să respecte obligaţiile prevăzute în art.160 ind.2 alin.(3), pe care instanţa

le dispune.

b) Cauţiunea. Cauţiunea este suma de bani pe care trebuie să o depună inculpatului cu scopul de a se garanta respecta de către acesta a obligaţiilor ce îi revin pe timpul liberării provizorii ( art.160 ind.5 alin.1 ).

Potirvit art.160 ind.5 alin.(2)1, cuantumul cauţiunii este de cel puţin 10.000.000 lei. Suma ce reprezintă cauţiunea se consemnează pe numele inculpatului şi la dispoziţia organului care a stabilit cauţiunea.

În dispoziţiile art.160 ind.5 alin.(4) sunt arătate situaţiile în care cauţiunea se restituie, situaţii ce pot fi împărţite în două categorii:

a) cazuri în care se impune rămânerea în detenţie a inculpatului;b) cazuri în care măsura arestării preventive încetează de drept sau poate fi

revocată şi, în consecinţă, încetează şi măsura liberării provizorii pe cauţiune.Din prima categorie fac parte cazurile prevăzute de art.160 ind.5 alin.(4)

lit.a) , e) şi f):- art.160 ind.5 alin.(4) lit.a) prevede că se restituie cauţiunea când se revocă

liberarea provizorie, fiindcă se descoperă fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care jusitifică arestarea inculpatului;

- art.160 ind.5 alin.(4) lit. e) prevede că se restituie cauţiunea când se dispune condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii;

- art.169 ind.5 alin.(4) lit.f) prevede că se restituie cauţiunea când cererea de eliberare provizorie a fost respinsă în cazul în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când cerea este neîntemeiată sau când acesta a fost făcută de către o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau inculpat.

Cea de-a doua categorie de cazuri în care se restituie cauţiunea cuprinde ipotezele în care măsura arestării inculpatului poate fi revocată sau încetează de drept cu efecte implicite asupra încetării liberării provizorii pe cauţiune. Aceste cazuri sunt prevăzute de art.160 ind.5 alin.(4) lit.b), c) şi d), şi anume:

1 Acestă dispoziţie legală a fost modificată prin Legea nr.169/2002.

43


-lit.b), când se constată de către procuror prin ordonanţă, iar de către instanţă prin încheire, că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive;

- lit.c), când se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal;

- lit.d), când se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau cu suspendarea executării sunt supraveghere sau cu executare la locul de muncă1.

În cazul de la lit.b), măsura arestării inculpatului se revocă potrivit art.139 alin.(2)1 şi, pe cale de consecinţă, liberarea provizorie pe cauţiune încetează de drept.

În cazurile de la lit.c) şi d), măsura arestării inculpatului încetează de drept2. De asemenea, potrivit art.140 alin.(2) ( ultima ipoteză), raportat la art.350 alin.(3) lit.b) şi c), arestarea inculpatului încetează de drept când instanţa pronunţă pedeapsa amenzii sau o pedeapsaă cu închisoarea, cu suspendarea executării, cu suspendarea executării sub supraveghere sau executarea la locul de muncă.

Cauţiune nu se restituie, potrivit art.160 ind.5 alin.(5), în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa închisorii, când liberarea provizorie s-a revocat potrivit art.160 ind.5 alin.(5), în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa închisorii, când liberarea provizorie s-a revocat potrivit dispoziţiilor art.160 ind.10 alin.(1) lit.b), adică atunci când:

- inculpatul nu îşi îndeplineşte cu rea-credinţă obligaţiile ce îi revin potrivit art.160 ind.2 alin.(3)3 şi art.160 ind.4 alin.(2)4;

- inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului;- inculpatul săvârşeşete, din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este

urmărit sau judecat.

4.4. Procedura de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune

a) Titularii cererii de liberare provizorie. Legea prevede posibilitatea ca cererea să poată fi făcută de inculpat sau de o paletă largă de substituiţie procesuali. În acest sens, în art.160 ind.6 alin.(1) se arată că cererea poate fi făcută de inculpat, soţul acestuia şi rudele apropiate.

1 A se vedea şi C.S.J. , s.pen., dec.nr.1741/1993, în Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1993, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1994, p.200-201.1 Potrivit art.139 alin.(2), când nu mai există vreun temei care să jutifice menţinerea măsurii arestării preventive, acesta trebuie revocată, din oficiu sau la cerere.2 Potrivit art.140 alin.(1) lit.b), măsurile preventive încetează de drept în caz de scoatere de sub urnărire penală, de încetare a urmăririi penale sau de încetare a procesului penal sau de achtare.3 În acest text de lege sunt arătate obligaţiile ce revin inculpatului în cazul liberării provizorii sub control judiciar.4 Obligaţia de a se prezenta la chemarea organelor judiciare şi la obligaţia de a comunica orice schimbare de domiciliu sau reşedinţă.

44

c)Intervalul de timp în care poate fi făcută cererea de liberare provizorie. Potrivit art.160 ind.6 alin.(1), cererea poate fi făcută în cursul urmăririi penale sau al judecăţii. Cererea de liberare provizorie poate fi făcută şi în cazul reluării urmăririi penale, când dosarul a fost restituit de prima instanţă în vederea refacerii sau completării urmăririi penale ( art.332 şi art.333 ), deoarece şi în acest cazuri procesul se află în faza de urmărire penală.

De asemenenea, cererea de liberare provizorie mai poate fi făcută şi atunci când instanţa de apel desfiinţează sentinţa şi dispune restituirea cauzei procurorului pentru a lua măsuri în vederea completării urmăririi penale ( art.380 ), respectiv când instanţa de recurs casează şi dispune restituirea cauzei procurorului pentru aceeaşi raţiune.

c) Conţinutul cererii de liberare provizorie pe cauţiune. Potrivit dispoziţiilor art.160 ind.6 alin.(2), cererea trebuie să cuprindă numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face, precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii. În cazul liberării provizorii pe cauţiune, cererea trebuie să cuprindă şi obligaţia depunerii cauţiunii şi menţiunii cunoaşterii dispoziţiile legii privind cazurile de nerestituire a cauţiunii.

d)Instanţa competentă să rezolve cererea de liberare provizorie. Legiuitorul menţine o simetrie între organele care pot dispune măsura arestării preventive a inculpatului şi organele care sunt abiliatate să dispună asupra liberării provizorii. În art.160 ind.6 se arată că rezolvarea cererii, în cursul urmăririi penale, revine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, iar în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea cauzei.

Potrivit art.160 ind.6 alin.(5) se arată că rezolvarea cererii, în cursul urmăririi penale, revine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, ia în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea cauzei.

Potrivit art.160 ind.6 alin(5), cererea depusă la organul de cerecetare penală ori la administraţia locului de deţinere se înaintează, în termen de 24 de ore, procurorului sau instanţei competente, după cum cauza se află în curs de urmărire penală sau de judecată.

e) Activitatea desfăşurată de către organul competent privind rezolvarea cererii de liberare provizorie. Potrivit art.160 ind.7 alin.(1), insatnţa are obligaţia să analizeze conţinutul cererii pentru a observa dacă sunt cuprinse menţiunile prevăzute în art.160 ind.6 alin.(2) şi (3) şi, dacă este cazul, să ia măsuri pentru completarea acesteia. Când cererea este depusă la instanţă înaintea termenului de judecată, obligaţia verificării acesteia revine preşedintelui instanţei, care procedează şi la încunoştiinţarea petiţionarului despre termenul de judecată a cererii. Acestă precizare a legii conduce la concluzia că cererea făcută la termenul de judecată sau la termenele ulterioare este verifictaă sub aspectul conţinutul ei de

45


către completul de judecată căruia i-a fost repartizată spre soluţionare cauza penală în care se face cererea.

Un alt asepect care trebuie să stea în atenţia organului competent este acela al însuşirii cererii de către inculpat, în cazul în care aceasta a fost făcută de unul din substituiţii procesulai indicaţi în art.160 ind.6 alin.(1).

Potrivit art.160 ind.8 alin.(1), cererea se examinează în regim de urgenţă, impus de starea de arest în care se află inculpatul. Instanţa verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii, condiţii prevăzute în art.160 ind.2 alin.(1) şi (2)1 şi respectiv, art. 160 ind.42.

În cazul cererii de liberare provizorie pe cauţiune, dacă instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, stabileşte cuantumul cauţiunii şi încunoştiinţează despre acestă persoana care a făcut cererea. După depunerea dovezii de consemnare a cauţiunii, instanţa admite în principiu cererea, fixând termenul pentru soluţionare. Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi dovada de consemnare a cauţiunii nu a fost depusă, cererea se repsinge.

Instanţa soluţionează cererea după ascultarea inculpatului şi a concluziilor apărătorului acestuia, precum şi ale procurorului ( art.160 ind.8 alin.1). Soluţionarea cererii se face de către instanţă prin încheiere.

Când sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege şi cererea este întemieată, instanţa admite cererea de liberare provizorie şi dispune punerea în libertate provizoire a inculpatului. Încheierea intanţei trebuie să cuprindă şi obligaţiile stabilite ce urmează a fi respectate de inculpat. Potrivit art.160 ind.8 alin.(4), o copie de pe dispozitivul încheierii rămase definitive ori un extras al acesteia se trimite administraţia locului de deţinere, adminstraţia locului de deţinere fiind obligată să ia măsuri pentru punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului. O copie de pe dispozitivul încheierii rămasă definitive ori un extras al acesteia se trimite şi organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte inculpatul. Persoanele interesate se încunoştiinţează.

Instanţa de judecată respinge cererea de liberare provizorie când nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când este neîntemeiată sau când a fost făcută de unul din substituiţii procesuali şi nu a foat însuşită de inculpat. În procedura de rezolvare a cererii de liberare provizorie soluţia dată de instanţă nu este definitivă, încheierea instanţei fiind supusă recursului.

Subliniem că procedura recursului prevăzută în cele ce urmează este cea incidentă în cazul recursului împotriva încheirii prin care s-a admis cererea de liberare provizorie, în cazul încheierii prin care s-a modificat sau s-a ridicatcontrolul judiciar sau în cazul încheierii prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii.

Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de 2 zile. Recursul se

1 În ipoteza liberării provizorii sub control judiciar.2 În ipoteza liberării provizorii pe cauţiune.

46

va soluţiona în camera de consiliu. Învinuitul sau inculpatul este adus la judecarea recursului. Participarea procurorului este obligatorie. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi asupra admiterii sau respingerii recursului. Recursul împotriva încheirii prin care s-a respins cererea de liberare provizoire nu este suspensiv de executare. Dosarul se restituie în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului.

f)Revocarea liberării provizorii. Revocarea liberării provizorii se deosebeşte de revocarea măsurilor de prevenţie, prevăzute de art.139 alin.(2). Revocarea liberării provizorii duce la pierderea stării de liberatate şi la arestarea inculpatului1.

Potrivit art.160 ind.10 alin.(1), liberarea provizorie poate fi revocată dacă:- se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii

cererii de liberare provizorie şi care jusitifică arestarea învinuitului sau inculpatului ( se descoperă, de exemplu, că inculpatul este recidivist);

- învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte, cu rea-credinţă, obligaţiile ce îi revin potrivit art.160 ind.2 alin.(3)2 şi art.160 ind. 4 alin.(2)3 sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat.

Deşi în lege nu se arată care sunt titularii cererii de revocare, apreciem că aceştia pot fi procurorul sau instanţa , care se poate sesiza din oficiu şi oricare parte din proces.

Revocarea liberării provizorii se dipune de instanţă, prin încheiere , cu ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător. Revocarea se dispune şi în lipsa învinuitului sau inculpatului, când acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la chemarea făcută. În caz de revocare a liberării provizroii, instanţa dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului şi emite un nou mandat de arestare. Împotriva încheierii instanţei prin care s-a dipsu revocarea liberării provizorii se poate face recurs.

§ 3. Măsurile de ocrotire şi siguranţă

1.Luarea măsurilor de ocrotire

Măsurile de ocrotire se iau cu privire la alte persoane decât învinuit sau inculpat. Potirvit art.161 C.proc.pen., atunci când măsura reţinerii sau arestării preventive a fost luată faţă de un învinuit sau un inculpat în a cărui ocrotire se afă un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o personaă căreia i s-a instiuit curatela ori o personaă care din cauza vârstei, bolii sau altei cauze are nevoie de ajutor, trebuie să fie înştiinţată autoritatea competentă în vederea lurăii măsurior de

1 N.Volonciu, op.cit.,p.433.2 În cazul în care s-a dispus liberarea provizorie sub control judiciar.3 În cazul în care s-a dispus liberarea provizorie pe cauţiune.

47


ocrotire. Potirvit art.162 alin.(5), măsurile de ocrotire se vor lua şi în cazul în care s-a dispus internarea medicală.

Luarea măsurilor de ocrotire presupune existenaţa cumulativă a două condiţii:

a) în grija învinuitului sau inculpatului se află persoane care au nevoie de ocrotire;

c) în lipsa învinuitului sau inculpatului, care urmează să fie privat deliberatate, aceste persoane ar rămâne fără nici o ocrotire.

Măsurile de ocrotire se iau pe perioada cât durează măsura de prevenţie care le-a determinat. În consecinţă, când reţinerea sau arestarea, încetează de drept sau se dipune liberarea provizorie a inculpatului, organul judiciar înştiinţează autoritatea competentă în vederea ridicării măsurii de ocrtotire iar persoana ocrotită trece din nou în grija celui pus în libertate1.

2.Luarea măsurilor de siguranţă în timpul desfăşurării procesuslui penal

2.1. Condiţiile în care pot fi luate măsurile de siguranţă.

Potrivit art.162 alin.(1), ori de câte ori, în cursul procesului penal, instanţa de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, constată că învinuitul sau inculpatul se află într-una din situaţiile arătate în art.1132 sau 1141 C.pen., dispune luarea în mod provizoriu a măsurii de siguranţă corespunzătoare.Măsurile de siguranţă care devin, potrivit legii, măsuri procesuale sunt obligarea la tratament medical şi internarea medicală.

Din conţinutul art.162 alin.(1) C.proc. pen. coroborat cu art.113 şi 114 C.pen. rezultă că pentru luarea celor două măsuri de siguranţă se cer a fi îndeplinite cumulativ două condiţii:

- starea de boală sau intoxicare cronică ( prin acool, stupefiante etc.), - existenţa pericolului pentru societate.În cazul internării medicale trebuie să se constate şi îndeplinirea unei

condiţii speciale; iresponsbilitatea făptuitorului cauzată de o boală minatală sau toxică2.

Nu pot fi luate măsurile de siguranţă prevăzute în art.113 şi 114 C.pen. în cazul în care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale conform art.228 alin.(4) C.proc.pen., deoarece, potrivit art.162 alin.(1), acestea pot fi luate în cursul

1 N.Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol.I, ed.a III-a revăzută şi adăugită, Ed.Paideia, Bucureşti,p.440.2 Potrivit art.113 C.pen.,dacă făptuitorul, din cauza unei beţi sau a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate, el poate fi obligat a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire.1 Potrivit art.114 C.pen., când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se puate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate până la însănătoşire.2 Potrivit art.39 din Legea nr.487/2002 a sănătăţii mintale, “ persoanele internate în spitalul de psihiatrie ca urmar a pliăcării unot măsuri medicale de siguranţă prevăzute de Codul penal primesc asistenţă medicală şi îngrijire de sănătate mintală disponibile, conform prvederilor legii ”.

48

procesului penal. În cadrul actelor premergătoare urmăririi penale nu pot fi luate măsuri procesuale3.

2.2. Procedura luării măsurilor de siguranţă

Potrivit art.162 alin.(1), instanţa dispune luarea măsurilor de siguranţă, numai după ascultarea învinuitului ori inculpatului şi în prezenţa apărătorului şi procurorului. Instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării provizorii şi sesizează comisia medicală competentă să avizeze internarea bolnavilor mintali şi toxicomani periculoşi.

Măsura internării provizorii durează până la confirmarea ei de instanţa de judecată. Confirmarea se face pe baza avizului comisiei medicale.

Chiar dacă urmărirea penală s-a terminat printr-o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, procurorul trebuie să sesizeze instanţa, atunci când este cazul, pentru transformarea măsurii provizorii într-o măsură definitivă.

Măsura internării medicale poate fi dispusă şi în cursul judecăţii, dacă sunt începlinite condiţiile prevăzute în art.114 alin.(1). În aceste dispoziţii se arată că măsura se ia până la însănătoşirea făptuitorului, de unde concluzia că legea leagă luarea măsurii de starea sănătătţii făptuitorului şi nu de soluţia ce s-ar putea pronunţa în cursul procesului penal.

În dispoziţiile finale ale art.162 se arată că hotărârea instanţei de judecată prina care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată separat cu recurs, dar recursul nu suspendă executarea. Considerăm că acestă prevedere a legii este aplicabilă şi în cazul în care instanţa a dispus luarea măsurii de siguranţă a internării medicale.

§ 4. Măsurile asigurătorii, restituirea lucururilorşi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei

1. Măsurile asigurătorii

1.1. Noţiune, importanţă şi funcţii

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu careacter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin învinuitului sau inculpatului şi părţii responsabile civilmente, în vederea acoperiirii despăgubirilor civile şi a executării amenzii1.

3 I.Neagu, Drept procesual penal, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988,p.396.1 I.Neagu, op.cit.,p.433.

49


În faza de urmărire penală, măsura se ia de procuror, iar în faza de judecată se dipune de instanţă. Aplicarea măsurii nu este condiţionată de punerea în mişcare a acţiunii penale2.

Prin efectul lor, măsurile asiguratorii garantează executarea obligaţiilor de oridin partimonial ce decurg din rezolvarea acţiunii penale şi a acţiunii civile în cadrul procesului penal3.

Pentru luarea măsurilor asigurătorii privind despăgubirile civile legea prevede următoarele condiţii1:

- să existe o pagubă;- paguba să fie produsă prin infracţiune;- cu privire la infracţiune să exsite un proces penal;- să existe parte civilă2.Pentru luarea măsurilor asigurătorii privind executarea amenzii nu se cer

întrunite aceleaşi condiţii ca pentru măsurile care asigură despăgubirile civile, fiind suficientă numai îndeplinirea următoarelor condiţii3:

- să fie săvârşită o infracţiune pentru care legea penală prevede pedeapsa amnezii;

- desfăşurarea unui proces penal în legătură cu infracţiunea respectivă.Bunurile asupra cărora sunt instituite măsurile asigurătorii sunt

indisponibilizate, în sensul că cel care le are în proprietate pierde atributul dispoziţiei, ia când bunurile sechestrate trebuie ridiciate în mod obligatoriu ( art.165 alin.2) chiar şi pe cel al folosinţei.

Aşa cum rezultă din însăşi denumirea lor, aceste măsuri procesuale au o funcţionalitate asigurătorie, nu reparatorie.

1.2. Bunurile asupra cărora se pot lua măsuri asigurătorii

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua, potrivit art.163 alin.(2), asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabilă civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei. Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau, potrivit art.163 alin.(3), numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului, deoarece răspunderea penală este personală şi, în vederea executării acestei pedepse, nu pot fi indisponibilizate decât bunurile celui ce urmează să fie tras la răspundere penală.

2 N.Volonciu, Tratat de procedură penală.Partea generală,vol.I, ed. aIII-a revăzută şi adăugită, Ed.Paideia, Bucureşti, p.442.3 I.Neagu,op.cit.,p.443.1 S.Kahane, op.cit.p.166; a se vedea şi V.Pop, Măsura ridicării de obiecte şi măsura aigurătorie a sechestrului, în R.R.D. nr.1/1995.2 Ultima condiţie nu este necesară în cazul când acţiunea civilă se exercită din oficiu, potrivit art.117 C.proc.pen., fără ca cel vătămat să se constituie parte civilă.3 N.Volonciu, op.cit.,p.447.

50

În art.163 alin.(4) se arată că nu pot fi sechestrate bunurile care aparţin unei unităţi din cele la care se referă art.145 C.pen. , precum şi cele exceptate de lege. Acestea din urmă sunt cele indicate în dispoziţiile art.406-409 C.proc.civ.

1.3. Pocedura de luare a măsurilor aşigurătorii în general

În principiu, potrivit art.163 alin.(5), luarea măsurilor asigurătorii în vederea reparării pagubei este facultativă, acestea putând fi cerute de către partea civilă sau luate din oficiu de către organele judiciare.

Prin excepţie, art.163 alin.(6) arată că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul în care cel vătămăt este o persoană lispistă de capacitate de execiţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

1.4. Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii

Potrivit art.164 alin.(1), ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de organul de urmărire penală care a dispus măsura.

Măsura asigurătorie luată de instanţă se aduce la îndeplinire de executorul judecătoresc.

Potrivit art.164 alin.(3), măsurile asigurătorii dispuse de procuror sau de instanaţa de judecată pot fi aduse la îndeplinire şi prin organele proprii de executare ale unităţii păgubite, în cazul în care acesta este una din cele la care se referă art.145 C.pen.

În cauzele penale în care urmărirea penală se efectuează de procuror, acesta poate dispune că măsura asigurătorie să fie adusă la îndeplinire de către secretarul parchetului.

1.5. Procedura de luare a măsurilor asigurătorii privite în special

a) Sechestrul penal propriu-zis. În vederea indisponibilizării bunurilor, organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, în caz de necesitate, şi la experţi. De regulă, bunurile sechestrate rămân în posesia celui căruia îi aparţin, cu obligaţia ca acesta să nu le greveze sau înstrăineze. În cazul în care există pericol de înstrăinare, bunurile mobile sechestrate vor fi puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode.

Există anumite categorii de bunuri care, în cazul în care sunt sechestrate, vor fi ridicate în mod obligatoriu. Portivit art.165 alin.(2) şi (3), vor fi ridicate în mod obligatoriu. Potrivit art.165 alin.(2) şi (3), vor fi ridicate obligatoriu dacă sunt sechestrate, următoarele categorii de bunuri:

51


- bunurile perisabile, care se predau unităţilor comerciale cu capital majoritar de stat, potrivit profitului activităţii, care sunt obligaţii să le primească şi să le valorifice de îndată;

- mijloacele de plată străine, metalele sau pietrele preţioase, ori obiectele confecţionare cu acestea se predau, în cel mult 48 de ore de la ridicare, la cea mai apropiată bancă; în cazul în care obiectele sunt necesare urmăririi penale, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore la rezolvarea cauzei de procuror după terminarea urmăririi penale;

- titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau muzeu şi colecţii de evaloare, care se predau spre păstrare instiuţiilor de speciliatate.

Sumele de bani, ridicate ca atare, precum şi cele provenite din valorificarea bunurilor perisabile se consemnează, după caz, pe numele învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a dispus insitiuirea sechestrului, căuia i se dă recipisa de consemnare a sumei în termen de cel multe trei zile de la ridicarea banilor ori valorificarea bunurilor.

După ce organul care aduce la îndeplinire măsura a identificat şi evaluat bunurile sechestrate, încheie un preces-verbal în care arată activităţile efectuate, descriind amănunţit bunurile sechestrate, cu indicarea valorilor. În proces-verbal se arată bunurile exceptate de lege de la urmărire găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestrul. Se consemnează obiecţiile părţilor sau altor persoane interesate.

Un exemplar al procesului-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul iar, celor cu care locuieşte sau unui vecin. În cazul când o parte din bunurile sau totalitatea lor a fost predată unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează şi organului care a dispus luarea măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheirea procesului-verbal.

b) Proprierea. Poprirea reprezintă o măsură asigurătorie şi în acelaşi timp o procedură larg folosită pentru urmărirea sumelor de bani.

Potrivit art.167, sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit sunt proprite în mâinile acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitor, dup caz, la dispoziţia organului care a dispus proprirea sau a organului de executare în termen de cinci zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în termen de 24 de ore de la consemnare.

c) Inscripţia ipotecară. Inscripţia ipotecară este o formă specială a sechestrului, aplicabilă în cazul bunurilor imobile. Determinarea sferei bunurilor imobile care fac obiectul ei se face ţinându-se cont de dipoziţiile art.448-571 C.proc.civ. şi de cele ale art.462-471 C.civ. Art.488-571 C.proc.civ. vizează atât imobilele prin natura lor, cât şi imobilele prin destinaţie, conform art.462-471 C.civ.1

1 I.Neagu, op.cit.,p.449.

52

Potrivit art.166 alin.final, în cazul inscripţiei ipotecare, organul care a dispus instituirea măsurii cererea organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru întocmit.

Inscripţia ipotecară are ca efect indisponibilizarea bunului imobil cu privire la care a fost dispusă măsura. Întrega procedură a inscripţiei ipotecare se subsumează Legii nr.7/1996 privind publicitatea imobiliară2.

d)Contestarea măsurii asigurătorii. Potirvit art.168 alin.(1), în contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană interestată se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului.

Plângerea poate, deci, privi:- actul procesul prin care a fost dispusă măsura ( ordonanţă sau încheiere );- actul procedural prin care a fost adusă la îndeplinire măsura asigurătorie.

Plângerea împotriva ordonanţei prin care au fost luate măsurile asigurătorii în cursul urmării penale sau împotriva modului de aducere la îndeplinire a acestor măsuri în cursul umrăririi penale poate fi adresată:

- până la sesizarea instanţei de judecată, organul de cercetare penală care a dispus măsurile sau procurorului care supraveghează cercetarea penală;

- după sesizarea instanţei de judecată, instanţei învestite cu soluţionarea cauzei penale.

În cazul în care măsurile asigurătorii au fost luate de instanţă, hotărârea acesteia poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea hotărârii pronunţate.

Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii si poate face şi contestaţie potrivit legii civile, conform art.168 alin.final, dacă:

- procesul penal a fost definitiv soluţionat;- nu s-a făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii.

Pentru introducerea contestaţiei trebuie îndeplinite cumulativ ambele condiţii1. În acestă situaţie, actul procesual prin care au fost dispuse măsurile nu mai poate fi contestat2.

2. Restituirea lucurilor şi restabilirea situaţiei anterioare

2 Ibidem,p.450.1N.Volonciu, op.cit.,p.444.2 I.Neagu,op.cit.,p.451.

53


Considerate măsuri de reparaţie imediată3, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii pot fi folosite ca măsuri procesuale penale. Ele sunt, potrivit art.14 alin.(3) C.proc.pen., modalităţi de reparare în natură a prejudiciului material cauzat prin infracţiune.

2.1. Restituirea lucurilor

Restituirea lucurilor este privită ca o modalitate de reparare în natură a pagubelor produse prin infracţiune, prioritară faţă de celelalte modalităţi de reparare a pagubei, dar ea poate fi anticipată prin restituirea lucurilor înainte de rezolvarea definitivă a acţiunii civile în cadrul procesului penal4.

Potrivit art.169, lucurile pot fi restituite numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- lucrurile ridicate de la învinuit sau inculpat sau de la orice personă care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau detenţia sa;

- restituirea lucrilor să nu stingherească aflarea adevărului şi just soluţionare a cauzei.

Restituirea lucrurilor se poate dispune de procuror prin rezoluţie sau de instanţa de judecată prin încheire, arătând celui căruia i-au fost restituite că are obligaţia să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauza penală respectivă.

Orice personaă care pretinde un drept asupra bunurilor ridicate pot cere, pe cale unei contestaţii, stabilirea acestui drept şi restituirea lucurilor.

2.2. Restabilirea situaţiei anterioare

Potrivit art.170 C.proc.pen., procurorul sau instanţa de judecată poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii când schimbarea acestei situaţii a rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.

Luarea acestei măsuri procesuale este posibilă numai în cazul anumitori infracţiuni, care prin natura lor permit sau impun restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii lor. Astfel, poate fi vorba de restabilirea situaţiei anterioare în următoarele cazuri:

- infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti, în modalitate prevăzută de art.271 alin.(2) C.pen.1 Când se poate dispune reintegrarea în locuinţei a cărei posesie fost pierdută ca urmare a nerespectării hotărârii

3 Dongoroz I,p.342.4 I.Neagu,op.cit.,p.452.1 Împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori o parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

54

judecătoreşti, instanţa trebuie să dispună restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin îndepărtarea din locuinţă a inculpatului care a ocupat, abuziv:

- tulburarea de posesie;- abandonul de familie.Restabilirea situaţiei anterioare are caracter provizoriu, definitivarea făcându-

se prin hotărârea care soluţionează cauza penală2. Persoanele lezate prin restabilire pot folosi calea plângerii.

Capitolul III. Actele procesuale şi procedurale comune.

§ 1. Actele procesuale şi actele procedurale

1. Noţiunea de act prcesula şi de acr procedural

Dosarele penale sunt constituite din înscrisuri judiciare în care se constată existenţa actelor procedurale1 sau actelor procesuale2, ca manifestări de voină ale organelor judiciare şi ale părţilor legate de rezolvarea cauzelor penale3.

Actele procesuale sunt definite, în literatura de specialitate, ca manifestări de voinţă prin care organele judiciare şi părţile din proces dispun, în limitele drepturilor lor, cu privire la desfăşurarea procesului penal4. Astfel, potrivit art.132 alin.(2), punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii sunt acte procesuale.

Actele procedurale sunt mijloace prin intermediul cărora se aduc la îndeplinire sarcinile ce decurg din actele şi măsurile procesuale5. Actul procedural relevă modul în care trebuie să se îndeplinească dispoziţie cuprinsă în actul procesual6. Potrivit art.132 alin.(1), sunt acte procedurale, între altele, ascultarea unui martor, cercetarea la faţa locului şi ridicare de obiecte.

În cazul citării, actul procesual îl constituie dispoziţia de citare iar actul procedural este citaţia însoţită de întreaga prcedură prin care se realizează înştiinţarea subiectului care urmează să fie prezent la activitatea ce se defăşoară în faţa organelor judiciare.2 I.Neagu,op.cit.,p.450.1 Glasson, A.Tissier, Traite theoretque et d’organisation judiciare, de competence et de procedure civile, tom. II, Sirey, Paris, 1936,p.292, în I.Neagu, Tratat de procedură penală, p.455.2 V.Manzini, Trattato di diritto procesuale penale, vol.III, Torino, 1931-1932, p.292, în I.Neagu,op.cit.,p.455.3 I.Neagu,op.cit.,p.456.4 Theodoru II, p.229-230,în I.Neagu,op.cit.,p.455.5 Dongororz I,p.346, în I.Neagu,op.cit.,p.4556 Pop III,p.3, în I.Neagu,op.cit.,p.455.

55


În cazul arestării inculpatului, actul procesual- încheirea instanţei – este executat prin intermediul unui act procedural, şi anume mandatul de arestare. Actul procesual prin care se dispune percheziţia ( închieierea motivată a instanţei ) poate fi realizat prin efectuarea percheziţiei propriu-zise1.

2. Actele procesuale şi procedurale comune

2.1 Citaţia

a) Noţiune şi importanţă. În conformitate cu dispoziţiile art.175 C.proc.pen., chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se realizează prin intermediul citării. În economia normativă procesual penală, pe lângă citare sunt prevăzute şi alte modalităţi de chemare a persoanelor pentru a participa la activităţile ocazionate de desfăşurarea instrucţiei penale, cum ar fi, spre exemplu, încunoştiinţarea sau chemarea, dar acestea au un caracter de excepţie.

Citarea, ca modalitate de asigurare a prezenţei părţilor sau a altor persoane la activitatea procesuală, se face, de regulă, din oficiu. Citarea poate fi, însă, şi facultativă, fiind lăsată la aprecierea organelor judiciare ( art.481 alin.1, art.496 ) sau la aprecierea părţilor.

b) Conţinutul citaţiei. Citaţia are formă scrisă, dar ea poate fi făcută şi prin notă telefonică sau telegrafică2. În conformitate cu dispoziţiile art.176, citaţia trebuie să cuprindă:

- denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;

- numele, prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;

- adresa celui citat, care trebuie să cupindă ( în oraşe şi municipii ):localitatea, judeţul, strada, numărul şi apartamentul unde locuieşte3, iar în comune: judeţul, comuna şi satul ( în citaţie se menţionează, când este cazul, orice alte date necesare pentru stabilirea adresei celui citat )1:

- ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicate, cu arătarea consecinţelor legale în caz de neprezentare.

Citarea se semnează de ce care a emis-o.1 În acest caz, efectuarea percheziţiei este considerată act prceduraş faptic.2 În practică s-a considerat legal îndeplinită şi citarea făcută prin fax ( C.A. Bucureşti, s.I pen., dec.nr.193/1998, în C.A. Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1998, cu note V.Papadopol,Ed. All Beck, Bucureşti,1999 ).3 T.M.B., s.II pen., dec.nr.1031/1994, în Culegere de practică judiciară penală 1994-1997, Ed. All Beck, Bucureşti,1999.1 T.M.B.,s.II pen., dec.nr.429/1997, în Culegere de practică judiciară penală 1994-1997, Ed.All Beck , Bicireşti, 1999.

56

c) Locul de citare. În conformitate cu dispoziţiile art.177 alin.(1) C.proc.pen., învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, iar dacă acesta nu este cunoscută, la adresa locului de muncă, prin serviciul de personal al unitţii la care lucrează.

Conform dispoziţiilor art.177 alin.(3), învinuitul sau inculpatul poate fi citat şi într-un alt loc decât adresa unde locuieşte, dacă acest loc a fost indicat2 de el printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal sau dacă noua adresă rezultă din informaţiile culese de agentul procedural şi menţionate într-un proces-verbal pe care acesta l-a întocmit şi care se află în dosarul cauzei.

De asemenea, conform art.177 alin.(4), când nu se cunoaşte adresa unde locuieşte învinutiul sau inculpatul şi nici locul său de muncă, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărei rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea, iar când activitatea infracţională s-a desfăşurat în mai multe locuri, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială se află organul care efectuează urmărirea penală.

Bolnavii aflaţi în spital sau într-o casă de sănătate se citează prin administraţia acestora ( art.177 alin.5 ). Deţinuţii se citează la locul de detenţie, prin administraţia acestuia ( art.177 alin.6 ), iar mulitarii încazemaţi se citează la unitatea din care fac parte, prin condamnatul acesteia.

Învinuitul sau inculpatul care locuieşte în străinătate se citează prin scrisoare recomandată, în afară de cazul prin lege se dispune altfel3.

Avizul de primire a scrisorii recomandate, semnat de destinatar, ţine loc de dovadă a îndeplinirii procedurii de citare ( art.177 alin.8 ).

Unităţile la care se referă art.145 C.pen. şi alte persoane juridice se citează la sediul acestora, iar în cazul neidentificării sediului, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea.

d) Înmânarea citaţiei. În privinţa înmânării citaţiei, legea a avut în vedere două ipoteze distincte, şi anume înmânarea citaţieie persoanei care urmează să se prezinte în faţa organelor judiciare şi înmânarea citaţiei altor persoane.

În ceea ce priveşte înmânarea citaţiei care urmează să se prezinte în faţa organelor judiciare, cum era şi firesc, legea ( art.178 alin.1 ) arată că citaţia se înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire.

2 A se vedea, în acest sens, şi C.A. Bucureşti, s.I.pen., dec.nr.258/1997, în C.A. Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1997, cu note de V.Papadopol, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1998.3 Prin Legea nr.236/1998 a fost retificată Convenţia europeană de asisenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959, şi Protocolul adiţional, adoptat la Strasbourg la 17 martie 1978. În Titlul 3 al Convenţiei sunt cuprinse regelementări referitoare la citarea persoanelor care locuiesc într-o ţară membră a Consiliului Europei, fie că este vorba de martori, experţi sau persoane urmărite.

57


În cazul în care persoana citată este găsită, dar nu vrea să primească citaţia sau, primind-o, nu vrea ori nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat, ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acestuia, încheind despre acesta un proces-verbal ( art.178 alin.2 ).

În cazul în care scrisoarea recomandată prin care se citează învinuitul sau inculpatul care locuieşte în străinătate nu poate fi înmânată datorită refuzului primirii ei sau din orice alt motiv, precum şi în cazul în care statul destinatarului nu permite citarea prin poştă a cetăţenilor săi, citaţia se va afişa la sediul parchetului sau al instanţei, după caz.

Când citarea se face la adresa locului de muncă, organele care primesc citaţia sunt obligate a înmâna de îndată citaţia persoanei citate sub luare de dovadă, certificându-i semnătura sau arătând motivul pentru care nu s-a putut obşine semnătura acetuia ( art.178 alin.3). Dovada, întocmită în condiţiile menţionate mai sus, este predată agentului prcedural, iar acesta o înaintează organului de urmărire penală sau instanţei de judecată care a emis citaţia.

Când sunt citate unităţi din cele prevăzute în art.145 C.pen. sau alte persoane juridice, citaţia se predă la registratură sau funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei; în acest caz, se aplică dispoziţiile referitoare la înmânarea citaţiei personal celui citat ( art.178 alin.2 ).

Cât priveşte înmânarea citaţiei altor persoane, potrivit art.179 alin.(1) C.proc.pen., citaţia poate fi înmânată la patru categorii de persoane, şi anume: soţ, rudă, oricărei persoane care locuieşte cu cel citat şi oricărei persoane care, în mod obişnuit, primeşte corespondenţa celui citat. Dintre persoanele menţionate mai sus, legea exceptează minorii sub 14 ani şi persoanele lipsite de uzul raţiunii.

În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel şi nu este găsită, nici ea şi nici vreuna dintre persoanele cărora le poate fi înmânată citaţia, legea ( art.179 alin.2 ) arată că citaţia se predă administratorului, portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte. Administratorul imobilului, portarul sau persoana care în mod obişnuit îl înlocuieşte pe portar, primind citaţia, trebuie să semneze dovada de primire, iar agentul care îndeplineşte procedura de citare, certificând identitatea şi semnătura, încheie proces-verbal. Dacă personale menţionate ( portar, administrator de imobil etc. ) nu vor sau nu pot semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, încheind proces-verbal.

Potrivit art.179 alin.(4), în cazul în care persoana citată sau persoanle cărora, potrivit legii, le poate fi înmânată citaţia lipsesc de la locuinţa celui citat, agentul este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată epntru a-i înmâna citaţia. Când nici pe acestă cale nu se poate ajunge la înmânarea citaţiei, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, încheind proces-verbal privind modul în care s-a efectuat procedura de citare.

În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta.

58

Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii, încheind proces-verbal şi făcând menţiune despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei.

În cazul în care persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei şi se informează pentru aflarea noii adrese, menţionînd în procesul-verbal datele obţinute.

e) Dovada de primire şi porcesul-verbal de predare a citaţiei. Potrivit art.181 alin.(1) C.proc.pen., dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindănumărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea persoanei citate, precum şi data pentru care este citată. De asemenea, acestă dovadă trebuie să cuprindă data înmănării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui care înmânează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia, precum şi arătarea calităţii acesteia.

Procesul-verbal care se întocmeşte, în cazurile prevăzute de lege, cu ocazia îndeplinirii procedurii de citare trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile specifice situaţiei concrete ( de pildă, prcesul-verbal, în ipoteza prevăzută de art.179 ultimul alineat, cuprinde menţiunea despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei ) şi menţiunile pe care le cuprinde dovada de primire a citaţiei.

Când din dovada de primire a citaţiei sau din procesul-verbal întocmit cu ocazia efecutării procedurii de citare rezultă că au fost respectate dispoziţiile legale privind citarea, atunci se consideră că procedura de citare este completă. În situaţia încălcării dispoziţiilor legale care disciplinează citarea, sancţiunea ce poate interveni este nulitatea relativă.

2.2. Comunicarea altor acte procedurale

Comunicarea este mijlocul prin intermediul căruia organele judiciare înştiinţează persoanele care participă la desfăşurarea prcesului penal despre actele procedurale efectuate.

Comunicarea actelor prcedurale se poate face în două modalităţi, prin transmiterea actului prcedural constatator sau prin înştiinţarea despre îndeplinirea unui act procedural în cadrul procesului penal, fiecare din ele fiind obiectivă de legiuitor printr-o terminologie specifică.

În cazul primei modalităţi, când se transmite actul procedural constatator ( înscrisul ), legiuitorul foloseşte termenul “ comunică ”1.

În cazul celei de-a doua modalităţi, legiuitorul foloseşte termenii

1 În art.313 alin.(3) se arată că inculpatul deţinut i se “ comunică” copia actului de sesizare a instanţei; potrivit art.360, părţilor care au lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare, inculpatului deţinut şi inculpatului militar în termen, care au lispit de la pronunţarea hotărârii, li se “ comunică” copii de pe dispozitivul acesteia.

59


“ înştiinţează ” , “ încunoştiinţează”, “ i se face cunoscut ” şi “ aduce la cunoştiinţă ”1.

Potrivit art.182, comunicare actelor procedurale se face potrivit dispoziţiilor aplicabile în cazul citaţiei.

2.3. Mandatul de aducere

Trăsăturile care individualizează dreptul penal faţă de alte ramuri de drept configurează într-un mod specific şi chestiunile legate de participarea părţilor sau a altori persoane la procesul penal. Astfel, conform art.183 alin.(1) C.proc.pen., în cazul în care o persoană citată nu se prezintă în faţa organelor judiciare, ea poate fi adusă pe baza unui mandat de aducere, dacă ascultarea ori prezenţa ei este necesară. Faţă de învinuit sau inculpat poate fi emis mandat de aducere chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată motivat că, în interesul rezolvării cauzei, se impune acestă măsură. Executarea mandatului de aducere se face de către organele Poliţiei.

Potrivit art.184 alin.(2), în cazul în care persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din motive de boală ori din orice altă cauză, dacă nu este vorba de învinuit sau inculpat, cel însărcinat cu executarea mandatului constată acesta într-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărie penală sau instanţei de judectaă. Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găseşte persoana prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări şi, dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal care va cupinde menţiuni despre cercetările făcute. Dacă învinuitul sau inculpatul refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrâns la aceasta. În cazul militarilor, executarea mandatului se face prin condamnatul unităţii militare sau prin comandatul garnizoanei.

Persoanele aduse cu manadat, potrivit alin.(1) şi (2), nu pot rămâne la dispoziţia organului judiciar decât timpul stricit necesar pentru audierea lor, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora. Persoana adusă cu mandat de aducere este ascultată de îndată de către organul judiciar. Potrivit art.198 alin.(1) lit.b), nerespectarea dispoziţiilor legale privind executarea mandatului de aducere este sancţionată cu amendă judiciară.

3. Modificare actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite

3.1. Modificarea actelor procedurale1 Astfel, în cadrul reglementării instituţiei strămutării, în art.58 alin.(1) se arată că preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se strămută cauza “ încunoştinţează ” părţile despre introducerea cererii de strămutare; în art.246 se arată “ înştiinţează ” persoanelor interesate despre încetarea urmării penale; potrivit art.159 alin.(11), administraţia locului de deţinere este obligată “ să aducă la cunoştinţă ” inculpatlui prelungirea arestării.

60

Potrivit art.194 C.proc.pen., orice adăugire, corectură ori suprimare făcută în cuprinsul unui act procedural este ţinută în seamă numai dacă aceste modificări sunt confirmate în scris în cuprinsul sau la sfârşitului actului, de către cei care l-au semnat. În cazul în care în actul procedural scris se fac anumite modificări neconfirmate, dar care nu schimbă înţelesul frazei, acestea rămân valabile. Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie barat, astfel încât să nu se poată face adaugări.

3.2. Îndreptarea erorilor materiale

Cu prilejul redactării actelor procedurale se pot strecura erori materiale, cum ar fi greşelile privind ortografierea numelor, trecerea greşită în actele procedurale a unor calităţi procesuale, a unor cifre etc.

Potrivit art.195 C.proc.pen., erorile materiale evidente din cuprinsul actului prcedural se îndreaptă de către organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesta sau din oficiu. În vederea îndreptării erorii, părţile pot fi chemate spre a da lămuriri. Organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal despre intervenţia făcută prin corectarea erorii materiale, iar instanţa de judecată o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul actului corectat.

3.3. Înlăturarea omisiunilor vădite

Potrivit art.196 C.proc.pen., sunt considerate omisiuni vădite situaţiile în care organul de urmărire penală sau instanţa nu s-a pronunţat cu privire restituirea lucurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii, precum şi cu privire la sumele pretinse de martori, experţi, interpreţi şi apărători conform art.189 sau 190. Procedura de înlăturare a omisiunilor vădite este aceeaşi ca şi în cazul îndreptării erorilor materiale.

§ 2. Instituţiile legate de actele prcesuale şi procedurale

1. Consideraţii preliminiarii

Strâns legate de actele procesuale sau procedurale au termenele în procesul penal, cheltuielile judiciare, nulităţile şi amenda judiciară. Termenele sunt intervalele de timp în care sau după trecerea cărora organele judiciare sau părţile pot să exercite un drept procesul, respectiva manifestare de voină nefiind altceva decât un act porcesual. Potrivit art.189 C.porc.pen., cheltuielile judiciare sunt sumele de bani necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea

61


probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă etc. Nulităţile sunt sancţiuni care invalidează actele procesuale şi porcedurale efectuate cu încălcarea legii. Amenda judiciară este o sancţiune administrativă care se aplică anumitor persoane în cazul în care acestea săvârşesc unele abateri judiciare legate de actele procedurale şi, implicit, de actele procesuale.

2. Termenele în procesul penal

2.1. Noţiune

Instituţia termenului în procesul penal prefigurează un principiu fundamental al acestei activităţi judiciare, şi anume obligativitatea.

Termenele sunt intervalele de timp înlăuntrul cărora sau după epuizarea cărora pot fi îndeplinite acte şi măsuri prcesuale sau procedurale1.

2.2. Clasificarea termenelor

Termenele pot fi clasificate după mai multe criterii2, astfel:În raport cu natura drepturilor şi interselor pe care le ocrotesc

deosebim:a) termenele substanţiale sunt intervale de timp determinate de lege pentru

ocrotirea unor drepturi sau interese extraprocesuale, ele stabilind sau disciplinând în timp măsurile pe care organele judiciare le pot lua în ceea ce priveşte privarea sau restrângerea drepturilor persoanei, drepturi conferite în afara procesului penal1. Sunt teremene substanţiale, de exemplu, cele care privesc durata măsurilor de prevenţie.

b) termene procedurale privesc intervalele de timp fixate pentru a ocroti drepturi şi interese ale persoanei, conferite în cadrul procesului penal. Sunt termene procedurale termenul de apel sau de recurs etc.

În raport cu caracterul lor sau cu efectele pe care le produc pot fi:a) termenele peremtorii2 sunt intervale de timp în interiorul cărora trebuie

îndeplinite anumite acte. Este termen peremtoriu, spre exemplu, termenul de 10 zile în care poate fi exercitat recursul împotirva unei hotărâri judecătoreşti.

b) termenele dilatorii3 sunt intervale de timp după expirarea cărora pot fi îndeplinite anumite acte.

1 Volonciu I, op.cit.,p.218; Theodoru II, p.247, în I.Neagu, op.cit.,p.4712 I.Neagu, op.cit.,p.471-474.1 Pop III, p.32, în I.Neagu, op.cit.,p.471.2 Noţiunea de termen “ peremptoriu” provine din limba latină, de la “ peremptus”= distrus, modificat în fracneză “ peremptoire ”= decisiv, tranşant, ferm, fără replică, în I.Neagu, op.cit., p.472.3 Noţiunea de termen “ dilatoriu” provine din latina, de la “ dilatorius ”= care amână, prelungeşte, tărăgănează, în I.Neagu, op.cit.,p.472.

62

Termenele pot fi în raport de durată: termene pe ore, termene pe zile, termene pe luni, termene pe ani. În funcţie de factorul care stabileşte durata termenelor, acestea pot fi: termene legale, termene judiciare. În raport cu conţinutul timp, deosebim termene fixe, maxime şi minime. După modul de calcul, termenele sunt: termene de succesiune, termene de regresiune.

2.3. Modul de calcul al termenelor

a) Calculul termenelor substanţiale. Potrivit art.188 C.proc.pen., calculul termenlor substanţiale pe ore şi zile se face pe unităţi pline de timp, în sensul că ora şi ziua de la cea care începe şi cea la care se împlineşte termenul intră în durata acestuia. Acest sistem de calcul se foloseşte, spre exemplu, în cazul termenelor privind măsurile preventive.

Potrivit art.154 C.pen., la calculul termenelor substanţiale pe luni şi ani, luna şi anul se socotesc îmlpinite cu o zi înanite de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.

b) Calculul termenelor procedurale. Potrivit art.186 alin.(1), la calculul termenelor prcedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul menţionat în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul când legea dispune astfel1.

În cazul termenelor procedurale, legea ( art.186 alin.2, 3 şi 4 ) a insituit două sisteme de calcul diferite, şi anume: un sistem pentru termenele pe ore sau pe zile şi un alt sitem pentru termenele socotite pe luni sau ani. Potrivit art.186 alin.(2), termenele pe ore şi pe zile se calculează pe unităţi libere de timp, în sesnul că ora sau ziua de la care începe să curgă termenul şi ora sau ziua în care termenul se împlineştenu intră în durata termenului. Potrivit art.186 alin.(3), termenele pe luni sau pe ani se calculează calendaristic şi expiră la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. În cazul termenelor pe luni sau pe ani, intră în durata termenului ziua de la care termenul începe să curgă, dar nu intră în durata termenului ziua în care se împlineşte. În cazul termenelor socotite pe luni sau pe ani, dacă ultima zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni. În art.186 alin.final se arată că, în cazul în care ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.

2.4. Acte considerate ca făcute în termen

Conform dispoziţiilor art.187 C.porc.pen., actul depus înlăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la 1 Excepţia de la regula stabilită în art.186 ( când legea dispune altfel ) o întâlnim, de exemplu, în cazul duratei arestării inculpatului, cu privire la care art.149 alin.(1) arată că termenul de arestare curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după asculatrea inculpatului, iar în cazul în care arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la prezentarea acestuia la organul judiciar care a emis mandatul.

63


oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat în termen. În aceste situaţii, dovada depunerii actului este efectuată prin înregistrarea sau atestatrea înscirsă de către administraţia locului de deţinere pe actul depus sau recipisa oficiului poştal. Actele procurorului, cu excepţia căilor de atac, sunt considerate ca făcute în termen dacă data la care au fost trecute în registru de ieşire al unităţii de procuratură este înlăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea respectivelor acte.

3. Sancţiunile procedurale penale

3.1. Noţiunea de sancţiune procedurală penală

Principiul legalităţii, fundament al desfăşurării procesului penal face ca încălcarea dispoziţiilor legale care privesc defăşurarea procesului penal să genereze sancţiuni de natură administrativă, civilă sau penală în sarcina făptuitorului. Astfel, potrivit art.198 C.porc.pen., poate fi aplicată amenda judiciară de la 500.000 la 2.000.000 lei celor care îndeplinesc în mod greşit ori cu întârziere lucrările de citare sau de comunicarea a actelor procedurale. Răspunderea civilă poate fi şi ea incidentă. Astfel, în dispoziţiile art.507, în cadrul proceduri de reparare a pagubelor pentru condamnarea sau luarea unei măsuri privative pe nedrept, se arată că statul are acţiune de regeres împotirva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune. Nerespectarea dispoziţiilor legale privind defăşurarea procesului penal poate genere şi o răspundere penală. În acest sens, în aert.268 C.pen. se arată că fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de a dispune arestarea, de a trimite în judecată sau de a condamna o persoană ştiind că este nevinovată, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Dacă sancţiunile juridice de natură administrativă, civilă sau penală se îndreaptă împotiva persoanelor care au încălcat legea cu ocazia rezolvării cauzei, sancţiunile procedurale privesc actele procedurale şi procesuale încheiate în condiţii de nelegalitate.

Sancţiunile procedurale sunt: inexistenţa, decăderea, inadminisbilitate şi nulitatea.

3.2. Inexistenţa

În cazul inexistenţei, actul procesual sau procedural este, cum în mod just se apreciează în literatura de specialitate, o realitate de fapt1, şi nu o realitate juridică2. Actele inexistente sunt socotite simple realităţi de fapt, ele având numai

1 E.Florian, op.cit., p.125-126, în I.Neagu, op.cit., p.4782 I.Neagu, op.cit.,p.478.

64

aparenţa unei existenţe juridice. În acest sens, poate fi socotită ca inexistentă o hotărâre judecătorească întocmită de un procuror.

Între inexistenţă şi nulitate, ca sancţiuni procedurale, pot fi subliniate câteva aspecte dieferenţiale esenţiale1 , şi anume: în timp ce nulitate este o sancţiune de invalidare a unor acte care există din punct de vedere juridic, inexistenţa priveşte acte care au numai aparenţa unei existenţe juridice; în cazul nulităţii, trebuie să se facă dovada unei vătămări procesuale, acest lucru nefiind necesar în cazul inexitenţie; în cazul nulităţii, actul trebuie refăcut, pe când în cazul inexistenţei nu se pune o asemenea problemă.

3.3. Decăderea

Potrivit art.185 C.porc.pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede nu anumit termen, nerespectare acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen. Intervine decăderea ca sancţiune, spre exemplu, când titularul nu a declarat apel sau recurs în temenul prevăzut de lege.

Aspectele diferenţiale esenţiale2 între decădere şi nulitate, ca sancţiuni procedurale, sunt: nulitatea se referă la acte procesuale, pe când decăderea se referă la drepturi prcesuale; nulitatea se referă la un act efectuat, în timp ce decăderea are în vedere un act care nu mai poate lua fiinţă deoarece a expirat termenul prevăzut de lege; spre deosebire de nulitate, care impune refacerea actului, în cazul decăderii legea permite exercitarea dreptului peste termenul prevăzut de lege ( ca de exmeplu, în cazul repunerii în termen de apel şi de recurs, în condiţiile art.3653

sau a apelului sau recursului peste termen, potirvit art.365 4).3.4. Inadmisibilitatea

Inadmisibilitate, ca sancţiune procedurală, intervine în cazul în care părţile în proces efectuează acte pe care legea nu le îngăduie sau exercită drepturi procesuale epuizate prin alte căi procesuale sau neprocesuale1.

Este inadmisibil, spre exemplu, apelul declarat de partea civilă sau partea responsabilă civilmente cu pivire la latura penală a cauzei, deoarece, potirvit art.362 alin.(1), partea civilă şi partea responsabilă civilmente nu pot face apel în ceea ce priveşte latura penală.

1 Idem2 Idem3 Apelul sau recursul introdus după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă instanţa de apel sau recurs constată că întârzirea a fost determniată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel sau de recurs a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepesei sau începerea executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile.4 Partea care a lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare poate declara apel sau recurs şi peste termen, dar nu mai târziu de 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile.1 I.Neagu, op.cit.,p.479.

65


3.5. Nulităţile

a) Noţiune. Condiţiile generale ale nulităţilor. Sancţiuni procedurale tipice, nulităţile invalidează actele procedurale existente, care au luat însă fiinţă prin nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiuni sau violarea formlelor prescise de lege2.

Nulitatea, ca sancţiune procedurală, poate invalida atât actele procesuale, cât şi actele pocedurale efectuate contrar dispoziţiilor legale.

Potrivit dispoziţiilor art.197 alin.(1) C.proc.pen., pentru anularea unui act procesual sau procedural ce cer a fi întrunite cumulativ condiţiile:

a) să se constate o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal;

b) încălcarea dispoziţiilor legale care disciplinează desfăşurarea procesului penal să aibă ca urmare producerea unei vătămări procesuale;

c) vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actuluiîndeplinit prin încălcarea legii.

b)Clasificarea nulităţilor. Nulităţile se pot clasifica3 în funcţie de mai multe criterii.

După modul de exprimare în norma juridică, nulităţile pot fi:- nulităţile exprese, care intervin în cazul încălcării unor dispoziţii legale

anume individualizate de legiuitor, cum ar fi dispoziţiile referitoare la competenţadupă materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea

acesteia, la publicitatea şedinţei de judecată etc. Temeiul legal în acest caz îl constituie art.197 alin.(2).

- nulităţi virutale, care pot interveni în cazul nerespectării altor dipoziţii legale. Temeiul legal în acest caz îl constituie art.2 şi art.197 alin.(1) şi alin.(4).

După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, deosebim între:- nulităţi absolute.Nulităţile aboslute sunt prevăzute în art.197 alin.(2)

C.proc.pen. şi intervine în cazul încălcării unor dispoziţii legale circumstanţiale.

Nulităţile absolute se caracaterizează prin următoarele:a) vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure; cel care invocă

nulitatea nu trebuie să facă dovada existenţei vătămării;

2 I.Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, Ed. Socec, Bucureşti, 1973, p.190, în I.Neagu,op.cit.,p.480.3 I.Neagu,op.cit.,p.481-482.

66

b) pot fi invocate în orice stare a procesului şi nu pot fi înlăturate în nici un mod, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege;

c) pot fi invocate de orice parte din porces şi se iau în considerare chiar şi din oficiu.

Potivit art.197 alin.(2), sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judectă. De asemenea, sunt prevăzute şi dispoziţiile relative la participarea procurorului, prezenta inculpatului şi asistarea acestuia de apărător, când sunt obligotrii, potrivit legii, precum şi la efectuarea anchetei sociale în cazurile cu infractori minori.

- nulităţile relative. Potrivit art.197 alin.(4) raportat la art.197 alin.(1), încălcarea oricărei alte dipoziţii de cele prevăzute în art.197 alin.(2) ( deci altele decât cele a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute ) atrage nulitatea actului doar atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului şi numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura completă, când partea a lipsit de la efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din oficiu încălcarea, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

Pe cale de consecinţă, nulităţile relative se caracterizează prin:a) vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care

invocă această sancţiune;b) nulităţile relative pot fi invocate numai până la un anumit moment

procesual prevăzut de lege ( în cursul efectuării actului, când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedură completă );

c) nulităţile relative sunt luate în considerare numai dacă au fost invocate de un anumit subiect circumstanţial ( cel căruia i s-a produs vătămarea în drepturile sale procesuale );

d) poate fi acoperit prin voniţa părţilor, acestea putând decide să nu invoce nulitatea.

În mod excepţional, nulitatea relativă poate fi invocată din oficiu de către instanţa de judecată în cazurile în care anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

c) Efectele nulităţilor. Indiferent de modalitate abolută sau relativă a nulităţii, acesta, odată constatată, lipseşte de efecte juridice actul afectat, din momentul efecuări lui ( ex tunc ) , şi nu din momentul constatării nulităţii ( ex nunc ). De asemenea, actele anulate, se refac, de regulă, de către organul juidiciar care le-a întocmit iniţial, şi rareori de către un alt organ, potrivit regulilor de competenţă.

Având în vedere că între diferitele acte efectuate într-o cauza există corelaţii, în doctrină s-a discutat dacă nulitate unui act atrage şi nulitatea actelor anterioare, concomitente sau posterioare, faţă de care nulitatea actului declarat se impune prin

67


legătură cauzală1. Aceste efect extensiv al nulităţii este reglementat în mod diferenţiat în legislaţiile altor state.Astfel, Codul italian consacră efectul extensiv de plin drept asupra actelor întocmite ulteriror actului viciat, iar în cazul actelor respectiv sunt sau nu lovite de nulitate în funcţie de legătura lor cu actul viciat. În legislaţia franceză este consacrat numai efectul extensiv al nulităţii actelor ulterioare actului viciat.

Codul de procedură penală român actul nu cuprinde dispoziţiile exprese în ceea ce priveşte efectul extensiv al nulităţii, urmând ca prorogarea acestui efect să fie apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare care trebuie să precizeze relaţia ce există între actul anualt şi celelalte acte procesuale întocmite2, spre deosebre de Codul de procedură penală anterior care consacra expres efectul de iradiere al nulităţii în art.104 alin.(1).

§ 3. Cheltuielile judiciare şi amenda judiciară

1. Cheltuielile judiciare

1.1. Noţiune

Cheltuielile făcute, potrivit legii, pentru desfăşurare procesului penal se numesc cheltuieli judiciare. Astfel, potrivit art.189 C.proc.pen., în cheltuielile judiciare intră cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariul apărătorilor şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal. Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt cuprinse distincte, dup caz, în bugetul

1 V.Dongoroz, I.Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol.IV, Ed. Curierul judiciar, Bucureşti,p. 486, în I.Neagu, op.cit.p.487.2 N.Giurgiu,op.cit.,p.150-151, în I.Neagu,op.cit.,p.487.

68

de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, Ministerul Public şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Potrivit art.190 alin.(1), martorul, expertul şi interpretul chemat de organele de urmărire penală ori de instanţa de judecată au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli necesare, prilejuite de chemare lor. Martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi au dreptul şi la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu, pricinuită de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată. Suma care reprezintă venitul se plăteşte de cel la care lucrează martorul, expertul sau interpretul. Potrivit art.190 alin.(3), martorul care nu este salariat, dar are venit din muncă, este îndreptăţit să apară şi o compensare. De asemenea, expertul şi interpretul au dreptul şi la o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi condiţiile prevăzute prin dispoziţii legale.

Cheltuielile judiciare pot fi de două feluri, după cum au fost avansate de stat sau de păţi. Cheltuielile avansate de stat în vederea desfăşurării activităţii procesuale se numesc cheltuieli de procedură iar cheltuielile avansate de părţi se numesc cheltuieli de judecată1. În cuantumul cheltuielilor judiciare intră sumele care au fost cheltuite atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată.

1.2. Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de condamnare

Potrivit dispoziţiilor art.191 alin.(1), în caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind interpreţii desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, precum şi în cazul în care s-a dispus acordarea de asistenţă juridică gratuită, care rămân în sarcina statului. Potrivit art.191 alin.(2), când sunt mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa hotărâşte partea din cheltuieli judiciare datorate de fiecare, în măsura în care le-a provocat.

În cazul condamnării inculpatului, cheltuielile judiciare avansate de stat pot fi suportate şi de către partea responsabilă civilmente, în măsura în care aceasta este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei ( art.191 alin.3 ).

1.3. Plata cheltuielilor de stat în caz de achitare sau de încetare a procesului penal.1 I.Neagu,op.cit.,p.488.

69


a) Plata cheltuielilor avansate în caz de achitare. Potrivit art.192 alin.(1)pct.1, în caz de achitare, cheltuieilor judiciare avansate de stat sunt suportate, după caz, de către partea civilă sau de inculpat:

- partea vătămată suportă cheltuielile avansate de stat în măsura în care ele au fost determinate de acestă parte;

- partea civilă suportă cheltuielile avansate de stat dacă i s-a respins, în tot sau în parte, acţiunea civilă şi numai în măsura în care cheltuielile au fost deteminate de această parte;

- inculpat, deşi achitat, suportă cheltuielile judiciare avansta de stat când a fost, totuşi, obligat la repararea pagubei.

b) Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de încetare a procesului penal. Potrivit art.192 alin.(1) pct.2, în cazul pronunţării soluţiei de încetarea a procesului penal, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate, după caz, de către inculpat, de către inculpat împreună cu partea vătămată sau numai de către partea vătămată, ori de către stat.

- inculpatul suportă cheltuielile judiciare când s-a dispus înlocuirea răspunderii penale în temeiul art.10 lit.i), obligaţia inculpatului de a suporta cheltuielile judiciare fiind generată de culpa sa infracţională. De asemenea, tot inculpatul suport cheltuielile judiciare când există o cauză de nepedepsire.

- în cazul împăcării părţilor, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt supotate de către inculpat şi partea vătămată. În acest caz, potrivit art.192 alin.(4), instanţa hotărâşte partea din cheltuieli judiciare datorate de fiecare.

- partea vătămată suportă cheltuilile avansate de stat în cazul retragerii plângerii prealabile, temeiul obligaţiei de a suporta cheltuielile judiciare fiind culpa procesuală a părţii vătămate.

c) Cazurile speciale privind cheltuielile judiciare avansate de stat. Potrivit art.13 alin.(1), în caz de amnistie, prescripţie ori de retragere a plângerii prealabile, precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal. Într-o asemenea ipoteză, cheltuielile judiciare avansate de stat vor fi suportate de către partea civilă sau de către inculpat. Astfel, potrivit art.192 alin.(1) pct.3 lit.a), partea vătămată suportă cheltuielile judiciare dacă, în urma continuării procesului penal, instanţa pronunţă achitare în baza unuia din cazurile prevăzute de art.10 lit.a)-e).

Inculpatul suportă cheltuielile judiciare potrivit art.192 alin.(1) pct.3 lit.b) dacă, în urma continuării procesului penal, instanţa constată existenţa unuia din cazurile prevăzute de art.10 lit. a)-c) şi, în consecinţă, pronunţă soluţia încetării procesului penal.

Potrivit art.192 alin.(2), în cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia. Cheltuielile pentru plata interpreţilor desemnaţi de organele

70

judiciare, potrivit legii, pentru asistarea păţilor rămân, în toate cazurile, în sarcina statului.

Dispoziţiile privind suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat se aplică în mod corespunzător şi în caz de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetarea a urmăririi penale ( art.192 alin.5 ).

1.4.Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi

Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi este suportat de către cel în sarcina căruia a fost reţinută culpa infracţională sau culpa procesuală, obligaţia de plată a acestor cheltuieli făcându-se în funcţie de soluţia dată în rezolvarea laturii civile a cauzei1.

a) Suportarea cheltuielilor de judcată făcute de părţi în caz de condamnare. Potrivit art.193 alin.(1), în caz de condamnare inculpatul este obligat să plătească părţii vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă, chetuielile judiciare făcute de acesta. Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare.

În cazul în care în cauza penală sunt mai mulţi condamnaţi, instanţa hotărăşte partea din cheltuieli judiciare datorată de fiecare ( art.193 alin.3 raportat l art.191 alin.2 ).

În cazul soluţiei condamnării, partea responsabilă civilmente poate fi obligată să suporte cheltuielile judiciare făcute de părţi în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei ( art.193 alin.4 raportat la art.191 alin.2).

b) Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în caz de achitare. Potrivit art.193 alin.(5), în cazul achitării, suportarea cheltuielilor judiciare făcute de inculpat şi de partea responsabilă civilmente revine părţii vătămate , în măsura în care cheltuielile au fost provocate de această parte.

c) Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în celelalte cazuri. În alin.final al art.193 se rată că, în celelalte cazuri, cheltuielile judiciare făcute de părţi în cursul procesului penal vor fi restituite în condiţii stabilite de legea civilă.

2. Amenda judiciară

Potrivit art.198, sunt sancţionate cu amendă, de la 500.000 lei la 2.000.000 lei abateri ca:

a) neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de1 I.Neagu,op.cit.p.493.

71


citare sau comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor,precum şi a oicăror alte lucrări, dacă prin acestea s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal;

b) neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare ori de comunicare a citaţiilor sau a celorlalte acte procesurale, precum neexecutarea mandatelor de aducere.

Lipsa nejusitificată a apărătorului, ales sau desemnat din oficiu când asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie potrivit legii, se sancţionează cu amenda judiciară de la 1.000.000 lei la 2.500.000 lei.

De asemenea, se sancţionează cu amendă judiciară de la 1.000.000 lei la 10.000.000 lei:

a) lipsa nejusitificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat;b) tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor

primite;c) neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la

cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscirsurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către conducătorul unităţii sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;

d) nerespectarea obligaţiei de păstrare, prevăzută în art.109alin.(5);e) neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se

efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a experizei;

f) neîndeplinirea, în mod nejusitificat, de către organul de cerecetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, potrivit legii, sau neprezentarea, în mod nejustificat, procurorului, a dosarelor ori actelor de urmărire penală, în termenul prevăzut de lege;

g) necomunicarea, în mod nejusitificat, procurorului, în termenul prevăzut de lege, de către organele de cercetare penală, a începerii urmăririi penale, precum şi neexecutarea, de către acesta, în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, a dispoziţiilor scrise ale procurorului sau ale instanţei de judecată;

h) nerespectarea de oricare dintre părţi şi persoanele care asistă la şedinţa de judecată a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată potrivit art.298.

Amenzile judiciare aplicate de procuror sau de instanţa de judecată constituie venituri la bugetul de stat şi se cuprind distinct în bugetul Ministrului Justiţiei, potrivit legii. Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracţiune. Persoana amendată poate cere scutirea de amendă ori reducerea amenzii. Cererea de scutire sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheirii de amendare ( art.199 alin.3.)1

1 În practica judiciară s-a arătat că prin dispoziţiile art.199 alin.(2) nu este înlăturată incidenţa dipoziţiilor art.362 alin.(1), conform cărora poate face recurs împotriva hotărârii instanţei ( în acest caz, împotriva încheirii prin care

72

Capitolul IV. Urmărirea penală

§ 1. Aspecte de ordin general privind urmărirea penală

1. Urmărirea penală. Noţiuni introducteive. Limitele urmăriea penală.

Procesul penal modern în configuraţia sa normală, tipică1, presupune existenţa unei etape, a unei funcţii procesuale, a cărei finaliatate este stângerea de probe pe baza cărora instanţa de judecată să poată tranşa, cu autoritate de lucru judecat, conflictul de drept penal.

În timp, urmăriea penală îşi are limitele fixate între momentul începerii urmăririi penale şi momentul dispunerii unei soluţii de către procuror. Momentul începerii urmăririi penale este marcat prin rezoluţie ( în cazul sesizării externe ) sau prin proces-verbal ( în cazul sesizării din oficiu ). Subliniem că începerea urmăririi penale poate fi dispusă când nu există nici un impediment din cele prevăzute în dispoziţiile art.10, cu ipoteza în care acestea există, fiind descoperite din chiar cuprinsul actelor de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate în cauză, procurorul prin rezoluţie motivată, dispune neînceperea urmăririi penale. Momentul final al urmăririi penale este marcat prin soluţia dispusă de procuror, care poate fi trimitera în judecată sau scoaterea de sub urmărire penală, încetare a urmăririi penale ori clasare. Astfel, în cazul în care se constată vinovăţia învinuitului sau inculpatului, urmărirea penală se va finaliza prin emiterea actului de sesizare a instanţei, rechizioriu, procesul penal trecând în faza următoare, şi anume judecata. În cazul în care nu se dovedeşte vinovăţia învinuitului sau inculpatului, se dispune, prin ordonanţă sau rezoluţie, scoaterea de sub urmărire penală ( art.262 raportat la art.249 ), acte procesuale care semnifică încheirea urmăririi penale.În cazurile prevăzute expres de lege ( art.10 lit.f – j fără lit.i ), dacă există învinuit sau inculpat în cauză, se dispune, prin rezoluţie motivată sau ordonanţă, încetarea urmăririi penale. Urmărirea penală se finalizează şi prin clasare ( art.11 pct.1 ), dispusă printr-o ordonanţă1.

instanţa a aplicat amenda ), printre alţii, orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei. În consecinţă, încheierea prin care s-a aplicat, de către instanţă, o amendă judiciară, poate fi recurată, în condiţiile art.362 alin.(1) lit.f), de către cel interesat ( Trib.Suprem, s.pen., dec.nr.54/1975, în I.Neagu,op.cit.,p.496 ).1 Aşa cum am arătat în cele ce preced, există şi procese penale atipice, caracterizate prin lipsa urmăririi penale, cum ar fi în cazul infracţiunilor urmărite la plângerea prealabilă adresate instanţei de judecată în conformitate cu dispoziţiilor art.279 alin.(2) lit.a).1 În doctrină s-a exprimat opinia că soluţia clasării ar trebui să fie dispusă prin rezoluţie.

73


2. Obiectul urmăririi penale

Potrivit art.200 C.proc.pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată2. Prin “ strângerea probelor necesare ” se înţelege atât operaţiunea de adunarea probelor, cât şi evaluarea lor, pentru a se constată dacă sunt suficiente în vederea dispunerii soluţiei de trimitere în judcată. În obiectul urmăririi penale se înscrie atât rezolvarea laturii penale, cât şi activităţile legate de rezolvarea laturii civile a cauzei penale; avem în vedere situaţii în care acţiunea civilă se exrecită din oficiu în procesul penal sau când încadrarea juridică a faptei se poate face, în mod corect, ţinând seama şi de întinderea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Stabilirea existenţei infracţiunii trebuie înţelească ca o obligaţie a organelor judiciare de a avea în vedere infracţiunile, indiferent de stadiul de tentativă sau fapt consumat. “ Identificarea fărpuitorilor ” consacră intenţia legiuitorului ca, în cadrul umrăririi penale, probele aduntate să ajute la depistarea tuturor acelora care au săvârşit fapta penală ( autori, complici, instigatori). Prin expresia “ stabilirea răspunderii făptuitorilor ” legiuitorul a dorit ca prin probele adunate în crusul urmăririi penale să se elucideze şi aspectele legate de vinovăţia făptuitorului, dacă acesta poate să fie sau nu subiect al răspunderii penale.

Potrivit art.202, organul de urmărire panlă are obligaţia să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru urmărirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Organul de urmărire adună probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului. Organul de urmărire penală este, de asemenea, obligat să strângă date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii, precum şi orice date de natură să servească la soluţionarea cauzei.

3. Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale

3.1. Consideraţii prelimiare

Fiecare fază a procesului penal se caracterizează prin existenţa unor trăsături care îl configurează caracteristicele esenţiale, deosebind-o în acelaşi timp de celelalte faze ale procesului penal. În literatura de specialitate sunt menţionate ca trăsături carcateristice ale urmăririi penale: lipsa de colegialitate a organului de urmărire penală, subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală, caracterul nepublic al activităţilor judiciare, caracterul necontradictoriu expres al 2 Dongoroz III, p.140, în I.Neagu, Tratat de procesură penală, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p.498.

74

procesului penal în acestă fază, forma preponderent scirsă a urmăririi penale1. Din punctul nostru de vedere, doar ultimele patru, în fapt, configurează generic caracterele acestei faze a procesului penal.

3.2. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală

Având în vedere că în acestă fază a procesului penal sunt abilitate de lege să defăşoare activităţi două categorii de organe judiciare , şi ne referim aici la organele de cercetare penală şi la procuror, pentru optima funcţionare a acestora legiuitorul a impus o anumită ierarhie.

În primul rând, dispoziţiile legale prevăd o subordonare funcţională a organelor de cercetare penală faţă de magistratul procuror. Astfel, procurorii conduc şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a organelor poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare speciale2. Organele de poliţie judiciară, conform art.III din Legea nr.281/2003, îşi desfăşoară activitate în mod nemijlocit, sub conducerea, supravegherea şi controlul procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire toate dispoziţiile acestuia. Potrivit art.219 alin.(2), dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală. Dacă acest organ are de făcut obiecţii, poate sesiza prim-procurorul parchetului sau, când dispoziţiile sunt date de acesta, de procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe executarea lor.

În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos de către organele de cercetare penală a dispoziţiilor date de procuror, acesta va sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la sesizare, să comunice procurorului măsurile dispuse.

De asemenea, în art.31 din Legea nr.92/1992 se arată, între altele, că procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe.

Pe lângă acestă subodonare funcţională coexistă şi subordonarea administrativă , proprie fiecărei categorii de organe judiciare .Dorim să subliniem doar că în cazul organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, organul ierarhic superior al acestora nu poate să le dea îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea peanlă, procurorul fiind singurul competent în acest sens, conform dispoziţiilor art.219 alin.(1). Cât priveşte subordonarea adminsitrativă a procurorilor, în conformitate cu dispoziţiile art.28 ali.(4) din Legea nr.92/1992, dispoziţiile procurorului ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine dacă sunt date în scris şi sunt în conformiate cu legea. Nu vor putea fi date însă

1 Volonciu III, p.9, în I.Neagu, op.cit.,p.5022 În conformitate cu dispoziţiile art.209 alin.(1), art.218 alin.(1).

75


dispoziţii pentru neefectuarea actelor care se pot îndeplini, potivit legii, într-o cauză penală.

3.3. Lipsa de publicitate a urmăririi penale

Finalitatea specifică a urmăririi penale presupune ca acestea să se desfăşoare în anumite condiţii care să garanteze îndeplinirea obiectului propriu acestei faze a procesului penal, astfel cum este arătat el în dispoziţiile art.200. Astfel, stângerea elementelor probaţiunii cauzei implică o procedură nepublică, chiar secretă , în contrast cu modul de desfăşurare a judecării cauzei, la care publlicitatea este ridictaă la rang de principiu.

Deşi pe parcursul urmăririi penale există momentele în care părţile sau alte persoane pot lua la cunoştiinţă de unele probe adminsitrate în cauză, chiar şi în asemenea situaţii materialul de urmărire penală nu este cunoscut în totalitate. De asemenea, pentu inculpat este legiferată instituţia prezentării materilalului de urmărire penală care îi dă acestuia posibilitatea să cunoască toate actelea de urmărie penală efectuate în cauză. Acest moment este însă plasat după ce au fost efectuate toate actele de urmărire penală ( art.250 alin.1 ). Pe aceste conisderente, în doctrina de specialitate anterioară adoptării Legii nr.32/1990, caracterul secret al urmăririi penale era condiserată o trăsătură specifică.

Modificările legislative care au intervenit după decembire 1989, cu privire specială asupra configuraţiei drepturilor apărătorului, au dus însă la transformarea acestei opinii. Astfel, prin modificarea art.172 şi, de asemenea, a art.173-în care se arată că, în cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului, al părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărie penală- a apărut nou subiect cu aptitudinea de a cunoaşte actele probatorii. Pe cale de consecinţă, la acest moment doctrina actuală a impus lipsa de pubilictate a urmăririi penale ca o trăsătură definitorie a acesteia.

3.4. Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale

Condiţia esenţială a fazei judecăţii, contradictorialitatea presupune în esenţă, ca toate iniţiativele procesuale să fie puse în discuţia părţilor, fiecare dintre acestea exprimându-şi punctul de vedere, motivat, asupra chestiunii în cauză. Având în vedere însă lipsa de publicitate a urmăririi penal, şi pe cale de consecinţă, accesul limitat al părţilor la materialul de urmărire penală, în această fază a procesului penal regula genreală care se despinde şi în baza dispoziţiilor art.71 alin.(2) şi art.77 din care rezultă că organul de urmărire penală administrează probele fără a le supune discuţiei părţilor existente în cauză, este necontradictorialitate.

76

Absenţa contradictorialităţii conferă umrăririi penale operativitate şi mobilitate, trăsături care lipsesc fazei de judecată, organele de urmărire penală, în tactica pe care o adoptă în rezolvarea cauzelor, putând efectua actele de urmărie penală în momentul cel mai potrivit, la data şi la locul corespunzătoare cerinţelor concrete ale ale dosarului penal1. Nu contestăm existenaţa unor momente în care se pot identifica elemente de contradictorilaitat, cum ar fi prezentarea materialului de umrărie penală, dar caracterul de excepţie al acestora nu face decât să confirme regula mai sus arătată.

3.5. Carcterul preponderent al formei scrise

Soluţionarea definitivă a cauzei penale este atributul exclusiv al instanţei de judecată, soluţiile date de procuror nefiind definitive şi, de asemenea, nu se bucură de autoritate de lucru judecat. Pentru realizare acestui atribut, precum şi din necesitatea ca instanţa de judecată să poată controla în virtutea principiului legalităţii înscris în dipoziţiile art.2, modul în care au lucrat organele de urmărire penală, a fost consacrată forma preponderent scrisă a actelor de urmărire penală. Această trăsătură este conferită urmăririi penal, pe de o parte, de faptul că au relevanţă juridică în faţa instanţei numai actele cuprinse în dosar sub formă scrisă1, iar pe de altă parte, pe parcursul urmăririi penale părţile nu pot acţiona decât în scris, formulând cereri în formă scrisă.

4. Dispoziţii generale privind organele de urmărire penală

4.1 Organele de urmărire penală

Potrivit art.201 C.proc.pen., urmărirea penală se efctuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală. Organele de cercetare penală sunt: a) organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi b) organele de cercetare speciale.

Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrătorii specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi de ministrul de interne, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţi, şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritate procurorului genral al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau sunt desemnaţi şi funcţionează în alt mod, potivit unor legi specile.

Ca organ de cerectare speciale funcţionează ofiţerii anume desemnaţi din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, ofiţeri ai poliţiei de frontieră şi căpitanii porturilor.

1 Gr. Theodoru, Lucia Moldovan,op.cit.,p.196.1 Volonciu I,p.244-245.

77


4.2. Consideraţii generale privind activitatea organelor de urmărire penală

Coordonatele principale ale activităţii organelor de urmărire penală sunt menţionate în dispoziţiile art.202, în care se arată că organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Astfel, organul de urmărire adună probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului, chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapte şi, de asemenea, este obligat să explice învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte

părţi, drepturile lor procesual. Organul de urmărire penală este, de asemenea, obligat să strângă date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii, precum şi orice alte date de natură să servească la soluţionarea cauzei. Când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri care sunt de competenţa procurorului face propuneri motivate. Orice act de urmărie penală în incita unei unităţi din cele la care se referă art.145 C.porc.pen. se poate efectua numai cu consimţământul conducerii acelei unităţi sau cu autorizarea procurorului. În caz de infracţiuni flagrante, consimţământul sau autorizaţia nu este necesară.

4.3. Actele organelor de urmărire penală

În defăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire penală dipsune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţă, acolo unde legea prevede aceasta, iar în celelalte cazuri prin rezoluţie motivată.

Ordonanţa, potrivit dispoziţiilor art.203 C.proc.pen., trebuie să fie motivată şi să cuprindă întotdeauna data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura aceluia care a întocmit-o. Ordonanaţa va cuprinde, de asemenea, menţinui speciale1 prevăzute de lege pentru anumite acte sau măsuri.

Rezoluţia se impune îndeosebi în situaţiile în care nu sunt vizate drepturile părţilor în proces; prin excepţie, se poate dispune prin rezoluţie2 în cazul arestării inculpatului, dacă mandatul de arestare a fost emis de procuror în lipsa inculpatului. În ceea ce priveşte rezoluţia, legea nu prevede ce trebuie să conţină aceasta. Totuşi, nu vor putea lipsi: data întocmirii, numele şi prenumele persoanei

1 Spre exemplu, ordonanţa de restituire prevăzută de art.266 are un conţinut mai complex.2 S-a apreciat că şi în acestă situaţie se impune ca procurorul să se pronunţe pri ordonanţă, cel puţin în cazul în care, după ce l-a ascultat pe inculpat, menţine măsura arestării acestuia ( I.Neagu,op.cit.,p.506 ).

78

care a întocmit-o, dispoziţia, motivele de fapt şi de drept şi semnătura celui care a întocmit-o.

În afară de ordonanţă şi de rezoluţie, organele de urmărire penală mai pot dipune prin proces-verbal, în cazul începerii urmăririi penale din oficiu, sau suntobligate să consemnze în procese-verbale actele de urmărire, în cazul precheziţiei, cercetării la faţa locului1. Când legea prevede că un act sau o măsură pocesuală trebuie să fie că fie încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror un exemplar al ordonanţei sau al actului procesual rămâne la procuror.

§ 2. Competenţa organelor de urmărire penală

1. Competenţa de cercetare penală ale poiţiei judiciare

Potrivit art.207, organele de cercetare ale poliţiei judiciare au competenţă materială generală, instrumentând toate cauzele penale, cu excepţia celor date de lege în competenţa materială exclusivă a altor organe de cercetare penală.

În privinţa competenţei teritoriale, evidenţiem faptul că organele de cercetare penală ale poliţiei instrumentează cauzele care le revin potrivit regulilor stabilite de lege.

2. Competenţa organelor de cercetare penală speciale

Aşa cum am arătat, cercetarea penală se efectuează şi de organele speciale, aici fiind incluşi, potrivit art.208: ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comandurilor de garnizoană, ofiţeri anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, ofiţerii poliţiei de frontiere, precum şi căpitanii porturilor. Cât priveşte competenţa acestei categorii de organe, din punct de vedere al competenţei materiale, legea procesuală, în speţă dispoziţiile art.208, identifică amănunţit cauzele în care sunt abilitate să desfăşoare cercetarea penală, astfel:

a) Ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp parte şi similare efectuează cerecetarea penală pentru militarii în subordine. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandant.

b) Ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoanăefectuează cercetarea penală pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor miltare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii comenduirilor de garnizoană.

c) Ofiţerii anume desemnaţi de către comandaţii centrelor militare1 Carmen Silvia Paraschiv, Drept procesual penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.355.

79


efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile de competenţa instanţelor miltare, săvârşite de prsoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandnaţii centrelor miltare. La cererea comandantului centrului militar, organul de poliţie efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările comandantului centrului militar.

d) Ofieţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi, efectuează cercetareapenală pentru infracţiunile de frontieră.

e) Căpitanii porturilor efectuează cercetarea penală pentru infracţiunilecontra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciu, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.

În cazurile prevăzute la lit.a) , b) şi c), cercetarea penală se efectuează în mod obligatoriu de organele speciale prevăzute.

3. Competenţa procurorului în efectarea urmăririi penale

Cum arătam în cele ce preced, procurorul conduce nemijlocit acestă fază a procesului penal, el fiind garantul legalităţii defăşurării urmăririi penale. Procurorul, în mod obişnuit, exercită supravegherea asupra organelor de urmărire penală; în execitarea acestei atribuţii, procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a ploiţiei şi a altor organe. De asemenea, procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează.

Există, însă, o categorie de cauze pentru care legiuitorul a fixat o competenţă materială exclusivă de desfăşurare a urmăririi penale în sarcina procurorului. Astfel, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, în cazul infracţiunilor prevăzute în art.155-173, 174-177, 179, 189 alin.(3)-(5),art.190, 191, art.211 alin.(4), art.212, 236, 236, 236 ind.1, 239, 1239 ind.1, 250, 252, 254, 255, 257, 265, 266, 267, 267 ind.1, 268, 273-276, 279 ind.1, 280, 280 ind.1, 302 ind.2, 317, 323, 356-361 C.pen., în cazurile arătate în art.27 pct.1 lit.b) – e), art.28 ind 1 pct.1 lit. b) şi c) şi pct.5, art.28 ind.2 pct.1 lit.b) şi art.29 pct.1 C.proc.pen., în cazul infracţiunilor împotriva protecţiei muncii, precum şi în cazul altor infracţiuni date prin lege în competenţa sa.

Este comptente să efectueze urmărirea penală, în cazurile arătate, şi să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţie care, potrivit legii, judecă în primă instanţă.Astfel, procurorul din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie este competent să efectueze urmărirea penală în cauzele ce se judecă la judecătorie,

1 Aceste infracţiuni sunt prevăzute de Decretul nr.443/1972 şi dăm ca exemplu: infracţiunea de stânjenire a îndeplinirii atribuţiilor de serviciu ale echipajului de conducere a unei nave, dacă prin acesta s-ar pune în pericol siguranţa navei (art.115); infracţiunea de preluare fără drept a controlului navei direct sau indirect ( art.123 ); omisiunea denunţării acestei din urmă fapte ( art.124 ).

80

procurorul din cadrul parchetului de pe lângă tribunal este competent să efectueze urmărirea penală în cauzele ce sunt în competenţa tribunalului1.

În cauzele în care urmărirea penală se efectuezaă de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei2. Când urmărirea penală se efectuează de procuror, rechizitoriu este supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală este făcută de către acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriu este supus confirmării procuroului-şef de secţie, iar când urmărire penală este efectuată de acesta, confirmare se face de către procurorul general al parchetului3.

4. Unele dispoziţii privind competenţa în efectuarea urmăririi penale

4.1. Verificarea competenţei

Potrivit art.210 alin.(1), în vederea respectării legale referitoare la competenţă, organul de urmărire penală, sesizat potrivit art.221, este dator să-şi verifice competenţa şi să nu treacă la efectuarea activităţilor specifice decât dacă se consideră competent. Acestă regulă are şi o excepţie determinată de necesitatea obiectivă a rezolvării unor cauze urgente. Astfel, potrivit art.213, când un act de cercetare nu suferă amânare, organul de cercetare este obligat să-l efectueze, chiar dacă, verificându-şi competenţa, constată că respectiva cauză nu-i aparţine. Deşi legea nu fixează o anumită limită, abaterea de la regulile comune de competenţă se mărgineşte la nivelul stării de urgenţă, atât ca durată a efectuării actelor, cât şi a întinderii acetora1.

Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent a efectua cercetarea, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegerea, în vederea sesizării organului competent. Procurorul, când constată că nu este competent, trebuie să trmită cauza la procurorul competent-procurorul din unitatea ierarhic superioară.

4.2. Extinderea competenţei teritoriale

Când anumite acte de cercetare penală trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face cercetarea, organul de cercetare penală poate să le efectueze el însuuşi sau să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie ori delegare.1În conformitate cu regulile de competenţă materială prevăzute în art.25-29. 2 În conformitate cu dispoziţiile art.217 alin.(4).3 Conform dispoziţiilor art.209 alin.(5).1 N.Volonciu, Tratat de procedură penală, vol.II, Ed. Paideia, Bucureşti,p.26.

81


În cazul în care organul de cercetare penală înţelege să procedeze el însuşi la efecuarea actelor, înştiinţează în prealabil despre acesta organul corespunzător din raza teritorială în care se va efectua aceste acte.

În cuprinsul aceleiaşi localităţi, organul de cercetare penală efectuează toate actele de cercetare, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei sale teritoriale, cu respectarea dispoziţiei din alineatul precedent. Legea a dispus o asemenea obligaţie din motive de operativitate pentru evitarea folosirii comisiei rogatorii sau delegării în cadrul aceleiaşi localităţi2.

5. Actele încheiate de către organele din afara structurilor judiciare

5.1. Actele încheiate de organele de constatare

Potrivit art.214 C.proc.pen., sunt organe de constatare : organele inspecţiilor de stat3, alte organe de stat4, precum şi ale unităţilor la care se referăart.145 C.pen.; organele de control şi cele de conducere ale adminstraţiei publice, ale altor unităţi la care se referă art.145 C.pen. ; ofiţerii şi subofiţerii Jandarmeriei Române.

Cât priveşte infracţiunile care atrag competenţa materială:a) organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi ale unităţilor

la care se referă art.145 C.pen. sunt abiliate să constate infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii;

b) organele de control şi cele de conducere ale adminsitarţiei publice, ale altor unităţi la care se referă art.145 C.pen. sunt abilitate să constate infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciu de cei aflaţi în subordine ori sub controlul lor;

c) ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române sunt abilitaţi să constate infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor speciale.

Organele de constatare sunt obligate să procedeze la luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea infracţiunii şi să întocmească porces-verbal constator despre împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia. De asemenea, au dreptul să reţină corpurile delicte1, să procedez la evaluarea pagubelor, să efectueze orice alte acte, când legea prevede acesta. Actele încheiate se înaintează procuroului în cel mult 3 zile de la desopeirea faptei ce

2 A se vedea N.Volonciu, op.cit.,p.263 Organele din cadrul inspecţiilor comerciale de stat pot să constate săvârşirea unor infracţiuni, cum ar fi înşelăciune al măsurătoare ( art.296 C.pen.)4 De exemplu, funcţionarii anume împuterniciţi din cadrul Ministerului Comerţului, Ministerului Finaţelor Publice pot încheia acte de constatare privind producţia, vânzarea, circulaţia şi desfacerea băuturilor alcoolice ( a se vedea , în aces sens, I.Neagu, op.cit.,p.514 ).1 De pildă, inginerii şi tehnicienii au atribuţii privind problemele cu atribuţii privind probelemele de sivicultură pot să constate infracţiunile prevăzute în Codul silvic. Organele aminitie mai sus au, potrivit art.46 C.silvic, dreptul de a reţine obiectele provenite din faptele penale sau acelea ce au folosit la săvârşirea lor ( a se vedea, în acest sens, I.Neagu, op.cit.,p.514 ).

82

constituie infracţiune, afară de cazul când legea dispune alftel2. În caz de infracţiuni flagrante, acelaşi organe au obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de probă. Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloc de probă.

5.2.Actele încheiate de comandanţii de nave şi areonave şi de subofiţerii trupelor de grăniceri

Potrivit dispoziţiilor art.215 C.proc.pen. , sunt organe de constatare şi comandanţii de nave şi areonave, precum şi agenţii de poliţie de frontieră.

Cât priveşte competenţa lor materială:- comandanţii de nave şi aeronave sunt abilitaţi să constate infracţiunile

săvârşite pe acestea, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor;

- agenţii de poliţie de frontieră sunt abiltaţi să constate infracţinile defrontieră.

Organele de constatare sunt obligate să procedeze la luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea infracţiunii şi să întocmească porces-verbal constator despre împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia. De asemenea, au dreptul să reţină corpurile delicte, să procedez la evaluarea pagubelor, să efectueze orice alte acte, când legea prevede acesta. Pot efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine. De asemenea, organele de mai sus pot prinde pe făptuitor, în care caz îl predau de îndată procurorului sau organului de cercetare penală, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijlocale materiale de probă. În celelalte cazuri, lucrările efectuate se înintează organului de cercetare penală competen, în cel mult 5 zile de la prima constatre efectuată, împreună cu mijlocale materiale de probă.

Când infracţiunea a fost săvârşită pe o navă sau aeronavă, termenul de mai sus curg de la ancorarea navei ori aterizrea aeronavei pe teritoriu român. Procesele-verbale încheiate de aceste organe constiuie mijlocare de probă.

§ 3. Supravegherea exerictată de procuror în activitatea de urmărire penală

2 În cazul infracţiunilor silvice, procesele-verbale de constatare a infracţiunilor nu se trimit procurorului, ci ocolului silvic în raza căruia a fost săvârşită infracţiunea ( a se vedea, în acest sens, I.Neagu, op.cit.,p.514 ).

83


1. Consideraţii prelimiare. Obiectul supravegherii

Garant al respetării principiilor fundamnetale ale legalităţii procesului penal şi al aflării adevărului este, în faza de urmărire penală, magistratul procuror care conduce şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare specială şi supraveghează ca actele de urmărie penală să fie efectaute cu respectarea dispoziţiilor legale.Procurorul este abilitat de legea procesuală să exercite supravegherea respectării legalităţii şi aflării adevărului în orice cauză penală în care, în faza de urmărire penală desfăşoară activităţi organul de cercetare din raza teriotrială a parchetului1

repsectiv.Potrivit dispoziţiilor art.216, procurorul, în exercitarea surpavegherii

respectării legii în activitatea de urmările penală, vegherează ca orice infracţiune să fie descoperită, oirce infractor să fie tras la răpsundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. De asemenea, procurorul veghează ca nici o personă să nu fie reţinută sau arestată, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege

Procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efecutarea oricărui act de urmărire penal. Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală. În exercitarea activităţii de supraveghere procurorul ia măsuri necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală să ia măsuri, în scris şi motivat.

2. Căile de exercitare a surpavegherii

2.1. Trecerea cauzei de la un organ la altul

Potrivit dispoziţiilor art.217, procurorul poate să dipună, după necesitate, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efecutaă de un alt organ de cercetare. Organul de cercetare penală la care se trece cauza trebuie să aibă competenţa de a efectua cercetarea în cauză iar procurorul care dispune trecerea trebuie să fie competent să supravegheze cauza2. Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procuroul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia. În cauzele preluate de către un organ de cercetarea penală central, supravegherea se exercită de către un procuror din Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie1.

1 I.Neagu, op.cit.,p.515.2 A se vedea Carmen Silvia Paraschiv, op.cit.,p.369.1 Text introdus prin Legea nr.141/1996.

84

2.2. Participarea directă a procurorului la efectuarea urmăririi penale

În dispoziţiile art.209 alin.(1) şi art.218 alin.(3) C.proc.pen. se arată că procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează. De asemenea, procurorul poate să asite la efectuarea oricărui act de cercetare penală. Prin participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală se asigură îndeplinirea acestora în cele mai bune condiţii de eficienţă şi legalitate2.

2.3. Verificarea dosarului de cercetare de către procuror

Potrivit art.218 alin.(3) partea finală, procurorul poate să ceară spre verificare3 orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obilgată să-l trimită, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapte care formează obiectul cererii.

2.4. Autorizarea, confirmarea, încuviinţarea şi infirmarea actelor şi măsurilor procesuale de către procuror

Potrivit art.219, procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală iar dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală. Dacă acest organ are de făcut obiecţii, poate sesiza prim-procrurorul parchetului sau, când dispoziţiile sunt date de acesta, procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe executarea lor. În termen de 3 zile de la sesizare, prim-procuorul sau procurorul ierarhic superior este obligat să se pronunţe.

De asemenea, procurorul autorizează, confirmă, încuviinţează şi infirmă actele organului de cercetare penală sau ale procuroului ierarhic inferior.Autorizarea efectuării unui act de urmărie penală este anterioară realizării actului.Confirmarea actului de urmărie penală este o ratificare a acestuia, fără acestăconfirmare cerută expres de lege actul neputând produce efecte juridice1. Încuviinţarea unor acte de urmărire penală se referă la acte a căror efectuare este atribuţia organului de cercetare, dar valabilitatea actului este subordonată aprobării procurorului. Infirmarea intervine, potrivit art.220 când actul sau măsura organului de urmărire penală nu respectă dispoziţiile legale.

2 Theodoru V.,p.74.3 Acestă verificare nu trebuie să fie confundată cu verificarea lucrărilor urmăririi penale pe care procurorul o face al terminarea urmăririi penale, în conformitate cu art.261.1 Potrivit art.209 alin.(5), când urmărirea penală este efectuată de căte procruor rechizitoriu este supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală este făcută de acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior.

85


§ 4. Sesizarea organelor de urmărire penală

1. Consideraţii generale privind modurile de sesizare a organelor de urmărire penală

Mijlocul prin intermediul căruia este informat organul judiciar despre săvârşirea unei infracţiuni poartă denumirea de act de sesizare.

Sesizarea organelor judiciare poate fi externă, prin plângere sau denunţ, precum şi prin unele moduri speciale de sesizare, sau din oficiu, internă.

Sesizarea este primară în ipoteza în care încunoştiinţează despre săvârşirea unei infracţiuni a ajuns pentru prima oară în faţa unui organ de urmărire penală, sau complementară în ipoteza în care a trecut anterior prin faţa altui organ de urmărire penală.

Când legea prevede că sesizarea trebuie să se facă într-un anumit mod, organele de urmărire penală nu pot începe urmărirea penală decât dacă au primit sesizarea anume prevăzută de lege.

2. Plângerea

Plângerea este încunoştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune şi trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei ce formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijlocelor de probă.

Plângerea se poate face pesonal sau prin mandatar, în acest caz mandatul trebuind să fie special iar procura rămâne ataşată plângerii. Plângerea făcută oralse consemnează într-un proces-verbal de organul care o primeşte.

Dispoziţiile art.222 reglementează şi categoriile de substituiţi procesuali , abilitaţi de lege să facă acest act, dispunând că plângerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi. Pentru pesoana lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea se face de către repezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângere cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă.

Dorim să subliniem că plângerea reglementată de dispoziţiile art.222 ca mod de sesizarea a organelor de urmărire penală, nu poate fi confundată cu plângerea

86

pealabilă, aceasta din urmă fiind, în acelaşi timp, şi o condiţie de procedebilitate1. Plângerea se deosebeşte de plângerea prealabilă şi prin faptul că, în timp ce plângerea poate fi suplinită printr-un denunţ sau printr-o sesizare din oficiu, plângerea prealabilă nu poate fi înlocuită cu nici o altă modalitate de sesizare. De asemenea, conţinutul plângerii prealabile, mai ales în condiţiile acţiunilor directe, este substanţial diferită de conţinutul plângerii reglementată în dispoziţiile art.222, în cazul plângerii prealabile, presoanele prevăzute în dispoziţiile art.222 alin.(5) neavând nici o abilitare legală în acest sens.

3. Denunţul

Denunţul este încunoştiinţarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre săvârşirea unei infacţiuni.

În conformitate cu dispoziţiile art.223 alin.(2), denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea.

Denunţul scris trebuie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral, acesta se consemnează într-un proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut.

4. Sesizarea din oficiu

Potrivit art.221 alin.(1), organul de urmăriere penală se sesizează din oficiu când află, pe orice cale în fară de plângere sau denunţ, că s-a săvârşit o infracţiune.Organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu dacă pentru acea infracţiune este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau o altă sesizare specială prevăzută de lege.

5. Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

Potivit art.221 alin.(2), când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă ori la sesizarea sau cu autoirzarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora.

Astfel, pentru unele infracţiuni sunt necesare anumite sesizări din partea organelor prevăzute de lege, cum ar fi cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art.331-336, 348, 353 şi 354, când urmărirea penală poate începe numai la sesizarea comandantului1. De asemenea, potrivit art.278 C.pen., acţiunea penală pentru faptele prevăzute în art.273 alin.(1), 274 alin.(1) şi art.275 alin.(1) şi (2) C.pen. se pune în mişcare la sesizarea organelor competente ale căilor ferate.

1 I.Neagu, op.cit.,p.511 Pentru celelalte infracţiuni săvârşite de militari, organul de urmărie penală procedează potrivit regulilor obişnuite, infromând pe comandant de îndată ce a început urmărirea penală.

87


În cazul infracţiunilor prevăzute de art.5 C.pen., punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general.

Când legea prevede că începerea urmăririi penale nu poate avea loc fără o sesizare specială, aceasta trebuie făcută în scris şi semnată de către organul competent. În actul de sesizare trebuie să se arate în mod corespunzător datele prevăzute în art.222 alin.(2).

Deşi, ca regulă generală, în cazul denunţului sau plângerii acestea sunt obligatorii, în dispoziţiile art.227, pentru anumite categorii de persoane, legea procesuală insituie obligativitatea sesizării organelor judiciare. Astfel, orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate la care se referă art.145 C.pen. sau cu atribuţii de control, care a luat la cunoştiinţă de săvârşirea unei infracţini în acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpuri delicte şi orice alte mijloace de probă. Obligaţiile prevăzute în alin.(1) revin şi oricărui funcţionar care a luat la cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu seviciul în cadrul căruia îşi îndeplinşte sarcinile.

6. Actele premergătoare urmăririi penale

6.1. Noţiunii. Cosideraţii generale

Potivit dispoziţiilor art.224, în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. Actele premergătoare au menirea fie de a completa informaţiile pe care organele de urmărire le au cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, fie numai să verifice aceste informaţii spre a se putea despinde concluziile corespunzătoare în legătură cu începerea urmăririi1

penale.De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire

penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operartivi din Ministerul Admnistraţiei şi Internelor, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţării la adresa siguranţei naţionale.

Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare toate poate constitui mijloc de probă.

6.2. Actele premergătoare efectuate de investigatorii sun acoperire

În conformitate cu dispoziţiile art.224 ind.1, în cazul în care există indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţinui 1 Volonciu I,p.261-262; T.Antonio, op.cit.,p.37; I.Gorgăreanu, op.cit. p.36, în I.Neagu, op.cit.526.

88

contra siguranţei naţionale prevăzute în Codul penal şi în legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante şi de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau de alte valori, sau a unei infracţiuni în Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, ori a unei alte infracţiuni grave care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, pot fi folsiţi, în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificare pesoanelor faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, investigatori sau o altă identitate decât cea reală.

Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din Ministerul Adminsitraţiei şi Internelor, precum şi din organele de stat care desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, şi pot fi folsiţi numai pentru o perioadă determinată, în condiţiile prevăzute în art.224 ind.2 şi 224 ind.3.

Investigatorul sub acoperire culege date şi informaţii în baza autorizaţiei emise potrivit dispoziţiilor prevăzute în art.224 ind.2, pe care le pune, în totalitate, la dispoziţia organului de urmărire penală.

6.3. Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire

Persoanele prevăzute în art.224 ind.1 pot efectua investigaţii numai cu autorizarea motivată a procurorului desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel.

Autorizarea este dată prin ordonanţă motivată, pentru o perioadă determinată de cel mult 60 de zile şi poate fi prelungită pentru motive temenic jusitificate. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală a autorizării, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu poate depăşi un an.

În cererea de autorizare adrestă procurorului se vor menţiona datele şi indiciile privitoare la faptele şi persoanele faţă de care există presupunearea că au săvârşit o infracţiune, precum şi perioada pentru care se cere autorizarea.

Ordonanţa procurorului prin care se autorizează folosirea investigatorului sub acoperire trebuie să cuprindă , pe lângă menţiunile prevăzute la art.203, următoarele:

a) indiciile temeinice şi concrete care jusitifică măsura şi motivele pentru care este necesră;

b) activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub acoperire;c) persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune;d) identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfăşoare

activităţile autorizate;e) perioada pentru care se dă autorizaţia;f) alte menţiuni prevăzute de lege.

89


În cazuri urgente şi temeinic jusitifcate se poate solicita autorizarea şi a altor activităţi decât cele pentru care există autorizare, procurorul urmând să se pronunţe de îndată.

6.4. Folosirea datelor obţinute de investigatorii sub acoperire

Datele şi informaţile obţinute de investigatorul sub acoperire pot fi folosite numai în cauza penală şi în legătură cu persoanele la care se referă autorizaţia emisă de procuror. Aceste date şi informaţii vor putea fi folosite şi în alte cauze sau în legătură cu alte persoane, dacă sunt concludente şi utile.

6.5. Măsuri de protecţie a investigatorilor sub acoperire

Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire nu poate fi dezvăluită în timpul ori după terminarea acţiunii acestora. Procurorul competent să autorizeze folosirea unui investigator sub acoperire are dreptul să-i cunoască adevărată identitate, cu respectarea secretului profesional.

§ 5. Desfăşurarea urmăririi penale

1. Începerea urmăririi penale

Potrivit art.228, organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art.221 dispune începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.10, cu excepţia celui de la lit.b) ind.1 şi, adăugăm noi, celui de la lit.i).

În cazul arătat în art.10 lit.b) ind.1, organul de urmărire penală1 înaintează dosarul procurorului cu propunerea de a se dispune scoaterea de sub urmărire penală. Procurorul astfel sesizat dispune prin ordonanţă scoaterea de sub urmărire penală şi înştiinţează despre acesta, când este cazul, persoana care a făcut sesizarea iar când constată că nu este cazul să scoată de sub urmărire penală, restituie2

dosarul organului de urmărire penală pentru continuarea cercetării penale. Actul prin care organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale este

1 A se vedea art.230 C.proc.pen. 2.A se vedea art.231 C.proc.pen.

90

rezoluţia iar când se sesizează din oficiu încheie un proces-verbal care constituie actul de începere a urmăririi penale. În conformitate cu dispoziţiile art.228 alin(3)1, atât rezoluţia, cât şi procesul-verbal de începere a urmăririi penale, emise de organul de cercetare penală, se supun confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi.

Dacă din cuprisul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea plângerii sau denunţului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.10, cu excepţia celor de la lit.b) ind.1 şi i), organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate, cu propunerea de a nu de începe urmărirea penală.

Dacă procurorul constată că nu sunt întrunite condiţiile arătate în alin.(4), restituie actele organului de urmărire penală, fie pentru completarea actelor premergătoare, fie pentru începerea urmăririi penale, acesta fiind obligat a continua efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, începe ori continuă urmărirea penală, procedând la efectuarea acestora,potrivit legii, şi ţinând seama de împrejurările speciale ale fiecărei cauze.

În cazul în care procurorul este de acord cu propunerea, o confirmă prin rezoluţie motivată şi înştiinţează depre acesta persoana care a făcut sesizarea. Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale se poate face plângere la instanţa de judecată, potrivit art.278 ind.1 şi urm.

Dacă ulterior se constată că nu există sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procuroul infirmă rezoluţia şi restituie actele organului de urmărire, dipunând începerea urmăririi penale.

În art.229 se arată că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa.

2. Efectuarea actelor de urmărire penală

2.1 Consideraţii generale

Gama de activităţi realizată pe parcursul urmăririi penale de organele de urmărire depinde de particularităţile fiecărei cauze. Pe lângă actele de probatoriu care sunt efectuate în fiecare cauză, anumite cauze pot impune punerea în mişcarea acţiunii penale, în timp ce în altele acţiunea penală este pusă în mişcare la sfârşitul acţiunii penale prin rechizitoriu. De asemenea, în unele cazuri pot fi incidente una sau mai multe măsuri de prevenţie, pentru buna desfăşurare a activităţilor în cauză.

1 A se vedea art.232 C.proc.pen.

91


2.2. Luarea măsurilor de prevenţie

Aşa cum am arătat în cele ce preced, măsurile de prevenţie constituie o facultate aflată la dispoziţia organelor judiciare pentru desfăşurare în bune condiţii a procesului penal. Astfel, dacă în cursul urmăriri penale, organul de cercetare penală consideră că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute în 143 raportat la dispoziţiile art.148 poate dipune măsura reţinerii învinitului.

Potivit art.223, organul de cercetare penale, în cazul în care consideră că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a învinuitului, face propuneri în acets sens şi le înaintează procurorului pentru a decide. Procurorul, după ce examinează dosarul cauzei, constatând că este cazul să se ia măsura arestării preventive a învinuitului prcedează potivit art.146. De asemenea, potirvit art.234 alin.(2), organul de cercetare penală, dacă consideră că sunt întrunite şi condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului , pocedează în acelaşi mod. Dacă apreciează că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, procurorul prcedează potrivit art.149 ind.1.

2.4. Punerea în mişcare a acţiunii penale

Potrivit art.234, dacă organul de cerecetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului. Potrivit art.235, procurorul se pronunţă asupra punerii în mişcare a acţiunii penale după examinarea dosarului.

Dacă procurorul este de acord cu propunerea, pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă. Ordonanaţa de punere în mişcare a acţiunii penale trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile arătate în art.203, date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia.

Potrivit art.237 alin.(2), dacă procurorul a pus în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare penală îl cheamă pe inculpat, îi comunică fapta pentru care este învinuit şi îi dă explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are. Atunci când inculpatul nu locuieşte în ţară , organul de cercetare penală va ţine seama, la fixarea termenului de prezentare în faţa acestuia, de reglementările speciale privind asitenţa juridică internaţională în materie penală.

Organul de urmărie penală va continua urmărirea penală, după punerea în mişcare a acţiunii penale, fără a-l asculta pe inculpat când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară.

92

2.4.Extinderea cercetării penale

Când în cursul urmăririi penale organul de cercetare penală constată fapte noi în sarcina învinuitului sau inculpatului ori împrejurări noi care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale ori s-a pus în mişcare acţiunea penală sau date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea acelei fapte, este obligat să facă propuneri procurorului pentru extinderea ceretărilor penale sau schimbarea încadrării juridice.

În conformitate cu dispoziţiile art.238, propunerile se înaintează în cel mult 3 zile de la data constatării faptelor, împrejurărilor sau persoanelor noi, iar procurorul va decide asupra lor prin odronanţă, într-un termen de cel mult 5 zile.

§ 6. Suspedarea urmăririi penale

Ptrivit art.239, în cazul în care se constată printr-o expertiză medico-legală că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă , care îl împiedică să ia parte la procesul penal, organul de cercetare penală înaintează procuroului propunerile sale împreună cu dosarul, pentru a dipune suspendare urmăririi penale. Procurorul se pronunţă asupra suspendării prin ordonanţe.

Ordinanaţa de suspendare trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile arătate în art.203, datele privitaore la persoana învinuitului sau inculpatului, fapta de care este învinuit, cauzele care au determinat suspendarea şi măsurile luate în vederea însănătoşirii învinuitului sau inculpatului.

Ordonanţa de suspendare a urmăririi penale se comunică, în copie, învinuitului sau inculpatului şi persoanei vătămate. După comunicare, dosarul se restituie organului de cercetare penală.

În timpul cît urmărirea este suspendată, organul de cercetare penală continuă să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia învinuitului sai inculpatului.

Oraganul de cercetare penală este obligat să se intereseze periodic dacă mai subzisă cauza care a deteminat suspendarea urmăririi penale.

93


§ 7. Soluţiile ce pot fi dispuse pe parcursul sau la terminareaurmăririi penale

1. Consideraţii preliminare

La terminarea urmăririi penale, dosarul cauzei ajunge în faţa procurorului care trebuie să decidă dacă este cazul sau nu să-l promoveze în etapa următoare a procesului penal, şi anume aceea a judecăţii.

Este posibil însă, ca la terminarea sau pe parcursul urmăririi penale să se constate în cauză intervenţie unui caz de inaptitudine a acţiunii penale, care lipseşte acţiunea penală de temeiul sau de obiectul acesteia, generând pe plan procesual, în conformitate cu dispoziţiile art.11 C.proc.pen., soluţii de încetare a urmăririi penale, scoatere de sub urmărire penală, clasare a cauzei penale.

Reamnitim şi cu acest prilej că soluţiile dispsue de procuror nu sunt definitive, ele nedispunând de autoritate de lucuru judecat, ca atare fiind susceptibile de modificare,în plan procesual fiind posibilă redeschiderea urmăririi penale.

2. Încetarea urmăririi penale

În conformitate cu dispoziţiile art.242, încetarea urmăririi penale are loc când se constată existenţa vreuneia din cazurile care lipsesc acţiunea penală de obiect, prevăzute în art.10 lit.f) – j) şi există învinuit sau inculpat în cauză. Având în vedere că noile modificări normative au dispus ca soluţia înlocuirii răspunderii penale să fie un atribut exclusiv al instanţei de judecată, apreciem că intervenţia cazului prevăzut în art.10 lit.i) va genera soluţia trimiterii în judecată, nefiind posibilă în acest caz încetarea urmăririi penale.

Astfel, organul de cercetare penală, când constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art.10 lit.f)-h) şi j), înaintează procurorului dosarul împreună cu propunerea de încetare a urmăririi penale. Dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze, încetarea urmăririi penale se face numai cu privire la învinuiţii sau inculpaţii ori la faptele pentru care există cazul de încetare a urmăririi. Procurorul, în măsura în care constată că nu este cazul să dipsună încetarea sau când a dispus încetarea parţial, restituie1 dosarul organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua cercetare.

Procurorul se pronunţă asupra încetării umrăririi penale prin ordonanţă, iar în cazul în care pe parcursul urmăririi penale în cauză nu a fost pusă în mişcare 1 Conform dispoziţiilor art.248 C.proc.pen.

94

acţiunea penală, încetarea urmăririi penale se pronunţă prin rezoluţie motivată. Ordonanţa de încetare a urmăririi penale trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile artătate în art.203, datele privind persoana şi fapta la care se referă încetarea, precum şi arătarea temeiurilor de fapt şi de drept pe baza cărora se dipune încetarea urmăririi penale. De asemenea, prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale se dipune totodată asupra:

- revocării măsurilor asigurătorii luate în vederea executării pedepsei amenzii;- măsurile asigurătorii privind reparaţiile civile şi restbilirea situaţiei

anterioare săvârşirii infracţiunii;- cheltuielilor judiciare, stabilind cuantumul acestora,cine să suporte şi

odonând încasare lor;- restituirea cauţiunii în cazurile prevăzute de lege;- măsurilor de siguranţă dispuse în cauză;- confiscării lucurilor care, potrivit art.118 C.pen., sunt supuse confiscării

speciale şi restituirii celorlalte. Dacă proprietate corpurilor delicte şi a celorlalte obiecte care au servit ca mijloace materiale de probă este contestată, ele sunt păstrate de organul de cercetare penală până la hotărârea instanţei civile.

Atunci când cazul de încetarea a umrăririi penale priveşte un învinuit sau inculpat arestat , procuroul trebuie să se pronunţe asupra încetării urmării penale în aceeaşi zi în care a primit propunerea de încetare de la organul de cercetare penală.Dacă procurorul a dispus încetarea urmăririi penale trebuie să se ceară de îndatăinstanţei revocarea măsurii arestării preventive. În termen de 24 de ore de la primirea de la procuror a dosarului împreună împreună cu un referat în care se menţionează cazul sau cazurile de încetare a urmăririi penale constate, instanţa dispune, prin încheire, revocarea măsurii şi punerea de îndată în liberatate a învinuitului sau inculpatului şi restituirea dosarului procurorului, în acest termen, împreună cu o copie a încheirii.

În conformitate cu dispoziţiile art.246, procurorul înştiinţează persoanele interesate despre încetarea urmăririi penale, acestea având posibilitate ca, în cazul în care nu consideră soluţia legală şi temeinică, să ceară infirmarea procurorului ierarhic superior, calea de atac fiind plângerea reglementată de dispoziţiilor art.278 C.proc.pen., iar dacă persoana vătămată, precum şi orice altă persoană ale căror interese legitime sunt vătămate sunt nemulţumite de soluţie, în conformitate cu dispoziţiile art.278 ind.1 pot face plângere la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

În cazul în care învinuitul sau inculpatul este arestat preventiv, instanţa înştiinţează prin adresă administraţia locului de deţinere, cu dispoziţia de a-l pune de îndată în libertate pe învinuit sau inculpat, potrivit art.234 alin.(3).

95


3. Scoaterea de sub urmărire penală

Potrivit dispoziţiilor art.249, soluţia scoaterii de sub urmărire penală se dispune când se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art.10 lit.a) – e) şi există învinuit sau inculpat în cauză. Dispoziţiile art.242-246 şi 248 se aplică în mod corespunzător şi în porcedura scoaterii de sub urmărire. Astfel, organul de cercetare penală care constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art.10 lit.a) – e) înaintează procurorului dosarul cu propunerea de a da soluţia scoaterii de sub urmărire penală.

Scoaterea de sub urmărire penală poate fi totală sau parţială. În acest sens, dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze, scoaterea de sub urmărire penală se face numai cu privire la învinuiţii sau inculpaţii ori la faptele pentru care există cazul de scoatere de sub urmărire. Procurorul, atunci când constată că nu este cazul să dipună scoaterea de sub urmărire penală sau când a dispus scoaterea de sub urmărire penală parţial, restituie dosarul organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua cercetare.

Procurorul se pronunţă asupra scoaterii de sub urmărire penală prin ordonanţă , care va cuprinde, pe lângă menţiunile prevăzute în dispoziţiile art.203, şi menţiunile prevăzute în dispoziţiile art.244 şi 245 în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, iar în cauzele în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, procurorul dispune scoaterea de sub urmărie penală prin rezoluţie.

În cazul prevăzut în art.10 lit.b) ind.1, procurorul se pronunţă totdeauna prin ordonanţă. Executarea sancţiunii cu caracter adminstrativ a amenzii se efectuează potrivit art.442 şi 443, iar executarea mustrării sau mustrării cu avertisment, prevăzute în art.91 C.pen. , aplicate de procuror, se face potrivit art.487, care se aplică în mod corespunzător.

Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art.10 lit.b) ind.1 se poate face plângere în termen de 20 de zile de la înştiinţarea prevăzută în art.246.

Punerea în executare a ordonanţei prin care s-a aplicat sancţiunea cu caracter administrativ a amenezii se face după expirarea termenului prevăzut în alin.(3), iar dacă s-a făcut plângere şi a fost respinsă, după respingerea acesteia.

Atunci când cazul de scoatere de sub urmărire penală priveşte un învinuit sau inculpat arestat, procurorul trebuie să se pronunţe asupra scoaterii se sub urmărire penală în aceeaşi zi în care a primit propunerea de la organul de cercetare penală. Dacă procuroul a dispus scoaterea de sub urmărire penală, trebuie să ceară de îndată instanţei revocarea măsurii arestării preventive. În termen de 24 de ore de

96

la primirea de la procuror a dosarului împreună cu un referat în care se menţionează cazul sau cazurile de scoatere de sub urmărire penală constatate, instanţa dipune, prin încheire, revocarea măsurii şi punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului şi restituirea dosarului procurorului, în acelaşi termen, împreună cu o copie a încheirii. De asemenea, în cazul când învinuitul sau inculpatul este arestat preventiv, instanţa înştiinţează prin adresă administraţia locului de deţinere, cu dipsoziţia de a-l pune de îndată în libertate pe învinuit su inculpat, potrivit art.243 alin.(3).

În conformitate cu dispoziţiile art.246, procurorul înştiinţează persoanele interesate despre soluţia de scoatere de sub urmărire penală, acestea având posibilitatea ca, în cazul în care nu consideră soluţia legală şi temeinică, să ceară infirmarea ei procurorului ierarhic superior, calea de atac fiind plângerea reglementată de dispoziţiile art.278 C.proc.pen., iar dacă persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interse legitime sunt vătămate sunt nemulţumite de soluţie, în conformitate cu dispoziţiile art.278 ind.1 pot face plângere la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

4. Clasarea cauzelor penale

Potrivit art.11 pct.1 lit.a), când se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art.10, cu excepţia celui prvăzut de art.10 lit.i) care este atributul exclusiv al instanţei, şi când nu există învinuit în cauză, în cursul urmăririi penale, se dipune.

Relativ la prima condiţie, aceea a existenţei unui caz care lipseşte acţiunea penală de temei sau de obiect, dorim să relevăm că în anumite cazuri nu este posibilă soluţia clasării, deoarece presupune existenţa în cauză a învinuitului sau inculpatului. Astfel, nu se poate dispune o soluţie pe temeiul că fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat ( art.10 lit.c ) sau că învinuitul sau inculatul a decedat ( art.10 litg ), afirmând, în acelaşi timp, că nu există învinuit în cauză.

Cu privire la ce de-a doua condiţie cumulativă , în doctrină se apreciază că prin “ inexistenţa învinuitului în cauză ” se poate înţelege, pe de o parte, că urmarea rezultată nu se datorează acţiunii unei persoane ( spre exemplu, când un incediu care a distrus bunurile s-a declanşat din cauze naturale cum ar fi un fulger), iar pe de altă parte, se poate reţine “ inexistenţa învinuitului în cauză ” când identitatea făptuitorului nu este cunoscută1.

1 I.Neagu, op.cit.,p.542.

97


§ 8. Procedura prezentării materialului de urmărie penală1. Consideraţii generale Considerate ca una dintre garanţiile fundamentale ale dreptului de apărare al învinuitului sau inculpatului în faza de urmărire penală, acestă instituţie se plasează la sfârşitul urmăririi penale. Prezentarea materialului de urmărire penală oferă inculpatului sau învinuitului posibilitatea să ia la cunoştiinţă de probele exitente în dosar pentru a-şi organiza apărarea. În privinţa organului competent, prezentarea materialului de urmărire penală se efectuează de către procuror1 , în cazurile în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, sau, dacă a fost pusă în mişcare, când ne aflăm într-unul din cazurile reglementate expres de art.209 alin.(3), sau de către organul de cercetare penală, când infracţiunea este de competenţa acestuia, iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare.

2. Efectuarea prezentării materialului de urmărire penală inculpatului

Potrivit art.250, pentru prezentarea materialului de urmărire penală inculpatului trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile:

a) să fie pusă în mişcare acţiunea penală;b) organul de cercetare penală să aprecieze că au fost efectuate toate actele

de urmărire penală necesare rezolvării cauzei;c) să fie posibil contractul organului de urmărire penală cu inculpatul;d) actele şi lucrările aflate în dosarul de urmărire penală să ducă la concluzia

că sunt probe pentru trimiterea inculpatului în judecată2.Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, organul de cercetare penală cheamă pe

inculpat şi, după ce îi pune în vedere că are dreptul de a lua la cunoştiinţă de materialul de urmărire penală, arătându-i şi ultima încadrare juridică a faptei săvârşite, îi asigură posibilitatea de a lua de îndată la cunoştinţă de material. Dacă inculpatul nu poate să citească, organul de urmărire penală îi citeşte materialul.

După ce inculpatul a luat la cunoştinţă de materialul de urmărire penală, organul de urmărire penală îl întreabă dacă are de formulat cereri noi sau dacă doreşte să facă declaraţii suplimentare. Potrivit art.252 alin.(1), dacă inculpatul a formulat cereri noi în legătură cu urmărirea penală le examinează de îndată şi dispune de îndată prin ordonanţă admiterea sau respingerea lor. Organul de cercetare dispune prin aceeaşi ordonanţă completarea cercetării penale, atunci câmd din declaraţiile suplimentare sau din răspunsurile inculpatului rezultă necesitatea completării.

1 A se vedea Curtea Constituţională, dec.nr.24/1999, publicată în M.Of.nr.136/1.04.1999.2 Volonciu III,p.40, în I.Neagu, op.cit.,p.544.

98

Potrivit art.251, despre aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor prevăzute în art.250 organul de cercetare penală întocmeşte un prces-verbal , în care se consemnează şi declaraţiile, cererile şi răspunsurile inculpatului.

Când prezentarea materialului nu a fost posibilă din cauză că inculpatul este dispărut sau s-a sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare penală, în referatul care se întocmeşte potrivit art.259 se arată împrejurările concrete din care rezultă cauza împiedicării. Dacă până la înaintarea dosarului la procuror inculpatul se prezintă, este prins ori adus, se procedează la prezentarea materialului de urmărire penală.

Organul de cercetare penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea materialului, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală sau dacă constată că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei.

§ 9. Terminarea urmăririi penale

1. Consideraţii generale

Reglementată în dispoziţiile art.255-260, terminarea urmăririi penale nu semnifică epiuzarea urmăririi penale ca fază a procesului penal, ci doar terminarea activităţii de urmărire de către organele de cercetare penală1. Astfel, epiuzarea urmăririi penale implică dispoziţia dată de către procuror în vederea trimiterii în judecată a inculpatului sau în vederea scoaterii de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau clasării, în timp ce terminarea urmăririi penale nu are în vedere aceste soluţii.

Codul de procedură penală prevede două proceduri distincte de termninare a urmăririi, după cum în cauză nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală sau a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

2. Termniarea urmăririi penale fără punerea în mişcare a acţiunii penale.

2..1 Ascultarea învinuitului înainte de terminarea cercetării.1 Volonciu I,p.284.

99


Potrivit art.225, în cauzele în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare, după efectaurea actelor de cercetare penală potrivit art.232, când sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- există învinuit în cauză, şi- constată că împotriva acestuia sunt suficiente probe, prcedează la o nouă

ascultare a învinuitului, aducându-i la cunoştiinţă învinuirea şi întrebându-l dacă are noi mijloace de apărare;

După ascultarea învinuitului, dacă acesta nu a podus probe noi, cercetarea se consideră terminată. De asemenea, cercetarea se consideră terminată şi în ipoteza în care învinuitul a propus probe noi, dar propunerea sa nu a fost găsită temeinică.

În cazul în care învinuitul a adus probe noi şi prounerea sa a fost găsită temeinică, organul de cercetare penală este obligat să completeze cercetările, după care cercetarea se consideră terminată.

2.2. Înintarea dosarului privind învinuitul

Potrivit art.256, de îndată ce cercetarea penală este terminată, organul de cercetare înaintează dosarul procurorului cu un referat, în care consemnează rezultatul cercetării, spre a se decide protrivit art.262. Referatul va cuprinde, în mod corespunzător, menţiunile prevăzute în art.259-260, menţiuni pe care le conţine şi referatul întocmit în cazul în care urmărirea penală s-a desfăşurat cu acţiunea penală pusă în mişcare1.

Referatul întocmit de organul de cercetare penală va avea următorul conţinut: date despre persoana învinuitului, fapta reţinută în sarcina învinuitului, pobele adminstrate, încadrarea juridică a faptei şi, dacă este cazul, datele suplimentare prevăzute la art.260 C.proc.pen. privitoare la mijloacele materiale de porbă, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare.

Când urmărirea penală priveşte mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi, referatul va cuprinde menţiunile indicate anterior cu privire la toate faptele şi la toţi învinuiţii şi, dacă este cazul, trebuie să se arate pentru care fapte ori făptuitori s-a încetat urmărirea, s-a dispus scoaterea de sub urmărire ori s-a suspendat urmărirea ( art.259 alin.3).

Referatul va trebui să se limiteze la fapta care a format obiectul urmăririi penale, la persoana învinuitului şi la ultima încadrare juridică dată faptei.1 I.Neagu,op.cit.,p.550.

100

3. Prezentarea materialului de urmărire de către procuor

Potrvit art.257, procurorul, primind dosarul, îl chemaă pe învinuit şi îi prezintă materilul de urmărire penală potrivit dispoziţiilor art.250 şi urm., care se aplică în mod corespunzător.

Dorim să subliniem că până la modificare art.257 prin art.I pct.161 din Legea nr.281/2003, era la latitudinea procurorului de a decide dacă este necesar sau nu să prezinte materialul învinuitului, conform noilor modificări, la acest moment, materialul de urmărire penală fiind prezentat obligatoriu şi învinuitului.

4. Terminarea urmăririi penale cu acţiunea penală pusă în mişcare

4.1. Înaintea dosarului de urmărire penală privind pe inculpat

În dispoziţiile art.258 se arată că, în cauzele în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, după completarea cercetării şi după îndeplinirea şi dispoziţiilor privitoare la prezentarea materialului de urmărire penală, cercetarea penală se consideră terminată. Organul de cercetare penală înaintează de îndată procurorului dosarul cauzei însoţit de referat.

Dacă urmărirea penală s-a desfăşurat cu acţiunea penală pusă în mişcare, organul de cercetarea penală poate trimite dosarul procurorului numai dacă cercetarea penală este completă şi dacă a fost prezentat materialul de urmărire penală inculpatului.Prezentarea materialului de urmărire penală constituie o condiţie pentru terminarea activităţii organelor de cercetare penală, în cazul urmăririi penale cu acţiunea penală pusă în mişcare, numai în situaţiile în care aceasta este posibil.

Dacă urmărirea penală s-a defăşurat cu acţiunea penală pusă în mişcare şi prezentarea materialului de urmărire nu s-a putut face deoarece inculpatul este dispărut sau s-a sustras de la chemarea îniaintea organului de cercetare penală, cercetarea penală se consideră terminată în momentul în care au fost efectuate toate actele de cercetare impuse de rezolvarea cauzei.

4.2. Referatul de terminare a urmăririi penale

Actul prin care organul de cercetare penală concluzionează asupra cauzei, arătând procurorului că sunt întrunite temeiurile pentru dispunerea soluţiei de trimitere în judecată este referatul de termniare a urmăririi penale.

101


Potrivit art.259, referatul întocmit de organul de cercetare penală trebuie să se limiteze la fapta care a format obiectul punerii în mişcare a acţiunii penale, la persoana inculpatului şi la ultima încadrare juridică dată faptei. Referatul trebuie să se limiteze la ceea ce s-a reţinut în sarcina inculpatului cu ocazia punerii în mişcare a acţiuni penale. În referat trebuie să se menţionze probele care au fost administrate în cauză. De asemenea, referatul de terminare a urmăririi penale trebuie să cuprinsă datele privind persoana inculpatului.

Când urmărirea penală priveşte mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi, referatul va cuprinde menţiunile indicate anterior cu privire la toate faptele şi la toţi învinuiţii şi, dacă este cazul, trebuie să se arate pentru care fapte ori făptuitori s-a încetat urmărirea penală, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori s-a suspendat urmăriea penală ( art.259 alin. 3 C.proc.pen.)

§ 10. Trimiterea în judecată

1. Consideraţii preliminarii

Terminarea urmăririi penale nu semnifică epuizarea fazei de urmărire penală ca etapă prcedurală, ci trebuie înţeleasă ca o termninare a activităţii organului de cercetare în cauza respectivă, după care cauza urmează să fie soluţionată de procuror.

Momentul final normal al fazei urmăririi penale îl consituie trimiterea în judecată, moment în care procurorul este singurul organ competent să decidă asupra soluţiilor ce pot fi date în cauza penală. În acest sens, se cuvine subliniat faptul că singurul subiect care poate promova cauza în faza de urmărire penală în cea de judecată este procurorul , organele de cercetare penală neintrând niciodată în raporturi directe cu instanţele de judecată- cu o singură excepţie, în prcedura flagrantă ( art.473 alin.2 )- ci, numai prin intermediul procuroului.

102

2. Verificarea lucrărilor urmăriri penale

Organele de cercetare penală, când consideră completă activitatea în cauza penală, trimit dosarul procurorului care supraveghează urmărirea penală.

Potrivit art.261, procurorul este obligat ca, în termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală, să procedeze la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi să se pronunţe asupra acestora.Când în cauza penală sunt arestaţi , verificarea lucrărilor de urmărire penală de către procuror şi rezolvarea cauzei se fac de urgenţă şi cu precădere.

În cadrul verificării lucrărilor de urmărire penală, procurorul trebuie să constate dacă urmărirea penală a fost efectuată de organul competent şi dacă au fost respectate dispoziţiile care garantează legalitatea procesului penal şi cele privind aflarea adevărului. Procurorul verifică dacă urmărirea penală este completă şi dacă probele necesare în cauză au fost legal administrate1. De asemenea, procurorul procedează la prezentarea materialului de urmărire penală în situaţiile prevăzute în art.254 alin.(1), dacă inculpatul se prezintă, este prins sau adus după înaintarea dosarului la parchet.

3. Rezolvarea cauzelor de către procuror

Procurorul, după verificarea lucrărilor de urmărirea penală, poate dispune trimiterea în judecată sau una din următoarele soluţii: scoatearea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, clasarea, suspendare urmăririi penale. De asemenea, în anumite condiţii, poate dispune restituirea în vederea refacerii sau completării urmăririi penale, restituirea find făcută către acelaşi organ de cercetare penală sau de către organul competent.

3.1. Trimiterea în judecată

Printre soluţiile pe care procurorul le poate da rezolvării cauzelor penale se înscrie şi trimiterea în judecată, unica soluţie care permite trecerea cauzei penale în faza următoare a procesului penal, şi anume judecata.

Potrivit art.262, dacă procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile legae care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este competă, existând probe necesare şi legal administrate, iar din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit sau inculpat şi că acesta răspunde penal:

a) dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată;

b) dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, dă1 A se vedea I.Neagu,op.cit.,p.553.

103


rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată.

3.2. Netrimiterea în judecată prin scoaterea de sub urmărire penală, încetare urmăririi penale sau clasarea cauzei.

Aşa cum arătăm în cele ce preced, la terminarea urmăririi penale, procurorul, primind lucrările de urmărire penală şi constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru trimiterea în judecată, dă ordonanţă sau rezoluţie prin care, după caz, dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau clasarea.

Potrivit art.262 pct.2) lit.a), în cazul în care procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală pe temeiul lipsei de pericol social a faptei, în conformitate cu dispoziţiileart.18 ind.1 C.pen., aplică în mod obligatoriu una din sancţiunile cu caracter adminsitrativ prevăzute în art.91 C.pen. ( mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda de la 100.000 lei la 10.000.000 lei ). De asemenea, în caz de scoatere sau de încetare a urmăririi penale,procurorul trimite dosarul cauzei la instanţă, pentru ca judecătorul care a dispus în cursul urmăririi penale arestarea preventivă şi măsurile de siguranţă prevăzute în art.113-114 C.pen. să dipună asupra revocării acestora. În cazul măsurilor preventive prevăzute în art.145 şi 145 ind.1, procurorul dispune revocarea acestor măsuri. Încheierea prin care instanţa dispune cu privire la aceste măsuri se trimite procurorului, care face menţiune despre aceasta în ordonanţa de scoatere sau de încetare a urmăririi penale.

3.3. Suspendarea urmăririi penale

Dacă pe parcursul cercetărilor penale nu a fost dispusă suspendarea urmăririi penale, la terminarea urmăririi penale, procuroul, constatând că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă, dispune suspendarea urmăririi penale prin ordonanţă.

De asemenea, în acest caz, procurorul trimite dosarul cauzei la instanţă, pentru ca judecătorul care a dispus în cursul urmăririi penale aretarea preventivă sau măsurile de siguranţă prevăzute în art.113 şi 114 C.pen. să dispună asupra prelungirii sau revocării acestora. În cazul măsurilor preventive prevăzute în art.145 şi 145 ind.1, procurorul dispune revocarea acestor măsuri sau, după caz, trimite dosarul cauzei la instanţă cu propunere de prelungire . Încheierea prin care instanţa dispune cu privire la aceste măsuri se trimite procurorului, care face menţiune despre acesta în ordonanţă de suspendare.

3.4. Retituirea cauzei în vederea completării sau refacerii urmăririi penale

Potrivit art.265, când procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea

104

adevărului, restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penlă sau trimite cauza unui alt organ de urmărire penală, în vederea completării sau refacerii urmăririi penale.

Necesitatea completării urmăririi penale apare atunci când , deşi oraganul de cercetare penală a respectate dispoziţiile care garantează legalitatea procesului penal şi aflarea adevărului, nu a făcut o cercetarea completă a tuturor aspectelor cauzie, fapt care duce la imposibilitatea soluţionării ei. Refacerea intervine când, în activitatea desfăşurată, principiul legalităţii a fost încălcat şi, ca atare, pentru o soluţionare a cauzei, actele viciate trebuie refăcute de organul competent, care poate fi acelaşi organ de cercetare penală sau altul, după normele care reglementaeză competenţa.

Când completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai cu privire la unele fapte sau la unii învinuiţi sau inculpaţi, dar dijungerea nu este posibilă, procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze.

Soluţia se dipune prin odonanţă, care, pe lângă menţiunile obişnuite, trebuie să cuprindă indicarea actelor de urmărire penală care trebuie refăcute sau, după caz, a faptelor şi împrejurărilor de fapt care trebuie constatate şi prin ce anume mijloace de probă.

De asemenea, în acest caz, procurorul trimite dosarul cauzei la instanţă, pentru ca judecătorul care a dispus în cursul urmăririi penale arestarea preventivă sau măsurile de siguranţă prevăzute în art.113 şi 114 C.pen. să dispună asupra prelungirii sau revocării acesteia. În cazul măsurilor preventive prevăzute în art. 145 şi 145 ind.1, procurorul dispune revocarea acestor măsuri sau, după caz, trimite dosarul cauzei la instanţă cu propunere de prelungire. Încheierea prin care instanţa dispune cu privire la aceste măsuri se trimite procuroului, care face menţiune despre aceasta în ordonanţa de restituire.

3.4. Trimiterea cauzei la organul competent să efectueze urmărirea penală

În cazul în care, cu ocazia verificării lucrărilor de urmărire penală, procurorul constată că urmărirea penală s-a făcut de un alt organ decât cel competent, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent.Astfel, potrivit dipoziţiilor at.268, când procurorul constată că pentru vreuna din infracţiunile sau infractorii arătaţi în art.207, 208 şi 209 alin.(3) şi (4) urmăriea penală sa- făcut de un alt organ decât cel prevăzut în textele menţionate, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent. De asemenea, în acest caz, procurorul trimite dosarul cauzei la instanţă, pentru ca judecătorul care a dispus în cursul urmăririi penale arestarea preventivă sau măsurile de siguranţă prevăzute în art.113 şi 114 C.pen., să dispună asupra prelungirii sau revocării acestora. În cazul măsurilor preventive prevăzute în art. 145 şi 145 ind.1, procurorul dispune revocarea acestor măsuri sau, după caz, trimite dosarul cauzei la instanţă cu propunere de prelungire. Încheirea prin care instanţa dispune cu privire la aceste

105


măsuri se trimite procuroului, care face menţiune despre aceasta în ordonanţa de trimitere la organul competent.

Cu privire la actele din dosarul cauzei, art.268 alin.(2) arată că rămân valabile măsurile asigurătorii luate, actele sau măsurile procesuale confirmate sau încuviinţate de procuror, precum şi actele procesuale care nu pot fi refăcute, organul de urmărire penală care a primit cauza dispunând care din celelalte acte trebuie refăcute şi, de asemenea, efectuează restul de acte necesare soluţionării cauzei.

4. Rechizitoriu

Aşa cum am arătam în cele ce preced, dacă, după verificare lucrărilor de urmărire penală, procurorul constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru trimiterea în judecată, dispune această soluţie prin rechizitoriu.

Potrivit art.264 alin.(1), rechizitoriu este actul de sesizare a instanţei prin care procurorul cerere acesteia să aplice legea inculpatului. Subliniem că, în cazul în care urmărirea penală s-a desfăşurat faţă de un învinuit, tot rechizitoriu este şi actul de inculpare, actul prin care se pune în mişcare acţiunea penală.

Având în vedere acestă funcţie principală de act de sesizare a instanţei, rechizitoriu trebuie să îndeplinească anumite condiţii de care depinde însăşi sesizarea legală a instanţei.

În primul rând, pentru a contura strict obiectul judecăţii, rechizitoriu trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuta urmărirea penală şi trebuie să cuprindă , pe lângă elementele prevăzute în art.203, datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiează învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată. În rechizitoriu trebuie să se arate, de asemenea, numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate la instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi citate. În cazul când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul trebuie să cuprindă şi datele suplimentare prevăzute în art.260, date care, de obicei, sunt cuprinse în referatul de terminare a urmăririi penale.

Potrivit dispoziţiilor art.263 alin.(4), procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă actele de urmărire penală privesc mai multe fapte sau mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite.

În cazul în care procurorul, la întocmirea rechizitoriului, consideră că este necesară arestarea inculpatului, fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege, înaintează instanţei, în termen de 24 de ore, rechizitoriul şi propunerea de arestarea a inculpatului. În acelaşi mod procedează procurorul şi în cazul în care este necesară luarea măsurilor de siguranţă prevăzute în art.113 şi 114 C.pen. În cazul

106

în care procurorul consiedră că se impune luarea măsurilor preventive prevăzute în art.145 şi 145 ind.1, dispune aceasta prin rechizitoriu

Rechizitoriul dat de un procuroru de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond este supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art.209 alin.(5), când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriu trebuie confirmat de prim-procurorul parchetului, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior.

După darea sau confirmarea rechizitoriul, în termen de 24 de ore, procurorul înaintează instanţei competente dosarul, împreună cu numărul necesar de copii de pe rechizitoriu, pentru a fi comunicate inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere. Inculpaţilor aflaţi în stare de libertate nu li se comunică copie de pe rechizitoriu, aceştia având posibilitatea să consulte întreg dosarul, deci şi rechizitoriu, la arhiva instanţei pe care procurorul a sesizat-o în vederea soluţionării cauzei.

§ 11. Reluarea urmăririi penale

1. Consideraţii preliminare. Cazurile de reluarea a urmăririi penale

Având în vedere că soluţiile pronunţate de procuror nu sunt definitive şi, ca atare, nu se bucură de autoritate de lucru judecat, este posibil ca în anumite situaţii în care faza de urmărire penală nu a fost parcursă până la capăt sau a fost parcursă incorect să se reia urmărirea penală. Este posibil, de asemenea, în anumite situaţii, ca dosarul să revină în faza urmăririi penale, deşi iniţial a trecut în etapa superioară, cea a judecăţii.

În conformitate cu dispoziţiile art.270, urmărirea penală este reluată în caz de:

a) încetarea cauzei de suspendare;b) restituirea cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii sau

completării urmăririi penale ori ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a procesului penal;

c) redeschiderea urmăririi penale.Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă se constată că între timp a

intervenit vreunul din cazurile prevăzuet în art.10, care lipsesc acţiunea penală de temei sau obiect.

107


1.1. Reluarea urmăririi penale după suspendare

Cauza suspendării urmăririi penale o constituie boala de care suferă învinuitul sau inculpatul, şi care îl împiedică să participe la activitatea de urmărire penală. Dispariţia acestei cauze, dispariţie care trebuie obiectivată în opinia noastră printr-un certificat medical, duce la reluarea urmăririi penale.

Reluarea se dipune de procuror prin ordonanţă.

1.2. Restituirea urmăririi penale în caz de restituire a cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii sau completării urmăririi penale ori ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a procesului penal

Este posibil ca după terminarea urmăririi penale, în faza de judecată, să se constate, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetarea penală de un alt organ decât ce competent. În acest ca, în conformitate cu dispoziţiile art.332, instanţa se desesizează şi restituie cauza

procurorului, care procedează la reluarea urmăririi penale.De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art.333, în tot cursul judecăţii

instanţa se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului, când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu mare întârziere. Instanţa este obligată să arate motivele pentru care a dispus restituirea, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce anume mijloace de probă.

Necesitatea completării urmăririi penale mai poate apărea în timpul fazei de judecată şi atunci când se extinde obictul judecăţii, potrivit dispoziţiilor art.335,336 şi 337. Dacă în cazurile anterioare cauza revenea în faza de urmărire penală, deoarece această etapă fusese parcursă nelegal ( în cazul refacerii ) şi incompletă ( în cazul completării ), în aceste din urmă cazuri completarea este necesară ca urmare a intervenţiei unor aspecte cu caracter de noutate. Astfel, dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte materiale, care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanţa, potrivit dispoziţiilor art.335, prin încheire, extinde acţiunea penală cu privire şi la aceste acte şi procedează, dacă este cazul, la restituirea cauzei procurorului în vederea completării umrării penale. De asemenea, potrivit art.336, când în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, având legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în judecată, procurorul, poate cere extinderea procesului penal şi în ce priveşte această faptă, iar când instanţa găseşte cererea întemeiată o

108

admite şi dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea penală, dar cerere trimitera cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, instanţa poate dipune trimiterea cauzei la procuror. Aceeaşi procedură este incidentă în conformiate cu dispoziţiile art.337 când se descoperă date cu privire la participarea şi a unei late persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului sau date cu privire la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului.

Actul prin care se reia urmărirea penală este sentinţa prin care instanţa a dispus restituirea.

În cazul restituirii cauzei de către instanţa de judecată, dacă inculpatul este arestat şi instanţa menţine arestarea preventivă, termenul de 30 de zile curge de la pronunţarea hotărârii. Instanaţa trimite dosarul procurorului în termen de 10 zile . Durata arestării inculpatului poate fi prelungită potrivit art.155 şi 159.

1.3. Reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere a umrăririi penale

Aşa cum arătam cele ce preced, având în vedere că soluţiile procurorului nu beneficiază de autoritate de lucuru judecat, propire numai hotărârilor judecătoreşti definitive, este posibil ca, în anumite condiţii, urmărirea penală să fie redeschisă.

Redeschiderea urmăririi penale, în cazul în care s-a dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, are loc dacă ulteriror se constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărie. Astfel, în cazul în care temeiul încetării urmăririi penale a fost cel prevăzut în art.10 alin.(1) lit.f) ( lipsa plângerii prealabile ), depunerea unei plângeri prealabile, în termen, de persoana vătămată duce la redeschiderea urmăririi penale.

Precizăm că anumite temeiuri de încetare a urmăririi penale, cum ar fi decesul inculpatului sau învinuitului sau împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, prin caracterul lor definitiv fac inoperabilă acestă instituţie.

Redeschiderea urmăririi penale are loc, de asemenea, când instanţa de judecată, potrivit art.278 ind.1 a admis plângerea împotivia ordonanţei sau, după caz, a rezoluţiei procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetarea a urmăririi penale ori de clasare şi a trimis cauza procurorului în vederea redeschiderii urmăririi penale. În cazul în care instanţa, potrivit art.278 ind.1, a admis plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, acesta poate reveni asupra neînceperii urmăririi şi dispune începera urmăririi penale în condiţiile prevăzute de lege.

În caz de redeschidere a urmăririi penale, dacă se consideră, pe baza datelor din dosar, că se justifică luarea unei măsuri preventive, procurorul procedează

109


potrivit art.233 sau 236, care se aplică în mod corespunzător. În ordonanaţa prin care s-a dispus reluarea urmăririi penale se face menţiune cu privire la luarea acestor măsuri.

§ 12. Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală

1. Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală aleorganelor de cercetare penală

Potrivit art.275, orice persoanaă poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.

Apreciem că existenţa unei asemenea reelementări se datorează faptului că dispoziţie de neîncepere a urmăririi penale nu face parte dintre actele sau măsurile de urmărire penală şi se cuvenea o dispoziţie specială pentru actele de umrărire penală în privinţa atacării lor.

Plângerea se înaintează procurorului care supraveghează activitate organului de cercetare penală şi se depun fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală. În vederea rezolvării operative a plângerii, organul de cercetare penală, când plângerea a fost depusă la acesta, este obligat ca, în termen de 48 de ore de la primirea ei, să o înainteze procurorului împreună cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare.

Introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii.

Primind plângerea, procurorul este obligat să o soluţioneze în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată. Nerezolvarea plângerii în termenul arătat mai sus poate atrage aplicarea unei sancţiuni disciplinare.

2. Plângerea contra actelor procurorului

Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de umrărire penală efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Reglementarea prevăzută în dispoziţiile art.278 reprezintă o cale generală prin care părţile pot cere invalidarea a două categorii de acte şi măsuri de urmărire penală:

- cele efectuate de procuror;- efectuate pe baza dispoziţiilor procurorului.

110

Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta re rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea

de apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Jusitiţie. În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casţie şi Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.

În rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau al ordonaţei ori, după caz, al rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală sau de încetarea a urmăririi penale, plângerea se face în termen de 20 de zile de la înştiinţarea persoanelor intersate, potrvit art.228 alin.(6), art.246 alin.(1) şi art.249 alin.(2).

Procedura de soluţionare este identică cu cea regelementată pentru plângerea privitoare la actele de urmărire penală ale organelor de cercetare penală. Astfel, plângerea adresată procurorului ierarhic superior se poate depune fie la procurorul al cărui acte este atact, fie la prim-procurorul parchetului sau la procurorul irearhic superior. În prima ipoteză, procurorul va înainta plângerea împreună cu explicaţiile sale în 48 de ore procurorului ierarhic superior. Prim-procurorul parchetului sau procurorul ierahic superior vor trebui să o soluţioneze în cel mult 20 de zile şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată.

3. Plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată.

3.1. Consideraţii introductive

În economia normativă procesuală, la anumite instituţii mai găsim reglemnetări similare acestei insituţii, în care subiectul abilitat să soluţioneze plângerea părţii împotirva unei măsuri dispusă de procuror este instanţa de judecată, cum ar fi cazul plângerii împotriva ordonaţei prin care se dispunea obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăşi ţara, reglementată în dispoziţiile art.140 ind.2.

Subliniem de la început că procedura prevăzută în dipoziţiile art.278 ind.1 nu poate fi utilizată decât împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului care conţin o soluţie a conflictului de drept dedus judecăţii, împiedicând cauza să ajungă în faza judecăţii, adică a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmării penale date de procuror.

111


Împotriva celorlalte rezoluţii şi ordonanţe ale procurorului, cu excepţia celei prina care s-a dispus obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu prăsi ţara, a cărei cale de atac este reglementată în dispoziţiile art.140 ind.2, partea nu poate folosi decât plângerea reglementată de dispoziţiile art.278, plângerea împotriva unei astfel de rezoluţii sau ordonanţe făcută direct la instanţă fiind inadmisibilă.

3.2. Porcedura prealabilă introducerii plângerii la instanţa de judecată

Potrivit dispoziţiilor art.278 ind.1 alin.(1) raportate la cele ale art.278 alin.(1), înainte de sesizarea instanţei de judecată, persoanele ale căror interese sunt vătămate de rezoluţiile sau ordonanţele de netrimitere în judecată trebuie să parcurgă întâi procedura reglementată de dispoziţiile art.278, adică să facă plângere împotriva ordonanţei sau rezoluţiei la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

3.3. Porcedura soluţionării plângerii

După respingerea plângerii făcute conform art.275-278, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonaţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmării penale, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interse legitime sunt vătămate pot face plângere la instanţa de judecată.

Plângerea trebuie făcută într-un termen de 20 de zile, care curge de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare a plângerii făcute prealabil procurorului ierarhic superior, potrvit art.277 şi 278. În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul de 20 de zile prevăzut în art.277, termenul de 20 de zile prevăzut în alin.(1) curge de la data expirării termenului de 20 de zile.

Instanţa competenă este instanţa căreia i-ar reveini, potrvit legii, competenţa să judece cauza în primă instanaţă.

Dosarul va fi trimis de parceht instanţei în termen de 5 zile de la primirea adresei prin care se cere dosarul.

Persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi, precum şi persoana care a făcut plângerea se citează. Neprezentarea acestor persoane legal citate nu împiedică soluţionarea cauzei. Când instanţa consideră că este absolut necesară prezenţa persoanei lipsă,

112

poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia. La judecarea plângerii prezenţa procurorul este obligatorie.

La termenul fixat pentru judecarea plângerii, instanţa dă cuvântul persoanei care a făcut plângerea, persoanei faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoatere de sub urmărire penală sau neînceperea urmării penale şi apoi procurorului.

Instanţa, judecând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate. Instanţa poate pronunţa una dintre următoarele soluţii:

a) respinge plângerea, prin sentinţă, menţinând soluţia din rezoluţia sau ordonanţa atacată. În acest caz, după rămânerea definitivă a sentinţei, persoana în privinţa căreia instanţa , prin hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul să înceapă ori să se redeschisă urmărirea penală, nu mai poate fi urmărită pentru aceeaşi faptă, afără de cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală şi nu a intervenit unul din cazurile prevăzute în art.10.

b) admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza la procuror în vederea începerii sau a redeschiderii urmării penale, după caz;

c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţinecauza spre judecare, dispoziţiile privind judecarea în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se în mod corespunzător. În aces caz, actul de seiszare a instanţei, ca primă instanţă, în consituie plângerea persoanei.

Sentinţa de admitere sau respingere a plângerii poate fi atactă cu recurs de procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, precum şi de orice persoane ale căror interese legitime sunt vătămate. Inatanţa este obligată să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice, de îndată şi motivat, persoanei care a făcut plângerea, modul în care aceasta a fost rezolvată.

Capitolul V. Dispoziţii generale privind judecata

§ 1. Consideraţii generale privind judecata şi principiile specifice fazei de judecată

1. Judecata-fază importantă a procesului penal

113


Dintre multiplele sensuri ale nouţiunii de “ judecată ”, literatura de specialitate procesual penală reţine şi foloseşte în înţelesul ei tehnic acest termen, atunci când are în vedere acea fază a procesului penal “ ce se desfăşoră în faţa instanţelor penale din momentul sesizării iniţiale şi până la soluţionarea definitivă a cauzei penale ”1.

Având ca obiect souţionarea definitivă a cauzei penale, judecata este consdierată, pe bună dreptate, faza centrală şi cea mai importantă a procesului penal 2.

Această fază a procesului penal oferă instanţei posibilitate verificării întregii activităţi procesuale în vederea remedierii eventualelor încălcări ale dispoziţiilor legale, ce pot avea loc înaintea judecării cauzei, cât şi pe parcursul judecării ei. În acest sens amintim dispoziţiile art.332 şi 333 potrivit cărora instanţa poate dispune restituirea dosarului la procuror atunci când urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent sau când când aceasta nu este competentă.

2. Principiile specifice fazei de judecată

În afara principiilor fundamentale care guvernează desfăşurare întregului proces penal, faza de judecată se caracterizează prin anumite reguli speciale, proprii acestui cadru specific, care nu îşi găseşte aplicabilitatea în celelalte faze procesual penale şi care se convertesc în veritabile garanţii ale aflării adevărului în cauza penală.

Aceste principii comune fazei de judecată sunt: publicitatea, nemijlocirea, contradictrialitatea şi oralitatea.

2.1.Publicitatea fazei de judecată

Publicitatea, ca principiu al fazei de judecată, constă în posibilitate pe care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii, posbilitate oferită de faptul că, în acestă etapă a procesului penal, activitatea procesuală se desfăşoară cu “ uşile deschise”.

Cadrul legal al acestui principiu este prefigurat de dispoziţiile Legii fundamentale ( art.127 ), ale Legii nr.92/1992 privind organizarea judecătorească 1

( art.5 ) şi ale Codului de prcedură penală ( art.290 ).În art.127 din Constituţie2 se arată că şedinţele de judecată sunt publice, cu

excepţia cazurilor prevăzute de lege. Consfiinţind publicitatea şedineţei de 1 I.Neagu, Drept procesula penal, Tratat, Ed.Global Lex, Bucureşti, 2002, p.589 2. S.Kahane, Drept prcesula penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.242.1 Legea nr.92/1992 a fost publicată în M.Of.nr.197/13.08.1992 şi republicată în M.Of.nr.259/30.09.1997 ( astfel cum a fost modificată prin Legea nr.142/1997.

114

judecată, dispoziţiile art.290 arată apoi că minorii sub 16 ani nu pot asista la şedinţele de judecată.

Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale privind publicitatea şedinţelor de judecată este, conform dispoziţiilor art.197 alin.(2), aceea a nulităţii absolute. Incidenţa acestei sancţiuni energice vine să completeze dispoziţiile art.305 şi 355, unde se arată că, în vederea verificării respectării reglementrăilor legale privind publicitatea şedinţelor de judecată, hotărârire judecătoreşti trebuie să cuprindă, între alte menţiuni, şi pe aceea dacă şedinţa de judecată a fost sau nu publică.

Întrucât dispoziţiile art.290 nu fac distincţie între diferitele etape ale şedinţei de judecată, publicitatea este o regulă care trebuie respectată la realizarea oricărei activităţi procesuale. Astfel, sancţiunea nulităţii absolute se impune şi în cazul în care, deşi judecata are loc în camera de consliu – în cazul plângerii împotriva ordonaţei procurorului prin care s-a luat măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ( art.140 ind.2 alin.2 ) – condiţia publicităţii nu este îndeplinită1.

Alin.(2) al art.290 prevede că şedinţa de judecată poate fi nepublică dacă:a) judecarea în şedinţă publică ar aduce atingere unor interese de stat ( de

exemplu, în cazul infracţiunilor contra statului sau în cazul unor infracţiuni îndreptate împotriva capacităţii de apărare a ţării );

b) judecarea în şedinţă publică ar pute aduce atingere moralei ( în cazul infracţiunilor privind viaţa sexuală );

d) judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere demnităţii sau vieţiiintime a unei persoane ( de exemplu, în cazul infracţiunilor contra demnităii persoanei ).

Potrivit art.485 alin.(2), şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor nu este publică, această derogare venind să sublinieze regimul deosebit de reglementare a minorităţii pe plan procesual penal, regim impus de insuficienta dezvolatare psihofizică a persoanei în această stare.

Declararea şedinţei nepublice se face la cererea procurorului, a părţii sau din oficiu.

Şedinţa secretă poate fi declarată pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei dar numai în şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente şi a procurorului – când participă la judecată ( art.290 alin.3 ).

În timpul cât şedinţa este secretă nu sunt admise în sala de judecată decât părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane chemate de instanţă în interesul cauzei. Publicitatea nu este încălcată dacă instanţa limitează accesul publicului în şedinţa de judecată în funcţie de mărimea sălii sau, uneori, pentru considerente de igienă2.

2.2. Nemijlocirea ca regulă a fazei de judecată

2 Constituţai României a fost modificiată şi completată prin Legea de revizuire nr.429/2003, publicată în M.Of.nr.758/29.10.2003.1 C.A.Bucureşti, s.II pen, dec.nr.259/1997, 770/1997, 78/1997, 621/1997, 658/1997, în Culegere de practică judiciară ăe naul 1997, cu Note de V.Papadopol, Ed.Holding Reporter, Bucureşti, 1998, p.34, 39, 258-259.2 T.Pop, Drept prcesual penal.Partea specială, vol.IV, Cluj-Napoca, 1948, p.209.

115


Dispoziţiile art.289 prevăd că judecarea cauzei se face în faţa instanţei constituite potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi contradictoriu.

Nemijlocirea a fost definită drept obligaţia instanţei de a îndeplini în mod direct toate actele procesuale şi procedurale care dau conţinutul şedinţei1.

Respectarea acestui principiu impune instanţei obligaţia, în măsura în care este posibil, de a readministra probele ce au fost administrate în faza urmăririi penale. Astfel, reaudierea unui martor în faţa instanţei, după ce acesta fusese audiat anterior în cursul urmăririi penale este obligatorie, cu excepţia cazurilor în care, în mod obiectiv,ascultarea sa nu mai este posibilă ( martorul a decedat sau a plecat în străinătate şi nu se cunoaşte adresa unde locuieşte ).

În vederea realizării nemijlocirii, dispoziţiile art.292 alin.(2) prevăd unicitatea completului de judecată în tot cursul judecării cauzei. Când aceasta nu este posibilă, completul de judecată se poate schimba până la încheirea dezbaterilor. După depăşirea acestui moment procesual, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor, conform dispoziţiilor art.292 alin.(3). Acesată reglementare prefigurează dispoziţiile art.307 alin.(1), în care se arată că la deliberare iau parte numai membrii completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea.

2.3. Contradictorialitate ca regulă a fazei de judecată

Veritabilă garanţie a aflării adevărului în procesul penal, contradictorialitate constă în aceea că toate probele administrate în cauza penală sunt supuse discuţiei părţilor, procurorului, instanţei şi apărătorului.

Contradictorialiatea oferă instanţei posbilitatea de a reţine punctele de vedere ale tuturor părţilor cu interese contrare asupra unor probe administrate şi câştigate cauzei. Practica judiciară reţine drept cazuri de încălcare a proincipiului contradictorialităţii situaţiile în care instanţa, dispunând schimbarea încadrării juridice a faptei, nu a pus în discuţia părţilor şi a procurorului noua încadrare2. Trebuie observat că nerespectarea acestui principiu constituie, totodată, şi o încălcare a dreptului la apărare.

Prin efcetul contradictorialităţii, martorilor le pot pune întrebări toate părţile şi nu numai cele care i-au propus; probele invocate în acuzare pot fi contrazise prin probele adminsitrate în apărare etc.1 Aceste discuţii contradictorii presupun prezenţa părţilor interesate, personal sau prin reprezentant, la desfăşurare judecăţii.

1 I.Neagu, op.cit.,p.592.2 C.A.Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală, cu note de V.Papadopol, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1998, p.259-297.1 N.Volonciu, Drept procesual penal, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p.326.

116

2.4. Oralitatea ca regulă a fazei de judecată

Oralitatea reprezintă o garanţie a judecării cauzei în condiţii de obiectivitate şi imparţialitate şi nu trebuie rezumată la viul grai ca mijloc de comunicare între participanţii la judectă.

Natura specifică a acestui principiu trebuie înţeleasă şi în funcţie de efectele juridice pe care acesta le produce în faza de judecată2. Astfel, în timp ce în faza de urmărire penală poate fi reţinut numai ceea ce s-a consemnat, în faza de judecată, la pronunţarea hotărârii, completul de judecată va ţine seama şi de ceea ce s-a discutat în faza debaterilor.

În mod pertinent s-a reţinut în literatura de specialitate 3 că, în vederea aflării adevărului şi a pronunţării unor soluţii juste, instanţa trebuie să aibă în vedere nu numai ceea ce s-a consemnat în caietul grefierului, ci şi cee ce s-a aflat în mod oral şi nemijlocit, în timpul desfăşurării activităţii procesuale şi nu s-a consemnat în integralitatea sa 4.

§ 2. Reglementări generale privind judecata

1. Consideraţii preliminare

Dispoziţiile art.287-312 prefigurează cadrul general, alcătuit din reguli comune, după care se desfăşoară orice judecată, indiferent de gradul instanţei ( judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ) şi indiferent de felul judecăţii ( în primă instanţă, în apel, în recurs sau căi extraordinare de atc ).

În această secţiune vor fi analizate aspecte referitaore la : rolul activ al instanţei de jduecată, locul unde se desfăşoară judecată, citarea părţilor la judecată, compunerea instanţei de judecată, asigurarea apărării, asigurarea ordinii şi

solemnităţii şedinţei, constatarea infracţiunilor de audienţă, suspendarea judecăţii şi hotărârile judecătoreşti.

2. Rolul activ al instanţei de judecată

Art.287 alin.(1) prevede că instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii ; aceste dispoziţii prefigurează modul în care se aplică, în faza de judecată, principiul fundamental al procesului penal privind rolul activ al organelor

2 Ibidem, p.325 3 I.Neagu, op.cit., p.595 4 Idem.

117


judiciare, aşa cum este reţinut în art.4. Această regulă determină iniţiativa pe care trebuie să o aibă instanţa în această etapă procesuală, iniţiativă care trebuie să se manifeste în toate aspectele pe care le implică desfăşurare procesului penal.

Lipsa rolului activ al instanţei duce la pronunţarea unor soluţii nelegale şi netemeinice, ce nu corespund adevărului în cauză şi care atrag, în urma controlului judecătoresc efectuat în cadrul căilor ordinare de atac, desfiinţarea hotărârii1.

3. Locul unde se desfăşoară judecata

În dispoziţiile art.288 este consacrată regula ca judecata să se desfăşoare la sediul instanţei. Ipoteza a doua a acestui articol arată că, pentru motive temeinice, instanţa poate dispune ca judecata să se desfăşoare la alt loc decît în sediul său. Lăsându-se la aprecierea judecătorilor temeinicia motivelor, literatura de specialitate2 arată că, în vederea sporirii rolului educativ al procesului penal, judecata poate avea loc şi la locul unde săvârşirea faptei penale a avut un deosebit răsunet şi unde este necesar ca judecata să producă cel puţin o rezonanţă egală. De asemenea, în vederea sporirii rolului educativ, judecata să aibă loc şi în cadrul unităţilor arătate în art.145 C.pen., în care sunt frecvente infracţiunile de sustragere de bunuri3.

4. Citarea părţilor la judecată

Realizarea finalităţii pe care o implică funcţia procesuală1 a desfăşurării judecării cauzelor penale impune şi înştiinţarea părţilor despre termenul la care are loc judecata.

În acest sens, în art.291 alin.(1) este însrisă regula potrivit căreia judecarea poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. Prin urmare, neprezentarea părţilor nu împiedică judecarea cauzei, singura obligaţie care îi incumbă instanţei fiind aceea de a le cita pentru judecată ( art.291 alin.2 ). Când instanţa consideră că este necesară prezenţa uneia dintre părţile lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând în acest scop judecata. De asemenea, judecata se amână când procedura de citare nu a fost legal îndeplinită iar partea nu se prezintă. Judecarea cauzei în lipsa unei părţi nelegal citate atrage sancţiunea nulităţii relative2.

Legea ( art.297 alin.2 ) reglementează şi situaţia în care se prezintă în instanţă o parte care nu a fost citată sau nu a primit citaţia, participarea ei la

1 Trib.Bucureşti, s.I.pen., dec.nr.51/1995, Culegere pe anul 1995, op.cit.,p.286.2 V.Dongoroz, S.Kahane, G.Antoniu, C.Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodică Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, vol.II, Ed.Academiei, Bucureşti, 1976, p.130-131.3 I.Neagu, op.cit.,p.597.1 I.Amariei, Separaţia funcţiilor procesuale, în Revista română de drept penal nr.2/2000, p.552 Trib.Bucureşti, s.I pen., dec.nr.1293/1997, în Culegere pe anul 1995, op.cit.,p.286.

118

judecată fiind permisă cu condiţia ca preşedintele completului să-i stabilească identitatea.

În art.291 alin.(3) este însrisă o excepţie de la regula citării părţilor pentru judecată, arătându-se că partea prezintă la un termen de judecată nu mai este citată pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul din acestea. Raţiunea acestei instituţii este simplficarea activităţii judiciare, în astfel de situaţii exsitând certitudinea că partea este informată cu privire la următorul termen de judecată3.

Pentru a opera prezumţia că apartea are termen în cunoştiinţă se cere ca prcesul penal să aibă o desfăşurare neîntreruptă şi să nu intervină elemente noi care, prin natura lor, să impună totuşi citarea părţilor pentru termenul de judecată următor, deşi acestea au fost prezente la unele termene anterioare. Astfel, citarea părţilor se impune când instanţa, în urma deliberării, dispune, potrivit art.344 alin.(1), repunerea cauzei pe rol în vederea reluării cercetării judecătoreşti sau când judecata se desfăşoară într-un alt loc decât cel cunoscut de părţi ori când o cauzăa fost trecută de la o instanţă la alta ca urmare a strămutării1.

Dispoziţiile legale ( art.291 alin. 7 şi 8 ) prevăd că nu sunt considerate ca având termenul în cunoştinţă militarii şi deţinuţii, care trebuie citaţi pentru fiecare termen, indiferent de poziţia lor procesuală ( inculpat, parte civilă, martor etc ).

În caz de amânare a judecăţii, martorii, experţii şi interpreţii iau în cunoştinţă noul termen de judecată, iar în cazul în care judecata rămâne în continuare, nici un participant la juedecată ( parte sau altă persoană ) nu se mai citează în vederea relurării judecăţii.

Legea ( art.291 alin.5 ) oferă posibilitatea celor care iau termenul în cunoştinţă şi sunt informaţi asupra lui cu ocazia amânării, de a cere şi a li se înmâna pe loc2, de către instanţă, citaţii, spre a le servi drept jusitificare la locul de muncă.

5. Compunerea instanţei de judecată

Potrivit art.292, instanţa de judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege. Prin complet de judecată se înţelege numărul de judecători care participă la judecarea unor categorii de cauze penale într-un anumit stadiu3.

Modul în care se compune completul de judecată este prevăzut în art.15, 16, 17 din Legea nr.92/1992 privind organizarea judecătorească, art.10, 13, 16 din Legea nr.54/1993 privind organizarea instanţelor şi parchetelor militare şi art.18, 19, 20 din Legea nr.56/1993 privind Curtea Spremă de Justiţie.

3 O.Stoica, Notă, în R.R.D. nr.7/1983, p.52-53.1 A se vedea I.Neagu, op.cit.,p.598-599.2 N.Volonciu, Tratat de procedură penală, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 1998, p.159.3 I.Neagu, op.cit.,p.138.

119


Reamnintim că, potrivit noilor reglementări consituţionale, instanţa supremă în România este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă deocamdată modificările intervenite sunt de ordin terminologic şi nu structural, astfel că Legea nr.56/1993 îşi produce efectele până la adoptarea unei noi legi de organizare a instanţei supreme în România.

Trebuie menţionat că, potrivit art.197 alin.(2), nerespectarea dispoziţiilor la compunerea instanţei este sancţionată cu nulitatea absolută.

Potrivit art.29 din Legea nr.39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, modificată prin Legea nr.161/2003, pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în primul act normativ, se consituie complete sepeciale. La judecători, tribunale şi curţi de apel, complete speciale sunt formate din doi judecători.

6. Asigurarea apărării

Principiul fundamenatal al garantării dreptului la apărare îşi găseşte o transpunere în faza de judecată în dispoziţiile art.294 alin.(1), care arată că, în cauzele în care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, preşedintele instanţei, o dată cu fixarea termenului de judecată, ia măsuri pentru desemnarea apărătorului. Măsurile constau în trimiterea unei adrese Baroului care funcţionează în raza teritorială a instanţei în vederea desemnării unuia dintre membrii săi ca apărător din oficiu. Tot preşedintele instanţei îi revine obligaţia ca, faţă de inculpatul aflat în stare de deţinere, să ia toate măsurile ca acesta să-şi exercite dreptul la apărare şi să poată lua contact cu apărătorul său ( art.294 alin.3 ).

7. Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată

Literatura de specialitate arată că judecarea cauzei penale poate avea un eficient rol educativ dacă în sălile de şedinţă în care se desfăşoară judecata este o ordine exemplară iar cei care participă la această activitate procesuală au un comportament solemn1.

Cel chemat să vegheze asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei este, potrivit art.298, preşedintele completului de judecată care poate lua în acest scop măsurile necesare.

Deşi accesul publicului în sala de şedinţă este liber, pentru evitarea supraaglomerării, preşedintele completului poate limita numărul celor care ar dori să asiste la judecată. De asemenea, când o parte sau ori care altă persoană tulbură şedinţa sau nesocoteşte măsurile luate, preşedintele completului îi atrage atenţia să respecte disciplina, ia în caz de repetare ori de abateri grave, dispune îndepărtarea ei din sală. Acestă măsură poate fi însoţită şi de aplicarea unei amenzi judiciare, în condiţiile art.198 alin.(3) lit.h) ( astfel cum a fost modificat prin Legea 1 V.Dongoroz, op.cit.,p.141.

120

nr.281/2003 ). Preşedintele completului de judecată este obligat să-i aducă la cunoştinţă celui îndepărtat din sala actelor personale esnţiale efectuate în lipsă; de asemenea, preşedintele completului de judecată îi citeşte părţii care a fost îndepărtată din sală declaraţiile celor ascultaţi. În acest scop, partea îndepărtată este chemată în sală înainte de începrea dezbaterilor.

8. Constatarea infracţiunilor de audienţă

În literatură de specialitate1 se arată că infracţiunile de audienţă sunt cele săvârşite în faţa completului de judecată, indiferent dacă acesta se află în sala de şedinţă sau la locul unde, potrivit art.288, se desfăşoară judecata ori în timpul unei cercetări la faţa locului.

Potrivit art.299 alin.(1), dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, preşedintele completului constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor. Subectul pasiv al unei astfel de infracţiuni poate fi atât unul din organele judiciare care participă la judecată, cât şi oricare dintre persoanele prezente la şedinţa de judecată.

În legătură cu săvârşirea acestei infracţiuni, instanţa întocmeşte un proces-vebal pe care îl trimite procurorului. În acestă situaţie, procesul-verbal încheiat are o dublă natură juridică, fiind, în acelaşi timp, actul prin care se începe urmărirea penală şi cel mai important mijloc de probă în cauza care ia astfel naştere.

Instanţa, dacă este cazul, şi cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.146, poate dispune, ţinând cont şi de dispoziţiile art.147, arestarea preventivă a învinuitului iar preşedintele completului emite un mandat de arestare a acestuia. Despre luarea măsurii arestării preventive se face menţiune în încheirea de şedinţă iar învinutul arestat este trimis de îndată procurorului, împreună cu procesul-verbal şi cu mandatul de arestare.

9. Suspendarea judecăţii

În cazul în care se constată că inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la judecată, instanţa dispune, prin încheire, suspendarea procesului penal , până când starea inculpatului va permite participarea acestuia la judecată ( art.303 alin.1). În lumina modificărilor aduse prin Legea nr.281/2003, boala gravă de care suferă inculpatul trebuie să fie constată numai printr-o expertiză medico-legală; nu interesează dacă boala gravă este rezultatul propriei activităţi a inculpatului sau dacă este curabilă ori nu1.

1 V.Dongoroz, G.Dărângă, S.Kahane, D.Lucivescu, A.Nemeş, M.Popovici, P.Sârbulescu, V.Stoica, Noul Cod de procedură penală şi Codul de procedură anterior-prezentare comparativă, Ed. Politică, 1969,p.234.1 A se vedea I.Neagu, op.cit.,p.535,601.

121


Potrivit art.303 alin.(2), în ipoteza în care sunt mai mulţi inculpaţi în cauza penală, iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi dijungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze.

Încheirea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu recurs care nu suspendă executarea.

Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la judecată, în acest sens existând obligaţia pentru instanţă de a se interese periodic asupra stării de sănătate a inculpatului. Suspendarea judecăţii constituie, potrivit art.128 C.pen., o cauză de suspendare a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, prescipţia urmând să-şi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

De asemenea, potrivit art.303 alin.final C.porc.pen., suspendarea judecăţii intervine şi în situaţia în care în cauză a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate. Aceste dispoziţii, introduse prin Legea nr.281/2003, armonizează reglementările procedurale cu cele prevăzute de legislaţia specială în materie, şi anume Legea nr.47/1992 ( Leagea Curţii Constituţionale )2.

Trebuie menţionat că în cazul ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate suspedarea judecăţii intervine de drept, prin efectul legii.

10.Dispoziţiile generale privind hotărârile judecătoreşti

10.1. Noţiunea de hotărâre judecătorească

În literatura juridică, noţiunea de hotărâre judecătorească are un sens larg şi unul restrâns.

În sens larg, prin hotărâre judecătorească se înţelege actul procesual prin care instanţa soluţionează cauza penală sau rezolvă orice problemă în cursul judecăţii1.

În sens restâns, hotărârea judecătorească este considerată actul final al instanţei, prin care se pune capăt judecăţii2.

Semnificaţia deosebită a acestui act este dată de autoritatea de lucru judecat care, prin efectul legii, se impune atât celor faţă de care decurg obligaţii din exerciţiul acţiunii penale şi civile, cât şi autorităţilor publice, insituţiilor şi

2 Republicată, în temeiul Legii nr.138/1997, în M.Of.nr.187/7.08.1997.1 V.Dongoroz, op.cit.,p.150, I.Neagu, Drept procesula prnal român, vol.II, T.V.B., 1979, p.104.2 T.Pop, op.cit., p.274; N.Volonciu, op.cit.,p.331; M.Costin. I.Leş, M.Minea, D.Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.242-243.

122

organizaţiilor care funcţionează în statul de drept3. Trebuie amintit că, dintre toate actele prin care organele judiciare dispun soluţii pe parcursul procesului penal, hotărârea judecătorească definitivă se bucură de autoritate de lucru judcat.

10.2. Deliberarea şi redactarea hotărârii judecătoreşti

Denumirea de hotărâre judecătorească o poartă atât actul procesual, cât şi cel procedural. Ca act procesual, hotărârea judecătorească constituie rezultatul deliberării.

Potrivit art.306, deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac îndată după încheirea dezbaterilor. Pentru motive temeinice, deliberarea şi pronunţarea pot fi amânate cel mult 15 zile; în acest caz, conform art.305 alin,.(1), instanţa este obligată să întocmească o încheire de şedinţă separată, care trebuie semnată de preşedintele completului de judecată şi de către grefier. Practica judiciară a statuat că lipsa acesti închieri, care face parte integrantă din hotărârea pronunţată, duce la nulitatea absolută a acestei hotărâri4.

La deliberare iau parte numai membrii completului de judecată în faţa căruia a avut loc dezbatrea iar în cazul în care unul dintre aceştia este împiedicat să participe la darea hotărârii, deliberarea se va amâna, dar nu mai mult de 15 zile. După trecerea acestui termen, rezolvarea cauzei va fi reluată1 în acelaşi complet de judecată, pentru a se respecta dispoziţiile art.192 alin.(3) ce prevăd obligativitate menţinerii aceluiaşi complet.

Potrivit art.308, hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată cu privire la soluţiile date în chestiunile supuse deliberării. Când unanimitea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate. Dacă din deliberare rezultă mai mult de două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture aceleia mai apropiate de părerea sa. Motivarea opiniei separate este obligatorie. În cazul în care completul de judecată este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă2.

Art.309 arată că rezultatul deliberării se consemnează într-o minută iar în ipoteza în care nu s-a ajuns la luarea unei hotărâri ( din cauza divergenţei de păreri, spre exemplu ) nu se întocmeşte o minută, ci un proces-verbal, în care se consemnează cauzele care au împiedicat luarea hotărârii. Sancţiunea care intervine în cazul în care minuta nu există sau nu cuprinde menţiuni de cele arătate expres în lege ( art.309 şi 357 ) este nulitate absolută.

3 I.Neagu,op.cit.,p.602.4 C.S.J. s.pen. nr.764/1998, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1998, Ed.Argessis, Curtea de Arges, 1999, p.516-518.1 I.Neagu, op.cit.,p.603.2 Potrivit art.17 alin.ultim din Legea nr.92/1992, conflictul de divergenţă se constituie prin includerea, în completul de judecată,a preşedintelui instanţei, a vicepreşdintelui instanţei ori a unui alt judecător desemnat de preşedinte.

123


Potrivit art.309, minuta se semnează doar de membrii completului de judecată ( nu şi de grefier ). Conform art.310, hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată asistat de grefier; la pronunţarea hotărârii părţile nu se citează.

Prin “ hotărâre ” a instanţei se înţelege înscrisul în care s-a consemant concluzia finală asupra judecăţii3. În acest sens, hotărârea penală se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunţare de către unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi memebrii completului şi de grefier. Potrivit art.312 alin.(2), în caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de a semna, hotărârea se semenază în locul acestuia de preşedintele completului. Dacă şi preşedintele completului este împiedicat să semneze, hotărârea se semenază de preşedintele instanţei iar când împiedicarea îl priveşte pe grrefier hotărârea se semenază de grefierul şef. În toate cazurile se face menţiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicare.10.3. Felurile hotărârilor judecătoreşti

În clasificarea hotărârilor judecătoreşti legiuitorul a avut în vedere două criterii, şi anume: gradul de jurisidicţie în care sunt pronunţate şi problemele pe care acesta le rezolvă.

În funcţie de primul criteriu, hotărârile sunt date în primă instanţă sau în căile de atac, iar potrivit celui de-al doilea criteriu, hotărârile judecătoreşti sunt hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei şi hotărâri prin care sunt rezolvate alte probleme impuse de desfăşurarea procedurii judiciare.

Clasificarea legală a hotărârilor judecătoreşti este făcută de art.311 care le împarte în: sentinţe, decizii şi încheieri.

În art.311 alin.(1) se arată că sentinţa este hotărârea prin carea cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se dezînveşteşte fără a soluţiona cauza.

Soluţionarea cauzei în primă instanţă se face printr-o sentinţă de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal şi, de regulă, este supusă apelului.

Tot o sentinţă pronunţă instanţa în cazul în care se dezînvesteşte, fie în cadrul etapei judecăţii ( spre exemplu, hotărârea prin care instanţa se dezînveşteşte – art.42 sau hotărârea prin care instanţa restituie cauza la procuror în vederea refacerii sau completării urmării penale – art.332 şi 333 ), fie în cadrul căilor extraordinare de atac ( potrivit art.403 alin.3, instanţa dispune prin sentinţă respingerea cererii de revizuire ).

Conform art.311 alin.(2), decizia este hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în anulare, recursului în interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată de instanţa de recurs în rejudecarea cauzei.

Încheierile sunt, potrivit art.311 alin.(3), toate celelalte hotărâri date de instanţe în cursul judecăţii. Interpretând per a contrario dispoziţiile primelor două 3 S.Kahane ,op.cit.,p247.

124

alineate ale art.311, prin încheiri instanţa rezolvă alte probleme decât cele rezolvate prin sentinţe şi decizii1. Spre exemplu, prin încheiri se poate dispune : luarea,înlocuirea, încetarea sau revocare măsurilor de prevenţie, amânarea cauzei pentru lipsă de apărare etc.

Trebuie menţionat că unele încheieri pot fi date chiar după pronunţarea unor sentinţe sau decizii ( spre exemplu, încheirea prin care instanţa dipsune îndreptarea unei erori materiale evidente din cuprinsul sentinţei ).

Încheierea se întocmeşte de grefier în 24 de ore de la terminarea şedinţei de judecată şi se semenează de preşedintele completului de judecată şi de către grefier. Când hotărârea se pronunţă în ziua în care a avut loc judecata nu se întocmeşte o încheiere separată ( art.305 alin.3 ).

Potrivit art.305, încheierea trebuie să cuprindă: a) ziua, luna, anul şi denumirea instanţei; b) menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică; c) numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului; d) numele şi prenumele părţilor, apărătorilor şi ale celorlalte persoane care participă în proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit, cu arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii; e) enunţarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a fost încadrată fapta; f) însrisurile care s-au citit în şedinţă; g) cererile de orice natruă formulate de procuror, prăţi şi de ceilalţi participanţi la porces; h) concluziile procurorului şi ale părţilor; i) măsurile luate în cursul şedinţei.

Capitolul VI. Judecata în primă instanţă

§ 1. Participanţii şi obicetul judecăţii

1. Participanţii la judecata în primă instanţă

În lumina dispoziţiilor art.2 alin.(2) din Legea nr.92/1992 privind organizarea judecătorească, modificată şi republicată, instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamnetale ale cetăţenilor. Rolul principal al instanţei de judecată în activitatea procesuală face din acest organ judiciar subiectul oficial domninat al fazei judecăţii, fără prezenţa sa neputându-se concepe înfăptuirea judecăţii1.

Particularităţile fiecarei cauze penale impun uneori prezenţa şi procurorului,

1 I.Neagu, op.cit.,p.607.1 I.Neagu, op.cit.,p. 610.

125


părţilor şi a altor persoane ( apărători, martori, experţi, interpreţi ), alterori însă participarea lor nu este obligatorie, judecata putându-se defăşura şi în lipsa acestora.

1.1. Participarea procurorului la judecarea cauzelor în primă instanţă

Potrivit art.315 alin.(2), participarea procurorului la şedinţele de judecată în primă instanţă ce au loc la tribunale, curţi de apel, la instanţe militare indifernt de gradul acestora, precum şi la Înalta Curte de Casaţie şi Jusitţie, este obligatorie. Pirn excepţie, la şedinţele de judecată ale judecătoriilor, participarea procuroului este obligatorie doar în 5 situaţii ( art.315 alin.1 ):

a) în cauzele în care instanţa de judecată a fost seizată prin rechizitoriu2;b) în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită ăedeapsa

închisorii de 3 ani sau mai mare. Determinarea cu exactitate a cauzelor în care,folosindu-se acest criteriu, prezenţa procurorului este obligatorie, se face având în vedere textul incriminator din Partea specială a Codului penal ( în formă simplă sau calificată ), fără a se ţine seama de circumstanţele agravante sau atenuante din Partea sepcială.

Dacă pentru infracţiunea ce face obiectul judecării cauzei, legea prevede pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare, prezenţa procurorului este obligatorie chiar dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate1 sau dacă infracţiunea a rămas în faza de tentaivă iar, în lumina în art.21 alin.(2), pedeapsa închisorii este mai mare de 3 ani;

c) în cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare de detenţie. Starea de detenţie se poate datora fie luării, în cauza în care se judecă sau într-o altă cauză, a măsurii arestării preventive, fie executării unei hotărâri penale definitive pronunţate într-un proces penal epuizat2;

d) în cauzele penale în care vreunul din inculpaţi se găseşte într-una din situaţiile prevăzute de art.171 alin.(2) ( cazuri în care asistenţa juridică este obligatorie )3;

e) în cauzele penale în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoare4.

Participarea procurorului la şedinţele de judecată ce au loc la judecătorie mai este obligatorie şi în alte situaţii decît cele prevăzute în art.315 alin. (1), însă ele nu vizează judecarea unor cauze penale în primă instanţă ( în cazul reabilitării judecătoreşti, al recunoaşterii pe cale principală a unor hotărâri judecătoreşti străine, al revizurii etc .).

2 Tot prin rechizitoriu este sesizată instanţa şi în cazul conexităţii între o infracţiune pentru care operează oficialitates cu o infracţiune pentru care este necesară plângere prelabilă.1 I.Dumitru, V.Pătulea, în Dreptul nr.8/1997, p.82.2 I.Neagu, Tratat, op.cit.,p.612, pentru opinia contrară, a se vedea N.Volonciu, Tratat. Partea Specială, vol.II, op.cit., p.178.3 A.Crişu, Drept procesula penal. Proceduril speciale, Ed. Tipo-Aktis, 2000, p.94-96.4 A se vedea art.63 ind.1 C.pen.

126

Potrivit art.197 alin.(2), nerespectarea dispoziţiilor privind participarea obligatorie a procuroului la şedinţele de judecată atrage sancţiunea nulităţii absolute.

Participarea procurorului este obligatorie atât la judecarea laturii penale, cât şi la judecarea laturii civile disjunse şi este consemnată în partea introductivă a sentinţei ( art.305 alin.1 lit.c ).

În desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor, procurorul exrcită un rol activ în vederea aflării adevărului şi a respectării dipoziţiilor legale ( art.316 alin.1 ): el trebuie să îşi spună părea asupra tuturor problemelor ridicate de părţi sau de apărare1, putând formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii, dar numai motivat. Concluziile procurorului nu susţin în orice situaţii învinuirea, ele putând fi de achitare a inculpatului sau de încetarea a procesului penal în situaţiile prevăzute de lege ( art.316 alin.3 ). Practic, procurorul participă la şedinţele de judecată într-o dublă calitate, şi anume de a susţine în cursul judecăţii acţiunea penală, pe de o aparte, şi de a manifesta rol activ în vederea aflării adevărului şi respectării dispoziţiilor legale în faza de judecată2.

1.2. Participarea părţilor la judecarea cazelor penale în primă instanţă

Pentru a asigura prezenţa părţilor la judecată, acestea trebuie citate.Părţile se pot prezenta şi participa la judecată chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citaţie, însă numai după ce preşedintele completului a stabilit identitatea lor ( art.297 alin.2 ). Neprezenatarea părţilor legal citate nu consituie un impediment pentru judecarea cauzei.

Datorită poziţiei procesuale specifice a iculpatului, legea ( art.3131 alin.2 ) prevede că citaţia trebuie să fie înmânată cu cel puţin 5 zile înaintea termenului fixat. Nerespectarea acestor dispoziţii face ca procedura de citare a inculpatului pentru termenul respectiv să nu fie legal îndeplinită, producându-se, totodată, o disfuncţionalitate în exercitarea dreptului său la apărare.

În cazul în care inculpatul se află în stare de deţinere, acestuia i se comunică şi copia actului de sesizare a instanţei3. Judecata nu poate avea loc în absenţa inculpatului când acesta se află în stare de deţinere; starea de deţinere nu se confundă cu starea de arest, sfera primei noţiuni fiind mai largă4. Mai mult, legea prevede aducerea obligatorie a inculpatului arestat la judecarea cauzei ( art.314 alin.2 ). Obligaţia de aducere incubă organului de deţinere.

1 R.Merle, A.Vitu, Traite de droit, Ed. Cujas, Paris, 1967, p.1106-1107, citat de I.Neagu, Tratat, op.cit., p.612.2 N.Giurgiu, Cauzele de nuliate în procesul penal, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.283.3 Copia rechzitoriului sau a plângerii.4 N.Volonciu, Tratat. Partea specială, op.cit., p.176.

127


Ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate privitaore la vechile dispoziţii ale art.174 alin.(1), inculpatul poate fi reprezentat orcând în cursul judecăţii, indiferent de limitele pedespei şi de gradul de jurisdicţie1.

1.3. Participarea altor persoane la judecarea cauzelor penale în primăinstanţă

Uneori, pentru soluţionarea pricinii, instanţa de judecată poate aprecia că este necesară prezenţa la şedinţa de judecată a altor persoane ( martori, experţi, interpreţi ), dispunând în acest sens citarea lor.

Dacă persoana citată nu se prezintă la şedinţa de judecată, instanţa, apreciind că prezenţa ei este necesară, poate dipune aducerea cu mandat ( art.183 alin.1 ); de asemenea, poate dipune aplicare unei amenzi judiciare în condiţiile art.198 alin.(1).

2. Obiectul judecăţii în primă instanţă

Ca o transpunere pe plan procesula penal a principiului iudex ne procedat ex ofiicio, art.317 arată că judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătate în actul de sesizare a instanţei. Obiectul judecăţii poate fi extins numai în condiţiile prevăzute de lege 2, situaţie în care judecata se va face şi cu privire la fapta şi la persoana la care se referă extinderea.

Actul de sesizare a primei instanţe de judecată la care se referă art.137 este, de regulă, rechizitoriul procurorului de trimitere a inculpatului în judecată sau plângerea prealbilă a persoanei vătămate introdusă la instanţă în confiţiile art.279 alin.(2) lit.a). Aceste acte de sesizare, pentru a determina cu precizie obiectul judecăţii, trebuie să aibă un anumit conţinut şi să îndeplinerască anumite condiţii. Nerespectarea dispoziţiilor referitaoare la sesizarea instanţei atrage, potrivit art.197 alin.(2), sancţiunea nulităţii absolute.

Potrivit noilor reglementări aduse în materie de Legea nr.281/2003, în anumite situaţii excepţionale instanţa de judecată mai poate fi sesizată prin plângerea pesoanei care, în condiţiile art.278 ind.1, este nemulţumită de soluţia pronunţată de procurorul competent să rezolve plângerea împotiva actelor şi măsurilor dispuse de procuror în timpul urmării penale.

§ 2. Etapele procesuale ale judecăţii în primă instanţă

1 A se vedea Curtea Constituţională, dec.nr. 145/2000, publicată în M.Of. nr.665/16.12.2000. 2. 2 Extinderea procesului penal este regelemenată de dispoziţiile art.336 şi 337 C.proc.pen.

128

1. Măsurile premergătoare şedinţei de judecată

Între momentul sesizării iniţiale şi momentul de început al şedinţei de judecată se impune o etapă procesuală în care sunt realizate acte premergătoare sau aşa-zisa procedură preliminară1, etapă care are menirea de a pune dosarul în stare de judecată2.

Aceste măsuri premergătoare nu se realizează de către completul de judecată ( care nu este încă constituit ), ci de preşedintele instanţei şi se referă la fixare termenului de judecată, stabilirea completului şi asigurarea apărării.

Ca regulă, stabilirea termenului de judecată rămâne la aprecierea preşedintelui instanţei, care, în funcţie de ordinea intrării dosarelor în instanţă, de gradul de încărcare a agendei instaţei, precum şi de numărul de judecători din care este alcătuită instanţa, fixează data la care începe judecata.

Prin excepţie de la acestă regulă, potrivit art.293, în cauzele în care sunt inculpaţi arestaţi preventiv, judecata se face de urgenţă şi cu precădere. Mai mult, potrivit noilor dispoziţii ale art.313 alin.(3), preşedintele instanţei este obligat, în cazurile în care inculpatul a fost trmis în judecată în stare de arest, să fixeze un termen care n u poate depăşi 48 de ore de la data primirii dosarului. De asemenea, potrivit art.472, în cazul judecăţii unor infracţiuni flagrante, preşedintele instanţei fixează termenul de judecată în următoarele 5 zile de la data primirii dosarului.

Activitatea de judecată se realizează de către completul de judecată numit de preşedintele instanţei în etapa premergătoare şedinţei. Reamintim că, în primă instanţă, cauzele se judecă într-un complet format dintr-un singur judecător. Desemnarea completului se face ţinându-se seama de anumite dispoziţii legale adiacente, cum sunt cele privitaore la incompatibilitate, la procesura specială de judecare a inculpaţilor minori etc.

Tot în acestă etapă premergătoare şedinţei, preşedintele isnatnţei ia măsuri privind citarea părţilor şi a persoanelor care urmează să participe la judecată, precum şi pentru asigurarea apărării. Potrivit art.294, în cauzele penale în care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, preşdeinteşe instanţei, o dată cu fixarea termenului de judecată, ia măsuri pentru desemnarea unui apărător. Aceste măsuri constau în trimiterea unei adrese Baroului ce-şi desfăşoară activitatea în raza teritorială corespunzătoare instanţei la care se află dosarul, în vederea desemnării unuia dintre membrii săi în calitate de apărător din oficiu. Inculpatul, celelalte părţi, precum şi apărătorii au dreptul să consulte dosarul în faza de judecată.

Pe lângă atribuţiile ce revin preşedintelui instanţei, legea ( art.295 ) a prevăzut anumite obligaţii atât în sarcina preşedintelui completului, cât şi în

1 V.Dongoroz, Curs de procedură penală, Bucureşti, 1942, p.290.2 I.Neagu, Tratat, op.cit., p.617.

129


sarcina grefierului. Astfel, preşedintele completului are îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare pentru ca, la termenul de judecată fixat, judecarea cauzei să nu sufere amânare. Spre exemplu, el trebuie să ia măsuri ca inculpatului să-i fie înmânată citaţia cu cel puţin cinci zile înaintea termenului fixat; totodată, trebuie să se asigure că iinculpatul aflat în stare de deţinere i se comunică, o dată cu citaţia, şi copia actului de sesizare a instanţei. De asemenea, preşedintele completului de judecată se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate pentru judecată să fie întocmită şi afişată de grefier spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului. La întocmirea listei se ţine seama de ordinea intrării cauzelor pe rolul instanţei, având prioritate cele în care sunt deţinuţi şi cele cu privire la care legea prevede că judecarea se face de urgenţă1.

2. Şedinţa de judecată în primă instanţă

Literatura de specialitate2 compartimentează şedinţa de judecată în patru etape distincte: începutul judecăţii, cercetarea judecătorească, dezbaterile şi ultimul cuvânt al inculpatului.

În lumina modificărilor aduse prin Legea nr.281/2003, trebuie amintită obligaţia grefierului de şedinţă de a consemna toate afirmaţiile, întrebările şi susţinerile celor prezenţi, inclusiv ale preşedintelui completului de judecată. Consemnarea se face prin înregistrare cu mijlocare tehnice, urmată de transcriere. În cel mai scrut timp de la terminarea şedinţei de judecată şi oricum înainte de termenul următor, părţile primesc câte o copie de pe notele, grefierului sau de pe transcierea înregistrărilor ( art.304 ). Considerăm că, faţă de numărul mare de cauze renunite într-o singură şedinţă de judecată, această comunicare ar trebuie efectuată la cererea părţilor interesate.

2.1. Începutul judecăţii

Înainte de a trece la efectuarea probaţiunii în cauză, este necesar ca instanţa să se oprească asupra anumitor aspecte cu caracter organizatoric1:

- să declare şedinţa deschisă;- să dacă strigarea cauzei şi apelul celor citaţi;- să verifice legalitatea sesizării instanţei;- să facă unele verificări referitoare la inculpat;- să ia anumite măsuri privind martorii, experţii şi interpreţii;- să dea lămuriri şi să se pronunţe asupra cererilor şi excepţiilor invocate.

1 Potrivit art.477, judecarea infracţiunilor flagrante se face de urgenţă.2 S.Kahane, op.cit., p.252; N.Volonciu, Tratat, op.cit., p.187; I.Neagu, Tratat, op.cit.,p.619.1 N.Volonciu, Drept procesula penal, op.cit.,p.349.

130

a) Deschiderea şedinţei de judecată. Pentru a marca momentul de început al şedinţei de judecată, preşedintele completului trebuie să declare deschisă şedinţa de judecată. Şedinţa de judecată va rămâne deschsiă, de regulă, până la epuizarea tuturor dosarelor afalte pe listă, însă dacă se întrerupe din orice motive ( de regulă când se suspendă pentru o pauză ), la reluare este indicat ca preşedintele să îi atenţioneze din nou pe cei prezenţi asupra acestui moment2.

După deschiderea şedinţei, cei prezenţi în sală trebuie să respecte ordinea şi solemnitatea şedinţei, în acest scop preşedintele de complet putând lua unele măsuri prevăzute la art.298, ce se înscriu în aşa-zisul drept de poliţie a audienţei3. Trebuie menţionat că aceste măsuri pot fi însoţite şi de aplicarea unei amnezi judiciare în temeiul art.198 alin.(3) lit.h).

b) Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi. Întrucât pe lista şedinţei de judecată sunt înscrise mai multe cauze, potrivit art.297, preşedintele anunţă, potrivit ordinii de pe listă, cauza a cărei judecată este la rând.

De regulă, şedinţa de judecată începe cu stigarea cauzelor care se amână; după anunţarea unei cauze, preşedintele dispune ca grefierul să facă apelul părţilor şi a celorlalte persoane citate, pentru a constata care sin ele s-au prezentat. Părţile se pot prezenta şi participa la judecată chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citaţia, însă numai după stabilirea identităţii lor de către preşedintele de complet.

Neîndeplinirea procedurii de citare impune amînarea cauezi.

c) Verificarea legalităţii sesizării instanţei. Potrivit art.300 alin.(1), laprima înfăţişare, instanţa este datoare să verifice, din oficiu, regularizarea actului de sesizare. În marea majoritate a cazurilor, actul de seiszare este fie rechizitoriu procurorului , fie plângerea prelabilă a persoanei vătămate în cazul infracţiunilor prevzute în art.279 alin.(2).

Pe lângă aceste acte de sesizare principale1, instanţa mai poate fi sesizată pe căi suplimentare2, prin extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale (art.335), prin extinderea procesului penal pentru alte fapte ( art.336 ) şi prin extinderea procesului penal pentru alte prsoane ( art.337 ). De asemenea, instanţa mai poate fi sesizată prin unele modalităţi complimentarea sau de trimitere3, şi anume: casarea cu trimite ( art.385 ), declinarea de competenţă( art.42 alin.1 ), strămutarea cauzei ( art.55 alin.1 ).

Potrivit noilor reglementări aduse în materie de Legea nr.281/2003, în anumite situaţii excepţionale instanţa de judecată mai poate fi sesizată prin plângerea persoanei care, în condiţiile art.278 ind.1, este nemulţumită de soluţia

2 N.Volonciu, Tratat. Partea specială, vol.II, op.cit., p. 187.3 R.Garraud , op.cit., vol.III, p.520, citat de I.Neagu, Tratat, op.cit.,p. 619.1 I.Neagu, Tratat, op.cit, p.620.2 N.Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.220-230.3 V.Rămureanu, Sesizarea organelor judiciare în regelemenatrea noului de Cod de procedură penală, în R.R.D. nr.23/1969, p.25.

131


pronunţată de procurorul competent să rezolve plângerea împotriva actelor şi măsurilor dispuse de procuror în timpul urmării penale.

Conform art.300 alin.(2), în cazul în care se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii4, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prinacordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia. Se poate observa că, prin excepţie de la regula conform căreia nulităţile absolute nu pot fi aoperite în nici un mod1, în acest caz, legea a optat pentru posibilitatea remedierii actului de sesizare în locul constatării din oficiu a nulităţii aboslute.

Pentru inculpatul arestat, instanţa este obligată să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive. Asupra acetor aspecte instanţa se pronunţă prin încheiere, ce poate fi atacată separat cu recus în condiţiile prevăzute de art.160 ind.a alin.(2).

d) Verificări privitoare la inculpat. Datorită poziţiei procesuale specifice a inculpatului, legea ( art.318 ) impune preşedintelui, după strigarea cauzei şi apelul părţilor, verificarea identităţii inculpatului, precum şi a procedurii de citare a acestuia. Dacă citaţia nu i-a fost îmânată inculpatului cu cel puţin cinci zile înaintea termenului fixat sau dacă, inculpatul aflat în stare de deţinere, nu i-a fost comunicată copia actului de sesizarea ainstanţei, judecata se amână, la cererea acestuia.

e) Măsuri privind marotrii, experţii şi intepreţii. Potrivit art.319 alin.(1),după apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor citaţi, preşedintele cere martorilor să părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa. Chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au primit citaţia, martorii, experţii şi interpreţii prezenţi pot fi ascultaţi, însă numai după ce s-a stabilit identitatea acestora. Experţii rămân în sala de şedinţă, afară când instanţa dipune astfel.

f) Lămuriri, experţi şi cereri. În vederea aflării adevărului, instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ. În acest sens, potrivit art.320, preşedintele completului de judecată pune în vedere părţii vătămate că poate participa în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială se poate constiui parte civilă, dar numai până în momentul citirii actului de sesizare al instanţei.

În vederea rezolvării chestiunilor incidente ( contencioase )2, preşedintele completului trebuie să întrebe pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii,

4 A se vedea R.D.P. nr.1/2001, p.148-149.1 I.Neagu, Tratat, op.cit.,p.484.2 N.Volonciu, Tratat. Partea specială, vol.II, po.cit.,p.189.

132

cereri sau dacă propund administrarea de probe noi. În lumina dispoziţiilor legale, datorită carcterului lor absolut, excepţia de necompetenţă materială1 şi ce a de necompetenţă după calitatea persoanei trebuie rezolvate cu precădere înaintea altor chestiuni. În cazul în care se propun probe noi, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află mijloacele de probă respective, ia în ce priveşte martorii şi experţii, trebuie arătate identitatea şi adresa acestora ( art.320 alin.3 ).

În legătură cu aceste drepturi trebuie menţionat şi art.301, care determină limitele în care părţile pot uza de ele. Astfel, partea vătămată poate formula cereri şi ridica execepţii numai cu privire la latura penală a cauzei. În caz de concurs de infracţiuni sau de conexitate, drepturile părţii vătămate se limitează la fapta care i-a cauzat vătămarea. Partea civilă poate formula cereri şi ridica excepţii numai în măsura în care acestea au legătură cu pretenţiile sale civile.

2.2. Cercetarea judecătorească

După rezolvarea chestiunilor incidente, cauza se află în satre de judecată iarşedinţa de judecată trece într-o etapă importantă, aceea a cercetării judecătoreşti sau a anchetei judecătoreşti2.

În vederea aflării adevărului şi a stabilrii în mod corect a situaţiei de fapt, în cadrul cercetării judecătoreşti instanţa verifică şi readministrează probele din vaza de urmărire penală, putând adminsitra şi probe noi. Adminsitrarea acestor probe noi poate fi cerută, în lumina art.320 alin.(4), de către procuror şi părţi, nu numai în momentul de început al judecăţii, ci şi în cursul cercetării judecătoreşti.

Potrivit art.321 şi urm., ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească este următoarea : îmceperea cercetării judecătoreşti, ascultarea inculpatului, ascultarea coinculpaţilor, ascultarea celorlalte părţi, ascultarea martorului, expertului sau interpretului3. Dacă inculpatul este prezent, schimbarea ordinii de efectuare a actelor de cercetarea judecătorească nu poate fi dispusă decâtdupă ascultarea acestuia, şi numai atunci când este necesar pentru buna desfăşurare a acestei activităţi procesuale.

a) Începutul cercetării judecătoreşti. Momentul de început al cercetării judecătoreşti este dat de citirea, de către grefierul de şedinţă, a actului de seizare a instanţei. Atunci când instanţa afost sesizată prin rechizitoriul procurorului, din motive de operativitate, în şedinţă se citeşte partea dispozitivă a acestuia.

Preşedintele completului îi explică incuplatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, arătându-i că are dreptul de a pune întrebări celorlalţi participanţi în

1 C.A.Bucureşti, s.II pen., dec.nr.1590/2000, Culegere pe anul 2000, op.cit.,p.415-316.2 S.Kahane, op.cit.,p.254.3 I.Neagu, op.cit.,p.624.

133


proces şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesr ( art.322 ).

b) Ascultarea inculpatului. În lumina dispoziţiilor art.323, administrarea probelor începe prin ascultarea inculpatului; nerespectarea acestei prevederi legale atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art.197 alin.(1) şi (4)1.

Din coroborarea acestor dispoziţii cu normele adiacente din Partea generală a codului reiese că ascultarea inculpatului se face prin lăsarea acestuia să arate tot ceea ce ştie despre fapta care a fost trimis în judecată; apoi i se pun întrebări de către preşedinte şi de către ceilalţi memebrii ai completului, precum şi de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmenete, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face. Întrebările pe care aceşti participanţi în procesul penal le adresează inculpatului se pun prin intermediul preşedintelui de complet, care poate încuviinţa ca întrebările să fie adreste direct2. De asemenea, întrebările care nu sunt necesare în cauză pot fi respinse de instanţă.

Când inculpatul nu-şi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori există contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior, sau cân inculpatul refuză să dea noi declaraţii, legea prevede că acestuia i se pot citi declaraţiile sale anterioare ( art.325 ).

Respectarea cu stricteţe a dispoziţiilor legale referitaore la asculatarea inculpatului se impune în considerarea faptului că acestă insituţie este considerată o garanţie fundamnetală a dreptului la apărare3.

Inculpatul poate fi reascultat în timpu cercetării judecătoreşti or de câte ori este necesar pentru limitarea cauzei şi aflarea adevărului.

c) Ascultarea coinculpaţilor. De regulă, în cazul în care sunt mai mulţi inculpaţi, ascultarea fiecăruia se face în prezenţa celorlalţi iculpaţi (art.324 ); în situaţii speciale, în vederea aflării adevărului, instanţa poate dispune ascultarea unuia din inculpaţi, făr ca ceilalţi să fie de faţă. În vederea realizării publicităţii şi contradictorialităii şedinţei de judecată, legea prevede că declaraţiile luate spearat să fie citite obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după ascultarea lor. Reascultarea inculpatului fiind permisă în orice moment al cercetăii judecătoreşiti, se poate realiza fie în prezenţa celorlalţi inculpaţi, fie în prezenţa doar a unora dintre ei.

d) Ascultarea celorlalte părţi. Realizarea drepturilor procesuale ale părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente impun ascultarea lor în acest moment al şedinţei de judecată, după o procedură identică cu cea după care a fost ascultat inculpatul ( art.326 ).

1 V.Papadopol, Notă, în Culegere de practică judiicară în materie penală pe anul 1991, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1992, p.22-23.2 Art.296 alin.(2).3 I.Neagu, Tratat, op.cit.,p.113.

134

d) Ascultarea martorului, expertului şi interpretului. În vederea audierii, martorii sunt introduşi pe rând în sala de şedinţă; înainte de ascultarea propriu-zisă, li se iau datele de identitate şi prestează jurământul potrivit normelor din Partea generală a Codului1.

Martorul este lăsat să declare tot ce ştiecu privire la ceea ce este întrebat apoi, dacă este necesr, i se pot pune întrebări, în ordine, de către instanţă, procuror, partea care la propus şi aopi celelalte părţi2. Întrebările pe care ceilalţi participanţi la procesul penal le adresează martorilor se pun prin intermediul preşedintelui de complet, care poate încuviinţa ca ele să se adeseze şi direct. Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt necesare în cauză.

Potrivit art.327 alin.(2), martorul care posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută poate să-l citească în instanţă. Procurorul şi părţile au dreptul să examineze însrisul iar instanţa poate dispune reţinerea însrisului la dosar, în original sau în copie.

În situaţia în care ascultarea vreunuia din martori nu mai este posibilă ( bunăoară, când martorul a decedat )3 , instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei.De asemenea, citirea în şedinţă a declaraţiilor anterioare se face în situaţia în care martorul îşi contrazice declaraţiile date anterior. Prin citirea în instanţă a unor însrisuri, în cazurile în care legea prevede expres, este realizat principiul oralităţii şedinţei de judecată1.

Dacă un martor lipseşte nejustificat, instanţa, considerând audierea lui necesară pentru soluţionarea cauzei, dispune amânarea cauzei şi, eventual, aducerea lui silită la următorul termen de judecată.

În anumite siutaţii excepţionale, ascultarea martorilor se face potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.86 ind.1 – 86 ind.5, ce prevăd reguli speciale de audiere a martorilor a căror identitate a fost protejată.

Potrivit art.328, după ascultare, martorii rămând în sala de şedinţă la dispoziţia instanţei, până la terminarea actelor de cercetare judecătorească ce se efectueză în cauza respectivă. Martorul rămas în sală după efectuarea apelului nu mai poate fi audiat2.

Dacă instanţa consideră că prezenţa martorilor nu mai este necesară, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, poate încuviinţa plecare, după ascultarea lor.

În art. 329 alin.(1) şi (2) se arată că procurorul şi părţile pot renunţa la martorii propuşi cu obligaţia ca renunţarea să fie pusă în discuţie şi instanţa să fie de acorde cu aceasta3. Dispoziţiile legale aplicabile în cazul ascultării martorilor se aplică şi în caz de ascultare a expertului sau interpretului.

1 Art.78-86.2 V.Dongororz, ş.a., Explicaţii teoretice, vol.II, po.cit., p.176.3 I.Neagu, Tratat, op.cit., 627.1 V.Manzini, Tratatto di diritto procedurale penale, vo.IV, Ed. Torinese, 1931, p.346, citat de I.Neagu, op.cit.,p.628.2 Trib.ju.Argeş, dec.pen. nr.3626/1966, în .R.R.D. nr.12/1967, p.136-141.3 C.A.Bucurelti, s.I.pen., dec.nr.651/2000, în Culegere pe anul 2000, op.cit., p.303-304.

135


De regulă, o porbă admisă motivat trebuie administartă, Legea ( art.329 alin.3) arată că, dacă administrarea unei prorbe anterior admise apare ca intutilă în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa, după ce ascultă procurorul şi părţile, poate dispune ca acea probă să nu mai fie administrată.

În situaţia în care, în cauza dedusă judecăţii, există mijlocare materiale de probă, instanţa, din oficiu sa la cerere, dispune aducerea şi prezentarea acestora, dacă este necesar. Dacă pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea unor probe noi, instanţa poate dispune, după caz, judecarea cauzei în continuare, amânarea cauzei sau restituirea cauzei la procuror.

f) Terminarea cercetării judecătoreşti. Constând în administrarea probelor necesare aflării adevărului, cercetarea judecătorească se termină, în mod firesc, în momentul în care problema probaţiunii, cu toate implicaţiile procesuale pe care le determină ( art. 332-337 ) a sfârşit1. Prin natura lor juridică, aceste implicaţii procesuale se deosebesc de restul activităţilor din cadrul cercetării judecătoreşti, care în principal constau în administrarea de probe2.

Potrivit art.339 alin.(1), înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, preşedintele completului întreabă pe procuror şi pe părţi dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti.

Cercetarea judecătorească se consideră termniată când:- nu s-au formulat cereri noi;- cererile formulate au fost găsite neîntemeiate de către instanţă şi, în

consecinţă au fost respinse;- cererile formulate au fost admise şi cercetarea judecătorească a fost

completă.

2.3. Restituirea cauzei la procuror

Restituirea cauzei la procuror intervine când cerecetarea penală a fost efectuată de un organ necompetent ( art.332 ) sau când este necesară completarea urmăririi penale ( art.333 ).

Procedura prevăzută de art.332, în cazul în care se constată că urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent, este diferită, după cum acestă constare are loc înainte sau după termninarea cercetării judecătoreşti.

Potrivit art.332 alin.(1), dacă, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, se constată că în cauza supusă judecăţii urmărirea penală s-a efectuat de un alt organ decât cel competent, instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului care ia măsura ca urmărirea să fie făcută de organul competent.

Atunci când constatarea prevăzută în alineatul precedent are loc după începerea dezbaterilor sau când instanţa, în urma cercetării judecătoreşti, 1 I.Neagu, op.cit., p.629.2 N.Volonciu, Tratat.Partea sepcială, vol.II, op.cit., p.198.

136

schimbă încadrarea juridică a faptei într-o altă infracţiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit unui alt organ de urmărire, din motive de operativitate1, cauza nu se restituie procurorului, ci rămâne spre judecare instanţei ( art.332 alin.2 ). Prin derogare de la regulile care guvernează materia nulităţii absolute, în această situaţie de excepţie, deşi au fost încălcate dipoziţiile referitoare la competenţa după materie, nulitatea aboslută nu este constatată automat, ci este acoperită.

Împotriva hotărârii de desesizare2 se poate face recurs de către procuror şi de către inculpatul arestat3 în cauză, dispoziţie declarată neconstituţională în ce priveşte limitare dreptului de a exercita recursul numai la inculpatul arestat. În consecinţă, prin Legea nr.281/2003 aceste dispoziţii au fost înlăturate din cuprinsul art.332 alin.(3).

Dosarul este trimis procurorului imediat după rămânerea definitivă a hotărârii la prima instatnţă sau în cel mult 5 zile de la pronunţarea hotărârii de către instanţa de recurs.

De asemenea, instanţa se poate desesiza şi trimite cauza la procuror, atunci când constată că urmărirea nu este completă iar în faţa instanţei completarea nu s-ar putea face decât cu mare întârziere. Spre deosebire de ipoteza prevăzută în art.332, restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale poate fi făcută în tot cursul judecăţii , atât în timpul cerectării judecătoreşti, cât şi în cadrul dezbaterilor ( art.333 alin.1 ).

Faţă de aceste dispoziţii, instanţa nu se poate desesiza atât timp cât nu a administrat nici o probă, însă poate face acest lucru, în cazul extinderii procesului penal, după ce procurorul a declarat ( potrivit art.336 ) că pune în mişcare acţiunea penală4. De asemenea, instanţa nu se poate desesiza pentru clarificare unor contradicţii existente între probele administrate5 şi nici atunci când se pune problema clarificării unor probleme ce privesc exclusiv soluţionarea laturii civile1.

Hotărârea de restituire este o sentinţă şi reprezintă, potrivit art.272, actul pe baza căreia se reia urmărirea. Întrucât dispoziţiile instanţei sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală, în hotărârea de restituire trebuie să se arate motivele pentru care s-a dispus restituirea, precum şi faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce anume mijloace de probă ( art.333 alin.2 ).

Împotriva acestei sentinţe se poate face recurs de către procuror şi de către inculpatul arestat în cauză, dispoziţie declarată neconstituţională în ce priveşte limitare dreptului de a exercita recursul numai la inculpatul arestat. În consecinţă, prin Legea nr.281/2003 aceste dispoziţii au fost înlăturate din cuprinsul art.332 alin.(3).

Potrivit art.338, în cazurile în care instanţa restituie dosarul la procuror în vederea refacerii sau completării urmăririi penale, trebuie să dispună asupra

1 N.Volonciu, Tratat.Partea sepcială, vol.II, op.cit., p.200.2 Potrivit art.311 alin.(1), hotărârea de desesizare este o sentinţă.3 A se vedea Curtea Constituţională, dec.nr.129/1996, definitivă, publicată în M.Of. nr.158/16.07.1997.4 I.Neagu, Tratat, op.cit.,p.631-632.5 C.A.Bucureşti, s.I.pen., dec.nr.1980/2000, în Culegere pe anul 2000, op.cit.,p.407-408.1 Ibidem, p.632.

137


măsurilor preventive, asupra măsurilor de siguranţă prevăzute de art.113-114 C.pen. şi asupra măsurilor asigurătorii existente în cauza penală. Asupra propriei hotărâri de restituire instanţa nu mai poate reveni, un asemenea procedeu fiind inadmisibil câtă vreme legea nu îngăduie decât o eventuală reformare a hotărârii în urma exercitării recursului2.

2.4. Schimbarea încadrării juridice.

Încadrarea juridică a faptei presupuen realizarea, de către organele judiciare, a unei concordanţe între conţinutul legal al infracţiunii şi conţinutul concret al acesteia3; în acest sens tehnic, noţiunea de încadrare juridică se deosebeşte de cea a calificare a faptei, aceasta fiind opera legiuitorului.

Întrucât învestirea instanţei se face doar cu privire la fapta arătată în actul de sesizare ( art.317 ), iar stabilirea în mod corect a situaţiei de fapt se face, în faza de judecată, prin readministrarea probelor din urmărirea penală şi administrarea probelor noi, este posbil ca, în timpul cercetării judecătoreşti, să se prefigureze concluzia că încadrarea jurdică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată.

Astfel, în lumina art.334, instanţa este obligată să pună în discuţia părţilor cu noua încadrare juridică şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea. Când cererea de schimbarea a încarării juridice a fost făcută de părţi sau de procuror, după punerea în discuţie, instanţa este obligată să se pronunţe motivat asupra cererii1.

În vederea respectăii garanţiilor procesuale2, procedura prevăzută în art.334 trebuie urmată şi în ipoteza în care se face schimbarea într-o încadrare mai uşoară, deoarece şi într-o asemenea situaţie inculpatul trebuie şi-şi organizeze o bună apărare în raport cu noua încadrare dată faptei ce i se impută3, şi indiferent de faptul că inculpatul este minor4.

Nerespectarea dispoziţiilor legale amintite duce la casarea hotărârii pronunţate5.

2 B.Diamant, V.Lunvean, în Dreptul nr.2/1996, p.10003 I.Neagu, Tratat, op.cit,p.634.1 C.A.Bucureşti, s.I.pen., dec.nr.590/2000, în Culegere pe anul 2000, op.cit., p.308-310.2 I.Dobirnescu, Schimbarea încadrprii juridice în cursul procesului penal , în R.R.D. nr.1/1970, p.25.3 V.Dongoroz, ş.a., Noul cod op.cit.,p.260.4 A.Ungureanu, C.Iacob, în R.D.P.nr.2/1999,p.158.5 R.D.P.nr.3/2000, p.140.

138

Dacă schimbarea încadrării juridice se face înainate de terminarea cercetării judecătoreşti şi se constată că, potrivit noi încadrări juridice, cercetarea penală s-a efectuat de un organ necompetent, conform art.332 alin.(1), instanţa de desesizează şi restituie cauza procurorului care procedează potrivit art.268 alin.(1).

Dacă schimbarea încadrării juridice a intervenit după termninarea cercetării judecătoreşti sau după începerea dezbaterilor, instanţa, după caz, menţine cauza spre soluţionare ( când, potrivit noii încadrări juridice, nu se modifică competenţa sau competenţa revine unei instanţe inferioare )6 sau îşi declină competenţa instanţei superioare în grad7.

În lumina noilor regelementări legale privind compunerea completului de juecată ( art.15, 16, 17 din Legea nr.92/1992, modificată şi republicată ), schimbarea încarării juridice nu atrage modificările în acest sens.

2.5. Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale

Acţiunea penală poate fi extinsă şi în privina altor acte materiale, descoperite în cursul judecăţii, însă aceste alte acte materiale noi nu au autonomie infracţională, ele integrându-se în mod obiectiv în elementul material al infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată1.

Potrivit art.335 alin.(1), când în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire al alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanţa, prin încheire, extinde acţiunea penală cu privire la aceste acte şi procedează, după caz, fie la judecarea infracţiunii în întregul ei, fie la restituirea cauzei la procuror în vederea compeltării urmăririi penale. Faţă de obeictul judecăţii stabilit în actul de sesizare iniţial, într-o asemenea situaţie, instanţa se sesizează di oficiu cu judecarea actelor materiale noi2; fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată, acesta trebuie întotdeauna să dea o încheiere de extindere a acţiunii penale. Dacă instanţa reţine cauza spre judecată, este obligat să pună în discuţie actele cu privire la care s-a dispus extinderea, făcând aplicaţia, în ce priveşte încadrarea juridică, dacă este necesar, şi a dispoziţiilor art.34.

Potrivit art.335 alin.(2), dacă cu privire la unele din actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instnaţ reuneşte cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii şi desfiinţează hotărârea anterioară. Acestă procedură excepţională de desfiinţare a unei hotărâri judecătoreşti definitive poate fi aplicată numai de către instanţa care a judecat în fond cauzele reunite.

6 C.A.Bucureşti, s.I pen., dec.nr.7/2000, p.272-273.7. I.Neagu, Tratat, op.cit., p.638.1 Idem.2 V.Dongoroz, ş.a, Explicaţii, vol.II, op.cit., p.185.

139


Pentru a nu fi încălcat efectul negativ al autorităţii de lucru judecat ( art.10 lit.j), nu este suficientă trimiterea în judecată pentru noile acte de urmărire, ci trebuie ca existenţa acestor acte materiale noi să fie reţinută de către instanţa de judecată, modificându-se astfel obiectul judecăţi3.

Dacă instanţa care a extins prin încheiere acţiunea penală şi cu privire la alte acte materiale a judecat infracţiunea în întregul ei fără a observa că unele actemateriale se pronunţase deja o hotărâre anterioară definitivă, soluţia care se impune este casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare pentru a se ţine cont şi de dispoziţiile art.335 alin.(2)1. De asemenea, casarea hotărârii se impune şi în situaţia în care instanţa a dispus extinderea acţiunii penale şi reuni real cauzelor conform art.335 alin.(2), fără a se observa că hotărârea anterioară de condamnare s-a pronunţat nu pentru unele din actele materiale care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni pentru care a fost trimis ulterioa în judecată, ci pentru o altă infracţiune concurent2.

2.6. Extinderea procesului penal

a) Extinderea procesului penal cu privire la alte fapte. Extinderea procesului penal pentru alte fapte se impune în cazul în care, în timpul judecăţii, se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzută de legea penală, având legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în judecată. Faptele nou descoperite au autonomie infracţională şi, faţă de fapta care se judecă, se află în concurs cu conexitate etiologică sau consecvenţională3.

Prevederile legale în materie nu fac nici o distincţie între faptei noi ori persoane pentru care s-a dat ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală şi fapte ori personae în privinţa cărora, anterior, nu s-a făcut nici un act de urmărire penală4.

Potrivit art.336, procedura privind extinderea procesului penal şi la alte fapte este diferită, după cum procurorul este sau nu prezent la judecată.

Dacă procurorul este prezent la judecată, el poate cere etinderea procesului penal şi în ceea ce priveşte fapta nou descoperită, iar când instanţa găseşte cererea întemeiată, o admite şi:

- dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea penală, instanţa procedează la judecarea cauzei şi cu privire la acestă infracţiune;

- dacă procuroul declară că nu pune în mişcare acţiune penalădare cere trimiterea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, instanţa poate reveni asupra extinderii procesului penal sau poate menţine procesului penal şi trimite cauza la procuror.3 I.Neagu, Tratat, op.cit.,p.639-640.1 Dreptul nr.1/1995, p.101.2 R.R.D. nr.7/1988, p.733 C.Mitache, op.cit., p.250.4 I.Neagu, Tratat, op.cit., p.641.

140

În cazul în care procurorul nu participă la judecată, instanţa extinde din oficiu proceul penal şi procedează la judecarea cauzei sau, după caz, la trimiterea ei la procuror în vederea completării urmăririi penale. În cazul în care instanţa a respins cererea procurorului de extindere a procesului penal pentru o altă faptă decât cea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, nu se mai poate dispune condamnarea şi pentru acestă faptă, instanţa nefiind legal sesizată1.

În cazul extinderii procesului penal pentru alte fapte, acţiunea penală se pune în mişcare prin declaraţia orală a procurorului, când acesta participă la juecată, prin încheierea instanţei, cân procurorul nu participă la judecată.

Potrivit art.336 alin.final, instanţa este obligată să pună în discuţie actele cu privire la care s-a dipus extinderea, isr dacă schimbă încadrearea juridică a faptei, face şi aplicaţia dispoziţiilor legale în acestă materie. Dacă în urma extinderii, instanţa restituie cauza procurorului în vederea completării urmăririi penale, împotriva hotărârii de desesizare pot face recurs inculpatul arestat ( dispoziţie declarată neconstituţională) şi procurorul, în cazul în care a cesta nu a participat la proces.

b) Extinderea procesului penal pentru alte persoane. Extinderea prcesului penal pentur alte persoane care nu au fost reţinute în actul de sesizare al instanţei poate interveni în două cazuri distincte, prevăzute în art.337:

- primul caz se referă la situaţia în care se descoperă date cu privire la participarea şi a altori persoane ( în calitate de auotiru, instigatori, complici ) la săvârşirea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

- al doilea caz se referă la situaţia în care se descoperă date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului. În literatura de specialitate2, această legătură este impusă de către starea de corelativitate sau conexitate existentă între cele două fapte.

Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane pota avea lor numai când procurorul participă la judecată şi numai la iniţiativa acestuia. Când acesta nu este prezent, instanţa nu poate opera direct extinderea, ca în cazul extinderii procesului penal pentru alte fapte.

Potirvit art.337 alin.(2), instanaţa, admiţând cererea procurorului de extindere a procesului penal pentru alte persoane, prcedează ca şi în cazul extinderii procesului penal pentru alte fapte. Omisiunea pronunţării instaţei de fond asupra unor cereri de extindere a procesului penal privind alte persoane echivalează cu nerezolvarea rezolvării fondului cauzei, impunându-se astfel desfiinţarea hotărârii în apel cu trimitere spre rejudecare1.

După extinderea procesului penal cu privire la ale persoane, când judecata rămâne în faţa instanţei, se impune citarea noilor inculpaţi.1 C.S.J. s.pen., dec.nr.3229/2000, în Buletinul Jurisprudenţeie pe anul 2000, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 2001, p.367-368.2 I-Neagu, Tratat, op.cit., p.643.1 Trib.Bucureşti, s.II, dec.nr.51/1995, în Culegere pe anii 1994-1997.

141


2.7. Dezbaterile

Situaţia de fapt şi de drept stabilită în urma administrării probelor în cadrul cercetării judecătoreşti este pusă în dicuţia părţilor, în condiţii de publicitate şi contradictorialitate, în cazul dezbaterilor.

Considerate punctul culminant al procesului penal2, dezbaterile au ca obiect fondul cauzei3.

Portivi art.340 alin.(1), preşedintele completului de judecată dă cuvântul în următoarea ordine, care nu poate fi schimbată: procuroului, partea vărămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, inculpat. Respectându-se aceeaşi ordine, preşedintele completului de judecată poate să de acuvântul în replică; de asemenea, în cadrul dezbaterilor, preşedintele are dreptul să-i îndrerupă pe cei care au cuvântul dacă, în susţinerile lor, depăşesc limitele cauzei ce se judecă.

Pentru motive temeincice dezbaterile pot fi întrerupte dar nu mai mult de 5 zile ( art.340 alin.final.).

Părţile pot lua cuvântul personal sau prin apărător; atunci când instanţa socoteşte necesar poate cere părţilor ( după încheirea dezbaterilor ) să depună concluzii scrise. Procurorul şi părţile pot depune concluzii scrise, chiar dacă nu au fost cerute de instanţă ( art.342 ).

2.8. Ultimul cuvânt al inculpatului

Deosebit de cuvântul pe care inculpatul îl are în cadrul dezbaterilor, instanţa îi acordă inculpatului, potrivit art.341, un ultim cuvânt înainte de a încheia şedinţa de şedinţa de judecată.

Spre deosebire de dezbateri, în timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt nu i se pot pune întrebări şi nu poate fi întrerupt1.

Ultimul cuvânt al inculpatului poate determina instanţa să dipună reluarea cerceetării judecătoreşti dacă:

- inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi;- acestea sunt esenţiale pentru soluţionare cauzei ( art.341 alin.2 ).

2 T.Pop, Drept prcesula penl, op.cit., p.21.3 V.Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice, op.cit., p.190-191.1 I.Nega, Tratat, op.cit., p.645.

142

Ultimul cuvânt al inculpatului constituie şi ultimul moment al şedinţei de judecată.

2.9. Deliberarea şi rezolvarea cauzei penale în primă instanţă

2.9.1. Deliberarea

Desfăşurată după epuizarea şedinţei de judecată, etapa deliberării reprezintă activitatea procesuală prin care se verifică şi se evaluează materialul proboator şi pocesual din dosar, în vederea soluţionării fondului cauzei2.

Această activitate se realizează de către membrii completului de judecată în faţa căruia s-au desfăşurat dezbaterile şi, potrivit art.343, are loc mai întâi asupra chestitunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept. Astfel, în cadrul deliberăririi completul examinează în ordine: existenţa faptei şi vinovăţia făpuitorului, după care deliberează cu privire la stabilirea pedepsei, a măsurilor educative ori a măsurilor de siguranţă, când este cazul să fie luată luată. În situaţia în care în cauză a fost exercitată şi o acţiune civilă, în obiectul deliberării se includ şi aspecte de fapt şi de drept privitoare la latura civilă.

Potrivit art.307, deliberarea are loc în secret, în camerea de consiliu, toţi membrii completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea spunându-şi părerea asupra fiecărei chestiuni, preşedintele completului spunându-şi părerea ultimului.

Hotărârea, care reprezintă actul final al deliberării, trebuie să fie rezultatul acordului mebrilor completului de judecată, acord obţinut prin unanimitate sau majorare. Motivarea opiniei separate este obligatorie. Când unanimitateanu poate fi întrunită în completul format din doi judecători, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă. Dacă din deliberre rezultă mai mult de două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa ( art.308 ).

Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută1 care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii2.

În lumina dispoziţiilor art.334, instanţa poate, în măsura în acre, în cursul deliberării, găseşte că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi că este necesară reluarea cercetării judecătoreşti, să repună cauza pe rol. De asemenea, în situaţia în care instanţa apreciează că lămurirea împrejurărilor care nu au fost îndeajuns 2 V.Dongoroz, ş.a. Explicaţiiteoretice, p.193-194.1 Cu privire la minută, a se vedea: R.R.D.nr4/1995, p.146; R.R.D. nr.4/1996, p.140; R.R.D. nr.3/1999,p.134, Dreptul nr.12/1996, p.111.2 A se vedea secţiunea privitoare la structura hotărârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă.

143


clarificate şe poate face prin reluarea dezbaterilor, ea le pune în discuţie în aceaşi şedinţă, dacă este posibil, sau în altă şedinţă, în continuare. Trebuie observat că repunerea cauzei pe rol, indifernet de situaţiile prevăzute în art.344, presupune reluarea şedinţei de judecată într-una din etapele sale de început ( cercetarea judecătorească sau dezbateri ).

2.9.2. Rezolvarea cauzei penale

a) Rezolvarea laturii penale. Rezolvând fondul cauzei, instanţa hotărâşte prin sentinţă asupra învinuirii inculpatului, pronunţând una din cele trei soluţii prin care acţiunea penală se stinge, şi anume:- condamnare;- achitarea;- încetarea procesului penal.Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată că fapta există, constituie

infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat ( art.345 alin.2 ).Condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ3.

Achitarea se pronunţă de către instanţa de judecată în cazurile în care aceasta constată existenţa unuia din cazurile prevăzute la art.10 alin.(1) lit.a) - e), cazuri rezultând din lipsa de temei a acţiunii penale1. Când achitarea se pronunţă ca urmare a reţinerii cazului prevăzut de art.10 alin.(1) lit.b) ind.1 ( fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni ), instanţa îi aplică celui condamnat o sancţiune cu caracter administrativ ( mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda de la 100.000 la 10.000.000 lei ).

Încetarea procesului penal se pronunţă atunci când instanţa constată existenaţ vreunuia din cazurile prevăzute de art.10 alin.(1) lit. f) – j), cazuri rezultând din lipsa de obiect a acţiunii penale2. Atunci când încetarea procesului penal s-a pronunţat în urma reţinerii cazului prevăzut de art.10 alin.(1) lit.i) ( s-a dispus înlocuirea răspunderii penale ), instanţa aplică una din sancţiunile penale cu caracter administrativ prevăzute în art.91 C.pen.

Potivit art.350, instanţa este obligată ca prin hotărâre să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului ( ţinând semana de dispoziţiile Părţii generale ale codului ), precum şi cu privire la încetarea de drept a măsurilor de prevenţie care este obligatorie când instanţa pronunţă:

a) o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii sau arestăripreventive;

b) o pedeapsă cu închisoarea, cu suspendarea executării pedepsei

3 I.Neagu, Tratat, op.cit., p.648.1 A se vedea, în acest sens: I.Neagu, Tratat, op.cit.,, p.234 şi urm.; N.Volonciu, Tratat. Partea generală, op.cit., p.237 şi urm.2 Idem

144

( condiţionată sau sub supraveghere ) sau cu executare la locul de muncă;c) amenda;d) o măsură educativă.Observăm o necorelare între dipoziţiile art.350 alin.(3) lit.c) şi cele ale

art.136 alin.(6) care prevăd că măsura reţinerii preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede în mod alternativ pedeapsa amenzii.

Hotărârile pronunţate în ipotezele de mai sus, potrivit legii ( art.350 alin.4 ), sunt executorii3.

b) Rezolvarea laturii civile. Potrivit art.346, în cazul în care în procesul penal a fost promovată o acţiune civilă, instanţa este obligată ca, prin sentinţa prin care rezolvă latura penală a cauzei, să se pronunţe şi asurpa acţiunii civile. Astfel, instanţa:

a) nu acordă despăgubiri civile în cazul în care pronunţă achitarea pe temiul art.10 alin.(1) lit.a) ( fapta nu există ) sau art.10 alin.(1 ) lit.c) ( fapta nu a fost săvârşită de inculpat ).

b) nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea în baua art.10 alin.(1) lit.b) ( fapta nu este prevăzută de legea penală ) sau când se pronunţă înetarea procesului penal în baza art.10 alin.(1) lit.f) ( lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege ) sau art.10 alin.(1) lit.j) ( există autoritate de lucuru judecat ).

c) admite, în tot sau în parte, sau respinge acţiunea civilă, în funcţie de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de lege pentru exercitarea cu succes a acţiunii civile în procesul penal şi indiferent de soluţia pe care o pronunţă pe latura penală a cauzei.

Chiar dacă partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal,instanţa este obligată să se pronunţe asupra reparării pagubei în cazurile în care acţiunea civilă se exercită din oficiu1, iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii ( art.348 ).

În cazul în care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării laturii penale, legea prevede posibilitatea dijungerii acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă.

2.10. Pronunţarea hotărârii

Potrivit art.310, hotărârea se pronunţă2 în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată asistat de grefier, de fapt, ceea se pronunţă3 În acest sesn, a se vedea F.I.Ciobanu, Caracterul executoriu al hotărrii judecătoreşti în cazul aplicării art.350, în Dreptul nr.11/1997, p.89.1 V.Dabu, T.B. Enoiu, Exercitarea din oficiu a acţiunii civile, în R.R.D. nr.3/2000, p.53; C.Bulai, în R.R.D. nr.3/2000, p.54.

145


în şedinţă publică este dispozitivul hotărârii, care nu este altceva decât minuta întocmită în urma deliberării.

După pronnţare, preşedintele explică părţilor prezente că pot declara apel sau, după caz, recurs. Prezenţa părţilor la şedinţa în care are loc pronunţarea rămâne la aprecierea lor, legea prevăzând că ele nu trebuie citate.

Legat de momentul pronunţării, legea fixează preşedintelui de complet anumite obligaţii în cazul în care se pronunţă condamnarea cu suspendarea executării pedepsei sau cu executarea pedepesi la locul de muncă, ce impun aducerea la cunoştinţa celui condamnat, prezent la pronunţare, a anumitor dispoziţii legale1. Dacă inculpatul nu este prezent şi instanţa apreciează că nu este necesară chemarea lui, face o comunicare scrisă prin care îi atarge atenţia asupra dispoziţiilor legale. În toate cazurile când s-a pronunţat condamnarea cu suspendarea condiţionată a aexecutării pedepsei ori cu suspendarea executării pedepsie sub supraveghere, instanţa de executare aduce la cunoştinţa unitării unde condamnatul îşi desfăşoară activitatea, iar în cazul susepndării executării pedepsei sub supraveghere, şi organului de poliţie din localitatea unde domiciliează condamnatul.

Părţilor care au lipsit la judecată, cât şi la pronunţare, trebuie să li se comunice o copie de pe dispozitivul hotărârii. În cazul în care inculpatul este deţinut sau se află în vreuna din situaţiile prevăzute în art.171 alin.(2) a lispit de la pronunţare, legea prevede obligaţia instanţei de a-i comunica o copie de pe dispozitiv, iar după redactarea hotărârii în întregul ei, şi o copie de pe aceasta ( art.360 ).

§ 3. Structura şi conţinutul hotărârii judecătoreştipronunţate în primă instanţă

Conform dispoziţiilor art.354, hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul.

În literatura de specialitate2 se arată că strucutra obligatorie pe care trebuie să o aibă hotărârea, ca act procedural scriptic, imprimă acesteia un conţinut sistematizat, conţinut care înlesneşte verificarea legalităţii şi temeiniciei judecăţii desfăşurate în cauza penală.

2 În practică, din cauza numărului mare de dosare şi a faptului că şedinţele de judecată se desfpşoară atât dimineaţa, cât şi după-amiaza, momentul pronunţării este de multe ori înlocuit cu serirea minutei în condica de şeddinţă, pe care cei interesaţi de soluţiile pronunţtă o consultă în arhivă.1 A se vedea art.359.2 N.Volonciu, Drept procesual penal, op.cit., p.374.

146

Partea introductivă, numai practicaua sau expozeu1, cuprinde menţiunile prevăzute la art.305 ce determină conţinutul încheireii de şedinţă. În cazul în care pronunţarea hotărârii nu a avut loc la termenul la care s-a judecat cauza şi s-a amânat, partea introductivă se limitează doar la menţinulile prevăzute de art.355 alin.(2). În această situaţie, lipsa încheierii de şedinţă prin care s-a amânat pronunţarea atrage sancţiunea nuliăţii abosolute2.

În hotărârile instanţei militarea, parte introductivă trebuie să indice şi gradul militar al membrilor completului de jduecată, al procurorului şi al completului, dacă acesta este militar.

Potrivit art.356, partea a doua a hotărârii, denumită expunere, considerente3

sau partea demonstrativă4, trebuie să cuprindă:a) datele privind identitatea părţilor;b) descrierea faptei ce face obiectul învinurii, cu arătarea timpului şi locului

unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare;

c) analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, cât şi a celor care au fost înlăturate, motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză.

În caz de condamnare, expunerea trebuie să mai cuprindă fapta reţinerii de instanţă în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţe atenuante sau agarvante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată şi actele din care rezultă durata acesteia. Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce formează obiectul învinuirii, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea şi pentru care încetarea procesului penal sau achitarea.

d)arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză.Partea a treia a hotărârii se numeşte dispozitiv şi constă în reprezentare în

final a minutei redactate în urma deliberării şi citită în şedinţă publică cu ocazia pronunţării1.

Conţinutul dispozitivului este prefigurat în dispoziţiile art.357, unde se arată, în mod detaliat, ce trebuie să cuprindă. Astfel, pe lângă datele privitaore al persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, precum şi cauza pe care se întemeiază soluţia, dispozitivul trebuie să mai cuprindă cele hotărâte de instanţă cu privire la:

a) deducerea reţinerii şi arestării preventive, indicându-se partea din pedeapsă executată în aces mod;

e) măsurile preventive;

1 V.Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice, vol.II, op.cit., p.202, citat de I.Neagu, în Tratat, op.cit.,p.653.2 C.A.Bucureşti, s.I pen., dec. nr. 84/A/1997, în Culegere pe anul 1997, op.cit., p.19.20.3 I.Neagu, Drept penal român. Partea Specială, vol.II, op.cit., p.143.4 M.Basarab, Drept procesual român, vol.II, Cluj-Napoca, 1973, p.496.1 I.Stoenescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil. Teoriea generală, 1997,p.510, citat de I.Neagu, în Tratat, op.cit.,p.654.

147


f) măsurile asigurătorii;g) cheltuielile judiciare;h) restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscării;i) rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.Când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii cu

executare la locul de muncă, în hotărâre se face menţiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile arătate în art.71 C.pen., pe durata prevăzută în acelaşi articol.

Instanţa este obligată să arate în dispozitiv că hotărârea este supusă apelului sau, după caz, recursului, cu arătarea termenului în care poate fi exercitat, precum şi menţiunea datei când hotărârea a fost pronunţată şi că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică ( art.357 alin.4 ).

Capitolul VII. Căile ordinare de atac

§ 1. Apelul

În sistemul procesual penal român apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, în care instanţa superioară celei care a pronunţat hotărârea efectuează o nouă judecată în fond a cauzei, cu aprecierea probelor de la dosar şi cu posibilitate administrării unor noi probe1.

Cale a de atac a apelului oferă instanţei superioare exercitarea unui control judecătoresc eficient2; judecata în apel reprezintă în procesul penal român al doilea grad de jurisdicţie asupra fondului cauzei.

1. Hotărârile supuse apelului

Art.361 stabileşte regula potrivit căreia pot fi atacate cu apel sentinţele, ca hotărâri judecătoreşti pronunţate în instanţă. Întrucât, potrivit naturii şi funcţionării sale3, apelul presupune o nouă judecată în fond asupra tuturor asupra chestiunilor de fapt şi de drept, şi văzând dispoziţiile tuturor alineatelor art.361, nu toate sentinţele sunt supuse apelului; astfel, numai sentinţele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecării în primă instanţă pot fi atacate cu apel.

148

Faţă de formularea generală a art.361 şi având în vedere modul în care sunt definite sentinţele în art.311, sunt supuse apelului şi unele sentinţe pronunţate în cadrul căilor extraordinare de atac ( este cazul contestaţiei în anulare bazată pe ultima ipoteză -–art.386 lit.d), al revizuirii - art.407 ), în legătură cu punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti4, precum şi în cazul anumitor proceduri speciale5.

Excepţiile de la regula că toate sentinţele pot fi atacate cu apel sunt reglementate de art.361 alin.(1) lit.a) –e) ; nu sunt supuse apelului, ci numai recursului:

a) sentinţele pronunţate de judecători privind infracţiunile menţionate în art.279 alin.(2) lit.a)1;

b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile menţionate în art.279 alin.(2) lit.a) şi infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;

c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;d) sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;e) sentinţele de dezînvestire2.Potrivit art.361 alin.(2) şi (3), încheierile dată în primă instanţă pot fi atacate

cu apel numai odată cu fondul. Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcută şi împotriva încheierilor, fie că acestea au fost date înainte de pronunţarea sentinţei ( bunăoară încheierile prin care s-au admis sau s-au respins cererile privind administrarea de probe, încheierile prin care s-au admis sau respins excepţiile invocate ), fie că au fost date după pronunţarea sentinţei ( spre exemplu, încheierea de îndreptare a unei erori materiale evidente din cuprinsul hotărârii ).

Uneori legea prevede expres că anumite încheieri nu sunt apelabile. Astfel, potrivit art.52 alin.(6), încheierea prin care s-a admis ori s-a respins abţinerea, ca şi cea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac.

2. Titularii apelului

Potrivit art.362, pot face apel: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, interpretul, apărătorul, precum şi orice altă persoană ale cărei drepturi şi interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau act al instanţei.

2.1. Procurorul ca titular al apelului

Având în vedere atribuţiile Ministerul Public în activitatea judiciară ( art.27 din Legea nr.92/1992, modificată şi republicată ), art.362 alin.(1) lit.a) prevede că

149


procurorul poate face apel în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei.

Dreptul procurorului de a face apel nu este limitat şi subordonat dreptului părţilor de a face apel1. Iniţiativa reprezentantului Ministerului Public, chiar dacă pe calea apelului sunt invocate aspecte ce prejudiciază în mod direct părţile din proces şi chiar dacă acestea rămân în pasivitate2, se subsumează dispoziţiilor ar.197 alin.(4) care permit luarea în considerare di oficiu a încălcărilor legii dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

2.2. Inculpatul ca titular al apelului

Fiind subiect atât al acţiunii penale, cât şi al acţiunii civile exercitate în procesul penal, inculpatul poate face apel atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi cea civilă a cauzei.

Potrivit art.362 alin.(2) lit.b), apelul inculpatului poate privi chiar sentinţa de achitare sau de încetare a procesului penal, dar numai în ceea ce priveşte temeiurile achitării sau ale încetării.

În lumina dispoziţiilor art.362 alin.(2), pentru inculpat apelul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal, de apărător şi de soţul inculpatului. În cazul în care apărătorul, ca substituit procesual, declară apel, titular al căii de atac rămâne inculpatul care poate susţine că nu îşi însuşeşte apelul declarat de apărătorul său, caz în care soluţia instanţei ar trebui să fie de respingere a apelului ca inadmisibil. Tot inadmisibil este şi apelul declarat de tatăl inculpatului major în situaţia în care nu cumulează şi calitatea de reprezentant convenţional3.

2.3. Partea vătămată ca titular al apelului

Partea vătămată poate face apel în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea penală prealabilă, dar numai în ceea ce priveşte latura penală ( art.362 alin.1 lit.c ).

Apelul părţii vătămate este dublu convenţional, cele două cerinţe prevăzute în art.362 alin.(1) lit.c) trebuie realizat cumulativ1. Astfel, partea vătămată poate face apel numai în cauzele în care plângerea prealabilă se adresează organelor de cercetare şi procurorului, întrucât sentinţele pronunţate în cauzele în care plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de judecată ( art.279 alin.2 lit.a ) nu sunt supuse apelului.

Prin apelul părţii vătămate nu se poate tinde la schimbarea încadrării juridice într-o infracţiune la care acţiunea penală se exercită din oficiu, chiar dacă iniţial inculpatul a fost trimis în judecată sub o asemenea încadrare2.

Pentru partea vătămată poate face apel reprezentantul legal sau apărătorul.

150

2.4. Partea civilă şi partea responsabilă civilmente ca titulari ai apelului.

Conform art.362 alin.(1) lit.d), partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot face apel în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei.

În literatura de specialitate3 s-a susţinut că limitarea apelului părţii civile la aspecte ale laturii civile vizează doar imposibilitatea modificării într-un astfel de apel a laturii penale, în sensul menţinerii soluţiei pronunţate de prima instanţă. Astfel, se arată în continuare, invocarea în apelul părţii civile a unor aspecte legate de latura penală nu trebuie să conducă la respingerea apelului ca inadmisibil atâta vreme cât apelantul ( partea civilă ) demonstrează că aspectele invocate urmează să aibă consecinţe asupra laturii civile. O asemenea soluţie se impune în considerarea faptului că infracţiunea reprezintă cauza unică şi materială atât a acţiunii penale, cât şi a celei civile. De asemenea, partea civilă poate declara apel şi în ceea ce priveşte latura penal, fără ca apelul său să fie respins ca inadmisibil, într-o cauză în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă iar partea civilă cumulează şi calitatea de parte vătămată.

Pentru partea civilă şi responsabilă civilmente pot declara apel şi reprezentatul legal şi apărătorul.

2.5. Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul ca titulari ai apelului.

Potrivit art.362 alin.(1) lit.e), martorul, expertul, interpretul şi apărătorul pot face apel, însă, întrucât nu sunt părţi în procesul penal, dreptul lor de a face apel este limitat doar la aspectul privitoare la cheltuielile judiciare ce le sunt cuvenite.

Atunci când apărătorul face apel în temeiul art.362 alin.(1) lit.e), el acţionează în nume şi în interes propriu, nefiind necesară însuşirea apelului de către partea pe care a asistat-o sau reprezentat-o.

2.6. Dreptul de a face apel al oricărei persoane ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei1.

Prin posibilitatea pe care o oferă oricărei persoane ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei de a face apel, legea ( art.362 alin.1 lit.f ) extinde sfera titularilor apelului şi la aceste persoane. În această situaţie, apelul este declarat împotriva încheierilor prin care instanţa a dispus anumite măsuri sau acte vătămătoare pentru interesele legitime ale unor persoane străine de cauza penală2. Astfel, pot face apel în condiţiile art.362 alin.(1) lit.f), persoanele cărora li s-a aplicat o amendă judiciară, persoanele cu privire la care s-a aplicat măsura sechestrului asigurător asupra unor bunuri proprietate exclusivă - persoane care nu sunt părţi în procesul penal.

151


Obiectul unui asemenea apel vizează aspecte ce nu sunt legate de fondul cauzei3. În cazul persoanelor ale căror interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură a instanţei, poate face apel şi reprezentatul legal sau apărător ( art.362 alin.2 ).

3. Termenul de apel, repunerea în termen şi apelul peste termen

Legea ( art.363 alin.1 ) stabileşte că termenul general de apel este de 10 zile. În anumite situaţii, realizarea cu obiectivitate a scopului procesului penal impune exercitarea apelului într-un termen mai scurt de 10 zile. Astfel, termenul de apel împotriva instanţei în cazul judecării unor infracţiuni flagrante este de 3 zile1 ( art.477 alin.1 ).

Sub aspectul naturii sale, termenul de apel poate fi, după caz, peremptoriu sau dilatoriu2.

Termenul de apel este peremptoriu întrucât exercitarea acestei căi de atac trebuie realizat în interiorul intervalului de timp prevăzute de lege. Expirarea termenului duce la decăderea titularului din dreptul de a mai exercita apel, iar un apel introdus cu nerespectarea acestor limite va fi respins ca tardiv.

Termenul de apel este dilatoriu întrucât punerea în executare a hotărârii penale poate fi făcută numai după expirarea termenului, când hotărârea judecătorească rămâne definitivă prin neapelare.

3.1. Momentul de la care curge termenul de apel.

a) Pentru procuror. Potrivit art.363 alin.(2), atunci când procurorul a participat la dezbateri, pentru acesta termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii. În cauzele în care procurorul nu a participat la dezbateri, termenul de apel curge de la înregistrarea de către parchet a adresei de trimitere a dosarului. În acest sens, instanţa este obligată, după redactarea hotărârii, să trimită de îndată dosarul procurorului iar acesta este obligat să îl restituie după expirarea termenului de apel.

b) Pentru părţi. Potrivit art.363 alin.(3) pentru partea care a fost prezentă, personal sau prin apărător, la dezbateri ori la pronunţare, momentul de la care începe să curgă ( dies a quo )3 termenul de apel este cel al pronunţării hotărârii.

Pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, precum şi pentru inculpatul deţinut ori militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv, care se face în condiţiile art.360. Cât timp copia de pe dispozitivul sentinţei de condamnare nu a fost comunicată inculpatului care a lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare,

152

termenul de apel nu a început să curgă pentru acesta, indiferent de timpul scurs de la redactarea hotărârii1.

Regula potrivit căreia termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii se aplică chiar şi în cazul în care, pentru partea care a fost prezentă la dezbateri, instanţa indică greşit în dispozitivul hotărârii momentul de la care curge termenul de apel2.

Momentul de la care începe să curgă termenul de apel în cadrul procedurii speciale de urmărire şi de judecare a unor infracţiuni flagrante este întotdeauna cel al pronunţării, indiferent dacă partea interesată a fost sau nu prezentă la dezbateri sau la pronunţare ( art.477 alin.1 ).

c) Pentru alte persoane. Potrivit art.363 alin.(4), pentru martori, experţi, interpreţi sau apărători, termenul curge de la îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţare sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. În acest caz, judecarea apelului se face numai după soluţionarea cauzei, afară de cazul în care procesul a fost suspendat.

Deşi în lege nu se menţionează expres, interpretând logic dispoziţiile art.363 alin.(4) ( ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet ) , rezultă că şi în cazul în care titular al apelului este persoana ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau măsură a instanţei, termenul curge de la pronunţarea încheierii şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza.

Momentul în care se împlineşte ( dies ad quem ) termenul de apel se stabileşte potrivit art.186 care reglementează modul de calcul al termenelor procesuale. Astfel, termenul de apel se calculează pe unităţi libere de timp, în sensul că ziua de la care începe să curgă termenul şi ziua în care termenul se împlineşte nu intră în durat termenului. Dacă ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.

3.2. Repunerea în termen

Neexercitarea apelului în termenul prevăzut de lege duce la respingerea lui ca tardiv, titularul căii de atac fiind astfel decăzut din dreptul de a mai face apel. Această sancţiune energică este înlăturată în mod excepţional1 în cazul repunerii în termen.

Astfel, potrivit art.346, apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă instanţa de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. Până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate.

Legea nu arată în ce constă cauza temeinică de împiedicare, instanţa apreciind de la caz la caz temeinicia motivelor invocate2.

153


Momentul până la care poate fi făcută cererea de apel în condiţiile repunerii în termen este, potrivit art.364 alin.(1), unul maxim, cererea putând fi introdusă şi înainte de începerea executării pedepsei ori a despăgubirilor civile3.

Cele două condiţii prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ4.

3.3. Apelul peste termen

Apelul peste termen este un beneficiu pe care legea îl acordă părţii care a lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare.

Conform art.365 alin.(1), partea care a lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare, poate declara apel şi peste termen, dar nu mai târziu de 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei ori a dispoziţiilor privind despăgubirile civile. În cazul apelului peste termen, suspendarea executării hotărârii atacate nu mai intervine de drept ( ope legsi ), ci rămân la aprecierea instanţei.

Literatura de specialitate1 a arătat că îndeplinirea condiţiei ca partea să fi lipsit de la judecată presupune lipsa părţii de la toate termenele de judecată2. Numai această absenţă totală a părţii de la judecată implică prezumţia că partea interesată nu a cunoscut data când a început să curgă termenul de apel.

Îndeplinirea cumulativă a condiţiilor cerute de lege ( partea să fi lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţare şi apelul să fie declarat cel mai târziu în 10 zile de la începerea executorii pedepsei sau a despăgubirilor civile ) face ca cererea părţii să sesizeze în mod legal instanţa cu judecarea apelului, indiferent că partea a intitulat-o apel peste termen sau cale extraordinară de atac. Natura juridică a instituţie apelului peste termen este determinată de conţinutul real al cererii, şi nu de modul în care acesta a fost intitulată3.

4. Declararea apelului, renunţarea la apel, retragerea apelului

4.1. Declararea apelului

Potrivit art.366, manifestarea de voinţă a persoanei de a declara apel se consemnează într-o cerere scrisă care trebuie semnată de persoana care face declaraţia Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de apărător. Cererea poate fi atestată şi de primarul sau de secretarul consiliului local, ori de funcţionarul desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliază ( art.366 alin.2). Lipsa semnăturii poate fi suplinită prin confirmarea cererii în instanţă de parte ori de reprezentantul acesteia.

154

În situaţia în care apelul este declarat atât de parchet, cât şi de inculpat, instanţa este obligată să soluţioneze concomitent ambele apeluri, chiar dacă inculpatul şi-a intitulat eronat cererea sa “ recurs”4.

Procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărârii pot declara apel oral în şedinţa în care s-a pronunţat, declaraţia lor fiind consemnată într-un proces-verbal încheiat de instanţă.

1

Cap. VII. Căile ordinare de atac

Cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă iar aceasta, după expirarea termenului de apel, va înainta cererea împreună cu dosarul cauzei instanţei superioare în vederea judecării apelului. Cererea de apel nu poate fi analizată sub nici un aspect ( inclusiv cel al tardivităţii ) de instanţa a cărei hotărâre se atacă. Persoana care se află în stare de deţinere poate depune cererea de apel la administraţia locului de deţinere; dacă apelul se declară oral, acesta se constată într-un proces-verbal întocmit de administraţia locului de deţinere, ce va fi trimis la instanţa a cărei hotărâre se atacă ( art.367 ).

4.2. Renunţarea la apel

Legea ( art.368 alin.1 ) oferă doar părţilor din proces, nu şi procurorului sau celorlaţi titulari ai apelului prevăzuţi în art.362, posibilitatea de a dispune asupra dreptului lor de a face apel. Astfel, după pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a apelului, părţile pot renunţa expres la această cale de atac. Asupra renunţării, cu excepţia apelului care priveşte latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului ( art.368 alin.2). Prin urmare, dispoziţiile civile din hotărâre, rămase astfel definitive, pot fi puse în executare.

Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate fi făcută personal sau prin mandatar special, ea având un caracter expres şi necondiţionat.

4.3. Retragerea apelului.

După declararea apelului, acestă cale de atac poate fi retrasă atât de către părţi, cât şi de procuror, cu îndeplinirea anumitor condiţii speciale.

1 I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 672-673; N. Vlonciu, Tratat, vol. II, op. cit., p. 253 ; Gh. Mateuţ, op. cit., p. 28-39.2 Cu privire la apelul greşit considerat peste termen, a se vedea A. Ungureanu, în R.D.P. nr. 4/1995, p. 136.3 Î. Neagu, Tratat, op. cit., p. 674.4 A se vedea : Dreptul nr. 12/1996, p. 109 ; C. A. Bucureşti, s. I pen.m dec. nr. 28/1995, în Culegerea pe anul 1995, op. cit., p. 16-17.

155


Astfel, potrivit art.369 alin.(1), până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate depune fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată ( care o va trimite împreună cu dosarul cauzei instanţei superioare ), fie direct la instanţa de apel. În practica judiciară1 s-a arătat că în lipsa unui mandat special, apărătorul nu poate retrage în mod legal apelul declarat de partea pe care o reprezintă. După apariţia legii de organizare a profesiei de avocat, Legea nr.51/1995, în doctrină a fost susţinută şi opinia potrivit căreia în cazul retragerii apelului nu mai este necesară o procură specială dacă în contractul de asistenţă juridică se menţionează în mod expres dreptul avocatului de a face asemenea acte2.

Reprezentanţii legali pot retrage apelul cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Textul legal are în vedere faptul că, în ceea ce priveşte latura civilă, declaraţia de retragere are natura unui act de dispoziţie şi, prin urmare, pentru a avea deplină eficienţă legală este necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare3. Conform art.369 alin.(2), inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentatul său legal.

Spre deosebire de renunţarea la apel, care putea fi făcută doar de părţi, şi procurorul îşi poate retrage apelul declarat, acestă posibilitate fiind oferită de lege doar procurorului de la parchetul ierarhic superior (corespunzător instanţei competente să ia act de retragerea apelului). Dacă procurorul unităţii ierarhic superioare poate retrage apelul în întregime, este evident că el poate să-l limiteze la unele din motivele sau persoanele vizate iniţial, ceea ce echivalează cu o retragere parţială4.

Potrivit art.369 alin.final, apelul declarat de procuror şi retras cu respectarea condiţiilor prevăzute în alineatul precedent, poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat; astfel, apelul declarat de procuror în favoarea inculpatului este singurul făcut în cauză, instanţa va trece la judecarea fondului numai dacă inculpatul, şi nu altă parte, şi-a însuşit apelul.

5. Efectele apelului

Codul de procedură penală, în art.370-373, a reţinut patru efecte ale apelului: efectul suspensiv, devolutiv, neagravant şi extensiv.

156

5.1. Efectul suspensiv al apelului

Potrivit art.370, apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul în care legea dispune altfel. În aceste condiţii, dispoziţiile cuprinse în hotărârea judecătorească atacată cu apel nu pot fi puse în executare, consecinţele juridice ale unei astfel de hotărâri, în ceea ce priveşte aplicarea lor fiind amânate1.

În doctrina procesual civilă se arată că însuşi termenul de apel are un caracter suspensiv de executare, iar o dată formulată calea de atac cererea preia acest efect2. Considerăm că efectul suspensiv al termenului de apel se daorează faptului că, sub aspectul naturii sale termenul de apel este dilatoriu3, numai după expirarea sa hotărârea judecătorească putând fi pusă în executare, dacă a rămas definitivă prin neapleare.

Excepţiile de la regula potrivit căreia efectul suspensiv al apelului declarat în termen se produce ope legis sunt prevăzute în art.364 alin.(2) ( repunerea în termen) şi art.365 alin.(2) ( apelul peste termen), când suspendarea hotărârii atacate este lăsată la aprecierea instanţei. Totodată, potrivit art.450 alin.(4), apelul declarat împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat cererea de liberare condiţionată, cu excepţia celui declarat de procuror, nu este suspensiv de executare.

5.2. Efectul devolutiv al apelului

Prin efectul devolutiv al cererii de apel, instanţa de control judiciar capătă împutenicirea de a înfăputi o nouă judecată asupra fondului, verificând cu această ocazie legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate4.

Prin transmiterea cauzei de la “ judex a quo la judex ad quem”, devoluţiunea promovează o verificare a modului cum s-a defăşurat judecata şi soluţionarea cauzei, fără desfiinţarea prealabilă a hotărârii.

Devoluţiunea poate fi integrală ( ex intgro ) sau paţială ( ex partibus )1, după cum instanţa de apel reexamninează toate aspectele ce au făcut obiectul judecăţii în primă instanţă sau numai o parte dintre ele. Apelul procurorului şi cel al inculpatului determină o devoluţiune integrală a cauzei, atît sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile, simpla declaraţie de apel a acestor subiecţi procesuali obligând instanţa de apel să ia în considerare orice încălcare a legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate şi să pornunţe o altă soluţie, corespunzătoare legii şi adevărului2.

Întrucât devoluţiunea poate fi intergrală sau parţială, limitele efectului devolutiv al apelului sunt stabilite de lege. Astfel, art.371 alin.(1) arată că instanţa judecă apelul numai cu privire la pesoana care l-a declarat şi la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport de calitatea pe care o are apelantul în proces3. Pin urmare, în apelul declarat de procuror împotriva unui inculpat instanţa nu va examina pricina decât cu privire la această persoană, şi nu cu privire la ceilalţi

157


inculpaţi; examinarea pricinii în privinţa lor se poate produce doar ca urmare a efectului extensiv, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.

Potrivit art.371 alin.(2), în cadrul limitelor arătate la alin.(1) (care vizează persoanele), instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.

5.3. Efectul neagravant

Efectul neagravant al apelului, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de non reformatio in peiuj , impune instanţei de apel obligaţii de a nu crea în urma soluţionării cauzei o soluţie mai grea pentru cel care a declarat apel (art.372 alin.1).

Regula non reformatio in peiuj reprezintă un beneficiu acordat de lege celui ce doreşte reformarea hotărârii pronunţate, o încurajare în exerci tarea drepturilor personale prin eliminarea riscului ca acela ce exercită calea de atac să-şi creeze o situaţie mai grea.

Este posibil ca reexamnirea cauzei în apel să ducă la concluzia că hotărârea pronunţată în primă instanţă este nelegală şi netemeincă, însă potrivit regulii non refomatio in pejus, agravarea situaţiei pentru partea care a declarat apelul nu este permisă, chiar dacă ea ar corespunde adevărului. Astfel, neconcilierea între principiul analizat şi princiile fundamentale ale legalităţii şi aflării adevărului este rezolvată în favoarea principiului non reformatio in pejus1.

Pentru a avea deplină eficienţă legală, regula non refomatio in pejus nu funcţionează decât în cazul folosirii propriei căi de atac. Astfel, dacă una dintre părţile cauzei declară apel şi o dată cu acesta declară apel şi procurorul, însă în defavoarea ei, sau o altă parte cu interese contrare, şi este admis doar apelul ultimei persoane, regula menţionată nu funcţionează, situaţia părţii putându-se agrava.

În literatura de specialitate2 şi practica judiciară, expresia “ neagravarea situaţiei” a fost analizată în sensul ei larg, cuprinzând orice înrăutăţire a situaţiei părţii care a exercitat calea de atac. Astfel, în apelul declarat de inculpat, instanţa de apel nu poate reţine starea de recidivă care în mod greşit nu fusese reţinută de prima instanţă, nu poate schimba încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune mai gravă ( chiar dacă pedeapsa aplicată ar fi mai mică ), nu poate reţine în sarcina acestuia mai multe infracţiuni în concurs faţă de o singură infracţiune reţinută în fond, nu poate înlocui suspendarea executării pedepsei închisorii cu executarea pedepsei la locul de muncă.

În doctrină s-a impus opinia conform căreia, prin obligarea la tratament medical a inculpatului, ca urmare a soluţionării apelului său, nu a fost încălcată regula non reformatio in pejus, ci, dimpotrivă, a fost satisfăcut un interes al său, interes cu privire la care, în cazul de faţă, el şi-a manifestat expres dorinţa3.

158

Ca urmare a caracterului său absolut, regula non reformatio in pejus funcţionează în orice cadru procesual declanşat ca urmare a promovării apelului1

( în cazul desfinţării cu trimitere spre rejudecare sau în ipoteza trimiterii cauzei la procuror în vederea completării urmării penale ).

Chiar dacă nu este parte în proces, anumite implicaţii ale regulii non reformatio in pejus le întâlnim şi în cazul în care titluar al apelului este procurorul. Astfel, potrivit art.372 alin.(2), în apelul declarat de procuror în favoarea uneia dintre părţi, instanţa nu poate agrava situaţia acestuia.Apelul declarat de procuror, nu poate fi circumscris ipotezei de mai sus2.

5.4. Efectul extensiv al apelului

Efectul extensiv al apelului are o reglementare specială şi autonomă, el fiind incident numai în cauzele penale în care există mai multe părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual ( consortium litis )3.

Astfel, potrivit art.373, instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărâ şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.

Faţă de dispoziţiile legii, efectul extensiv funcţionează numai faţă de părţile care au aceeaşi calitate în proces sau care au un inters comun cu apelantul4.Extinderea apelului cu privire la aceste părţi este obligatorie.

Trebuie pricizat că, datorită caracterului său special şi accesoriu, extinderea apelului în condiţiile art.373 presupune existenţa unui apel declarat în mod legal. Astfel, dacă apelul inculpatului a fost găsit nefondat iar apelurile celorlalţi inculpaţi au fost declarate tardiv, în mod legal instanţa de apel nu a primit cererea primului inculpat de a se face în ceea ce priveşte, aplicarea art.373, referitor la efectul extensiv al apelului5.

9. Judecarea apelului

6.1. Măsuri premergătoare şedinţei de judecată în apel

Această etapă preliminară priveşte măsuri referitoare la fixarea termenului de judecată şi la fixarea completului de judecată.

Potrivit art.375 alin.(1), preşedintele instanţei de apel, primind dosarul, fixează termen pentru judecarea apelului. Stabilirea termenului se face ţinându-se cont de ordinea intrării dosarelor în instanţă, precum şi de natura sau gradul de dificultate al cauzei, care necesită un timp mai îndelungat pentru consultare. În cauzele în care sunt inculpaţi arestaţi preventiv, stabilirea termenului de judecată se

159


face de urgenţă şi cu precădere. Preşedintele instanţei de apel va da dispoziţii cu privire la citarea părţilor şi asigurarea dreptului la apărare ( art.293-294).

Potrivit Legii nr.92/1992 republicată şi modificată, judecarea în apel se face de un complet format din 2 judecători. În vederea stabilirii completului de judecată, preşedintele instanţei de apel trebuie să ţină seama ca nici unul din membrii completului să nu se afle în cazurile de incompatibilitate prevăzute de art.46 şi 47.

Potrivit art.295, preşedintele de complet se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate pentru judecată să fie întocmită şi afişată de grefier la instanţă, spre vedere, cu 24 de ore înainte de judecată. La întocmirea listei se ţine seama de ordinea intrării cauzelor pe rolul instanţei, având prioritate cele în care sunt deţinuţi şi cele cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgenţă1.

6.2. Şedinţa de judecată în apel

a) Participanţii la judecata apelului. Potrivit art.375 alin.(2), judecarea apelului se face cu citarea părţilor. Neprezentarea părţilor legal citate nu împiedică judecarea cauzei.

Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenta inculpatului când acesta se află în stare de deţinere ( art.375 alin.3 ).

Deşi formal legea mai prevede că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cazul judecării apelului declarat împotriva hotărârii prin care s-a despus restituirea pentru completarea urmăririi, art.375 alin.(4) nu mai este aplicabil în acestă privinţă, întrucât, potrivit art.333 raportat la art.323 alin.(3), împotriva sentinţei prin care s-a dispus restituirea pentu completarea urmăririi penale se poate declara numai recurs. Ca urmare a modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr.281/2003, aceste dispoziţii au fost eliminate din cuprinsul art.375.

Potrivit art.376, participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie, oricare ar fi obiectul cauzei.

b) Desfăşurarea judecării apelului. Şedinţa de judecată în apel cunoaşte, în ansamblu, aceleaşi etape procesuale ca şi judecata în primă instanţă ( începutul judecăţii, cercetarea judecătorească, dezbaterile şi ultimul cuvânt al inculpatului ), cu anumite particularităţi ce impun excluderea unor aspecte ce nu corespund acestui moment procesual.

Potrivit art.378 alin.(1), instanţa, judecând apelul, verifică hotărârea pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de apel. Cercetarea judecătorească din cadrul apelului presupune readministarea probelor din cadrul urmăririi penale şi a celor din judecata în primă instanţă, precum şi administrarea, dacă este necesar, a oricăror probe noi ( art.378 alin.2). În cazul în care procurorul sau părţile invocă necesitatea administrării de noi probe, apelantul trebuie să arate aceste probe şi mijloacele de probă ( dintre cele arătate în art.64 ) cu ajutorul cărora pot fi administrate.

160

După epuizarea tuturor implicaţiilor procesuale pe care le implică cercetarea judecătoreasă, apelul este în stare de judecată şi trece la etapa dezbaterilor. În apel activitatea de judecată este concentrată în principal la momentul dezbaterilor1; art.377 alin.(1) fixează o altă ordine a luărilor de cuvânt în comparaţie cu cea existenţă în cadrul dezbaterilor la şedinţa de judecată în primă instanţă. Astfel, preşedintele completului de judecată dă cuvântul apelantului, apoi intimatului şi la urmă procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului sau dacă apelul este declarat de procuror2, primul cuvânt în cadrul dezbaterilor îi aparţine procurorului.

Conform art.378 alin.(3), instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate. Invocarea motivelor de apel se face în scris, o dată cu cererea de apel sau printr-un memoriu separat, care tre-buie să fie depus la instanţa de apel cel mai târziu până la ziua judecăţii. Motivele de apel se pot formula şi oral în ziua judecăţii ( art.374 ).

Asupra chestiunilor noi, ivite cu ocazia dezbaterilor, procurorul şi părţile au dreptul la replică. Şedinţa de judecată în apel se încheie cu ultimul cuvânt al inculpatului.

6.3. Soluţionarea apelului

În urma dezbaterilor, soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel sunt grupate, potrivit art.379, în două mari categorii: respingerea apelului sau admiterea apelului.

6.3.1. Respingerea apelului

Conform art.379 pct.1, instanţa respinge apelul şi menţine hotărârea atacată:- dacă apelul este tardiv sau inadmisibil;- dacă apelul este nefondat.

a) Respingerea apelului ca tardiv. Caracterul preremtoriu al termenului de apel face ca exercitarea acestei căi de atac după expirare, după caz, atât a termenului general (de 10 zile), cât şi a celui special ( de 3 zile ) să ducă la respingerea apelului ca tardiv. Această sancţiune poate fi evitată doar dacă are loc o repunere în termen sau un apel peste termen.

Întrucât instanţa de apel nu este legal învestită, respingerea apelului ca tardiv se face de plano, fără examinarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate1; soluţionarea apelului, în acestă situaţie, nu presupune o rejudecare a fondului cauzei.

161


b) Respingerea apelului ca inadmisibil. Inadmisibilitatea apelului presupune exercitarea acestei căi de atac în situaţii în care legea nu îngăduie în mod expres sau de către persoane care nu au calitate procesuală de a o folosi2.

Astfel, apelul declarat împotriva sentinţelor prevăzute în art.361 alin.(1) lit.a)-e) va fi respins ca inadmisibil. Tot inadmisibil este apelul părţii vătămate formulat într-o cauză în care acţiune penală se pune în mişcare din oficiu.

În literatura de specialiate1 se arată că nu este inadmisibil apelul părţii civile- singurul declarant în cauză -, chiar atunci când tinde la stabilirea altei situaţii de fapt în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii şi vinovăţiei inculpatului, împrejurări ce au intrat în puterea lucrului judecat prin neatacarea hotărârii primei instanţe de către procuror sau inculpat, cu amendamentul că, într-un asemenea apel, instanţa nu poate modifica soluţia dată în latura penală a cauzei. Tot inadmisibil este şi apelul declarat de tatăl inculpatului major în situaţia în care nu cumulează şi calitatea de reprezentant convenţional2.

c) Respingerea apelului ca neîntemeiat. Acestă soluţie nu poate fi pronunţată decât în urma verificării, de către instanţa de apel, a legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacte. Într-o asemenea situaţie, în apel are loc o nouă judecată în fond a cauzei, în urma căreia este menţinută hotărârea primei instanţe.

6.3.2. Admiterea apelului

În cazul în care hotărârea atacată este nelegală sau netemeinică, conform art.379 pct.2, instanţa dispune:

a) admiterea apelului cu soluţionarea cauzei de către instanţa de apel;b) admiterea apelului cu rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei

hotărâre a fost defiinţată sau de către o altă instanţă competentă.Potrivit art.379 pct.2 lit.a), instanţa de apel desfiinţează sentinţa primei

instanţe, în tot sau în parte, pronunţând o nouă hotărâre potrivit art.345 şi urm., după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

Admiterea apelului cu trimitere spre rejudecare ( art.379 pct.2 lit.b ) intrevine atunci când:

- judecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost defiinţată a avut loc în lipsa părţii nelegal citate;

- judecarea cauzei de către acestă instanţă a avut loc în lipsa unei părţi care, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre acestă imposibilitate1;

- prin hotărârea atacată nu a rezolvat fondul cauzei2;- instanţa care a pronunţat hotărârea nu era competentă potrivit legii.

162

Trimiterea spre rejudecare se va face la instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată (pentru primele trei cazuri) sau la instanţa competentă (în al patrulea caz) .

În literatura de specialitate3 s-a arătat că trimiterea spre rejudecare în baza ultimului caz prevăzut de art.379 pct.2 lit.b) intervine atunci când, în primă instanţă, au fost încălcate dispoziţiile privitaore la competenţa după materie sau după calitatea persoanei.

În baza art.380, instanţa de apel poate dispune şi unele soluţii complementare, în sensul restituirii cauzei procurorului în vederea completării urmării penale ( în situaţiile prevăzute de art.333 ).

Soluţionarea completă a apelului presupune şi rezolvarea chestiunilor complementare, cum sunt cele privitoare la reluarea dezbaterilor, repararea pagubei, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare, precum şi cele privitoare la computarea, în mod corect, a reţinerii şi arestării preventive ( art.381 ). Dacă este cazul, instanţa de apel adaugă timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii de apel.

Când prima instanţă a dispus arestarea inculpatului, instanţa de apel poate menţine măsura arestării în caz de desfiinţare a hotărârii.

Hotărârea instanţei de apel este o decizie. Potrivit art.383, conţinutul deciziei trebuie să cuprindă în partea introductivă menţiunile prevăzute în art.355, iar în expunere, temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea oricărei dintre soluţiile prevăzute la art.379 pct.2.

Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţa de apel, data pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă pubică. În cazul în care inculpatul s-a aflat în stare de deţinere, în expunere şi în dispozitiv trebuie să se arate timpul care se deduce din pedeapsă. În cazul în care s-a dispus rejudecarea, decizia instanţei de apel trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să-şi reia cursul.

6.3.3. Procedura de rejudecare şi limitele rejudecării

Instanţa căreia i-a fost trimisă cauza în urma admiterii apelului spre rejudecare desfăşoară judecata potrivit dispoziţiilor aplicabile la soluţionarea cauzelor în primă instanţă ( Partea specială, Titlul II, Capitolele I şi II din Codul de procedură penală ).

Potrivit art.358, instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de apel, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului.

Dacă hotărârea a fost defiinţată în apelul procurorului, declarat în defavoarea inculpatului, sau în apelul părţii vătămate, instanţa care rejudecă poate pronunţa o pedeapsă mai grea decât cea arătată în art.372 alin.(2) şi (3).

163


Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată.

Hotărârea pe care o pronunţă instanţa căreia s-a trimis spre rejudecare este întotdeauna o sentinţă, împotriva căreia se pot exercita căile ordinare de atac.

Realizarea scopului procesului penal implică, indiferent de numărul gradelor de jurisdicţie parcurse, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ofere garanţia că judecata s-a înfăptuit cu respectarea dispoziţiilor legale incidente. Încălcarea unor prevederi legale cu ocazia judecării în primă instanţă sau celei efectuate în apel poate fi remediată prin exercitarea căii de atac a recursului.

Recursul este o cale de atac ordinară de anulare, parţial devolutivă şi în mod excepţional extensivă, destinată a repara erorile de drept comise de instanţele de fond, în hotărârile atacate1.

În succesiunea normală a procedurii judiciare, recursul urmează apelului şi în acestă ordine reprezintă cel de-al treilea grad de jurisdicţie2. În acestă situaţie, recursul este o cale de atac exclusiv de drept3 menită să controleze doar nelegalitatea hotărârilor pronunţate. În situaţia în care recursul este singura cale de atac poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă instanţă, el corespunde celui de-al doilea grad de jurisdicţie4. Controlul pe care îl declanşează este, în acest caz, complet, vizând aspecte ce ţin atât de nelegalitatea, cât şi de netemeinicia hotărârii atacate5.

În actuala reglementare procesual penal română, recursul este o cale ordinară de atac uşor accesibilă6, ce se adresează unor instanţe judecătoreşti superioare ( tribunal, curtea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ).

1. Hotărârile penale supuse recursului

În funcţie de activitatea procesuală pe care o declanşează (corespunzător celui de-al treilea sau celui de-al doilea grad de jurisdicţie ), recursul poate fi declarat împotriva hotărârilor pronunţate de către instanţele de apel sau direct împotriva hotărârilor pronunaţate în primă instanţă şi care nu pot fi atacate cu apel.

În mod excepţional, potrivit art.27 din Legea nr.56/1993, recursul ordinar judecat de către fosta Curte Supremă de Justiţie poate privi şi hotărârile nedefinitive sau actele judecătoreşti de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel ( spre exemplu, sentinţa prin care curtea de apel îşi declină competenţa să rezolve cauza 7).

1.1. Sentinţele

Potrivit art.3851, pot fi atacate cu recurs, atât în ce priveşte latura penală, cât şi în ce priveşte latura civilă:

164

a) sentinţele pronunţate de judecătorii în cazul infracţiunilor menţionate în art.279 alin.(2) lit.a) ( pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate adresată direct instanţei de judecată ), precum şi în alte cazuri prevăzute de lege (cum sunt sentinţele de dezînvestire prevăzute de art.332 alin.3 );

b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare în cadrul infracţiunilor menţionate în art.279 alin.(2) lit.a) şi al infracţinuilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani1;

c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Miliatră de Apel;d) sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casţie şi Justiţie.Per a contrario, nu sunt supuse recursului:a) sentinţele care sunt susceptibile de apel. Aceasta înseamnă că nu se poate

recurge la o cale de atac trecând sau sărind peste o alta ( omisso medio2 ) care legal are prioritate3.

b) sentinţa de declinare de competenţă ( art.42).

1.2. Deciziile

Conform art.385 alin.(1) lit.c), pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, de tribunalele militare teritoriale, curţi de apel şi Curtea Miliatră de Apel. Deciziile recurabile avute în vedere de textul menţionat, întrucât legea nu distinge, sunt atât deciziile prin care se soluţionează, cauza în fond în apel, cât şi deciziile prin care se soluţionează în apel orice incident procesual legat de alte etape ale procesului penal4. Astfel, pot fi atcate cu recurs, în cadrul punerii în executare a hotărârilor penale, deciziile instanţei de apel pronunţate în cazul cererii de amânare sau întrerupere a executării pedepsei sau în cazul cererii sau propunerii de liberare condiţionată; în cadrul căilor extraordinare de atac sunt supuse recursului deciziile date în apel în cadrul revizuirii ( art.407 ); în cadrul procedurilor speciale pot fi atacate cu recurs deciziile pronunaţate de instanţele de apel în rezolvarea cererii de abilitare ( art.501 ).

Nu pot fi atacate cu recurs1 următoarele decizii:a) deciziile instanţei de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor;b) deciziile prin care s-a luat act de retragerea apelului, atunci când apelul a

fost declarat;c) deciziile instanţei de recurs;d) deciziile instanţei de recurs în anulare sau de recurs în interesul legii;e) deciziile care au soluţionat contestaţiile în anulare, de competenţa

instanţei de recurs:f) deciziile prin care au fost soluţioante conflictele de competenţă.

1.3. Încheierile

165


Art.3851 alin.(2) stabileşte regula conform căreia încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată.

Pentru a declanşa judecata în recurs împotriva încheierilor nu este nevoie de o cerere separată, recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei socotindu-se făcut şi împotriva încheierilor, fie că au fost date în timpul judecăţii, fie că au fost date după pronunţarea hotărârii (cum este, spre exemplu, încheierea de înlăturare a unei omisiuni vădite sau de îndreptare a unei erori materiale strecurate în cuprinsul hotărârii).

Excepţia de la regula amintită mai sus reţinută în mod expres în partea finală a art.3851 alin.(2), unde se arată că, atunci când legea îngăduie, anumite încheieri se pot ataca separat cu recurs. Astfel, sunt asemenea încheireri:

- încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare ( art.52 alin.final );- încheierea prin care s-a dispus luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea

de drept a măsurilor preventive;- încheierea prin care s-a soluţionat cererea de prelungire a arestării

preventive (art.159 alin.7 );2 - încheierea prin care s-a soluţionat cererea de liberare provizorie pe cauţiune sau sub control judiciar ( art.1609 );

- închierea prin care s-a confirmat măsura provizorie a internării medicale( art.162 alin.ultim );

- încheierea prin care s-a soluţionat plângerea împotriva măsurilor asigurătorii şi a restituirii lucruilor luate de prima instanţă sau modului lor de aducere la îndeplinire ( art.168, 169 );

- încheierea prin care s-a suspendat judecata în primă instanţă ( art.303 ).Pentru aceste încheieri, întrucât privesc îndeosebi starea de libertate a

inculpatului, precum şi anumite constrângeri cu privire la bunurile sale, legea prevede în mod expres că recursul se declară separat şi să judece imediat înainte de pronunţarea sentinţei sau deciziei.

Potrivit art.3853 alin.(2) care trimite la art.363 alin.(4), încheierile prin care s-a dispus asupra cheltuielilor de judecată ce se cuvin martorului, expertului, interpretului sau apărătorului se atacă separat cu rescurs care se judecă după soluţionarea cauzei, afară de cazul în care procesul a fost suspendat.

Există anumite încheieri care nu pot fi atacate cu recurs, precum: încheierea prin care s-a admis ori s-a respins abţinerea sau s-a admis recuzarea ( art.52 alin.6) exclude orice cale de atac împotriva acestor încheieri, nu numai recursul sau încheierile date în cauzele penale în care s-au dat sentinţe susceptibile de a fi atacate cu apel1.

2. Titularii recursului

2 În acest sens, a se vedea I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, 1997, p. 577-578.

166

Potrivit art.3852, pot face recurs persoanele arătate în art.362, care se aplică în mod corespunzător. Astfel, având în vedere consideraţiile făcute în materia apelului, pot face recurs:

- procurorul, în ambele laturi ale cauzei;- inculpatul, în ambele laturi ale cauzei, precum şi în ce priveşte

temeiurile de achitare sau încetare a procesului penal;- partea vătămată dar numai în ce priveşte latura penală a cauzelor în

care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă ( art.279 alin.(2) lit.a)-c);

- partea civilă, numai în latura civilă;- partea responsabilă civilmente, numai în latura civilă;

3- martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite acestora;

- orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau un alt act al instanţei1.

Recursul poate fi declarat pentru persoanele arătate, cu excepţia procurorului, şi de către reprezentantul legal şi de apărător, iar pentru inculpat şi de şoţul acestuia. În situaţia în care recursul este declarat atât de parchet, cât şi de inculpat, instanţa este obligată să soluţioneze concomitent ambele recursuri, chiar dacă inculpatul şi-a intitulat eronat cererea sa „apel”2.

În lumina dispoziţiilor art.3851 alin.(4), aşa cum au fost ele modificate prin Legea nr.281/2003, titularii recursului amintiţi mai sus, pot declara recurs împotriva deciziilor pronunţate în apel, chiar dacă nu au folosit calea de atac a apelului, însă doar dacă prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu privire la acestă modificare.

3. Termenul de recurs, renunţarea la recurs şi retragerea recursului

3.1. Declararea şi termenul de recurs

Potrivit art.3853 alin.(1), termenul general de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, şi începe să curgă, ca şi materia termenului de apel, după caz, de la înregistrarea de către parchet a adresei de trimitere a dosarului, de la pronunţare sau de la comunicarea copiei de pe dispozitiv3.

Când legea prevede expres, termenul de recurs este unul excepţional, mai scurt, de 24, 48 de ore sau 3 zile, acesta fiind aplicabil în materia:

- încheierilor referitoare la măsurile preventive( art.141 )- 24 de ore;- încheierilor prin care s-a respins recuzarea ( art.52 alin.final)-48 de ore;- încheierilor prin care s-a hotărârt asupra prelungirii arestării preventive

( art.159 alin.8 )- 24 de ore;

3 I. neagu, Tratat, op. cit., p. 703

167


- încheierilor de soluţionare a cererii de liberare provizorie (art.1609 alin.2) – 24 de ore;

- 4procedurii privind judecarea infracţiunilor flagrante ( art.477 )-3 zile;- liberării condiţionate ( art.450 ) – 3 zile.Instituţiile repunerii în termen şi recursul peste termen funcţionează potrivit

art.364 şi 365 (din materia apelului) care se aplică în mod corespunzător (art.3853

alin.2 ).Conform art.3854, recursul se declară în condiţiile art.366 şi art.367 iar

părţile pot renunţa la recurs sau îşi pot retrage recursul declarat cu respectarea dispoziţiilor art.368 şi 369, care se aplică în mod corespunzător.

3.2. Renunţarea la recurs

Legea oferă doar părţilor din proces, nu şi procurorului sau celorlalţi titulari ai recursului prevăzuţi în art.3852, posibilitatea de a dispune asupra drepturilor lor de a face recurs1.

Astfel, după pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declararea a recursului, părţile pot renunţa în mod expres la acestă cale de atac.

Asupra renunţării, cu execpţia recursului care priveşte latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea recursului ( art.368 alin.2). Prin urmare, dispoziţiile civile din hotărâre, rămase astfel definitive, pot fi puse în executare.

Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate fi făcută personal sau prin mandatar special, ea având un caracter expres şi necondiţionat2.

3.3. Retragerea recursului

După declararea recursului, acestă cale de atac poate fi retrasă atât de către părţi cât şi de procuror, cu îndeplinirea anumitor condiţii speciale.

Astfel, potrivit art.3854, care trimite la art.369 alin.(1), până la închierea dezbaterilor la instanţa de recurs, oricare dintre părţi îşi poate retarge recursul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-vebal de către conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate depune fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată (care o va trimite împreună cu dosarul cauzei instanţei superioare ), fie direct la instanţa de recurs.

4 H. Diaconsecu, Discuţii în legătură cu limitele care pot fi exercitate căile ordinare de atac în temeiul prevederilor art. 362 lit. f) şi art. 3852, în Dreptul nr. 8/1997, p. 67.2 A se vedea: Dreptul nr. 12/1996, p. 109; C. A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 28/1995, în Culegerea pe anul 1995, op. cit.,p. 16-17.3 Referitor la termenul de apel, a se vedea supra, Cap. VII, § 1, pct. 3.1., p. 182.

168

În practica judiciară1 s-a arătata că în lipsa unui mandat special, apărătorul nu poate retrage în mod legal recursul declarat de partea pe care o reprezintă.

Reprezentanţii legali pot retrage recursul cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Textul legal are în vedere faptul că, în ceea ce priveşte latura civilă, declaraţia de retragere are natura unui act de dispoziţie şi, prin urmare, pentru a avea deplină eficienţă legală este necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare2. Conform art.369 alin.(2), inculpatul minor nu paote retrage recursul declarat pesonal sau de către reprezentantul său legal.

Spre deosebire de renunţarea la recurs, care poate fi făcută doar de părţi, şi procurorul îşi poate retrage recursul declarat, această posibilitate fiind oferită de lege doar procurorului de la parchetul ierarhic superior (corespunzător instanţei competente să ia act de retragerea recursului). Dacă procurorul unităţii ierarhic superioare poate retrage recursul în întregime, este evident că el poate să-l limiteze la unele din motivele sau persoanele vizate iniţial, ceea ce echivalează cu o retragere parţială3.

Potrivit art.369 alin.final, recursul declarat de procuror şi retras cu respectarea condiţiilor prevăzute în alineatul precedent, poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat; astfel, dacă recursul declarat de procuror în favoarea inculpatului este singurul făcut în cauză, instanţa va trece la judecarea recursului numai dacă inculpatul, şi nu altă parte, şi-a însuşit recursul.

4. Motivele de recurs

Controlul judecătoresc pe care-l declanşează legala declarare a recursului este limitat doar la aspectele de drept, în vederea remedierii eventualelor erori de drept ( errores juirs ) reţinute de prima instanţă sau de instanţa de apel. Calea de atac a recursului nu priveşte fondul cauzei iar situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond cu respectarea regulilor de drept material sau procesual nu fac obiectul judecăţii în recurs1.

Chestiunile de drept ce pot fi controlate de către instanţa de recurs se limitează la cele 22 de motive de recurs arătate în mod expres în art.3859 alin.(1) pct.1-21.

Cuantumul daunelor moarele nu poate fi cenzurat în cadrul vreunuia din cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ în art.3859, întrucât vizează chestiuni de apreciere, evaluare, care exced examinării în calea oridinară a recusului2.

Motivele de drept pot fi:- formale sau de procedură ( vita in precedento );- substanţiale sau de judecată ( vitaa in judicendo sau in decidendo )3.

169


4.1. Motivele formale sau de procedură4

a) Nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei. Hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţe necompetente material sau după calitatea persoanei vor fi casate întrucât, potrivit art.197 alin.(2), nerespectarea acestor dispoziţii atrage sancţiunea nulităţii absolute.

b) Instanţa nu a fost sesizată legal. Pe lângă actele de sesizare principale( rechizitroiul procurorului sau plângerea prelabilă a persoanei vătămate ), instanţa mai poate fi sesizată şi pe căi suplimentare4 ( extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale sau extinderea procesului penal pentru alte fapte ori pentru alte persoane), precum şi prin unele modalităţi complimentare sau de trimitere5, cum sunt: declinarea de competenţă ( art.42 alin.1), regulatorul de competenţă care rezolvă conflictele de competenţă ( art.43 alin.8 şi 9 ), strămutarea cauzelor penale ( art.55 alin.1), desfiinţarea cu trimitere ( art.379 alin.2 lit.b ). Sesizarea nelegală a instanţei se sancţionează cu nulitate abosultă ( art.197 alin.2).

c) Instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art.292 alin.(2) sau a existat un caz de incompatibilitate. Art.292 alin.(2) insituie regula potrivit căreia completul de judecată trebuie să rămână aceleaşi în tot cursul judecării cauzei. Nu constituie motiv de recurs şi nu duce la casarea faptul că schimbarea completului a intervenit până la începerea dezbaterilor.

Dacă încălcarea dispoziţiilor referitoare la compunerea instanţei se sancţionează cu nulitatea absolută ( art.197 alin.2 ), în cazul incompatibilităţii sancţiunea este nulitate relativă.

d) Şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel. Lipsa publicităţii şedinţei de judecată1 nu constituie motiv de casare şi nu este sancţionată cu nulitatea absolută în cazurile prevăzute de art.290 alin.(1) (dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese publice, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane ).

e) Judecarea a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului când aceasta este obligatorie, potrivit legii. Participarea procurorului la şedinţele de judecată în primă instanţă este obligatorie în cazurile prevăzute de art.315 iar în apel întotdeauna potrivit art.376.

Prezenţa inculpatului la judecarea cauzei este obligatorie când este minor ( art.484 alin.1 ) sau când este arestat ( art.314 alin.2 ).

Nerespectarea acestor dispoziţii atrage sancţiunea nulităţii absolute ( art.197 alin.2 ).

f) Urmărirea penală sau judecata a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa lui este obligatorie. Asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie în tot cursul procesului penal în cazurile prevăzute de art.171 alin.(2), iar lipsa apărătorului duce la nulitatea absolută a hotărârii ( art.197 alin.2).

g) Judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cauzele cu

170

infractori minori. Obligativitatea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori este prevăzută de art.482 iar neefectuarae ei atrage după sine nulitatea absolută a hotărârii.

h) Nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului în cauzele şi în condiţiile prevăzute de art.117 alin.(1) şi (2).

i) Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiează soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau aceasta nu se înţelege. Expunerea sau considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să conţină arătarea temeiurilor care justifică soluţia luată în cauză. Nerespectarea obligaţiei de a motiva soluţia poate fi invocată în recurs atrăgând după sine anularea hotărârii1.

În literatura de specialitate2 se arată că nu numai nemotivarea totală, dar şi insuficientă, în termeni vagi, generali, reprzintă un motiv de casare.

Existenţa unor contradicţii între considerentele şi dispozitivul hotărârii sau folosirii unor termeni neclari, echivoci, în cuprinsul acestuia se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art.3859 pct.9.

j) Instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului. Omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare face ca obiectul judecăţii, aşa cum este determinat de art.317, să nu fie complet, ceea ce atarge casarea hotărârii.

În cazul în care instanţa nu se pronunţă asupra unor probe administrate, se omite practic că în cauză s-au administrat probe sau doar sunt menţionate, fără a fi evaluate3.

Pentru a opera cazul de casare prevăzut la art.3859 pct.10 ultima teză, este nevoie ca cererea esenţială a părţilor, asupra căruia instanţa nu s-a pronunţat, să fie de natură să garanteze drepturile acestora şi să influenţeze soluţia procesului4.

k) Instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv. În această situaţie, instanţa nu se poate substitui legiuitorului, permiţând exercitarea unor drepturi procesuale în alte condiţii decât cele legale.

l) Când judecata în primă instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi, sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi înştiinţa instanţa despre acestă imposibilitate. Contradictorialitatea şi nemijlocirea şedinţei de judecată, atât în primă instanţă cât şi în apel, presupune prezenţa părţilor la judecată. Lipsa acestora, în condiţiile prevăzute de art.3859

pct.21, atrage casarea hotărârii.

4.2. Motivele substanţiale sau de judecată

a)Nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor

171


prevăzute de art.334-337. Atunci când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni dispare temeiul acţiunii penale iar hotărârea de condamnare trebuie casată.

Cu excepţia extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale, extinderea procesului penal pentru alte fapte (când obiectul judecăţii este extins şi la alte fapte decât cele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată ) ori extinderii procesului penal cu privire la alte persoane, inculpatul nu poate fi condamnat decât pentru fapta reţinută în actul de sesizare.

b) Inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală1.

c) S-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art.72 C.pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. În stabilirea şi aplicarea pedepsei, isntanţa se conduce după criteriile generale şi obligatorii prevăzute în art.72 C.pen.

d) Persoana condamnată a fost înainte judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost graţiată ori a intervenit decesul procesului penal. Acest motiv de casare reuneşte cauzele de stingere a acţiunii penale reţinute de art.10 alin.(1) lit.j), e) şi g).

e) În mod greşit inculpatul a fost achitat pentru motivul că faptasăvârşită de el nu este prevăzută de legea penală sau, în mod greşit, s-a dispusîncetarea procesului penal pentru motivul că există auto-ritate de lucru judecat sau o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori că a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost graţiată.

f) Faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică. Art.317 limitează obiectul judecăţii la fapta şi persoana arătate în actul de sesizare. Prin umrare, instanţa este învestită in rem, numai cu privire la faptă, astfel că este posibil ca încadrarea juridică dată faptei în timpul urmăririi penale sau judecăţii în fond să fie greşită, ceea ce duce la casarea hotărârii.

g) Când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii1.

h) S-a comis o eroare gravă de fapt. Dacă restul motivelor de recurs privesc remedierea unor erori de drept produse cu ocazia judecăţii în primă instanţă sau în apel, motivul prevăzut de art.3859 pct.18 priveşte eroare gravă de fapt.

În literatura de specialitate s-a arătat că acestui motiv i se circumscriu cazurile în care adevărul este de notorietate sau atât de evident încât nu mai trebuie dovedit sau demonstrat2, precum şi cazurile în care au fost constatate fapte neconforme cu realitatea, deci contrare legii, legilor naturii sau firii omului3.

Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă; aceasta însemană că ea trebuie să fie, pe de-o parte, esenţială, adică să fi influenţat soluţia cauzei şi, pe de altă parte, evidentă, adică vădită, neîndoielnică4.

i) Judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat. În lumina modificărilor legislative de

172

după anul 1992, în fond se judecă atât în primă isnatnţă, cât şi în apel. Prin urmare, încălcarea, în oricare din aceste etape procesuale, a principiului separaţiei puterilor în stat, conduce la casarea hotărârii pronunţate.

j) A intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului. Principiul aplicării legii penale mai favorabile infracţiunilor nedefinitiv judecate (medior lex ), consacrat în art.13 C.pen., îşi găseşte un corespondent în plan procesual penal în motivul de recurs prevăzut în art.3859 pct.20. Astfel, în situaţia în care, de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă intervin una sau mai multe legi penale succesive, va fi aplicată legea penală mai favorabilă infractorului.

4.3. Motivarea recursului

Întrucât controlul judecătoresc al instanţei de recurs poate fi declanşat numai în cazurile strict prevăzute de lege, art.38510 alin.(2) arată că motivele de recurs se formează în scris, prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

Prin motivarea recursului se înţelege invocarea unuia din cazurile de casare prevăzute de art.3859 alin.(1), fără a fi necesară indicarea cu exactitate a textului de lege căruia îi circumscriu. În cazul nerespectării termenului de 5 zile, recursul urmează a fi respins ca nemotivat, cu excepţia cazurilor în care criticile aduse hotărârii atacate trebuie luate în consierare din oficiu de către instanţa de recurs ( art.38510 alin.2 ).

Recursul poate fi motivat şi oral în faţa instanţei, în ziua judecăţii, în cazul în care a fost declarat împotriva unor hotărâri nesusceptibile de a fi atacate cu apel.

Potrivit art.3859 alin.(3), motivele de recurs pot fi împărţite în trei categorii:a) cazuri care se iau în considerare întotodeauna din oficiu de instanţă, chiar

dacă nu au fost invocate drept motiv de recurs de către părţi ; acestea sunt cele prevăzute în art.385 9 alin.(1) pct.1-7, 10, 13, 14, 17 1, 19, 201;

b) cazuri care se iau în considerare tot din oficiu dar numai când au influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului, şi anume cele prevăzute de art.3859 alin.(1) pct.11, 12, 15, 17 şi 18;

c) cazurile prevăzute la punctele 8, 9, 16 şi 21 se iau în considerare de instanţa de recurs numai în situaţia în care au fost invocate în termenul şi condiţiile prevăzute de lege.

În cazul în care instanţa ia în considerare motivele de recurs din oficiu este obligată să le pună în discuţia părţilor ( art.385 9 pct.14 ).

5. Efectele recursului

5.1. Efectul suspensiv de executare

173


Conform art.3855, recursul declarat în termen este suspensiv de executare atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi cea civilă, afară de cazul când legea dispune altfel.Având în vedere că instituţiile repunerii în termen şi a recursului peste termen au aceeaşi bază legală ca în materia apelului, în aceste situaţii efectul suspensiv al recursului nu se mai produce ope legis, suspendarea hotărârii atacate fiind lăsată la aprecierea instanţei.

Recursul procurorului, declarat fără rezerve, suspendă executarea tuturor dispoziţiilor din hotărârea atacată1.

Legea prevede expres excepţiile de la regula prevăzută în art.3855. Astfel, recursul nu suspendă executarea hotărârii când se declară împotriva:

- încheierii prin care s-a luat sau s-a menţinut o măsură preventivă, ori s-a constatat încetarea de drept a arestării preventive ( art.141 alin.2 );

- sentinţei sau deciziei prin care s-a dispus luarea, revocarea sau menţinerea unei astfel de măsuri ( art.350 alin.4);

- încheierii prin care s-a hotărârt asupra prelungirii arestării preventive ( art.159 alin.9 );

- încheierii prin care s-a confirmat măsura procesuală a internării medicale ( art.162 alin.6 );

- încheierii prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva unor măsuri asigurătorii ( art.168 alin.2);

- încheierii prin care s-a suspendat judecata ( art.303 alin.3);- hotărârii prin care se dispune asupra cererii de liberare provizoire cu

excepţia recursului declarat de procuror ( art.450 alin.4).Totodată, potrivit art.450 alin.(4), recursul declarat împotirva hotărârii prin

care s-a soluţionat cererea de liberare provizorie, cu excepţia celui declarat de procuror, nu este suspensiv de executare.

5.2. Efectul devolutiv al recursului

Având în vedere motivele pentru care se poate declara recurs, cu excepţia erorii de fapt, în faţa instanţei de recurs pricina se devoluează numai parţial, doar cu privire la chestiunile de drept substanţial ( material ) sau formal ( procesual)1.

Pe lângă aceste limite, date de natură specifică a acestei căi de atac, art.3856

alin.(1) impune efectului recursului şi alte limite, determinate de:- persoana care l-a declarat;- persoana la care se referă declaraţia de recurs;- calitatea pe care o are recurentul în proces;- motivele de casare prevăzute în art.3859.Cu titlu de excepţie, când recursul constituie ce de-al doilea grad de

jurisdicţie2 (în sensul că se declară împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu

174

poate fi atacată cu apel), nu este limitat la motivele de casare prevăzute de lege, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze cauza sub toate aspectele ( art.385 alin.3). În acestă situaţie, controlul judecătoresc al instanţei de recurs are în vedere şi elemente de fapt ale hotărârii atacate, devoluţiunea cauzei fiind intergală, fără limitele impuse de principiul tantum devolutum quantum recuratum.

5.3. Efectul extensiv al recursului

Efectul extesiv al recursului are o reglementare specială şi autonomă, el fiind incident numai în cauzele penale în care există mai multe părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual ( consortium litis ).

Astfel, potrivit art.3857 alin.(1), instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care acesta se referă, putând hotărâ şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.

Totodată, spre deosebire de efectul extensiv al apelului, extinderea recursului mai poate fi provocată şi din iniţiativa procurorului. Potrivt art.3857

alin.(2), procuroul, chiar după expirarea termenului de recurs, poate cere extinderea recursului declarat de el şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea.

5.5. Efectul neagravării situaţiei în propriul recurs

Efectul neagravant al recursului, ca şi în materia apelului, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de non reformatio in pejus, impune instanţei de recurs obligaţia de a nu crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat acestă cale de atac.

Principiul non reformatio in pejus reprezintă un beneficiu acordat de lege celui ce doreşte reformarea hotărârii pronunţate, o încurajare în exercitarea drepturilor procesuale, prin eliminarea riscului ca acela care exercită calea de atac să-şi creeze o situaţie mai grea.

Datorită caracterului său absolut regula non reformatio in pejus funcţionează în orice cadru procesual declanşat ca urmare declarării recursului1.

Chiar dacă nu este parte în proces, anumite implicaţii ale regulii non reformatio in pejus le întâlnim şi în cazul în care titular al recusului este procurorul. Astfel, potrivit art.3858 alin.(2), în recursul declarat de procuror în favoarea unei părţi instanţa de recurs nu poate agrava situaţia acestuia.

175


6. Judecarea recursului

6.1. Măsurile premergătoare şedinţei de judecată în recurs

Acestă etapă preliminară priveşte luarea măsurilor referitoare la fixarea termenului de judecată şi la stabilirea completului de judecată, măsuri guvernate de regulile aplicabile oricărei alte judecăţi ( în primă instanţă sau apel ).

Potrivit art. 38511 alin.(1), judecarea recursului se face cu citarea părţilor, care în acestă etapă procesuală primesc calităţi procesuale specifice:

- recurent ( partea care a declarat recurs );- intimat ( partea la care se referă recursul ).Cu anumite excepţii, prezenţa inculpatului aflat în stare de deţinere ( în

cauza în care s-a declarat recurs sau într-o altă cauză ) este obligatorie. Excepţiile sunt prevăzute în art.38511 alin.(3) şi se referă la situaţiile în care recursul a fost declarat împotriva încheierilor privind măsurile preventive.

Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie în toate cazurile, oricare ar fi obiectul.

După modificările aduse în anul 1989, între măsurile premergătoare şentinţei de judecată în recurs se înscrie şi aceea privind delegarea, de către preşedintele instanţei, a unuia din judecători în vederea întocmirii unui raport scris asupra recursului. La fosta Curte Supremă de Justiţie raportul scris poate fi întocmit de un judecător sau un magistrat asistent; în toate cazurile, întocmirea raportului este facultativă.

Potrivit art.38512, raportul trebuie să cuprindă, pe scurt, obiectul procesului, soluţiile pronunţate de instanţe şi faptele reţinute de ultima instanţă, în măsura în care sunt necesare la soluţionarea recursului. De asemena, raportul trebuie să conţină observaţii asupra condiţiilor de admisibiliate a recursului, precum şi expunerea motivelor de recurs ( atât cele invocate, cât şi cele ce trebuie luate în considerare din oficiu potrivit art.3859 alin.2 ), cu referiri, dacă este cazul, la jurisiprudenţă şi doctrină, fără a se arăta opinia raportorului.

În mod obligatoriu, magistratul raportor face parte din compunerea instanţei de judecată, iar în caz de imposibiliate se numeşte un nou raportor cu cel puţin 48 de ore înaintea judecăţii.

6.2. Şedinţa de judecată

176

Specificul judecăţii în recurs face ca şedinţa de judecată în acestă etapă procesuală, spre deosebire de şedinţa de judecată în primă instanţă sau în apel, să prezinte două paricularităţi1:

- lispa cercetării judecătoreşti;- existenţa unui raport.Înainte de a trece la citirea raportului, instanţa trebuie să rezolve în etapa

verificărilor prelabile orice excepţii2 sau cereri formulate de părţi sau de procuror, care ar împiedica judecata.

După citirea raportului în şedinţă publică, când s-a dipsus întocmirea acestuia, preşedintele completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului şi în cele din urmă procurorului, pentru a pune concluzii. Art.38513 5arată că ordinea în care se dă cuvântul în cadrul dezbaterilor se schimbă când recursul este declarat de procuror sau când printre recursurile declarate se numără şi cel al procurorului, caz în care primul cuvânt îl are acesta.

Cu privire la chestiunile noi, ivite în cursul dezbaterilor, procurorul şi părţile au dreptul la replică. Şedinţa de judecată se încheie cu ultimul cuvânt al inculpatului.

6.3. Deliberarea şi pronunţarea

Spre deosebire de judecata în fond, instanţa, judecând recursul, verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materilaului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate la instanţa de recurs.

Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror şi de părţi, precum şi asupra celor ce trebuie avute în vedere din oficiu, potrivit art.3859 alin.(3).

Deliberarea are loc în secret, în camera de consiliu. În lipsa unor dispoziţii exprese din lege, în literatura de specialitate s-a arătat că prin noţiunea de înscrisuri noi trebuie înţelese numai actele şi documentele care se cuprind în categoria înscrisurilor ca mijloace de probă în sensul legii de procedură penală, ce nu au fost cunoscute de instanţa de fond în momentul pronunţării1.

7. Soluţionarea recursului

În urma deliberării, soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs sunt grupate, potrivit art.38515, în două mari categorii: respingerea recursului şi admiterea recursului.

5 I. Neagu, Tratat, op. cit. , p. 728.2 Ecepţia de necompetenţă materială şi cea de necompetenţă după calitatea persoanei art. 39 alin. (1), precum şi excepţia autorităţii lucrului judecat pot fi invocate oricând până la rămânerea definitivă a hotărârii.

177


7.1. Respingerea recursului

Conform art.38515 pct.1, isntanţa respinge recursul şi menţine hotărârea atacată:

a) dacă recursul este tardiv sau inadmisibil;b) dacă recursul este nefondat.a) Respingerea recursului ca tardiv. Caracterul peremtoriu al termului de

recurs face ca exercitarea acestei căi de atac după expirarea, după caz, atât a termenului general ( de 10 zile ), cât şi a celui special ( de 24, 48 de ore sau 3 zile ) să ducă la respimgerea recursului ca tardiv.Această sancţiune poate fi evitată doar dacă are loc o repunere în teremn sau un recurs peste termen.

Întrucât instanţa de recurs nu este legal învestită, respingerea recursului ca tardiv se face de palno, fără examinarea legalităţii şi temeiniciei atacate1; soluţionarea recursului, în această situaţie, nu presupune o judecare a cauzei.

b) Respingerea recursului ca inadmisibil. Inadmisibilitatea recursului presupune exercitarea acestei căi de atac în situaţiile în care legea nu îngăduie în mod expres sau de către persoane care nu au calitate procesuală de a o folosi2. Astfel, recursul declarat împotriva altor sentinţe decât cele prevăzute de art.3851

alin.(1) lit.a)-c) va fi respins ca inadmisibil. Tot inadmisibil este recursul părţii vătămate formulat într-o cauză în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

În literatura de specialitate3 se arată că nu este inadmisibil recursul părţii civile - singurul declarat în cauză- , chiar atunci când tinde la stabilirea altei situaţii de fapt în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii şi vinovăţia inculpatului, împrejurări ce au intrat în puterea lucurului judecat prin neatacarea hotărârii primei instanţe de procuror sau inculpat, cu amendamentul că, într-un asemenea recurs, instanţa nu poate modifica soluţia dată în latura penală a cauzei.

Tot inadmisibil este şi recursul declarat de tatăl inculpatului major în situaţia în care nu cumulează şi calitatea de reprezentant convenţional4.

c) Respingerea recursului ca neîntemeiat. Această soluţie nu poate fi pronunţată decât în urma verificării, de către instanţa de recurs, a legalităţii hotărârii atacate.

Faţă de prevederile exprese ale legii ( art.385 ind.10 ), ce impune anumite exigenţe cu termenul şi forma în care se face motivarea recursului, în literatura de specialitate s-a arătat că şi recursul motivat se respinge, fiind considerat ca neregulat1.

Acestă soluţie nu se impune în cazul în care, potrivit art.3859 alin.(3), exsită anumite motive de casare, chiar dacă nu au fost invocate expres de recurent ori s-au depus tardiv, trebuie luate în considerare de instanţa de recurs din oficiu.

178

7.2. Admiterea recursului

Conform art.38515 pct.2, în urma judecării recursului, instanţa poate admite recursul, casând hotărârea atacată. Casarea poate fi totală sau parţială. Casarea totală presupune desfiinţarea în întregime a hotărârii atacate, dar în limitele prevăzute în art.3856 şi 3857. Aceste limite sunt impuse de efectul devolutiv şi extensiv al recursului şi se referă la persoanele implicate în recurs, în calitatea lor procesuală, la motivele de recurs invocate şi necrearea unor situaţii mai grave. Casare parţială prsupune tot o anulare, dar numai în parte, a hotărârii atacate.

În urma admiterii recursului şi casării hotărârii atacate, instanţa poate adopta una din următoarele soluţii, prevăzute la art.38515 pct.12 lit.a)-d) :

a) menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis. În această situaţie este remediată soluţia instanţei de apel, care a admis apelul, deşi acesta fusese introdus tardiv, fusese inadmisibil ori nefondat2.

b) achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal. În lumina dispoziţiilor art.11, soluţia achitării se pronunţă atunci când instanţa constată exsitenţa unuia din cazurile prevăzute la art.10 li.a)-e) ( cazuri rezultând din lipsa de temei a acţiunii penale) iar soluţia încetării procesului penal se pronunţă atunci când instanţa constată existenţa unuia din cazurile prevăzute la art.10 lit.f)-j).( cazuri rezultând din lipsa de obiect a acţiunii penale).

Această soluţie se impune, având în vedere condiţiile în care inculpatul poate declara recurs, şi în cazul în care instanţele de fond l-au achitat sau au dispus încetarea procesului penal dar pentru alte temeiuri decât cele corecte.

c) dispune rejudecarea cauzei:- instanţa a cărei hotărâri a fost casată;- instanţa competentă.Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată se dispune în

cazurile prevăzute de art.197 alin.(2) (cu excepţia cazului de necompetenţă), precum şi în cazurile în care judcata la acestă instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate1, sau care, legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, în cazul în care unei părţi s-a respins în mod nejustificat o cerere de amânare şi din acestă cauză nu şi-a putut face apărare ori în cazul în care prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei.

În cazul în care recursul priveşte atât hotărârea primei instanţe, cât şi hotărârea instanţei de apel, în situaţia admiterii şi dispunerii rejudecării de către instanţa a cărei hotărârea a fost casată, cauza se trimite:

- la prima instanţă, când ambele hotărâri au fost casate;

179


- la instanţa de apel, când numai hotărârea acesteia a fost casată.Atunci când se admite recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în

apel, instanţa de recurs defiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări ale legii ca în decizia recurată.

Dacă instanţa de recurs este Înalata Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta, admiţând recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată sau, când intersele justiţiei o cer, de către altă instanţă egală în grad.

Rejudecarea de către instanţa competentă are loc atunci când nulitatea absolută sancţionează dispoziţiile referitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei.

d) dispune rejudcare de către instanţa de recurs în celelalte cazuri decât cele prevăzute la lit.c). În acestă situaţie, potrivit art.38516 alin.(1), instanţa de recurs se pronunţă şi asupra prbelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudcare.

Întrucât adiministrarea probelor are loc în etapa cercetării judecătoreşti instanţa de recurs are loc în altă şedinţă decât aceea în care s-a judecat recursul.

În baza art.38516 alin.(2), care trimite la art.380, instanţa de recurs poate dispune şi unele soluţii complementare, în sensul restituirii cauzei procurorului în vederea completării urmăririi penale ( în situaţiile prevăzute de art.333 ).

Ca şi materia apelului, soluţionarea completă a recursului presupune şi rezolvarea chestiunilor complementare, cum sunt cele referitoare la:

- reluarea dezbaterilor;- repararea pagubei;- măsurile asigurătorii;- cheltuielile judiciare;- orice altă problemă de care depinde soluţionarea corectă a recursului.De asemenea, instanţa de recurs verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de

către instanţele de fond a dispoziţiilor privitoare la computarea reţinerii şi arestarii preventive şi adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu recurs.

Hotărârea instanţei de recurs este o decizie. Potrivit art.38517 alin.(3), conţinutul deciziei instanţei de recurs trebuie să cuprindă, în partea introductivă, menţiunile prevăzute în art.355, iar în expunere, temeiurile de fapt, precum şi temeiurile care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea recursului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea soluţiilor prevăzute în art.38515 pct.2. Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de către instanţa de recurs, data pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. În cazul în care s-a dispus rejudecarea, decizia instanţei de recurs trebuie să indice ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să-şi reia cursul.

180

7.3. Procedura de rejudecare şi limitele rejudecării

Instanţa de rejudecare desfăşoară judecata potrivit dispoziţiilor aplicabile la soluţionarea cauzelor în primă instanţă ( Partea sepcială, Titlul II, capitolele I şi II din Codul de procedură penală ). Potrivit art.38518, instanţa de rejudecare trebuie să să conformeze hotărârii instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului. Astfel, s-a arătat că, în ipoteza unei casări parţiale, chiar dacă situaţia de fapt se schimbă, nu este permis instanţei de rejudecare să extindă judecata, pe acestă bază, la alte fapte şi la alte persoane1.

Potrivit art.38518 alin.(2), când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau unele persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost casată.

Procedura de rejudcare prevăzută în art.385 19 se aplică chiar şi în situaţia în care rejudecarea cauzei se înfăptuieşte la instanţa de recurs, însă într-o altă şedinţă decât aceea în care s-a rejudecat procesul.

Hotărârea pronunţată de către instanţa de recurs după rejudecare este o decizie; ea are un caracter definitiv şi irevocabil iar împotriva ei nu mai poate fi exercitată o cale ordinară de atac.

Hotărârea pronunţată de instanţa care a rejudecat cauza după casare cu trimitere este, după caz, o sentinţă sau decizie, împotriva căreia se pot exercita căile ordinare de atac prevăzute de lege, întrucât, în acest caz, părţile nu pot fi private de beneficiul dublului grad de jurisdicţie2.

181


Capitolul VIII. Executarea hotărârilor penale

§1.Aspecte şi dispoziţii generale privind executarea hotărârilor penale

1. Punerea în executare a hotărârilor penale – fază a procesului penal

Îndeplinirea scopului procesului penal, aşa cum este reţinut în dispoziţiile art. 1, impune o efectivă aplicare a măsurilor consfinţite de hotărârea judecătorescă definitivă. Această activitate de aplicare este guvernată de norme procesuale grupate în Codul de procedură penală în Titlul III, art. 415-464, norme care prefigurează o fază distinctă şi autonomă a procesului penal – punerea în executare a hotărârilor penale.

În literatura de specialitate, majoritatea autorilor susţin autonomia acestei faze procesuale.6 Există însă şi opinia potrivit căreia normele referitoare la executarea hotărârilor penale aparţin integral dreptului penal executiv.7

Autonomia fazei punerii în executare a hotărârilor penale este determinată de anumite aspecte specifice ce caracterizează raporturile juridice procesual penale şi nu sunt întâlnite în cadrul raporturilor de executare.

Astfel, în faza punerii în executare a hotărârilor penale participă subiecţi specifici ( instanţa de executare), care îndeplinesc acte procesuale şi procedurale cu natură şi funcţionalitate proprie, ce nu pot fi întâlnite în celelalte faze ale procesului penal şi nici în cadrul executării propriu-zise a sancţiunilor penale.8

Activitatea propriu-zisă de execuatare se plasează în afara procesului penal şi este guvernată de norme juridice ce se regăsesc în Codul penal şi în Legea nr.23/1969

6 A se vedea : V. Dongoroz, ş.a , Explicaţii teoretice ale odului de procedură penală român. Partea specială . vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, p. 293; I. Neagu, Dreptul procesual penal socialist român, vol. I, Partea generală, Bucureşti, 1986, p.233-234; I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, op. c.t., p. 783-784; N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Ed. Paideia. 1998, p. 378; I. Oancea, Drept execuţional penal, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 9. 7 T. Pop, Drept procesual penal. Partea specială, vol. IV, Cluj-Napoca, 1948, p.38 I.Neagu, Tratat, op. cit, p 784

182

privind executarea pedepselor9, iar în cadrul ei are loc aşa numita individualizare administrativă a pedepselor10.

În literatura de specialitate11 se reţine că activitatea judiciară ce se desfăşoară în cadrul fazei procesuale a punerii în executare a hotărârilor penale este guvernată de principii proprii: obligativitatea, executabilitatea, jurisdicţionalitatea şi continuitatea.

2. Autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale

Situaţia de lucru judecat este situaţia juridică rezultată din soluţionarea definitivă şi irevocabilă a unui conflict dedus judecăţii12. Situaţia de lucru judecat face ca hotărârea judecătorească definitivă să dobândească o anumită putere , cunoscută sub denumirea de autoritate de lucru judecat. Hotărârea penală definitivă învestită de lege cu autoritate de lucru judecat are un efect pozitiv şi un efect negativ.

Efectul pozitiv al lucrului judecat constă în aceea că dă naştere acelui drept subiectiv (potestas agendi), pe baza căruia organele competente trec la executarea dispoziţiilor cuprinse în hotărâre.

Efectul negativ al lucrului judecat constă în împiedicarea pe care o produce cu privire la desfăşurarea unui nou proces penal împotriva aceleiaşi persoane şi cu privire la aceiaşi faptă. Acest efect, concretizat în regula non bis in idem, determină un obstacol legal în readucerea în faţa organelor judiciare a conflictului soluţionat definitiv13; înpotriva încălcării acestui obstacol, potrivit art.10 lit j), operează excepţia lucrului judecat (exceptio rei judicatae).14

Invocarea cu succes a acestei excepţii presupune întrunirea cumulativă a mai multor condiţii :

a) existenţa unei hotărâri penale definitive;b)să existe un nou proces penal declanşat împotriva aceleiaşi persoane;c) să fie vorba de acelaşi fapt material.Trebuie observat că, dacă în sistemul român autoritatea de lucru judecat este

considerată o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea exercitării ei [ art. 10. alin. (1) litj)], în dreptul italian, încălcarea efectului negativ al lucrului judecat determină incidenţa unei sancţiuni procesuale specifice – precluziunea.15

9 Lege modificată prin Legea nr. 104/1992, publicată în M. Of. Nr. 244/01.10.199210 În acest sens, a se vedea C. Bulai, Drept penal. Partea generală, Universitatea din Bucureşti, 1987, p.323 11 N. Volonciu, Tratat, op. cit., Vol II, p. 379-38012 I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. V, p. 70313 A. Şt. Tulbure, Autoritatea de lucru judecat în procesul penal, în R.D.P., nr. 4/1999, p. 29-3114 I.Neagu, Drept procesual penal socialist român, op. cit., p.23515 A. Nappi, Guida al Codice di procedura Penale, Quinta edizione, Giuffre editore, p. 665

183


Condiţia existenţei unei hotărâri penale definitive nu se consideră îndeplinită în situaţia aplicării pedepsei închisorii contravenţionale printr-o hotărâre definitivă a instanţei civile, însă timpul executat din pedeapsa închisorii contravenţionale va fi dedus din pedeapsa închisorii aplicate ulterior de instanţa penală.

Cea de-a doua coniţie presupune atribuirea aceleiaşi persoane a calităţii procesuale de învinuit sau inculpat într-un nou proces penal16.

Cea de a treia condiţie ce se cere pentru a exista autoritate de lucru judecat în materie penală priveşte existenţa aceluiaşi fapt material. Trebuie observat că în materie penală nu se cere o dublă identitate, a obiectului şi a cauzei, ca în materie civilă, pe planul procesului penal identitatea de cauză fiind înlăturată prin însăşi precizarea legii [ art. 10 alin. (1) lit j)].

Excepţia autorităţii lucrului judecat poate fi invocată de către orice parte din proces şi chiar de instanţă, din oficiu, ea având un caracter absolut; ea se rezolvă cu precădere, înainte de a se începe efectuarea cercetării judecătoreşti [ art. 320 alin. (2)].

Deşi autoritatea de lucru judecat operează, în principiu, erga omnes, aria efectelor sale se diferenţiază în raport de soluţia pronunţată, de temeiul acesteia, precum şi de persoana care o invocă.17

În ceea ce priveşte soluţionarea ulterioară a acţiunii civile, potrivit art. 22, alin. (1), hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, persoana care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

3. Momentul în care rămân definitive hotărârile judecătoreşti penaleHotărârile judecătoreşti penale devin executorii din momentul rămânerii lor

definitive. Cunoaşterea acestui moment are o importanţă deosebită atât pe plan procesual penal, cât şi pe planul dreptului penal substanţial, punerea în executare, din oficiu, de către organele competente a dispoziţiiloe cupinse în hotărârea definitivă fiinf doar una din consecinţele importante ale acestei etape procesuale.

Legea prevede distinct momentele la care rămân definitive hotărârile primei instanţe, ale instanţei de apel şi ale instanţei de recurs (art. 416-417).

3.1. Hotărârile primei instanţe Hotărârile primei instanţe rămân definitive:1. La data pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici

recursului.2. La data expirării termenului de apel:a) când nu s-a declarat apel înn termen;

16 D. Lupaşcu, Autoriatatea de lucru judecat a hotărârrilor penale, în Juridica nr. 3/2000, p. 92-9417 În acest sens, a se vedea I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 787-796

184

b) când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului;3. La data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea

termenului de apel;4. La data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse

apelului sau dacă apelul a fost respins:a) când nu s-a declarat recurs în termen;b) când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului;5. La data retragerii recursului declarat împotriva hotărârilor menţionate la

pct. 4, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs.6. La data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat

împotriva hotărârilor menţionate la pct. 4.3.2. Hotărârile instanţei de apelHotărârile instanţei de apel rămân definitive ( şi irevocabile)1 :1. La data expirării termenului de recurs:a) când apelul a fost admis fără trimitere spre rejudecare şi nu s-a declarat

recurs în termen;b) când recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la lit. a) a fost retras

înăuntrul termenului;2. La data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii menţionate la lit.

a) dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs.3. La data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat

împotriva hotărârii menţionate la lit. a).

3.3. Hotărârile instanţei de recurs

Hotărârile instanţei de recurs rămân definitive ( şi irevocabile) la data pronunţării acestora când:

a) recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs , fără rejudecare;

b) cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea recursului;

c) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor juduciare, în cazul respingerii recursului.

4. Instanţa competentă să pună în executare hotărârile judecătoreşti penale

Dreptul de a pune în executare hotărârile judecătoreşti penale aparţine numai instanţelor de judecată care, în desfăşurarea acestei activităţi procesuale, cooperează şi cu alte organe competente ( poliţie, parchet, etc).

În lumina dispoziţiilor art.418, hotărârea instanţei penale rămasă definitivă la prima instanţă de judecată, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs se pune în executare de către prima instanţă de judecată.

185


Potrivit art. 418 alin. (2), hotărârile pronunţate în primă instanţă de fosta Curte Supremă de Justiţie, se pun în executare, după caz, de Tribunalul Bucureşti sau tribunalul militar teritorial cu sediul în Bucureşti.

Prin urmare, cu excepţia instanţei supreme, oricare dintre instanţele judecătoreşti poate fi instanţă de executare18, îndeplinindu-şi atribuţiile în complet de judecată pe cale graţioasă, incidentele la executare rezolvându-le pe cale contencioasă.19

Deşi nu este instanţă de executare în sensul legii, unele incidente la executare le rezolvă pe cale contencioasă şi instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde cel condamnat execută pedeapsa.

Potrivit art. 419, instanţa de executare deleagă pe unul din judecătorii săi, pentru efectuarea punerii în executare ; aceasta, în cazul în care se iveşte vreo nelămurire sau împiedicare cu prilejul punerii în executare, va proceda potrivit dispoziţiilor art. 460.

§ 2. Punerea în executare a pedepselor principale

1. Punerea în executare a pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă1.1 Atribuţiile instanţei de executare

Punerea înn executare a pedepselor închisorii şi a detenţiunii pe viaţă se efectuează prin emiterea , de către judecătorul delegat cu executarea, a mandatului de executare (art. 420).

Mandatul de executare constituie actul procedural prin intermediul căruia se pune în executare actul procesual care este ordinul de punere în executare.20

Mandatul de executare se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde ( conform art. 420): denumirea instanţei care a emis mandatul, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, numărul şi data hotărârii care se execută şi denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat, timpul reţinerii şi arestării preventive care s-a dedus din durata pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare şi de deţinere, semnătura preşedintelui, precum şi ştampila acelei instanţe.

Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare se trimit două exemplare, după caz, organului de poliţie, comandantului locului de deţinere ( când condamnatul este arestat) sau comandantului unităţii militare unde face serviciul militar cel condamnat.

Cel de-al treilea exemplar al mandatului de executare se ataşează la dosarul cauzei, pentru a se verifica dacă hotărârea a fost pusă în executare. Această

18 I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 78919 V. Dongoroz ş.a, op. cit., vol. II, p. 30720 I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 790

186

verificare are loc şi cu ocazia controlului efectuat de către judecătorii inspectori ai curţii de apel în raza căreia îşi desfăşoară activitatea instanţa de executare.

227§2. Punerea în executare a pedepselor principale

1.2. Atribuţiile altor organe care cooperează la punerea în executare a pedepsei închisorii

În vederea punerii în executare a pedepsei închisorii, alături de instanţa de executare, participă şi alte organe cărora le revin anumite atribuţii. Aceste organe sunt organele de poliţie, comandantul locului de detenţie, comandantul unităţii militare şi procurorul.

Astfel, în lumina art. 422, pe baza mandatului de executare, organul de poliţie procedează la arestarea condamnatului. Celui condamnat i se înmânează un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de poliţie predă celălalt exemplar al mandatului de executare.

În caz de nevoie, o dată cu arestarea celui condamnat se iau măsuri de ocrotire prevăzute în art. 161, faţă de cei aflaţi în îngrijirea comandantului, la încunoştiinţarea organului de poliţie.

Dacă cel condamnat refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrâns la aceasta ( dispoziţie introdusă prin Legea nr. 281/2003).

Atribuţiile comandantului unităţii militare sunt reţinute de alin (4) al art. 422, unde se arată că, primind mandatul de executare, acesta înmânează un exemplar condamnatului şi ia măsuri pentru trimiterea acestuia la locul de executare a pedepsei.

Înmânarea unui exemplar al mandatului de executare, atunci când condamnatul este arestat se face de către comandantul locului de deţinere, care va consemna într-un proces-verbal data la care comandantul a început executarea pedepsei.

Potrivit art. 423, în situaţia în care persoana faţă de care se efectuează executarea mandatului ridică obiecţii în ce priveşte identitatea, este dusă în faţa judecătorului de la locul unde a fost găsit cel arestat, care va rezolva aceste obiecţii în conformitate cu dispoziţiile art. 153.

1.3. Amânarea executării pedepsei închiorii sau detenţiunii pe viaţă1.3.1 Noţiune şi caracterizare

Ca o excepţie21 de la regula aducerii la îndeplinire cu promptitudine a hotărârilor penale executorii, în situaţii cu totul deosebite şi strict prevăzute de lege, poate fi dispusă amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.

21 A. Şt. Tulbure. Amânarea şi întreruperea executării pedepsei, în R.D.P. nr. 2/2000, D. Lupaşcu, Amânarea executării pedepselor închisorii şi a detenţiunii pe viaţă, în Juridica nr. 4/2000, p. 147-150

187


Deşi în lege nu se prevede expres, în literatura de specialitate22 şi în practica judiciară23 se arată că amânarea executării pedepsei poate fi dispusă şi în cazul închisorii contravenţionale , pronunţate în baza Legii nr. 61/1991, precum şi în cazul celui condamnat la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă. Trebuie menţionat, că în lumina modificărilor constituţionale intervenite în anul 2003, sancţiunea privativă de libertate a unei persoane nu poate fi decât de natură penală [art. 23 alin (13) din Constituţie].

1.3.2 Cazurile în care poate fi dispusă amânarea executării pedepsei

Codul de procedură penală stabileşte expres şi limitativ, în art. 453, cele trei cazuri în care se poate acorda amânarea executării pedepsei închisorii.

Primul caz are în vedere ipoteza când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa. Nu se află în această situaţie condamnatul a cărui maladie poate fi tratată în reţeaua sanitară a Direcţiei Generale a Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiţiei.

Deşi nu est reţinută între cazurile prevăzute la art. 117, în literatura de specialitate24 se consideră că efectuarea unei expertize medicale în cazul unei cereri de amânare a executării pedepsei întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit a) este obligatorie şi, în consecinţă, admiterea sau respingerea unei asemenea cereri nu poate avea loc numai în baza unor certificate mediacale, aflate la dosarul cauzei. Astfel, nedepunerea unei expertize mediaco-legale care să constate starea de imposibilitate de executare a pedepsei duce la respingerea cererii.

Legea nu face distincţie între boli curabile sau incurabile, de natură fizică ori psihică, şi nici nu impune condiţia ca aceste maladii să pună în pericol viaţa persoanei condamnate; se cere doar ca, din cauza bolii, condamnatul să fie în imposibilitatea de a executa pedeapsa şi să nu îşi fi provocat singur starea de boală.25

Amânarea executării pedepsei în cazul prevăzut în art. 453 alin (1) lit. a) impune instanţei obligaţia de a preciza, prin hotărârea de admitere a cererii, data până la care s-a luat această măsură. Menţiunea că măsura se dispune până la data când cel condamnat se va afla în situaţia de a executa pedeapsa este insuficientă, amânarea neputându-se dispune sine die. În acest sens, expertiza medico-legală ce constată starea de boală trebuie să prevadă în mod expres data la care condamnatul poate începe executarea pedepsei.

22 I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 792; V. Dongoroz, ş.a, vol II, op. cit., p. 34523 T.M.B., s. II pen., dec. nr. 2555/1993, în Dreptul nr.9/1994, p. 9024 I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 793; T. Rângă, Notă critică la dec. pen. nr. 81/1993 a C.A. Cluj, în Dreptul nr. 8/1994, p. 75-7725 N. Volonciu, Drept penal, op. cit., p. 497.

188

Al doilea caz prevăzut de lege privind amânarea executării pedepsei închisorii se referă la femeia condamnată care este gravidă sau care are un copil mai mic de un an [art. 453 alin (1) lit b)]. Starea de graviditate se poate dovedi cu orice act medical26 (referat, certificat, adeverinţă etc). emis de un organ de specialitate, nefiind necesară efectuarea unei expertize27 medico-legale.

În cazul femeii gravide, executarea pedepsei închisorii, cu executarea prin muncă, poate fi amânată pe perioada stabilită de normele legale cu privire la concediu, ce se acordă salariatelor înainte şi după naştere ( periaoda este de maxim 2 ani).

Cu pivire la momentul până la care poate fi dispusă amânarea în cazul în care condamnata are un copil mai mic de un an, în literatura de specialitate s-a impus opinia potrivit căreia acest moment este dat de încetarea cauzei care a determinat amânarea, şi anume până la împlinirea de către copil a vârstei de un an.28

Al treilea caz în care poate fi dispusă amânarea pedepsei este prevăzut de art. 453 alin (1) lit c), unde se arată că, în situaţia în care, din cauza unor împrejurări speciale, executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează, poate fi amânată executarea pedepsei cel mult trei luni şi numai o singură dată.

Acest caz de amânare a executării pedepsei este fundamentat nu numai pe considerente de orin umanitar privind persoana condamnatului şi a familiei sale, ci şi pe interese de ordin general privin bunul mers al activităţii din unitatea în care lucrează condamnatul.29

Aceste “împrejurări speciale” din cauza cărora executarea imediată a pedepsei ar putea putea produce consecinţe grave nu sunt determinate de textul legal, singurul subiect îndrituit să aprecieze temeinicia motivelor invocate fiind instanţa de judecată care trebuie să respingă orice încercări de sustragere nejustificată de la executarea dispoziţiilor hotărârii penale definitive.

1.3.3. Procedura amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

a) Titularii cererii. Potrivit art. 453 alin (2), cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de către: procuror, condamnat, persoanele arătate în art. 362 alin. ultim, iar în cazul prevăzut la lit. c) a art. 453 alin (1) şi de către conducerea unităţii la care lucrează condamnatul.

26 F. Gârbaci, Amânarea executării pedepsei închisorii, în Dreptul nr. 12/1996, p. 10727 D. Lupaşcu , G. Oprea, Amânarea şi întreruperea executării pedepsei închiorii, a detenţiunii pe viaţă sau a măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, în Dreptul nr. 9/1997, p. 60; I. Oancea, Drept execuţional penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 1996, p. 19228 În ac4est sens, a se vedea I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 79429 N. Voonciu, drept procesual penal, op. cit., p. 496

189


În lumina dispoziţiilor art. 362 alin. ultim, cererea de amânare a executării pedepsei mai poate fi făcută şi de către reprezentantul legal, apărător sau soţul condamnatului.

Cererea formulată de o persoană fără calitate şi neînsuşită de condamnat va fi respinsă ca inadmisibilă30 iar însuşirea cererii se poate face doar în faţa primei instanţe, nu şi în faţa instanţelor de control judiciar.

b) Instanţa competentă. Potrivit art. 454, instanţa competentă să se pronunţe asupra amânării executării pedepsei este instanţa de executare care, în vederea rezolvării cererii, va proceda conform art. 460, dispunând citarea părţilor şi luând măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu în cazurile prevăzute de art. 171.

Participarea procurorului este obligatorie iar comandantul arestat poate fi adus la judecată dacă instanţa consideră necesară prezenţa acestuia sau dacă i s-ar agrava situaţia. Această dispoziţie, privitoare la prezenţa condamnatului arestat, a fost declarată neconstituţională şi, ca urmare a adoptării Legiinr. 281/2003, a fost eliminată din cuprinsul art. 460.

Instanţa de executare se pronunţă prin sentinţă asupra cererii şi are obligaţia să ţină evidenţa amânărilor acordate şi, la expirarea termenului, să ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis, să ia măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire.

1.4. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

1.4.1 Noţiune şi caracterizare

Dacă amânarea executării pedepsei are loc înainte de a fi început executarea pedepsei presupune o executare în curs.

Având o natură şi funcţionalitate proprie, măsura jurisdicţională a întreruperii executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă nu se confundă cu libertatea condiţionată, cu suspendarea executării pedepsei ce poate fi dispusă în cadrul căilor extraorinare de atac şi nici învoiala din penitenciar, care poate fi acordată în condiţiile legii.31

1.4.2. Cazurile în care poate fi dispusă întreruperea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

Întreruperea executării pedepsei poate fi dispusă în aceleaşi cazuri în care poate fi dispusă şi amânarea executării pedepsei.

Astfel, potrivit art. 454 raportat la art. 453 alin (1) aceste cazuri sunt:

30 C.A. Galaţi, dec. pen nr. 237/A/1996, în Sinteza practicii judiciare a Curţii de Apel Galaţi, 1996, p.2931 În acest sens, a se vedea I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 797

190

- când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa32;

- când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an;- când din cauza unor împrejurări speciale, executarea imediată a pedepsei ar

avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează.În acest ultim caz, nu poate fi dispusă întreruperea executării pedepsei

pentru acelaşi motiv pentru care condamnatul a obţinut amânarea executării pedepsei pe timp de 3 luni.

1.4.3. Procedura întreruperii executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

a) Titularii cererii. Ca şi în cazul cererii de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, cererea de întrerupere a executării pedepsei poată fi făcută de procuror, condamnat, reprezentantul legal al condamnatului, apărător, sau soţul condamnatului; pentru cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. c), cererea mai poate fi făcută şi de conducerea unităţii în care lucrează condamnatul.

b) Instanţa competentă. Potrivit art. 456, competenţa de a rezolva cererea de întrerupere a executării pedepsei aparţine mai multor instanţe:

- instanţa de executare, în cazul în care locul de deţinere se fală în raza sa teritorială ;

- instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere;- instanţa în a cărei rază teritorială se află unitatea unde se execută pedeapsa

închisorii la locul de muncă.Aceste ultime două instanţe, conform dispoziţiilor legale, trebuie să fie

corespunzătoare în grad instanţei de executare1. Această competenţă nu are caracter alternativ, condamnatul neputând alege una dintre cele trei instanţe. Locul unde se execută pedeapsa, precum şi natura pedepsei determină competenţa exclusivă a uneia dintre instanţele prevăzute de lege, un eventual conflict de competenţă rezolvăndu-se conform regulilor generale din art. 432.

Preşedintele instanţei dispune citarea persoanelor interesate şi ia măsuri pentru desemnarea unui apărător în cazurile prevăzute de art. 171.

Condamnatul arestat este adus la judecată când insatnţa consideră necesară prezenţa acestuia sau când i s-ar putea agrava situaţia, iar participarea procurorului este obligatorie. Această dispoziţie, privitoare la prezenţa condamnatului arestat, a fost declarată neconstituţională şi, ca urmare a adoptării Legii nr. 281/2003, a fost eliminată din cuprinsul art. 460.

Instanţa dispune prin sentinţă admiterea sau respingerea cererii de întrerupere a executării pedepsei.

32 A se vedea: Dreptul nr. 7/1993, p. 100; R..P. nr. 4/1999, p. 29.

191


Potrivit dispoziţiilor art. 457, instanţa care a acordat întreruperea comunică de îndată această măsură locului de deţinere sau unităţii unde con-33

233233§2. Punerea în executare a pedepselor principale

damnatul execută pedeapsa şi organului de poliţie, iar dacă întreruperea a fost acordată de instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea, aceasta comunică măsura luată şi instanţei de executare. Instanţa de executare, administraţia locului de deţinere şi unitatea unde condamnatul execută pedeapsa ţin evidenţa întreruperilor acordate. Dacă la expirarea termenului de întrerupere cel condamanat la pedeapsa închisorii nu se prezintă la locul de deţinere, administraţia trimite de îndată o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie, în vederea executării. dacă organul de poliţie nu-l găseşte pe condamnat, acesta va fi dat în urmărire. Administraţia locului de deţinere sau unitatea comunică instanţei de executare data la care a reînceput executarea pedepsei. Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte la executarea pedepsei [art. 457 alin. (4)].

2. Punerea în executare a pedepsei amenzii

2.1. Modalităţile de executare a amenzii

Potrivit art. 425, persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare, în termen de 3 luni, de la rămânerea definitivă a hotărârii; plata efectivă a amenzii se face de condamnat la administraţia financiară. În aczul în care cel condamnat se găseşte în imposibilitatea de a achita integral amenda în termen de 3 luni, instanţa de executare poate dispune , la cererea condamnatului, eşalonarea plăţii amenzii pe cel mult 2 ani în rate lunare.

În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată a amenzii în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau în caz de neplată a ratei lunare, legea art. 425 alin. (3) prevede că instanţa de executare procedează la punerea în executarea a amenzii, după cum urmează :

a) în cazul în care cel condamnat este salariat, membru cooperator sau realizează alte venituri din muncă, ori este pensionar, comunică unităţii care face plata salariului sau a oricărui venit din muncă or organului care dispune efectuarea plăţii pensiei, cuantumul amenzii de executat, precum şi dispoziţia de a efectua reţinerile în contul amenzii şi a le vărsa la bugetul statului;

b) în cazul în care condamnatul nu se găseşte în vreuna din situaţiile prevăzute la lit. a), comunică organului financiar al primăriei localităţii în care

33 A se vedea în acest sens şi R.D.P. nr. 1/1998, p. 76.2 Cu privire la instanţa competentă în caz de conflict negativ de competenţă în această materie, a se vedea R.D.P. nr. 3/1999, p. 135.

192

domiciliază condamnatul un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii.

Dacă în raport de cuantumul amenzii şi de veniturile celui condamnat, în aczurile prevăzute la lit. a), rezultă că amenda nu poate fi achitată în întregime în termen de 2 ani, executarea acesteia se face şi asupra altor bunuri ale condamnatului.

2.2. Înlucuirea pedepsei amenzii

Potrivit art. 631 C. pen., în cazul în care condamnatul se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii, în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de de partea din amendă care a fost achiatată.

Competenţa de a dispune înlocuirea pedepsei amenzii aparţine instanţei de executare, care se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată de către organul care, potrivit legii, execută amenda; participarea procurorului este obligatoriue chiar şi în cazul în care instanţa de executare este o judecătorie (art. 315).

În situaţia în care condamnatul este în stare de arest, el trebuie adus la judecată întrucât situaţia i se agravează.

În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, instanţa nu poate înlătura efectul circumstanţelor atenuante constatate în favoarea condamnatului prin hotărârea definitivă pusă în executare1.

§3. Punerea în executare a pedepselor complimentare

1. Punerea în executare a pedepsei interzicerii exerciţiului unor drepturi

Pedeapsa complimentară a exerciţiului unor drepturi (art. 64 C. pen.) se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul şi organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi (art. 426).

Consiliul local din unitatea administrativ- teritorială în cuprinsul căreia îşi are domiciliul condamnatul, primind copia de pe dispozitivul prin care s-a aplicat pedeapsa complimentară a interzicerii unuia din drepturile prevăzute în art. 64 lit. a). d) şi e) C. pen. , va aduce aceasta la cunoştinţă serviciilor competente, pentru luarea în evidenţă1.

Potrivit art. 64 C. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 93/2000, pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:

a) dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul autorităţilor publice sau în funcţii elective publice;

b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;

193


c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii ;

d) drepturile părinteşti ;e) dreptul de a fi tutore sau curator.

2. Punerea în executare a pedepsei degradării militare

Pedeapsa complimentară a degradării militare constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă (art. 67 C. pen.).

Potrivit art. 426, pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea, de către instanţa de executare, a unei copii de pe hotărâre, după caz, comandantului unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul.

§ 4. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă

1. Punerea în executare a obligării la tratament medical

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, luată printr-o hotărâre definitivă, se poate pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. Potrivit art. 113 C. pen., această măsură se dispune în cazul în care făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cornice print alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate.

Direcţia sanitară va comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, unitatea sanitară la care urmează să I se facă tratament [art. 429 alin. (1)].

Legea prevede obligaţia pentru instanţa de executare de a comunica persoanei faţă de care s-a luat această măsură că trebuie să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să i se facă tratamentul, atrăgându –i-se atenţia că, în caz de nerespectare a măsurii luate, se va dispune internarea medicală.

În cazul în care această măsură priveşte o persoană aflată în stare de deţinere, comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii şi de pe raportul medico-legal, se face administraţiei locului de deţinere.

Potrivit art. 430, unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical este obligată să comunice instanţei de executare:

a) dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma trataemntul;

b) sustragerea de la efectuarea tratamentului după prezentare;

194

c) când măsura dispusă de instanţă nu este sau nu mai este necesară, însă pentru înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă persoana este indicat un alt tratament;

d) dacă pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internarea medicală.

Instanţa de executare sau judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului necesar, după ascultarea concluziilor procurorului şi ale celui interesat (când se consideră necesar), dispune fie înlocuirea tratamentului medical, fie internarea medicală.1

O copie de pe hotărârea definitivă a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului necesar se comunică instanţei de executare.34

2. Punerea în executare a internării medicale

Măsura de siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea, de către inatanţa de executare, a unei copii de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat acaestă măsură.

Potrivit art. 114 C. pen. , în cazul în care făptuitorul este bolnav mintal sau toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire.

Efectuarea propriu-zisă a internării reprezintă obligaţia direcţie sanitare judeţene, care trebuie să încunoştinţeze în acest sens instanţa de executare.

Potrivit art.434, judecătoria în a cărei rază teritorială se găseşte unitatea sanitară unde a fost internat făptuitorul, ascultând concluziile procurorului, ale apărătorului şi ale persoanei internate (când le găseşte necesare), la solicitarea unităţii sanitare, dispune fie încetarea internării, fie înlocuirea acesteia cu măsura obligării la tratament medical.

În materia înlocuirii internării medicale legea a stabilit o competenţă autonomă, în sensul că judecătoria este competentă chiar în situaţia în care măsura de siguranţă a fost dispusă prin hotărârea tribunalului sau a tribunalului militar care a judecat fondul cauzei1.

Sesizarea acestei instanţe mai poate fi făcută şi de persoana internată sau de procuror, însă în aceste cazuri se cere avizul unităţiii sanitare unde se află cel internat. Dacă cel internat nu are apărător, i se asigură un avocat din oficiu. O copie de pe hotărârea definitivă prin acre s-a dispus înlocuirea sau încetarea internării medicale se comunică instanţei de executare.34 Pentru motivele care determină această măsură, a se vedea I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 806.

195


În lumina dispoziţiilor art. 435, atunci când măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a fost luată în mod provizoriu în cursul urmării penale sau judecăţii, punerea în executare se face de către instanţa de judectaă care a luat această măsură.3. Punerea în executare a măsurii de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii şi a măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţii.

În vederea punerii în executare a măsurii de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii şi a măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi, instanţa de executare comuniccă copii de pe dispozitivul hotărârii penale definitive organului în drept să aducă la îndeplinire această măsură şi să supravegheze respectarea ei.

Acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze organul de urmărire penală. În caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă, sesizarea organului de urmărire penală se impune întrucât sustragerea de la executarea acestor măsuri de siguranţă reprezintă elemental material al infracţiunii de nerespecatrea hotărârilor judecătoreşti, prevăzute în art. 271alin. (4) C. pen.

Potrivit art. 436 alin. (3), măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi amânată sau întreruptă de organul care are îndatorirea să asigure executarea acestei măsuri (şi anume organul de poliţie din localitatea în care este interzisă prezenţa făptuitorului), în caz de boală sau pentru orice alt motiv care justifică amânarea sau întreruperea.

4. Punerea în executare a expulzării.Punerea în executare a măsurii de siguranţă a expulzării determină anumite

obligaţii în sarcina instanţei de executare, obligaţii care diferă după cum această măsură însoţeşte sau nu pedeapsa închisorii.â

Astfel, potrivit art. 438 alin. (1), atunci când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă a expulzării, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii că, la data eliberării, condamnatul va fi predate organelor de poliţie, care vor proceda la efectuarea expulzării; rezultă că aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei în vreuna din modalităţile prevăzute de lege.

Dacă măsura expulzării nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea în vederea expulzării se face organului de poliţie, imediat ce hotărârea a rămas definitivă [art. 438 alin. (2)]. Cetăţeanul străin care a comis o infracţiune pe teritoriul României nu va fi totuşi expulzat dacă se consideră ceă există riscul expunerii la tortură în statul în care urmează să fie expulzat1.

5. Punerea în executare a confiscării speciale.

196

Măsura de siguranţă a confiscări speciale poate fi luată prin ordonanţa procurorului sau prin hotărârea instanţei de judecată.

Potrivit art. 439, punerea în executare a măsuri de siguranţă a confiscării speciale se face:

a) fie prin predarea lucrurilor confiscate organelor în drept a le prelua sau a le valorifica, potrivit dispoziţiilor legii;

b) fie prin distrugerea (atunci când s-a dispus acest lucu ) lucrurilor confiscate în prezenţa procurorului sau judecătorului, după caz, întocmindu-se proces – verbal care se depune la dosarul cauzei.

Dacă lucrurile confiscate nu se găsesc, se va dispune înlocuirea lor cu contravaloarea obiectelor1.

Potrivit art. 118 C. pen., sunt supuse confiscării speciale:a) lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală;b) lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea

unei infracţiuni dacă sunt ale infractorului;c) lucrurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau

pentru a răsplăti pe făptuitor;d) lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt

restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

e) lucrurile deţinute în contra dispoziţiilor legale.

6. Executarea dispoziţiilor de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.

Ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 281/2003, executarea acestei măsuri de siguranţă se face potrivit dispoziţiilor art. 4391, care prevăd că, atunci când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă reglementată de art. 1181 C. pen., o copie de pe dispozitivul hotărârii se comunică organului de poliţie în a cărui rază teritorială se află locuinţa familiei.

Organul de poliţie are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate prin supravegherea respectării interdicţiei de a nu reveni în locuinţa familiei şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii.

7. Revocarea măsurilor de siguranţă

În lumina dispoziţiilor art. 437, pot fi revocate următoarele măsuri de siguranţă, când temeiurile pentru care s-a dispus luarea acestora au încetat:

a) obligarea la tratament medical;b) internarea medicală;c) interzicerea unei funcţii sau profesii;d) interzicearea de a se afla în anumite localităţi.

197


Titularii cereri de revocare a acestor măsuri de siguranţă sunt persoanele cu privire la care s-a luat măsura sau procurorul; instanţa competentă să rezolve cererea este aceea în a cărei rază teritorială locuieşte persoana respectivă.

Soluţionarea cererii se face cu citarea persoanei cu privire la care s-a luat măsura, ascultându-se concluziile apărătorului şi ale procurorului. Dacă cel internat nu are apărător I se asigură un avocat din oficiu.

§ 5. Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale şi a dispziţiilor prin acre s-au aplicat sancţiunile prevăzute în art. 181 C. pen.

1. Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale

Înlocuirea răspunderii penale se face de către instanţă, potrivit art. 440, exercitarea mustrării sau a mustrării cu avertisment efectuându-se fie de îndată , în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea , fie la un termen ulterior la care se dispune aducerea celui faţă de care urmează să se execute mustrarea.

Executarea amenzii se efectuează potrivit dispoziţiilor art. 442 şi 443.

2. Punerea în executare a dispoziţiilor prin care s-au aplicat sancţiunile prevăzute în art. 181 C. pen.

Sancţiunile prevăzute în art 181 C. pen. Raportat la art. 91 c. pen. Sunt : mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda de la 100.000 la 10.000.000 lei.

Potrivit art. 4411 raportat la art. 487, executarea mustrării sau a mustrării cu avertisment se îndeplineşte fie de îndată, în şedinţa în care sa-a pronunţat hotărârea, fie la un termen ulterior la care se dispune aducerea celui faţă de care urmează să se execute mustrarea.

În cazul în care, prin aplicarea art. 181 alin. (3) combinat cu art. 91 C. pen., s-a dispus sancţiunea amenzii de la 100.000 de lei la 10.000.000 de lei, executarea se efectuează potrivit dispoziţiilor art. 442 şi 443.

§ 6. Punerea în executare a amenzii judiciare şi a cheltuielilor judiciare avansate de stat

Punerea în executare a amenzii judiciare se efectuează de organul judiciar care care a aplicat-o, şi anume fie de organul de urmărire penală, fie de instanţa de judecată.

Conform dispoziţiilor art. 442 alin. (2), punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe dispozitivul ordonaţei sau al hotărârii organului care, potrivit legii, execută amenda penală.1

198

Cheltuielile judiciare avansate de stat în vederea desfăşurării activităţii procesuale se numesc cheltuieli de procedură 2 iar punerea lor în executare se face, în lumina art. 443, conform dispoziţiilor aplicabile în materia amenzii judiciare arătate mai sus.

§ 7. Punerea în executare a dispoziiilor civile din hotărâre

1. Restituirea lucurilor şi valorificarea celor neridicate

Potrivit art. 444, când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucuri care se află în păstrarea sau la dispoziţia instanţei de excutare, restituirea se face de către judecătorul delegat cu executarea, prin re-miterea acestor lucurri persoanelor în drept. În acest scop, sunt încunoştiinţate persoanele care urmează să li se restituie lucrurile.

Dacă persoanele chemate nu se prezintă pentru a le primi în termen de 65 luni de la primirea încunoştinţări, lucrurile trec în patrimoniul statului. Instanţa constată aceasta prin încheiere şi dispune predarea lucurrilor organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii. Lucurrile trec în patrimoniul statului şi atunci când restituirea nu s-a putut efectua, deoarece nu se cunosc persoanele cărora ar trebui să le fie restituite şi nimeni nu le-a reclamat în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Dispoziţiile arătate mai sus sunt aplicabile şi când restituirea lucrurilor a fost dispusă de procuror sau de către organul de cercetare penală (art. 444 alin. ultim).

2. Înscrisurile declarate false

Dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals, în tot sau în parte, se pune în executare de către judecătorul delegat cu executarea. Potrivit art. 445, când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitate se face menţiune despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul.

Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei iar atunci când este necesar ca despre aceasta să se facă menţiune în scriptele unităţii dintre cele la care se referă art. 145 C. pen., i se trimite acesteia o copie de pe hotărâre.

Atunci când constată existenţa unui interes legitim, instanţa poate dispune eliberarea unei copii de pe înscrisul sub semnătură privată falsificat sau restituirea înscrisului oficial parţial falsificat.

Conform dispoziţiilor art. 446, dispoziţiile din hotărârea enală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută conform legii civile.1

199


35

§ 8. Schimbări în executarea unor hotărâri

1. Revocarea sau anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei şi a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, precum şi a executării pedepsei la locul de muncă.

Competenţa de a dispune revocarea sau anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei şi a suspendării executării pedepsei sub supraveghere aparţine instanţei care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea1 sau anularea. În acest sens, sesizarea instanţei competente se poate face din oficiu sau de către procuror [art. 447 alin. (1)],.

În cazul în care cel condamnat cu suspendarea executării pedepsei, până la expirarea termenului de încercare, nu îndeplineşte obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, sesizarea instanţei care a pronunţat în primă instanţă suspendarea, în vederea revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, poate fi făcută de către procuror sau de către partea interesată.

Insatnţa competentă să dispună revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă este fie instanţa de executare, fie instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află unitatea unde se execută pedeapsa, fie instanţa care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea. În acest sens, sesizarea instanţei competente se poate face din oficiu, de către unitate, organul de poliţie sau, în cazul prevăzut de art. 86 alin. (4) C. pen., de către cel conmdamnat (art. 447).

2. Alte modificări de pedepse

Potrivit art. 449, pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei hotărâri definitive, existenţa vreuneia din următoarele situaţii:

a) concursul de infracţiuni;b) recidiva;

36 c) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.Competenţa de a dispune asupra modificării pedepsei nu este alternativă ci

exclusivă, aparţinând, după caz, instanţei de executare sau instanţei corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere ori unitatea unde se excută pedeapsa.

Sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat [art. 449 alin. (3)].

35 S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.36 C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 74/1995, în Culegere pe anul 1995, op. cit., p. 9-10.

200

Potrivit art. 448, înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii se dispune din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat de către instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în stare de deţinere, de către instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere. hotărârea de înlocuire, rămasă definitivă, se pune în executare potrivit dispoziţiilor art. 420-423.

3. Liberarea condiţionată

Calificată drept o instituţie complimentară regimului de executare a pedepsei închisorii1, liberarea condiţionată vizează direct, conduita condamnatului în timpul executării pedepsei2, dacă, în prealabil, se constată că sunt îndeplinite condiţiile privind executarea unei anumite părţi din pedeapsă.3

Modul de reglementare a instituţiei liberării condiţionate conduce la concluzia că aceasta nu se aplică în mod automat după executarea fracţiunii de pedeapsă prevăzută de lege, ci numai dacă instanţa care judecă dosarul îşi crează convingerea, ţinând seama de conduita condamnatului în timpul executării pedepsei şi de antecedentele sale penale, că reeducarea şi îndreptarea acestuia sunt posibile şi fără executarea în penitenciar a restului de pedeapsă.4

Potrivit art. 450 alin. (1), liberarea condiţionată se dispune la cererea sau propunerea făcută în temeiul dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor de către judecătoria a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, iar în cazul prevăzut în art. 62 alin. (3) C. pen., de către tribunalul militar în a cărui rază teritorială se află închisoarea militară1.

În lumina dispoziţiilor art. 28 alin. final din Legea nr. 23/1969, când condamnatul se adresează direct instanţei, solicitând liberarea condiţionată, o dată cu cererea se trimite şi procesul –verbal având valoarea unui aviz.2

Atunci când constată, după judecarea cererii, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, instanţa pronunţă o hotărâre de respingere a cererii şi 37fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînoită; acest termen nu poate fi mai mare de un an [art. 450 alin. (2)].

În cazul în care propunerea de liberare condiţionată a fost respinsă de prima instanţă, soluţia fiind menţinută şi în apel, condamnatul nu poate susţine, prin motivele de recurs, că termenul fixat de instanţă pentru rediscutarea situaţiei sale de către comisia de propuneri este prea lung, deoarece această situaţie nu se încadrează în nici unul din cazurile de casare prevăzute limitativ în art. 3859.

Această obligaţie fixată de lege în sarcina instanţei nu presupune automat şi atmiterea cererii ulterioare la expirarea termenului stabilit.

37 V. Nicolcesu, Liberarea condiţionată. Aspecte procesuale, în R.D.P. nr. 1/2001, p. 123.2 M. Pavel –Cocoş, Liberarea condiţionată. Teză de doctorat, 1980, p. 134, citat de I. Neagu, Trtatt, op. cit., p. 820.3 Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 6/1970, pct. 5 în R.R.D. nr. 3/1972, p. 156.4 N. Volonciu, Tratat, vol. II, op. cit., p. 418.5 R. Lupaşcu, Competenţa de soluţionare a cererilor de liberare condiţionată a condamnaţilor minori, în Dreptul nr. 11/1997, p. 93.

201


Practica judiciară3 a arătat că aplicarea corectă a dispoziţiilor privind liberarea condiţionată presupune, în cazul oricărei modificări aduse pedepsei avute în vedere la acordarea liberării condiţionate, reexaminarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 59, 491 şi 60 C. pen., în raport noua pedeapsă rezultată în urma modificării intervenite.

Termenul de reînoire nu trebuie să fie foarte aproape de momentul epuizării integrale a pedepsei pentru că practic condamnatul nu mai beneficiază de liberarea condiţionată4.

Judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere este competentă să judece cererea de liberare condiţionată şi în cazul în care condamnatul este minor5.

În cazul în care, în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei (deci în perioada în care pedeapsa este considerată în curs de executare), cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, liberarea condiţionată poate fi revocată. Potrivit art. 450 alin. 3 (3), instanţa competentă să se pronunţe asupra revocării liberării condiţionate este aceea care l-a judecat pe condamnat pentur infracţiunea comisă după liberarea condiţionată. În cazul în care această instanţă nu s-a pronunţat asupra revocării, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere.

Săvârşirea din nou a infracţiunii nu atrage de plano revocarea liberării condiţionate, instanţa putând aplica pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru noua infracţiune şi să menţină, în acelaşi timp, liberarea condiţionată.

Dacă s-a dispus revocarea liberării condiţionate , cu ocazia contopirii pedepsei cu privire la care s-a luat măsura revocării şi a celei stabilite pentru infracţiunea săârşită ulterior, nu se poate ajunge la o pedeapsă rezultantă care să depăşească totalul pedepselor contopite (art. 34 alin. final C. pen.).1

Împotriva hotărârii prin care s-a dispus asupra cererii sau propunerii de liberare condiţionată (care nu poate fi decât de admitere sau de respingere) sau prin care s-a dispus asupra revocării liberării condiţionate poate fi declarat doar recurs în termen de 3 zile. Recursul declarat de procuror este suspensiv de executare.

Atunci când respingerea propunerii de liberare condiţionată nu se datorează unei erori grave de fapt, ci aprecierii instanţelor că timpul executat din pedeapsă este insuficient pentru reeducarea condamnatului, această apreciere nu este cenzurabilă în cadrul vreunuia din motivele de casare prevăzute de art. 3859 şi, prin urmare, recursul trebuie respins2.

Conform dispoziţiilor art. 450 alin. final, instanţa în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată să comunice locului de deţinere o copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus revocarea liberării condiţionate.

202

4. Înlocuirea executării pedepsei şi reducerea pedepsei pentru militari

În cazul în care, dacă sunt întrunite condiţiile legale, cel condamnat devine militar în termen în cursul judecăţii la o instanţă civilă sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, executarea pedepsei închisorii urmează a se înlocui cu executarea acesteia într-o închisoare militară.

Înlocuirea se dispune, la sesizarea comandantului, de către tribunalul militar în a cărui rază teritorială se găseşte unitatea militară din care face parte cel condamnat [art. 451 alin. (1)].

Înlocuirea executării pedepsei închisorii într-o închisoare militară cu executarea într-un loc de deţinere, în cazul condamnaţilor care au fost trecuţi în rezervă înainte de începerea executării pedepsei, se dispune de către tribunalul militar în a cărui rază teritorială se găseşte unitatea militară din care a făcut parte cel condamnat, din oficiu sau la sesizarea comandantului unităţii militare.

Competenţa de a dispune reducerea pedepsei pentru militari, în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 62 alin. (2) C. pen., aparţine tribunalului militar în a cărui rază teritorială se află închisoarea militară; sesizarea instanţei competente se face de către comandantul închisorii (art. 452).

5. Intervenirea unei legi penale noi

Potrivit art. 458, când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, ori o lege ce prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se excută ori urmează as e executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 12, 14 şi 15 C. pen.

Aplicarea acestor dispoziţii se face din oficiu, la cererea procurorului sau a celui condamnat, de către instanţa de executare sau de către insatnţa corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă.

6. Încetarea executării pedepsei la locul de muncăPotrivit art. 8611 alin. (1) C. pen., dacă condamnatul a executat cel puţin

două treimi din durata pedepsei, a dat dovezi temeinice de în-dreptare, a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor, instanţa poate dispune încetarea executării pedepsel la locul de muncă, la cererea conducerii unităţii unde condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau a condamnatului.

Încetarea executării pedepsei la locul de muncă se dispune de judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea unde condamnatul execută pedeapsa .

203


Instanţa în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată să comunice unităţi unde se execută pedeapsa, precum şi organului de poliţie din localitatea unde îşi are sediul unitatea, copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a dispus încetarea executării pedepsei (art. 4501).

7. Amnistia şi graţierea

Aplicarea amnistiei, când intervine după rămânerea definitivă a hotărârii, precum şi aplicraea graţierii se fac de către judecătorul delegat de la instanţa de executare sau, dacă cel condamant se află în executarea pedepsei, de către judecătorul delegat de la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde se execută pedeapsa (art. 459).

§ 9. Dispoziţii comune privind procedura la instanţa de executare

Rezolvarea incidentelor ce apar cu ocazia pnerii în executare a hotărârilor penale sau pe parcursul executării se face de către instanţa de judecată, pe cale contencioasă, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 460.

Procedura guvernată de aceste dispoziţii are în vedere nu numai instanţa de executare în sensul art. 418, ci orice instanţă care are competenţa să rezolve aspecte legate de punerea în executare a hotărârilor penale.1

Chiar atunci când instanţa de executare acţionează prin judecătorul delegat, acesta are posibilitatea să sesizeze oricând instanţa de executare pentru a rezolva eventualele nelămuriri sau împiedicări apărute în cursul executării.2

Potrivit art. 460 alin. (1), în cazul în care rezolvarea situaţiilor privind executarea hotărârilor este dată în competenţa instanţelor de executare, preşedintele dispune citarea părţilor interesate şi ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în cazurile prevăzute în art. 171.

Condamnatul arestat este adus în judecată când i s-ar putea agrava situaţia sau când instanţa consideră necesară prezenţa acestuia. această dispoziţie a fost delarată neconstituţională şi, ca urmare a adoptării Legii nr. 281/2003, a fost eliminată din cuprinsul art. 460.

Judecata se desfăşoară după regulile generale prevăzute În Paretea specială, Titlul II din Codul de procedură penală, în măsura în care nu contravin dispoziţiilor speciale din acest capitol privind executarea.

Participarea procurorului este obligatorie; instanţa, după ascultarea concluziilor procurorului şi ale părţilor, se pronunţă prin sentinţă. Soluţiile pronunţate de alte instanţe sunt comunicate instanţei de executare (art. 460 alin. final).

204

§ 10. Contestaţia la executare

1. Noţiune şi caracterizare1

Contestaţia la executare reprezintă un procedeu jurisdicţional de rezolvare a cererilor sau plângerilor ocazionate de punerea în executare a hotărârilor penale. 2

Deşi îndreptată contra executării şi nu contra hotărârii, contestaţia nu poate fi folosită decât în cazul executării unor hotărâri judecătoreşti.3 Având o natură şi funcţionalitate specifică, contestaţia la executare are un regim diferenţia de reglementare faţă de contestaţia în anulare. Prin urmare, este inadmisibilă contestaţia la executare prin care se tinde a se soluţiona o problemă de fond, rezolvată cu autoritate de lucru judecat.4 De asemenea, tot inadmisibilă, şi, prin urmare, trebuie respinsă , este şi contestaţia la executare prin care se încearcă invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate a legii iar hotărârea de condamnare a intrat în puterea lucrului judecat1.

2. Cazurile în care se poate face contestaţie la executare.Art. 461 stabileşte patru cazuri în care se pot face contestaţie la executare:a) S-a pus în executaer o hotărâre care nu era definitivă. Ca regulă,

hotărârile instanţei penale rămân executorii la data rămânerii definitive. În consecinţă, hotărârile penale nedefinitive (cu excepţia cazurilor prevăzute de expres de lege2) nu pot fi puse în executare.

Astfel, practica judiciară3 a reţinut că în mod greşit s-a pus în executare o hotărâre , întrucât nu era definitivă, deoarec e inculpatul a fost condamnat fără să fie prezent la judecată iar hotărârea nu i s-a comunicat ; după admiterea contestaţiei instanţa de executare trebuie să dispună comunicarea unei copii de pe dispozitiv inculpatului, pentru a începe să curgă termenul de apel sau de recurs.

b) Executarea este îndreptată împotriva unei alte persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare. Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate4, acest caz de contestaţie la executare se datorează în mod frecvent unei similitudini în datele de identificare, iar obiecţiile privind identitatea formulate de contestator nu au dat rezultate.

c) S-a ivit vreo nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo împiedicare la executare. Erorile materiale care nu au fost înlăturate prin folosirea procedurii reglementate de art. 195 pot genera nelăuriri cu ocazia punerii în executare a unei hotărâri penale definitive; ele sepot datora, în cele mai multe situaţii, redactării greşite a dispozitivului hotărârii.

205


În literatura de specialitate5 s-a arătat că „împiedicările la executare“ trebuie să se datoreze unor cauze legale prin care nu se poate pune în executare hotărârea sau nu poate continua executarea hotărârii. Astfel, persoana interesată poate face, în temeiul art. 461 alin. (1) lit. c), contestaţie la executare în situaţia în care procurorul a dispus suspendarea executării hotărârii în cazul revizuirii (art. 400).

d) Se invocă aministia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării. Intervenirea unui act de clemenţă (amnistie sau graţiere) după rămânerea definitivă a hotărârii, deci în cursul executării, atrage aplicarea dispoziţiilor art. 459. În situaţia în care judecătorul delegat cu executarea nu le alică, condamnatul poate face contestaţie la executare în baza art. 461 alin. (1) lit. d).

Dacă amnistia sau graţierea au intervenit anterior rămânerii definitive a hotărârii, calea procesuală prin care este cenzurată neaplicarea lor este recursul în anulare, şi nu contestaţia la executare. De asemenea, desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă, prin care s-a constatat greşit un rest de pedeapsă rămas neexecutat, nu se poate face pe calea contestaţiei la executare, ci numai pe calea recursului în anulare1.

Contestaţia la executare se poate introduce şi în legătură cu orice incident ivit în cursul executării.

3. Instanţa competentă Competenţa de a rezolva contestaţia la executare revine unor instanţe

diferite, în funcţie de cazul pe care se întemeiază contestaţia.Astfel art. 461 alin. (2) arată că, în cazurile prevăzute la lit. a), b) şi d),

contestaţia se face, după caz, la instanţa de executare sau la instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde cel condamnat execută pedeapsa.

În cazul de contestaţia prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. c) , competenţa aparţine instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută2.

În lumina dispoziţiilor art. 463, contestaţia privitoare la executarea dispoziţiilor civile ale hotărârii ce face, în cazurile prevăzute de art. 461 alin (1) lit. a) şi b), la instanţa de executare prevăzută în art. 460 iar în cazul prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se excută.

Contestaţia la executare introdusă cu privire la executarea laturii civile a hotărârii este de competenţa uneia dintre cele două instanţe arătate mai sus, ca instanţe civile care judecă potrivit legii civile.

Contestaţia la executare privitoare la amaenzile judiciare se soluţionează de instanţa care le-a pus în executare.

4. Procedura de soluţionare

206

În vederea soluţionării contesaţiei la executare, preşedintele dispune citarea părţilor interesate şi ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu în cazurile prevăzute de art. 171.

Condamnatul arestat este adus la judecată numai în cazul în care i s-ar agrava situaţia sau când instanţa consideră necesară prezenţa acestuia. Această dispoziţie a fost declarată neconstituţională şi, şi ca urmare a adoptării Legii nr. 281/2003, a fost eliminată din cuprinsul art. 460.

Participarea procurorului este obligatory iar instanţa, luând concluziile acestuia şi ale părţilor interesate, admite sau respinge contestaţia printr-o sentinţă. Orice contestaţie la executare făcută în afara cazurilor prevăzute expres de lege urmează să fie respinsă ca inadmisibilă1.

Judecata se desfăşoară după regulile generale prevăzute în Partea specială, Titlul II din Codul de procedură penală, în măsura în care nu contravin dispoziţiilor speciale din acest capitol privind executarea.

În cazul în care rezolvarea contestaţiei la executare se face de către o altă instanţă decât cea de executare, soluţia se comunică instanţei de executare.

207

40185981 Drept Procesual Penal

Documents

Transcript of 40185981 Drept Procesual Penal