(4) Psihologia CA Stiinta(1)

UNITATEA 3 [PSIHOLOGIA CA ȘTIINȚĂ]

UNITATEA 4: Psihologia ca știință

Sinteză

Psihologia comună ca fundație a psihologiei științifice O manieră intuitivă, facilă şi fecundă implementată adesea pentru a înţelege entităţi şi

fenomene abstracte o reprezintă traducerea lor în planul lucrurilor concrete. Astfel, în cuvintele lui Jeffrey Olen:

“La început au fost marii părinţi, căutarea cunoaşterii şi a înţelepciunii, care au făcut un număr mare de copii. Matematica, fizica, etica, psihologia, logica, gândirea politică, metafizica, … şi epistemologia … – toate aparţineau aceleaşi familii. Filozofii nu erau doar filozofi, ci şi matematicieni şi fizicieni şi psihologi de asemenea...

Copiii, însă, au început cu timpul să plece din casa părintească. Primii care au plecat au fost fizica şi astronomia, deoarece au dezvoltat o metodă experimentală proprie[…] În final, psihologia a părăsit şi ea casa. ”1 (Olen, 1983, p.3f)

Ca o completare la imaginea zugrăvită de Olen, trebuie precizat că deşi primele interogări sistematice ale naturii au fost într-adevăr pornite de filozofi încă din Antichitate, este concomitent extrem de plauzibil să credem că şi strămoşii noştri primitivi aveau noţiuni de bază cu privire la regularităţile şi legităţile universului – o concepţie incapsulată adesea de unii filozofi sub numele de fizică, biologie și psihologie naivă (Atran, 1998).

După autori precum David C. Geary, întreg edificiul științific al umanității are ca fundație aceste mari super-module cognitive împământate filogenetic, care ne permit încă de la naștere să structurăm universul în categorii speciale ale gândirii (Geary, 2002, 2004a,2004b, 2005).

În practică, este poate preferabil să înlocuim termenul de psihologie naivă cu cel de psihologie comună (Crane, 2003, p. 53), întrucât cuvântul „naiv” poartă o serie de conotații negative, fiind frecvent utilizat în sens peiorativ în cadrul discursului colocvial.După cum remarca și Steven Pinker, psihologia comună este de asemenea extrem de folositoare, având capacitatea de a prezice „atât de precis, cu luni înainte de termen” dinamica unor corpuri aflate câteodată chiar la zeci de mii de kilometrii distanţă (Pinker, 2009, p. 71).

În ultimele trei decenii s-a vorbit și despre o “Teorie a minții”2 (Baron-Cohen, Leslie & Frith, 1985; Baron-Cohen, 1991, 1995; Dennett, 1987), avansându-se ideea potrivit căreia abilitățile noastre psihologice native ar fi răspândite la nivelul primatelor antropoide mari. Astfel de perspective sunt totuși controversate în prezent.

Din rațiuni pedagogice, simplificând extrem de mult problema, putem vorbi de două mari clase de poziții asumate cu privire la psihologia comună:

(1) Ideea că psihologia comună se bazează pe simularea minților altor entități, fiind la bază o adaptare biologică fundamentată în genomul uman de presiunile selective specifice din trecutul filogenetic al hominidelor (Goldman, 1989);

(2) Ideea că ea este pur și simplu o teorie populară – poziție comprimată sugestiv de Adam Morton sub numele de “teorie ca teorie” (1980, p. 7).

1 Toate traducerile din engleză sunt făcute de autorul acestei lucrări. Cuvintele în italice aparţin textului original. 2Termenul a fost utilizat pentru prima oară de către Premack și Woodruff într-un influent articol de zoopsihologie (Premack & Woodruf, 1978).

1


Ce înseamnă psihologia științifică ? Trebuie spus de la bun început că psihologia reprezintă o ştiinţă relativ tânără, deşi forma

sa comună exista probabil dinaintea istoriei scrise. În cuvintele lui Hermann Ebbinghaus, “psihologia are un trecut lung, dar o istorie scurtă” (1920, p. 4).

Termenul de psihologie a fost utilizat pentru prima dată în secolul al XVI-lea de către Marko Marulic în tratatul său, Psihiologia de ratione animae humane (Kristic, 1964). Lucrarea sa, din nefericire, nu a supravieţuit până astăzi. Un secol mai târziu, însă, filozoful german Christian Wolff publica Psychologia empirica (1732) şi Psychologia Rationalis (1734) – două volume care au consacrat termenul de “psihologie”.

Psihologia a devenit cu adevărat o ştiinţă în momentul în care ea şi-a dezvoltat o metodă empirică proprie de observare şi investigare a obiectului său de studiu. Acest lucru s-a întâmplat relativ târziu faţă de alte ştiinţe desprinse din filozofie, mai precis la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Spre deosebire de simţul comun, psihologia ştiinţifică sau academică nu se limitează la introspecţie ca metodă de cercetare a fenomenelor mintale şi nici nu recurge la generalizări grosiere plecând de la o serie de cazuri izolate, internalizate şi trăite afectiv.

Luând modelul ştiinţelor naturale, psihologia ştiinţifică pleacă de la observaţiile cotidiene pentru a elabora teorii şi ipoteze şi recurge la experimente pentru a le verifica pe acestea într-o manieră cât mai obiectiv posibilă. Astfel de afirmaţii, totuşi, nu trebuie să ne conducă la ideea că psihologia este prin excelenţă o ştiinţă nomotetică, iar metodele sale sunt imuabile.

După cum observa şi Paul Feyerabend într-un cu totul alt context, însăşi termenul de “metodă ştiinţifică” poate fi neclar (Feyerabent, 1993), iar după Thomas Kuhn, ceea ce reprezintă o ştiinţă poate foarte bine depinde de contextul social, cultural şi politic al veacului; în esenţă, de o multitudine de factori extra-cognitivi (2008/1962).

Psihologia științifică (post-1879), la fel ca și celelealte domenii ce poartă numele de “științe”, este mai curând caracterizată de un mod specific de gândire sau de interogare a naturii, decât de un corp static de teorii însoțit de o metodologie la fel de statică aferentă (Enăchescu, 2007: 42).

Momentul nașterii psihologiei îl reprezintă anul 1879, atunci când Wilhelm Wundt construiește primul laborator experimental la Leibzig. Psihologia, totuși, nu s-a bucurat atunci de un suport prea mare din partea comunității științifice, filozofi pozitiviști precum Auguste Comte considerând că o asemenea disciplină nu este o știință, întrucât introspecția reprezintă o metodă subiectivă de investigare a psihicului (Zlate, 2009, p. 19).

Încă din secolul al XVIII-lea, Immanuel Kant examinează posibilitatea ca psihologia empirică să devină o ştiinţă în Fundațiile Metafizice ale Științei Naturale (2002/1786), ajungând la un răspuns negativ. Acest atac, totuși, este unul limitat, deoarece în Critica Rațiunii Pure, Kant vizează în principal psihologia rațională, definită ca “doctrină rațională a sufletului”.

Kant discută însă problema psihologiei empirice și înainte de 1786, concluzionând că psihologia empirică nu aparține metafizicii, deoarece metafizica este o disciplină a priori, în timp ce psihologia empirică se bazează pe observații. Argumentul său principal împotriva psihologiei ca știință este că aceasta nu poate beneficia de o construcție bazată pe un sistem de legi matematice (Sturm, 2001, pp. 165-166), iar psihicul nu poate fi cuantificat (Leary, 1978; Sturn, 2006).

Deși au existat suficienți cercetători care au urmărit “măsurarea” minții și în secolul al XVIII-lea, soluția salutară la problema lui Kant a venit din partea școlii germane de fiziologie, studiile lui Weber și Fechner asupra relațiilor matematice existente între

2


proprietățile obiective ale stimulilor și reprezentările lor fenomenologice fiind văzute drept un răspuns promițător la adresa criticii filozofului iluminist.

Tot în aceeași perioadă, un alt fiziolog german, pe nume Johannes Peter Müller (1801-1855), formulează doctrina energiilor nervoase specifice, potrivit căreia modalitatea senzațiilor este dependentă nu de natura stimulilor, ci de cea a structurilor nervoase pe care stimulii le excită. Prin urmare, mintea nu poate fi conștientă în mod direct de obiectele externe ale naturii, ci doar de stimularea anumitor regiuni ale creierului saturate de nervi senzitivi (Fuchs & Milar, 2003 p.2).

Direcția psihologiei fiziologice a fost dusă mai departe de Hermann von Helmholtz (1821-1894) care, investigând atât viteza de transimise a impulsurilor electrice din cadrul nervilor, cât și natura sunetelor și a culorilor, a exercitat o influenţă incontestabilă asupra primilor psihologi. Acestea fiind spuse, este uşor de înţeles de ce Wilhelm Wundt, unul din asistenţii lui Helmholtz, a început primele sale cercetări experimentale folosind cronografe, chimografe şi alte instrumente frecvent întâlnite în laboratoarele de fiziologie de la acea vreme.

Încercarea de a defini psihologia De-a lungul timpului au fost formulate, bineînțeles, o serie de definiții date psihologiei

(vezi Zlate, 2009, pp. 17-18), deși nu toate acestea respectă rigorile logicii. Etimologic, cel puțin, termenul este compus din două particule: “psyche” (psihic) și

“logos” (știință sau discurs despre ceva anume), fapt ce ne îndeamnă să înțelegem psihologia drept “o știință a psihicului”. (Zlate, 2009, p. 18). O astfel de descriere este totuşi una circulară și tautologică. Mai mult decât atât, noțiunea de “psihic” nu este una clar delimitată, având astfel suficiente motive să ne întrebăm dacă psihologia ar trebui să studieze de asemenea comportamentul şi procesele interne ale bacteriilor, ale nematodelor sau ale calculatoarelor.

Definiţia oferită de William James, poate unul dintre cei mai importanţi psihologi din istorie, conform căruia “psihologia este ştiinţa vieţii mintale, a fenomenelor şi condiţiilor reale” (1950 [1890]), suferă de neajunsuri similare. Spunem acest lucru deoarece spectrul de aplicare al noţiunii de “viaţă mintală” este unul extrem de vag. Concomitent, definiţia anterioară exlude şi dimensiunea aplicativă şi ameliorativă a psihologiei, care odată cu Sigmund Freud devine un adevărat instrument pentru diminuarea stresului existenţial.

O definiție comprehensivă și cuprinzătoare a psihologiei trebuie să respecte îndeaproape legile și regulile formale ale logicii (vezi spre exemplu Crăciun, 2000, pp. 105-107), fiind simultan caracteristică, afirmativă, clară și evitând orice expresie de natură circulară.

Pentru a evita neajunsurile amintite anterior, vom defini aşadar psihologia drept disciplina academică şi aplicată care studiază comportamentul, procesele de reprezentare interne ale naturii şi cele de transformare a input-ului informaţional în output folosind metode obiective, cât şi procedurile de ameliorare şi redresare ale acestora în acord cu normele culturale ale unei comunităţi în cadrul regnului animal.

O pluritate de paradigme În Structura Revoluţiilor Ştiinţifice (2008/1962), Thomas Kuhn, fost fizician devenit

filozof şi sociolog al cunoaşterii ştiinţifice, a încercat să ofere o perspectivă istorică şi empirică manierei în care cercetătorii abordează un anumit domeniu de studiu. Plecând de la observaţia că adesea istoria ştiinţei e scrisă de învingători, iar fostele abordări sunt transpuse câteodată în mod abuziv pe direcţia unei dezvoltări ştiinţifice uniliniare şi teleologice, Kuhn consideră că viaţa ştiinţifică are două forme: una “normală” şi una “revoluţionară”, de criză.

3


Redusă la esenţă, o paradigmă reprezintă o constelaţie de modele, teorii, experimente clasice şi instrumente care structurează universul de cercetare, transformând activitatea ştiinţifică într-una de rezolvare de “puzzle-uri” (Kuhn, 2008, pp. 72-88). Această activitate, bineînţeles, caracterizează “ştiinţa normală”. Astfel de abordări reprezintă ortodoxia într-o anumită disciplină, ele continuând să supravieţuiască, pace Popper, chiar şi în condiţiile în care datele empirice infirmă o parte din presupunerile şi predicţiile făcute de aceste corpuri teoretice.

În psihologie, la fel ca şi în fizică, biologie şi chimie, există de asemenea paradigme, în ciuda reţinerilor lui Kuhn de a folosi acest termen pentru a descrie practicile ştiinţifice din cadrul disciplinelor socio-umane. Diferenţa majoră dintre psihologie şi ştiinţele naturale, în această privinţă cel puţin, rezidă în faptul că multitudinea de paradigme avute la dispoziţie de un cercetător este considerabil mult mai mare pentru un psiholog.

În cadrul ştiinţelor naturale există o singură paradigmă dominantă, schimbarea ei fiind înfăptuită doar în condiţii de criză, atunci când sunt acumulate prea multe neajunsuri epistemice pentru a putea continua. În contrast, în psihologie rezistă în continuare abordări diferite, chiar contradictorii în presupuneri şi metodologie, acestea mergând de la psihanaliza lui Freud până la psihologia cognitivă evoluţionistă dezvoltată în anii ’90.

Plecând de la taxonomia lui Kuhn, psihologia s-ar afla prin urmare într-o stare pre-paradigmatică de dezvoltare, neavând caracteristicile necesare unei ştiinţe mature, cel puţin nu în acord cu perspectiva kuhniană. Acest fapt a fost adesea subliniat de criticii psihologiei şi ai ştiinţelor sociale, făcând chiar psihologii să se întrebe dacă trebuie vizată diversitatea şi pluritatea sau unitatea în abordarea psihicului uman şi animal (Zlate, 2009, pp. 20-23).

Asemeni lui Thomas Kuhn, şi Imre Lakatos a vorbit despre maniera în care ştiinţa este adesea pusă în practică în interiorul unor programe specifice de cercetare. Urmând idea holismului a lui Pierre Duhem şi W.V. Quine, Lakatos consideră că toată cercetarea are în centru un nucleu dur, format din premize teoretice şi metafizice de bază şi o “centură” de ipoteze auxiliare la care se poate renunţa cu uşurinţă în faţa unor observaţii empirice problematice (Lakatos, 1976; 1978). În cazul psihologiei, spre deosebire de fizică sau chimie, chiar şi nucleul variază substanţial de la un program de cercetare altul.

Figura 1. O reprezentare grafică a programelor de cercetare în viziunea lui Imre Lakatos

Observaţii: După Lakatos, întrucât toate teoriile ştiinţifice au un nucleu dur de natură metafizică, de altfel esenţial pentru generarea ipotezelor, “transformările ştiinţifice sunt conectate de revoluţiile cataclismice metafizice vaste” (Lakatos, 1970). În esență, centura protectoare permite supraviețuirea nucleului în fața datelor empirice problematice care infirmă anumite predicții teoretice.

4

Presupuneri metafizice şi legi

generale

Centură protectoare de ipoteze și fapte auxiliare


În baza celor afirmate anterior, credem că este uşor de înţeles de ce psihologia a fost şi continuă să fie privită în mod circumspect de cercetătorii altor discipline ştiinţifice. În ultima instanţă, obiectul său de studiu – spaţiul mintal – este unul profund problematic, deoarece el este empiric inobservabil, subiectiv şi inefabil. În completare, natura psihicului, problema legăturii dintre minte şi creier, dar şi problema reprezentării, sunt în continuare dileme filozofice departe de a fi soluţionate

Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor

După cum remarca în mod îndreptățit și Mielu Zlate, “într-un secol și jumătate, psihologia a parcurs drumul de la negarea ei ca știință până la obținerea statului de știință centrală în rândul celorlalte.” (Zlate, 2009, p. 23).

Propunând relația dintre subiectul și obiectul cunoașterii drept punct de plecare în clasificarea ştiinţelor, Jean Piaget concluziona că “psihologia ocupă o poziție centrală și nu numai ca produs al tuturor celorlalte științe, dar [şi] ca sursă posibilă de explicație a formării și dezvoltării lor” (Piaget, 1966, p. 41).

Concepția lui Piaget, cunoscută drept modelul circular al științelor, a primit temporar susținere și din partea filozofilor, W.V. Quine vorbind la sfârșitul anilor ’60 despre necesitatea de a fundamenta epistemologia pe metodele empirice ale științelor naturale (Quine, 1969). Deși o asemenea poziție conduce inevitabil la circularitate, epistemologii contemporani s-au arătat deschiși propunerii (e.g. Goldman, 1992; Kitcher, 1992; Kornblith, 1994; 1999), Susan Haack afirmând chiar că “[…] rezultatele științelor cogniției pot fi relevante și pot fi folosite în mod legitim pentru a rezolva probleme epistemice tradiționale” (Haack, 1993: 118).

În afara perspectivei lui Piaget au existat, bineînțeles, şi abordări mai puţin apologetice la adresa psihologiei. Astfel, pentru Karl Bühler iar apoi, P.E. Meehl, deşi psihologia se află la intersecţia ştiinţelor umaniste, a celor sociale şi a celor naturale, ea nu dispune de o individualitate bine conturată.

Figura 2. Modelul triunghiular al științelor (apud Zlate, 2000, p. 54)

Psihologie

Urmând o analogie grafică similară, B.M. Kedrov (1961) imagina şi el poziţia psihologiei tot în cadrul unui triunghi, dar mai aproape de filozofie decât de ştiinţele naturii.

5

Științe umaniste

Științe sociale

Științe naturale

Mediu Experienţă

Comportament


Figura 3. Triunghiul ştiinţelor (după Kedrov)

Psihologie

Ceea ce poate fi inferat cu uşurinţă în baza acestor clasificări este, dacă nu relevanţa deosebită a psihologiei pentru cunoaşterea umană, atunci dependenţa ei de corpul teoretic şi metodologic al altor ştiinţe. În acord cu perspectiva naturalismului metafizic, psihicul reprezintă un produs al naturii, o realitate implementată în dinamica materiei şi, cel mai probabil, o adaptare fundamentată în decursul evoluţiei speciilor. Acest lucru a condus adesea, după cum remarca şi Vasile Pavelcu, la psihologizarea unor discipline, pe de-o parte şi “depsihologizarea psihologiei”, pe de alta (Pavelcu apud Zlate, 2000, p. 60).

Bibliografie

American Psychology Association. Online la: www.apa.orgALEXANDER, R.D. (1989) “Evolution of the Human Psyche” în Mellars, P. & Stringer, C.

(eds.) The Human Revolution: Behavioral and Biological Perspectives on the Origins of Modern Humans, Edinburgh University Press.

ATRAN, S. (1998). Folk Biology and the Anthropology of Science: Cognitive Universals and Cultural Particulars. Behavioral and Brain Sciences 21 (4):547-569.

AYALA, F.J. (2009) “Darwin and Scientific Method”, PNAS, Vol. 106: 10033-10039.BARON-COHEN, S., LESLIE, A.M., FRITH, U. (1985). "Does the autistic child have a

'theory of mind'?", Cognition 21 (1), pp. 37–46. BARON-COHEN, S. (1991) “Precursors to a theory of mind: Understanding attention in

others.” În A. Whiten (Ed.), Natural theories of mind: Evolution, development and simulation of everyday mindreading, (pp. 233-251), Oxford: Basil Blackwell.

BARON-COHEN, S. (1995) Mind-Blindness: An Essay on Autism and Theory of Mind, MIT Press/ Bradford Books, Boston.

BLOCK, N. (1980) Troubles with Functionalism. În Ned Block (ed.), Readins in Philosophy of Psychology, Vol. 1, (pp. 268-305), Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press.

CRĂCIUN, D. (2000), Logică și teoria argumentării, Editura Tehnică, București.

6

Ştiinţele naturii

Ştiinţe filozoficeŞtiinţe sociale

Logică

Matematică

Tehnică

Psihologie socială

http://www.apa.org/


CRANE, T. (2003) The Mechanical Mind (2nd edition), London, Routledge. DENNETT, D.C. (1987) “Intentional systems in cognitive ethology: The Panglossian

paradigm defended”, The Brain and Behavioral Sciences, 6, 1987, pp. 343-390.DUNBAR, R.I.M. (1998) “The Social Brain Hypothesis”, Evolutionary Anthropology, 13:

178-190.ENĂCHESCU, C. (2007) “Tratat de metodologie” Polirom, Bucureşti.FEYERABEND, P. (1993) Against Method. London, Verso. FUCHS, A.H. & MILAR, K.S. (2003) Psychology as Science. În Donald K. Freedheim &

Irving B. Weiner, Handbook of Psychology: Volume 1, History of Psychology (pp. 1-27), John Wiley & Sons, Inc.

GEARY, D.C. (2002) Principles of evolutionary educational psychology. Learning and Individual Differences, 12: 317-345.

GEARY, D. C. (2004a). Evolution and cognitive development. In R. Burgess & K. MacDonald (Eds.), Evolutionary perspectives on human development (pp. 99–133). Thousand Oaks, CA: Sage Publications.

GEARY, D. C. (2004b). Folk knowledge and academic learning. În B. J. Ellis & D. F. Bjorklund (Eds.), Origins of the social mind (pp. 493–519). The Guilford Press.

GEARY, D.C. (2005) The Origin of Mind. Washington D.C., American Psychological Association.

GREEN, C.D. & GROFF, P.R. (2003) Early psychological thought: Ancient accounts of mind and soul. Westport, Connecticut: Praeger.

GOLDMAN, A. (1989) Interpretation psychologised, Mind & Language, 4. GOLDMAN, A. (1992) Liaisons: Philosophy Meets the Cognitive and Social Sciences, Cambridge, MIT Press.GORDON, R. (1986) Folk Psychology as simulation, Mind & Language, 1: 158-171.HAACK, S. (1993) Evidence and Inquiry: Towards Reconstruction in Epistemology, Oxford,

Blackwell.HUMPHREY, N.K. (1976) The social function of intellect. În P.P.G. Bateson & R.A. Hinde

(eds.) Growing Points in Ethology (pp. 303-317). Cambridge University Press. Cambridge.

JAMES, W. (1950) The Principles of Psychology, Vol. 1, Dover Publications [1890].KANT, I. (2002/1786) “Metaphysical foundations of natural sciences” în Theoretical

Philosophy after 1781, Cambridge University Press, pp. 171-270. KEDROV, B.M. (1966), „Cu privire la clasificarea stiinŃelor sociale", in: Cercetarea

sociologică,Editura Politică, Bucuresti.KITCHER, P. (1992), “The Naturalists Return,” Philosophical Review, 101: 53–114.KORNBLITH, H. (1994), Naturalizing Epistemology (2nd Edition), Cambridge, MIT Press.KORNBLITH, H. (1999), “In Defense of a Naturalized Epistemology”. În John Greco &

Ernest Sosa (eds.), The Blackwell Guide to Epistemology (pp. 158-169), Ma: Blackwell, pp. 158–169.

KRSTIC, K. (1964). Marko Marulic—The Author of the Term "Psychology." Acta Instituti Psychologici Universitatis Zagrabiensis, no. 36, pp. 7–13.

KUHN, T. (2008) Structura Revolutiilor Stiintifice, ediţia a 3-a (trad. Radu J. Bogdan), Editura Humanitas.

LAKATOS, I. (1970). "Science: reason or religion", Secţiunea 1 din "Falsification and the methodology of scientific research programs". În Imre Lakatos & Alan Musgrave, Criticism and the Growth of Knowledge. Cambridge University Press.

LAKATOS, I. (1976). Proofs and Refutations. Cambridge, Cambridge University Press.LAKATOS, I. (1978). The Methodology of Scientific Research Programmes: Philosophical

Papers Volume 1. Cambridge: Cambridge University Press

7


LEARY, D. (1978). The philosophical development of the conception of psychology in Germany, 1780–1850. Journal of the History of the Behavioral Sciences, 14: 113–121.

MORTON, A. (1980) Frames of Mind, Oxford, Oxford University Press. OLEN, J. (1983) Persons and Their World, Random House.PASSMORE J. (1968) A Hundred Years of Philosophy, Harmondsworth: Penguin. PIAGET, J. (1966), „La psychologie, Ies relations interdisciplinaires et la systeme des

sciences",Bulletin de psychologie, nr. 254, decembrie.PINKER, S. (2009), Cum funcţionează mintea, Editura Alfa, Bucureşti. PREMACK, D. & WOODRUFF, G. (1978) Does the chimpanzee have a ‘theory of mind’?,

Behavioral and Brain Sciences,4: 515-526.QUINE,W.V. (1960) Word and Object, Cambridge, Mass: MIT Press. QUINE,W.V. (1969) Ontological Relativity and Other Essays, New York, Columbia

University Press.SELLARS, W. (1956). “Empiricism and the Philosophy of Mind”, în Feigl, H. & Scriven, M.

(eds.) The Foundations of Science and the Concepts of Psychology and Psychoanalysis: Minnesota Studies in the Philosophy of Science (pp. 253-329), Vol. 1. Minneapolis: University of Minnesota Press.

STALNAKER, R. (1984) Inquiry, Cambridge, Cambridge University Press. STURM, T. (2001), “Kant on Empirical Psychology: How Not to Investigate the Human

Mind”. În E. Wakins (ed.), Kant and the Sciences, New York: Oxford University Press, pp. 163-184.

STURM. T. (2006) Is there a problem with mathematical psychology in the eighteenth century? A fresh look at Kant’s old argument. Journal of the History of the Behavioral Sciences, 42: 353-377.

ZLATE, M. (2009) Fundamentele Psihologiei, Polirom, BucureştiZLATE, M. (2000) Introduere în Psihologie (ediţia a 3-a), Polirom, Iaşi.

8

(4) Psihologia CA Stiinta(1)

Documents

Transcript of (4) Psihologia CA Stiinta(1)