BONJURISM (de la fr. bonjour). Totalitatea concepţiilor şi a manifestărilor caracteristice

tinerilor români întorşi de la studii din străinătate, mai ales din Franţa, după 1830-1840, cel

mai adesea fii de boieri români, purtători ai unor idei progresiste. B. este o manifestare tipică

paşoptismului revoluţionar, fiind responsabil de schimbarea de mentalităţi şi de moravuri

fanariote, inclusiv de revoluţia vestimentară. Introducerea fracului pune capăt domniei

orientale a tombaterei: „Ivirea pantalonului în Prinţipate, ca tot lucrul menit de a preface

societăţile, fu întâi ruşinoasă, râsă, hulită, batgiocorită. […] Ideea şi progresul au ieşit din

coada fracului şi din buzunarul jeletcii; […] şalvarii încurca slobozenia mişcării, calpacile şi

şlicile îngreuia capul, de aceea rămăsărăm în urma civilizaţiei; am trântit tot la pământ, să

alergăm înainte, prifacerea hainilor a prefăcut de îndată condiţiile sociale a lumei noastre,

precum şi relaţiile familiei. Imancipaţia copiilor de supt frica şi palmile pedagogului se trage

de la pantaloni… Înrâurirea morală a pantalonului a fost nemărginită… În relaţiile sociale,

schimbarea a fost mai mare, mai simţitoare, fracul a introdus dignitatea, pantalonul a silit

oamenii a-şi măsura coloveranţiile ce le făcea celor de la care aştepta vreun folos. Straiul

oriental, moale, larg, se pleca la tot soiul de îndoială… straiul de astăzi prins în curăle,

supiele, gâtul dezgrumat de legături, împiedică îndoiturile de şăle şi de cap; de voie, de

nevoie, oamenii sunt siliţi a nu se pleca pe cât poate ar vra… Între doi oameni cu fraci,

pantaloni, pălărie, pas de cunoaşte care îi de viţă, care îi om nou; educaţia şi pantalonul au

astupat şanţurile ce despărţea clasele boiereşti” (Alecu Russo, Studie moldovană). Se disting,

în interiorul fenomenului, două accepţii ale termenului: există un b. justificat, neînţeles şi

atacat de reprezentanţii forţelor conservatoare, cel care a schimbat de fapt faţa societăţii

româneşti, grăbind trecerea de la feudalism la modernitate, dar există şi un b. caricatural,

devenit temă predilectă a literaturii paşoptiste, adică a bonjuriştilor înşişi. Acesta constă într-

un exces vestimentar, de limbă şi de moravuri, altoit artificial pe o realitate nepregătită,

respectiv o formă fără fond. Ridiculizarea acestor excese apare în literatura vremii în

Franţuzitele lui C. Faca (1833), în Iorgu de la Sadagura (1844) şi Chiriţele lui V. Alecsandri,

în Muza de la Burdujeni (1849) de C. Negruzzi. Fenomenul este şi una din cauzele care, în

plan literar, au favorizat, odată cu Dacia literară, ieşirea din faza romantismului entuziast,

neselectiv şi debutul etapei „critice” a romantismului românesc. În a doua jumătate a

secolului, încă se mai aud ecouri junimiste ale unui fenomen degenerat într-o vogă frivolă:

„Ai noştri tineri la Paris învaţă / La gât cravatei cum să-i facă nodul, / Ş-apoi ni vin de

fericesc norodul / Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă” (M. Eminescu, Ai noştri tineri…, 1876).

Raţiunile influenţei franceze în mutaţia de idei din spaţiul românesc sunt multiple: afinităţile

de limbă şi originea latină, sprijinul acordat naţionalităţilor de Franţa prin diplomaţia lui

Napoleon III, autoritatea Iluminismului, dar şi prestigiul noilor curente din epoca Restauraţiei

(romantismul, pozitivismul, evoluţionismul şi socialismul utopic). La acestea se adaugă şi

legăturile cu intelectualii francezi ai vremii, trimiterea la studii în Franţa, angajarea în casele

boiereşti a unor preceptori francezi, precum şi importul de cărţi şi ziare franţuzeşti, într-un

număr sporit. (Simona Drăgan)

BIBLIOGRAFIE:

Cornea, P., Zamfir, M., Gândirea românească în epoca paşoptistă (1830-1860), Bucureşti,

1969;

Dicţionar enciclopedic, vol. I, A-C, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.