Florea Ioncioaia

Fondarea şi începuturile Universităţii (1860-1864)

Introducere

Începuturile unei instituţii universitare reprezintă aproape întotdeauna mai mult decît o

simplă problemă cronologică1. Dacă lăsăm la o parte nelipsita retorică mitifiantă cu privire la

efectele civilizatoare spontane ale unei asemenea instituţii, în discuţia asupra începuturilor

universităţii ieşene putem descoperi uşor majoritatea aspectelor litigioase ale istoriei instituţiei

în general. În acelaşi timp, această privire retrospectivă poate fi o cale pentru a discuta,

dincolo de festivismul reconstituirilor celebrative, în ce fel o asemenea „invenţie” poate

produce sens într-o societate.

De fapt, începuturile istorice ale unei instituţii universitare au fost şi vor fi mereu o

problemă. Este evident că, tema începuturilor trimite la problema vechimii instituţiei

respective, ca sursă de capital simbolic, ca şi la drepturile acesteia, o valoare esenţială mai cu

seamă în anumite perioade istorice, întrucât susţine autonomia sa, una din marile figuri

mitico-simbolice ale istoriei universităţii (mă refer aici la istoria universităţii ca sub-disciplină

sau câmp de cercetare). Dar, cel mai adesea, problema începuturilor este legată de discuţia cu

privire la scenariul sau proiectul (modelul) fondator, care este o parte de asemenea a

dezbaterii cu privire la autonomia universitară. În fine, efortul de a înţelege începuturile

universităţii priveşte pe de o parte arheologia intelectuală a instituţiei, iar pe de alta

proiectează instituţia deopotrivă în istoria naţională şi în istoria generală a universităţii.

În istoriografia universităţii europene avem reconstruite două modele centrale de

fondare universitară. Primul şi cel mai vechi este cel al auto-fondării: fie de către comunităţile

de profesori, fie de către comunităţile de studenţi. Al doilea este modelul de fondare externă,

ca urmare a unei iniţiative din partea unei autorităţi politice, ecleziastice sau orăşeneşti2.

Importanţa evidenţierii acestui tip de fondare priveşte statutul universităţii în raport cu

autorităţile politice şi religioase. În timp ce universităţile auto-fondate s-au bucurat mult timp

de un fel de autonomie „naturală” faţă de puterea politică, chiar dacă mult mai redusă în faţa

1 Cf. pentru o discuţie la zi asupra acestui subiect contribuţia lui Walter Ruegg, „Mythology and historiography of the beginnings” în vol. Hilde De Ridder-Symoens (ed.), A History of the University in Europe, Cambridge – New York-Sydney, Cambridge UP, 1992, p. 4 sqq.

2 Christophe Charle/Jacques Verger, Istoria universităţilor, Iaşi, Institutul European, 2001, p. 14. sqq.

puterii ecleziastice, universităţile mai recente, care sunt creaţia monarhului sau autorităţii

politice a locului, ca un „fait du prince”, nu au beneficiat decât de o autonomie restrânsă, în

limitele voluntarismului princiar.

Lucrurile sunt uşor diferite în cazul universităţii/universităţilor (voi folosi mai departe

forma de singular, cu un sens generic!) moderne, fie acestea humboldtiene sau nu. Multe

dintre acestea îşi au originea în noul tip de universităţi sau instituţii educative apărute la finele

secolului XVI din iniţiativă episcopală sau princiară. Deşi mai puţin însemnate din punct de

vedere al prestigiului, acestea aveau un caracter mai aplicativ, fiind în acelaşi timp lipsite de

vechile „libertăţi”, în special libertatea de a recruta profesorii şi de a stabili programul de

studii. Cele mai cunoscute instituţii educative de acest fel au fost şcolile superioare/academiile

principilor germani din secolele XVII şi XVIII, aşa-numitele Fürstenschulen (un model care

la noi a inspirat fondarea (şi refondarea) Academiilor domneşti din secolul XVIII), dar şi

academiile sau şcolile superioare, din secolul XIX, după model francez.

În fapt, în perioada modernă a istoriei universităţii, forma dominantă este mai curând

mixtă. Iniţiativa şi finanţarea aparţine statului, dar proiectul aparţine comunităţii academice, la

fel ca şi proiectele de refondare sau de expansiune internă, respectiv, formarea de noi catedre,

facultăţi. Limitele iniţiative academice în raport cu puterile publice par a distinge aşa-numitul

model german sau humboldtian de cel francez sau napoleonian. În primul caz, autonomia

universităţii faţă de stat este destul de mare, uneori foarte mare, libertatea academică şi poziţia

profesorului sunt bine conturate, în timp ce, în cazul francez, universitatea este parte a

sistemului de învăţământ public, iar profesorul un funcţionar de stat. La mijlocul secolului

XIX, modelul humboldtian (destul de impur, de altfel), în ascensiune dar nu dominant (va

deveni cvasi-dominant în Europa după războiul franco-prusian!), îşi disputa influenţa cu

modelul napoleonian puternic reactivat de rolul politic al Franţei în Europa anilor 1850-18603.

Vedem astfel că problema autonomiei universitare devine una politică, ataşabilă mai

mult unei discuţii cu privire la libertatea de expresie şi la autonomia individului şi mai puţin

uneia cu privire la „libertăţile” academice în sine văzute ca privilegii. Este drept că

resuscitarea vechii tradiţii medievale, apelul la trecutul virtuos al universităţii de altădată, este

uneori mai accesibilă (în termeni de libertate de expresie, dar şi de „teorie” a libertăţii

academice) în raport cu o discuţie „politică”. Pe de alta, autonomia apare ca o problemă

administrativă şi profesională, cu privire la eficacitatea/legitimitatea acţiunilor în spaţiul

3 Cf. Yves Gingras, „Idées d’universités. Enseignement, recherche et innovation”, în Actes de la Recherche en Sciences Sociales, no. 148, 2003, p. 3-7.

academic: universitarii pretind astfel că posedă un grad de competenţă/legitimitate mai mare

decât guvernanţii în ce priveşte afacerile universitare.

Din punct de vedere istoriografic, reconstituirea începuturilor unei instituţii precum

universitatea implică mai întâi o lectură pe cel puţin două nivele ale realului istoric: cel al

intenţiilor/al imaginarului, şi cel al actelor. Fireşte, acestea sunt indistincte în practică, dar

separarea lor devine un imperativ metodologic dacă dorim să asigurăm o minimă coerenţă

narativă demersului. În acelaşi timp, atunci când realizează biografia unei instituţii, istoricii se

confruntă cu un tip de handicap aproape insurmontabil: este vorba de a evalua istoric

profunzimea instituţionalizării unui proiect, respectiv, a gradului în care instituţia fondată se

transformă într-o structură funcţională, cel puţin în raport cu proiectul său fondator. Este

vorba de a vedea cum se naşte o universitate ca structură instituţională, ca reprezentare

publică şi ca mediu cultural4.

În ce priveşte demersul de faţă, scopul său este mai ales acela de a pune în evidenţă pe

de o parte originile intelectuale şi cronologia proiectului universitar, iar pe de alta modul de

configurare funcţională a instituţiei. Este vorba de un demers de sinteză, care presupune

utilizarea cu precădere a literaturii istoriografice aflată deja în uz, dar deopotrivă şi de un

demers analitic, de reconstituire istorică a unor momente semnificative dar mai puţin

cunoscute ale evoluţiei fenomenului în discuţie.

1. Fondarea: origini şi cronologie

Reconstituirea cronologiei naşterii unei instituţii universitare implică un demers

arheologic în stare să pună în evidenţă proiectul fondator, principalele etape ale procesului de

punere în operă a acestuia, precum şi distribuţia rolurilor fiecărui personaj implicat. Fiecare

din acestea trebuie privite ca probleme în sine, în măsura în care reconstituirea lor istorică ne

obligă la o interogaţie asupra finalităţii, mijloacelor şi valorii lor istorice. Voi încerca să le

evoc mai departe, fie şi sumar, în limitele demersului de faţă5.

4 Cf. şi studiul meu, „Universitarii şi istoria universităţii. Istoriografia Universităţii: tipologie, obiect, probleme”, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii A. I. Cuza. Istorie, Tomul LI, 2005, p. 409-436.

5Cronologia procesului de fondare a universităţii ieşene a fost în general bine acoperită istoriografic, graţie mai cu seamă eforturilor lui V. Popovici şi D. Berlescu. Cf. în acest sens: V. Popovici, „Învăţământul în limba naţională pînă la 1860”, în vol. Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi, 1860-1960, vol. I, Bucureşti, 1960, p. 32-81; D. Berlescu,” Universitatea din Iaşi de la 1860 la 1918”, în op. cit., p. 82 - 121; D. Berlescu, „Al. I. Cuza – ctitor al Universităţii din Iaşi”, în vol. L. Boicu, Gh. Platon, Al. Zub (coord.), Cuza Vodă, in memoriam, Iaşi, Editura Junimea, 1972, p. 466 - 476. Cf. de asemenea, Vasile Cristian, „Înfiinţarea Universităţii din Iaşi”, în vol. Gh. Platon, V. Cristian (eds.), Istoria Universităţii din Iaşi, Iaşi, Junimea, 1985, p. 42 – 55.

În ciuda a ceea ce se susţine de multe ori, tradiţia universitară în lumea românească era

ca şi inexistentă la mijlocul secolului XIX în Principate, atât din punct de vedere instituţional

cât şi „ideologic”, al imaginarului cultural. Puţinele referinţe instituţionale utilizabile precum

experienţa Academiilor domneşti de la Bucureşti şi Iaşi, din secolul XVIII, sau aceea a

Academiei Mihăilene nu pot fi în nici un fel ataşate unei pre-istorii a universităţii. De altfel,

chiar şi această tradiţie a „academiilor princiare” este fragmentată6. În plus, academiile

domneşti de la Bucureşti şi Iaşi n-au reprezentat nicăieri experienţe universitare, chiar şi în

versiunea lor funcţională, din lumea germană7.

În fapt, este limpede că idealul universitar avea o susţinere precară în lumea

românească a epocii. Proiectul unei universităţi în Moldova celui de-al cincilea deceniu al

secolului al XIX-lea părea multora în epocă o fantasmă8. Imaginarul „progresist” avea alte

priorităţi, în timp ce „realiştii” aveau motive practice serioase de a fi reticenţi, fie datorită

absenţei resurselor financiare, fie datorită deficitului de cadre, fie datorită precarităţii pieţei

şcolare. Toate imposibil de ignorat.

Două categorii de dileme subminau în epocă proiectul unei construcţii universitare:

mai întâi, de a opta între învăţământul aplicativ şi cel universitar, iar apoi, dilema dintre

învăţământul public extins versus învăţământ superior. Pe scurt: instituirea unui învăţământ

aplicativ eventual care să formeze personalul medical, didactic sau ingineresc necesar

momentului, dar mai ales extinderea instrucţiei publice la scara întregii societăţi păreau

multora cel puţin mai urgente decât fondarea unei universităţi în sensul plenar al acestui

concept sau chiar a oricărei forme de învăţământ superior.

În acest context, Aşezământul pentru reorganizarea învăţăturilor publice din 1850

(sancţionat de domn la 1 ianuarie 1851), este o excepţie, un document revoluţionar, chiar în

sens literal, din multe puncte de vedere, cvasi-utopic, în bună măsură9. În fapt, era vorba mai

mult de un program cu caracter deziderativ, cu termene şi mijloace indefinite de aplicare. În

6 Cf., printre altele, Gabriel Bădărău, Academia Mihăileană (1835-1848), Menirea patriotică a unei instituţii de învăţământ, Iaşi, Junimea, 1987, p. 114 sq.

7 Şcolile sau academiile domneşti de la noi îşi au probabil originea mai curând în acele Furstenschulen ale prinţilor germani din secolul XVI, ca instituţii alternative la facultăţile controlate de Biserică. Cf. asupra acestui subiect şi: Stefan Bârsanescu, Academia domneasca din Iaşi : 1714-1821, Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1962, p. 75 sq.

8 Nici măcar imaginarul cel mai îndrăzneţ nu pare să meargă atât de departe, după cum vedem în nuvela unui precursor al literaturii de anticipaţie: George Radu Melidon, „Un vis curioz” (Almanah de învăţătură, Iaşi, 1857). În această anticipare cu privire la cum va arăta Iaşul peste cincizeci de ani găsim imaginat printre altele şi un Aşezământ de facultăţi şi ştiinţe, nu însă o universitate. Cf. Un vis curioz, Pagini de utopie românească, selectate şi prezentate de George Achim, Editura, Risoprint, Cluj-Napoca, 2003.

9 „Regulament şcolar, Aşezământu. Pentru reorganizarea învăţăturilor publice alcătuit de o comisie rânduită de prea Înaltul Domn şi înaltul întărit la 1851”, în Manualul administrativ al Principatului Moldovei, t. II, Iaşi, 1856, p. 304 – 340; o versiune manuscrisă se află la: ANI, Fond Documente, pachet 539, doc. Nr. 115.

acelaşi timp, acest document va reprezenta în anii următori principala referinţă a proiectelor

cu privire la fondarea unei instituţii universitare în Moldova.

„Aşezământul” prevedea crearea unui învăţământ public gratuit şi universal în limba

naţională, ca şi organizarea unui sistem de învăţământ public integrat, având o structură

tripartită (primar, secundar, superior sau înalt). În ce priveşte „învăţăturile înalte”, acestea

urmau a se organiza în patru facultăţi funcţionând în structura unei instituţii care păstra

vechea denumire de Academie. Înfiinţarea lor nu avea stabilit un orizont temporal precis, fiind

amintită mai mult ca o posibilitate pentru o dată când condiţiile (îndeosebi existenţa unui

public şcolar cu o pregătire corespunzătoare!) vor permite aceasta10.

Facultăţile erau cele obişnuite în cadrul unei universităţi tradiţionale, apelate prin

decalc din germană: filozofică (aceasta cuprindea două secţii: „secţia ştiinţelor filosofice” şi

„secţia ştiinţelor matematice şi fizice”), juridică, teologică şi medicală. Secţia I-a de la

Facultatea Filosofică, care dura doi ani, avea un statut de facultate propedeutică, pregătitoare,

pentru Facultatea Juridică , în timp ce secţia a II-a era destinată studiilor de matematică şi

fizică; aici studiile durau trei ani, iar absolvenţii primeau titlul de doctor în inginerie civilă.

Absolvenţii Facultăţii Juridice primeau titlul de licenţiat, iar cei de la Teologie şi Medicală

primeau titlul de doctor.

Ar trebui să remarcăm însă aici o tendinţă care va deveni constantă în deceniile

următoare în ce priveşte legiferarea politicilor educative: acestea nu consacră, ci prescriu

realul, nu legiferează, ci imaginează, respectiv, stabilesc obiective, afirmă dorinţe, ca şi cum

ar fi proiecte de guvernare sau programe de partid. Aceste legiferări îşi depăşesc epoca, nu o

urmează. De altfel, atunci când deliberările publice vor fi reluate, ideea susţinerii

„învăţăturilor înalte” nu provoacă un interes prea mare11. Argumentul principal al opozanţilor

era acela al inoportunităţii, care va reveni, de asemenea, de mai multe ori şi, de altfel, este

departe de a nu fi fost întemeiat.

Totuşi, paralel cu elaboraţia intelectuală, putem observa în a doua parte a deceniului al

şaselea un proces de structurare instituţională în jurul Facultăţii Juridice. Încă din toamna

10 Se ştie că, urmând prescripţiile Convenţiei de la Balta Liman, documentul a fost redactat de o comisie formată din Petre Cazimir, dr. Gh. Cuciureanu, N. Şuţu, N. Ghica, Lascăr Rosetti şi Vasile Alecsandri, membri, şi C. Hurmuzache, ca secretar; Dan Mănucă, „Vasile Alecsandri şi noul Regulament şcolar din 1850”, în vol. Argumente de istorie literară, Iaşi, Junimea, 1978, p. 70 sqq.; cf. şi Valerian Popovici, op. cit., p. 72; în mod ciudat, nici unul nu va participa apoi la fondarea Universităţii; 11 În Adunările Ad-hoc s-a discutat mai ales problema instrucţiei elementare, chiar dacă se amintea în treacăt şi de „înfiinţarea de academii având puterea de a conferi grade universitare”. Cf. „Raportul din 13 aprilie 1858 al comisiei numite de puterile europene pentru a prelua propunerile Divanului Ad-hoc”, în Acte şi documente relative la Istoria Renaşterii României, vol. VI, 2, Bucureşti, 1896, p. 672, apud Berlescu, Al. I. Cuza – ctitor al Universităţii din Iaşi, p. 470.

anului 1855 aveau loc unele preparative pentru a se deschide cursurile Facultăţilor Filosofică

şi Juridică, pe temeiul Aşezământului din 1851. Primele cursuri ale Facultăţii Juridice se

deschideau însă abia anul următor pe 24 februarie12. Caracterul lor „universitar” este desigur

nedemonstrat: de fapt, avem mai curând o extensie a cursurilor gimnaziale, care încă nu sunt

separate de cele „înalte”. De altminteri, primii profesori care vor preda aici (Simion Bărnuţiu,

Gh. Apostoleanu, Al. Papiu Ilarian) provin din cadrul gimnaziului. Numărul studenţilor

înscrişi (8 studenţi ordinari şi 19 extraordinari) era totuşi rezonabil, în condiţiile date. Primele

examene au loc în iunie acelaşi an13.

Alături de aceasta ar fi trebuit să funcţioneze Facultatea Filosofică, fie şi cu un statut

de facultate propedeutică pentru Facultatea Juridică. Dar, prin hotărârea din 25 august 1856 ,

se decidea de către Departamentul cultelor şi învăţăturilor publice, condus de Gh. Asachi,

amânarea deschiderii Facultăţii filosofice timp de un an şi, implicit, suspendarea implicit a

cursurilor Facultăţii Juridice14. Reînceperea lor avea loc abia pe 18 martie 1857, după

plecarea lui Asachi de la conducerea Departamentului. Numărul studenţilor înscrişi era acum

mai mare: 18 studenţi ordinari şi 10 extraordinari15.

În ce priveşte Facultatea Filosofică, se pare că singura secţie activă din cele două

proiectate a fost „secţia filosofică”, deşi cu intermitenţe şi fără un statut clar, printr-o serie de

cursuri de etică, estetică şi literatură (română, latină şi elină)16, fără a se depăşi anul I, pentru

care, de altfel, studenţii a fost scutiţi de examene17. De fapt, în anul 1856-1857, cursurile celor

două facultăţi erau administrate împreună, de unde indistincţia lor18.

Nici în anul următor funcţionarea acestora nu a fost lipsită de unele sincope, generate

de conflicte interne sau de insuficienţa fondurilor19. Astfel că, abia în anul şcolar 1858-1859,

se propunea de către Consiliul şcolar (organismul care în epocă gestiona politica educativă a

Moldovei) deschiderea anului II al Facultăţii Juridice. De asemenea, tot acum se proiecta şi

un program pe doi ani de „studii filosofice” pentru studenţii de la „juridică”20. Pe baza acestui

12 Arhivele Naţionale, Filiala Iaşi (de aici: ANI), Fond Comitetul central de inspecţie (de aici: CCI), tr. 1768, dos. 1, f. 6., apud V. Popovici, op. cit., p. 75.13 ANIC, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice al Moldovei (de aici: MCIP), dos. 494/1857 f. 2, apud Ibidem, p. 76.14 Decizia era motivată de raţiuni financiare, ca şi de numărul mic de studenţi interesaţi; Ibidem, p. 76. sq. 15 ANIC, Fond MCIP, dos. 494/1857, f. 283, 313; Ibidem, p. 77. 16Ibidem, p. 76 sqq.17 ANI, Fond CCI, dos. 5/I, f. 29, 38-39 şi 63; ANIC, Fond MCIP, dos. 947/1886, f. 2; dos. 494/1858 f. 4; Ibidem, p. 76; 18 Ibidem, p. 78.19 Cf. C. Andreescu, „Istoricul liceului Naţional din Iaşi, 1835-1935”, în vol. De la Academia Mihăileană la Liceul Naţional, Iaşi, 1936, p. 177. 20 Astfel, aceştia trebuiau să studieze elemente de istoria filosofiei, psihologie, etică etc. ANIC, Fond MCIP, dos. 560/1858, f. 123 sqq., apud V. Popovici, op. cit., p. 79.

program de studii, începeau cursurile pentru nou an, pe 15 septembrie 1858, la Facultatea

Juridică, anii I şi II, iar la Filosofică, anul I.

Foarte probabil interogaţiile asupra utilităţii unui asemenea proiect erau vii în epocă,

din moment ce, la finele anului şcolar 1858-1859, se forma o comisie pentru a evalua

cursurile, îndeosebi cu privire la calitatea acestora şi atitudinea studenţilor21. Ecou sau nu al

anchetei respective, câteva luni mai apoi, pe 23 noiembrie 1859, Departamentul cultelor şi

instrucţiunii publice solicita Consiliului şcolar să trimită de urgenţă „un proiect definitiv de

organizare a facultăţilor, cu anume arătare de numărul şi calitatea personalului”22, în vederea

completării bugetului pe anul 1860. Deja, se pare că încă de pe 16 octombrie, Consiliul Şcolar

îi desemnase pe doi dintre membrii săi, A. Velini şi Ştefan Micle, să conceapă statutele şi

programul Facultăţii Medicale23. Concomitent, profesorii S. Bărnuţiu, O. Suciu şi T. Veisa

erau desemnaţi pentru a elabora statutele Facultăţii Juridice.

Textul statutelor Facultăţilor Juridică şi Medicală erau supuse dezbaterii Consiliului

Şcolar abia în 1 februarie 1860, în prezenţa corpului profesoral24. Vor fi aprobate însă numai

cele ale Facultăţii Juridice25, prin majoritate de voturi26. Acestea vor deveni de altfel apoi

referinţa centrală pentru statutele celorlalte facultăţi, ca şi pentru cele ale universităţii, chiar

dacă nu au fost, se pare, niciodată confirmate de autoritatea politică27. Aceste documente

prevedeau, printre altele, separarea formală, instituţională între facultate şi celelalte nivele ale

instrucţiei publice, unificarea administrativă a facultăţilor, care urmau să formeze astfel o

21 Ibidem, p. 80.22 ANI, tr. 1868, Fond CCI, dos. 11/1860, f. 533 verso.; Berlescu, „Universitatea din Iaşi de la 1860 la

1918”, în vol. Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi, p. 91 sq.; Gh. Ungureanu, „Învăţământul juridic în Academia Mihăileană” în vol. De la Academia Mihăileană la Liceul Naţional, p. 380.

23 Pe 14 decembrie, aceştia îşi prezentau raportul; ANI, tr. 1868, Fond CCI, dos. 11/1860, f. 492 sqq., 513; Berlescu, op. cit., p. 92.

24 Gh. Ungureanu, op. cit., p. 381.25 Motivaţia membrilor Consiliului Şcolar pare însă destul de curioasă: „Că datoria Românilor din

Moldova este de a ţinti la uniformizarea instituţiilor de educaţie cu acelea a românilor din Valahia. Că în Valahia facultăţile s-au deosebit cu totul de cele din gimnaziu, căci nece învăţăturile, nece regulile ce se aplică statute deosebite, consiliului şi decanii deosibiţi precum se vede în Steaoa Dunării din luna octombrie 1859 nr. 198…” . Ibidem, p. 384. Important este de a observa aici dorinţa de a folosi cazul muntean ca pe un precedent instituţional, ca şi intenţia de a separa clar „învăţământul înalt” de restul practicilor educative instituţionale.

26 Se pare că trei dintre membrii Consiliului Şcolar nu au fost de acord cu textul statutelor, mai cu seamă datorită faptului că facultăţile se separau de gimnaziu (ei fiind profesori de gimnaziu), ceea ce ar fi fost contra Aşezământului din 1851, susţineau aceştia, cu efecte nefaste asupra sistemului de învăţământ public: „Că dacă învăţământul din facultate este deosebit de acel din gimnaziu dacă regulile ce sunt a se aplica în facultate se zice că nu sunt în conformitate cu acele ce se aplică în Gimnaziu, aceasta nu poate avea de consecinţă şi irigiarea (Sic!) facultăţii într-un corp aparte prin urmare separat şi dezbinat în punctele cele mai esenţiale de la centralizarea prevegherii şi administraţiunii tuturor învăţăturilor publice în contra art. 108 şi 109. Pe lângă acestea, facultatea deşi învăţătură înaltă totuşi conform art. 11 din aşezământ este numai o ramură va să zică a o parte a unui corp întreg prin urmare ea nu poate forma un corp separat”. Ibidem, p. 384 sq.

27 Berlescu, op. cit., p. 103.

structură autonomă şi unificată, autonomia corpului profesoral28 şi implicit a instituţiei în

chestiuni privind recrutarea profesorilor, alegerea decanului sau programa de studii.

Statutele nu aminteau nimic în schimb despre programul de studii, deşi erau destul de

detaliate sub alte aspecte. Se stabilea totuşi cine se putea înscrie la aceste facultăţi (absolvenţii

de gimnaziu, ca şi toţi funcţionarii statului, care nu trebuiau să facă vreo probă a studiilor în

primii şase ani, după care nu mai puteau fi primiţi decât ca simpli „auditori extraordinari”),

durata cursurilor (3 ani pentru licenţă), obligaţiile studenţilor (candidaţii la licenţă sau

doctorat erau obligaţi să urmeze şi cursurile secţiei I-a a Facultăţii Filosofice, frecvenţa era

obligatorie), condiţiile evaluării (examenele aveau loc o dată pe an, în luna iunie, în prezenţa

decanului şi a întregului corp profesoral; prezenţa la examenele anului II şi trei erau

condiţionate de trecere examenelor anului precedent), finalizarea studiilor (după trecerea

tuturor examenelor, studentul primea un „testimoniu absolutoriu” semnat de profesori şi

decan; de asemenea, facultatea putea conferi după o serie de examene speciale titlurile de

licenţiat şi de doctor)29.

Esenţial este însă faptul că aceste statute permiteau autonomia funcţională a

facultăţilor. De aceea, importanţa acestor statute depăşea cadrul studiilor juridice în general,

întrucât prin aceasta se proiecta o construcţie instituţională conceptual nouă, mai apropiată de

modelul universitar clasic decât de cel al unei „academii domneşti”. Nu ştim fireşte dacă

autorii acestora sau membrii Consiliului Şcolar care au aprobat-o erau conştienţi de această

ruptură in nuce, respectiv, dacă o concepeau în logica unei refondări instituţionale care să

ducă la separarea de modelul „academiilor princiare” de până atunci.

Probabil că, în acest proces de „clarificare”, decisivă a fost noua conjunctură politică

generată de venirea la putere, la sfârşitul lui aprilie 1860, a lui Mihail Kogălniceanu, unul

dintre puţini suporteri activi din rândurile clasei politice a Moldovei ai fondării unei

universităţi. Ca ministru interimar al cultelor şi instrucţiunii publice va fi implicat direct în

procesul deliberativ şi mai cu seamă decizional de fondare a universităţii ieşene. Ca prim-

ministru al Moldovei va mobiliza fondurile necesare acestui proiect şi va susţine pe lângă

domnie imperativul unui asemenea gest, care nu era nici uşor de motivat, nici uşor de pus în

operă, după cum vom vedea30.

28 „Facultatea Juridică va forma un corp separat de al gimnaziului, fără a se deroga ceva din drepturile şi privilegiile profesorilor respectivi, prevăzute în aşezământul şcolar…pentru profesori în general. El se va compune din toţi domnii profesori ordinari şi în activitate la această facultate sub direcţiunea anuală a unui decan ales numai de către domnii profesori respectivi şi numai dintre dânşii”. Ibidem, p. 93.29 ? Ibidem, p. 93 sq.

30 O discuţie asupra concepţiei lui M. Kogălniceanu cu privire la funcţiile sociale ale universităţii este încă de făcut. Kogălniceanu avea nu doar o anume „cultură” universitară (ca fost student al Universităţii din Berlin), respectiv, un mod de a înţelege importanţa universităţii pentru o societate, dar era şi un partizan al

Prin aceasta, Kogălniceanu respingea logica priorităţilor „naturale”: formarea de

profesori înainte de a fonda şcoli, sistem de învăţământ public primar extins, care să asigure în

timp condiţii optime unui învăţământ avansat31. Astfel, în august 1860, Kogălniceanu susţinea

printr-un artificiu contabil32 înfiinţarea secţiei de ştiinţe a Facultăţii Filozofice33. Se pare de

altfel că termenul de universitate începea să fie folosit încă din august 1860 în actele

ministerului34.

Este destul de clar, însă, că esenţial aici a fost actul de voinţă al lui M. Kogălniceanu.

De altfel, acesta reuşise să introducă în bugetul pentru şcoli al Moldovei pe anul 1860

necesarul de fonduri pentru înfiinţarea Facultăţii Teologice, ca şi finanţarea de noi posturi

pentru cele trei facultăţi existente, închirierea (de fapt, cumpărarea) unei clădiri pentru

„facultăţile întrunite”, precum şi a unui număr de 12 burse pentru studenţi35. În acest context,

Consiliul Şcolar îi însărcinează la începutul lui septembrie pe profesorii Ştefan Micle, I. Pop

şi A. Călinescu să elaboreze programa de studii pentru secţia de ştiinţe36, iar pe arhimandritul

Melchisedec Filipescu, directorul seminarului din Huşi, să conceapă programa Facultăţii

Teologice37.

În septembrie 1860, incertitudinea era încă dominantă, mai cu seamă datorită absenţei

lui Kogălniceanu din Iaşi38. De altfel, cursurile nu încep pe 15 septembrie, cum era practica

din anii trecuţi, ci abia în primele zile ale lui octombrie39. Întors la Iaşi, Kogălniceanu cerea pe

sistemului meritocratic. In acelaşi timp, el intuia desigur potenţialul simbolic al fondării unei universităţi, ca instituţie culturală, ca şi rolul unei asemenea instituţii în formarea cadrelor pentru noua construcţie politică proiectată.

31 Cf. Monitorul Oficial al Moldovei, 31 oct. 1860, p. 93 –9432 Pentru aceasta, Kogălniceanu cerea Domnului să transforme noua şcoală reală din Iaşi, înfiinţată în

1858, în Secţia a doua, de ştiinţe, la Facultatea Filosofică; astfel suma de 46 700 lei, necesară funcţionării acestei şcoli, este transferată Facultăţii Filosofice în 12 august 1860; vezi şi motivaţia acestei schimbări în Monitorul Oficial al Moldovei, 15 sept. 1860, nr. 270, anul II, p. 994.

33 Se pare că V. A. Urechia, atunci director în Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii şi membru al Consiliului Şcolar, a fost cel care i-ar fi sugerat lui Kogălniceanu, la 29 iunie, 1860, cu prilejul festivităţilor de încheiere a anului şcolar respectiv, fondarea secţiei a doua (de ştiinţe) de la Facultatea Filozofică; cf. discursul său, în Urechia, Opere Complete, Didactica, vol. I (1858-1967), Bucureşti, 1883, p. 21.

34 Referinţa este indirectă; astfel, într-un document din 15 august 1860 al „secţiunii şcolilor din departamentul cultelor şi instrucţiunii”, în care se aminteau de unele măsuri care urmau a fi luate pentru înfiinţarea Facultăţii Teologice, se face referire la faptul că aceasta urma a fi deschisă în clădirea „Universităţii”. ANIC, Fond MCIP, dos. 310/1860, f. 1; Berlescu, op. cit., , p. 101.

35Monitorul Oficial al Moldovei, 19 aug. 1860; V. A. Urechia, Didactica, p. 113 sqq. Datarea nu trebuie să înşele. Propunerea este făcută la finele lui iulie 1860. Desigur era vorba de ceea ce am numi astăzi o „rectificare bugetară”. În fapt, nu doar că regulile bugetare par mai laxe în epocă, dar propunerile respective urmau să intre în vigoare în anul universitar viitor, 1860-1861.

36 ANI, Tr. 1868, Fond CCI, dos. 12/I f. 195, apud Berlescu, op. cit., p. 99.37 ANIC, Fond MCIP, dos. 301/1860, f. 1, f. 9; Ibidem, p. 99.38Cursurile n-au început nici pe 15 septembrie, cum se obişnuia, nici pe 1 octombrie. Probabil, se

aştepta pentru deschidere prezenţa domnului, care efectua, în acel moment (după 22 septembrie), o călătorie la Constantinopole.

39 Ibidem, p. 101 sqq.

5 octombrie facultăţilor să elaboreze de urgenţă (în trei zile!) statutele facultăţilor, în fapt, a

universităţii, care urmau să fie prezentate domnului pentru a fi sancţionate la venirea sa la

Iaşi, în jur de 8 octombrie40.

Două zile mai apoi, pe 7 octombrie 1860, „proiectul de statute”, care avea la bază după

toate probabilităţile statutele facultăţii juridice, era gata, fiind supus dezbaterii Consiliului

Şcolar41. Potrivit acestuia, noua instituţie se organiza într-un „corp aparte”, având autonomie

juridică şi disciplinară42. Cu o singură rezervă, aprobarea acestui articol fundamental nu a

întâmpinat dificultăţi. În schimb, subiectul organizării propriu-zise a universităţii provoca

numeroase discuţii, fie cu privire la structura pe facultăţi şi orientarea studiilor, fie mai ales în

chestiunea facultăţii de medicină, care va deveni de altfel în lunile următoare piatra de

încercare a proiectului. În fine, o altă problemă cu implicaţii serioase a fost aceea a gratuităţii

studiilor. Aşezământul, care era textul referenţial în acest demers, stipula plata studiilor. S-a

obiectat însă că oricum, prin adoptarea noilor statute, Aşezământul devenea caduc şi că plata

i-ar fi îndepărtat pe candidaţi.

Proiectul Facultăţii Medicale este discutat din nou câteva zile mai apoi, pe 10

octombrie, cu participarea a trei invitaţi: medicii N. Negură, A. Fătu şi Gh. Cuciureanu.

Acestea nu duc la nici un rezultat43. Întrucât, doi dintre cei trei medici se opun înfiinţării

facultăţii respective, discuţiile vor continua în lunile următoare. De fapt, Consiliul Şcolar va

lua o hotărâre definitivă abia în iunie 1861, când era aprobat statutul, dar se lăsa înfiinţarea

facultăţii pe seama disponibilităţii ministerului de resort44.

În ce priveşte conformitatea absenţei celei de-a patra facultăţi cu proiectul universitar

s-a considerat până la urmă că numărul facultăţilor era mai puţin important, esenţial fiind

nivelul şi conţinutul studiilor. Prin urmare, în Consiliul Şcolar s-a hotărât „ca facultăţile de

astăzi în activitate să aibă titlul de „Universitate”45. Statutele indicau clar că era vorba de o

construcţie nouă, o adevărată „universitas scientiarum”, care aspira să cuprindă ca arie de

40 Ibidem, p. 103. Cererea era însoţită de o indicaţie venită din partea domnitorului privitoare la cadrul în care să fie concepute statutele, întrucât Cuza: „voieşte să dea oarecare imunitate şi privilegii universităţii noastre precum au alte universităţi de prin alte ţări”.

41 Ibidem, p. 103.42 „Universitatea de Iaşi este persoană juridică cu drept de a se administra de sine, în cauzele atât

ştiinţifice cât şi disciplinare, în cuprinderea legii”. Ibidem, p. 103. 43 Dr. Cuciureanu a fost principalul opozant. Motivele sale se refereau la absenţa cadrelor mai ales, a

medicilor locali nu străini, pe care nu-i vedea ca fiind o soluţie, motiv pentru care era nevoie ca mai înainte să fie trimişi tineri spre formare în străinătate, care să dobândească atât aptitudini medicale, cât şi didactice, şi să se aştepte deci întoarcerea acestora. Lipseau apoi spitalele şi chiar materialul de disecţie din cauza prejudecăţilor populaţiei. Prin urmare, concluzia discuţiei a fost că înfiinţarea Facultăţii Medicale era imposibilă în acel moment în Moldova. ANI, Tr. 1868, Fond CCI, dos. III/1, f. 83, verso, apud Ibidem, p. 105 sqq.

44 ANI, Tr. 1868, Fond CCI, dos. 11/1860, f. 332, 391, 428, 441, 477; Ibidem, p. 106.45 ANI, Tr. 1868, Fond CCIS, dos. III/1, f. 83, verso. Ibidem, p. 108 sq.

interes întreaga problematică intelectuală a timpului. De asemenea, statutele mai stipulau

„libertatea învăţăturii”, după modelul universitar clasic, şi autonomia instituţională. Astfel,

rectorul era ales de Consiliul Academic. Format din toţi profesorii titulari, Consiliul decidea în

toate chestiunile universitare, iar universitatea avea monopolul teritorial al diplomelor şi

titlurilor academice, ca şi drept de control al diplomelor obţinute în străinătate.

Statutele erau aprobate de minister sub forma unei „ordonanţe domneşti”, apoi

prezentate domnului, pe 16 octombrie 1860, însoţite de un raport al lui Mihail

Kogălniceanu46. Fie şi judecat în sine, raportul este un document preţios privind proiectul

fondator al universităţii şi mai ales distribuţia rolurilor între participanţii la demersul fondator.

Chiar în preambul, Kogălniceanu sublinia, în spiritul tradiţiei fondatoare clasice, că

universitatea exista deja de facto, iar prin demersul său nu făcea decât să se aşeze „cea din

urmă piatră în înaltul edificiu intelectual proiectat de legislatorul din 1851, adică decretarea

definitivă şi completa organizare a Universităţii noastre”.

Din acest punct de vedere, solemnitatea inaugurării Universităţii, pe 26 octombrie

1860, în prezenţa domnitorului avea o mai ales o semnificaţie simbolică. Ceremonia inaugura

formal o instituţie, consacra prin aceasta un act de voinţă politică şi punea capăt unui proces.

Totodată, era un gest care semnifica un act de ruptură în raport cu ambianţa epocii, în ciuda

referinţei „istorice” la Aşezământul din 1850.

2. Configurarea instituţională şi academică

a. Proiectul fondator

Ceremonia inaugurării a fost concepută ca o serbare patriotică, momentul fiind văzut

drept un triumf al spiritului naţional şi al învăţământului public din Moldova47. Este drept că,

prezenţa lui Cuza trebuie înţeleasă probabil mai mult în logica unei acţiuni politice

obişnuite48. Rolul său în actul fondării pare a fi fost cu totul minor, poate chiar decorativ. În

schimb, rolul lui Mihail Kogălniceanu, ca prim-ministru al Moldovei, îndeosebi, a fost

decisiv, după cum nu trebuie neglijat nici rolul profesorilor, mai cu seamă al celor ardeleni,

46 Monitorul Oficial al Moldovei din 31 oct. 1860 nr. 24, anul III, p. 93 sq.; Anuariul Universiteţii din Iaşi pe anul şcolar 1895-1896, precedat de o ochire retrospectivă asupra superior din Iaşi, Iaşi, 1897, p. 39-50.

47 ANIC, Fond MCIP, dos., 310/1860, f. 17, apud Berlescu, op. cit., p. 112 sqq.; Anuariul Universităţei din Iaşi pe anul şcolar 1895-1896, p. 107 sqq.

48 La 6 ianuarie 1861, domnitorul aflat la Iaşi declara: „În nerăbdare pentru bine şi după mijlocirea preşedintelui Consiliului de miniştri, ce erau atunce şi ministru ad-interim al Instrucţiunii Publice, eu am inaugurat în persoană instalarea Universităţii din Iaşi, fără a mă uita la greutăţile ce întâmpină orice creaţie nouă.” N. Iorga, Mesagii, proclamaţii, răspunsuri şi scrisori oficiale ale lui Cuza-Vodă, Văleni de Munte, 1910, p. 55 sq. Cf. şi N. Grigoraş, „Alexandru Ioan Cuza şi Iaşii”, în vol. L. Boicu, Gh. Platon, Al. Zub (coord.), Cuza Vodă, in memoriam, p. 489.

dar şi al lui Vasile Alexandrescu-Urechia, ca director în Departamentul de resort al Moldovei

în acei ani49. Finalmente, un amestec de voluntarism, calcul politic şi orgoliu academic al unui

corp restrâns de profesori a asigurat succesul demersului de fondare într-o perioadă relativ

scurtă de timp şi în circumstanţe neprietenoase.

Se înţelege că domnitorul are meritul de a nu se fi opus în nici un moment iniţiativelor

lui Kogălniceanu. Rolul său nu se va opri aici, dar nu va depăşi totuşi sfera raporturilor

publice obişnuite. Dincolo de aceasta, însă, pentru Cuza, fondarea universităţii din Iaşi nu

reprezenta tocmai viziunea sa asupra modelului universitar dezirabil. Din puţinele

documentele pe această temă rămase de la Alexandru-Ioan Cuza, transpare destul de limpede

ideea că domnitorul era adeptul modelului de universitate de tip napoleonian. În schimb,

modelul adoptat de fondatorii universităţii din Iaşi este mai cu curând apropiat de cel al

universităţii clasice, cu unele influenţe humboldtiene. Diferenţa majoră între acestea era dată

de gradul de autonomie a corpului profesoral şi implicit a instituţiei în ansamblu în faţa

puterilor publice, în speţă ministerul de resort, mult mai mic în primul, şi net mai semnificativ

în cel de-al doilea50.

Se poate vedea această diferenţă greu de reconciliat în cele două documente asociate

acţiunii lui Cuza: Mesajul domnesc din 6 decembrie 1859 adresat Adunării Elective a

Moldovei şi actul de fondare a Universităţii din 26 octombrie 1860. Fireşte că nici unul nu

este creaţia conceptuală a domnitorului51. Primul este inspirat probabil de proiectul lui V.

Place, consul al Franţei la Iaşi, în acei ani, iar al doilea aparţine în bună măsură profesorilor

fondatori, mai cu seamă celor ardeleni. Disonanţa dintre cele două demersuri poate fi cheia

explicativă pentru înţelegerea atât a dificultăţilor primilor ani din istoria universităţii, a

disfuncţionalităţii proiectului fondator, cât şi a unei evidente absenţe de semnificaţie socială

pe care universitatea ca proiect instituţional o resimţea din plin în acei ani. 49 D. Berlescu opinează că „ideea înzestrării universităţii cu statute proprii pornea de la M.

Kogălniceanu. Lucrul acesta l-ar fi mărturisit el însuşi mai târziu, adăugând însă că rolul său se oprise aici şi că n-a avut nici un amestec în stabilirea conţinutului propriu-zis al statutelor: „chiar statutul universităţii nu l-am făcut ca ministru eu, ci am zis profesorilor Bărnuţiu, Suciu, Mârzescu, Strat, V Alexandrescu-Urechia: faceţi-vă statutul acestui înalt aşezământ de cultură şi învăţătură…, ca ministru am iscălit drepturile ce profesorii le-au formulat”. BAR, fond Kogălniceanu, mapa 6 ms 8, f. 9, apud Berlescu, op. cit., p. 103.

50 Cf. şi Yves Gingras, op. cit., passim51 În cazul lui Cuza nu este însă întotdeauna uşor de separat atitudinile sau concepţiile sale private,

intime, de cele ale omului public, ale decideur-ului, care putea fi constrâns de împrejurări să adopte o poziţie sau alta. De asemenea, este posibil ca uneori ideile exprimate de el în texte oficiale să nu-i aparţină complet. Cele două texte pe care le voi comenta mai departe reprezintă un exemplu foarte bun în acest sens. Potrivit lui D. Berlescu, principalele teze ale Mesajului le găsim într-un memoriu datat noiembrie 1859 al lui Victor Place, despre care însă la rându-i D. Berlescu crede că ar fi prelucrat un text mai vechi aparţinând unui moldovean anonim (Berlescu, Contribuţii, p. 86 sqq.). Totuşi, această filiaţie îmi pare greu de susţinut în fondul său principal, fiind în fapt vorba de idei aflate atunci în plină glorie în lumea franceză. Cf. asupra Mesagiului şi studiul mai vechi al lui G. Zane: „Probleme economice ale Unirii în lumina mesajului din 6 decembrie 1859 al lui Alexandru Ioan Cuza”, în G. Zane, Studii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980, p. 152 sqq.

Astfel, în mesajul din decembrie 1859, pe care istoricul V. Cristian îl definea drept un

„adevărat program al politicii şcolare din anii de după Unire”52, domnitorul critica, pe de o

parte, înclinaţia moldovenilor către studiile de drept, iar, pe de alta, absenţa interesului pentru

formarea de specialişti în domeniile tehnice53. De fapt, spre deosebire de Kogălniceanu,

prioritatea sa pare să fi fost mai ales instrucţia elementară şi eventual învăţământul

profesional, aplicativ, în dauna celui universitar54. De altfel, era o logică a priorităţilor absolut

raţională pentru un om de stat al epocii.

În ce priveşte învăţământul superior, Cuza ar fi dorit mai curând instituţii cu caracter

aplicativ, şi nu neapărat o universitate 55. Sensul termenului de universitate la el pare mai

apropiat de acela de instituţie de învăţământ superior decât cel de universitate în sens

tradiţional. Astfel, el propune înfiinţarea a două facultăţi noi pe lângă cele de teologie, drept,

medicină, ştiinţe, litere, care funcţionau deja la Iaşi şi Bucureşti, măcar formal, respectiv, o

facultate de ştiinţe economice, administrative şi politice, precum şi o alta de ştiinţe

agronomice, industriale şi comerciale. Aceste facultăţi urmau a fi organizate într-o singură

universitate, fiind distribuite între Iaşi şi Bucureşti. Astfel, la Iaşi, ar fi urmat să funcţioneze

facultăţile de drept, litere, ştiinţe economice, administrative şi politice, iar la Bucureşti, cele

de medicină, ştiinţe agronomice, industriale şi comerciale56.

Recunoaştem aici cu uşurinţă modelul de Université de tip napoleonian. Ştim de altfel

că ideea unei universităţi unice era foarte comună în epocă şi de altfel va reveni sistematic

până spre sfârşitul secolului XIX în dezbaterea asupra învăţământului universitar, îndeosebi

cu privirea la situaţia Universităţii din Iaşi. Nici nu trebuie să mai amintim că sugestiile

Domnitorului sunt preluate de guvernul Moldovei de atunci, condus de Manolache Costache

drept linii directoare ale politicii sale şcolare57.

52 V. Cristian, „Al. I. Cuza faţă de problemele învăţământului şi culturii naţionale”, în vol. L. Boicu, Gh. Platon, Al. Zub (coord.), Cuza Vodă, in memoriam, p. 455.

53 „Noi am prea căutat a imita aceea ce se petrece în alte ţări, pregătind oameni numai pentru profesiile liberale. /…/ România are alte nevoi, ce-i sunt speciale şi la care au sosit timpul să ne gândim”. Monitorul Oficial al Moldovei, II (1859), nr. 55, 7 decembrie, p. 103. Nu este vorba fireşte de un mesaj domnesc consacrat acestei probleme, ci de un capitol din mesajul anual de politică generala prezentat de Cuza la deschiderea sesiunii parlamentare respective.

54 „… dacă o instrucţie superioară cuprinzând facultăţi de înalt însemnământ (Sic!) ne este folositoare, instrucţia elementară şi primară ne este neapărată spre a răspândi o viaţă nouă în toată ţara. /…/ Doresc ca instrucţia primară şi aceea secundară să fie răspîndite pe larg, deşi nu cu o profuzie nesocotită pentru a pregăti elevi capabili să urmeze însemnământul înalt; dar totodată, nu mai puţin aş voi ca sistemul total de învăţături să fie mult mai special apropiat trebuinţelor şi naturei românilor…” Ibidem.

55 „… pe lîngă însămnămîntul literilor, facultăţile de ştiinţe, de drept, de medicină sunt negreşit trebuincioase, dar starea de astăzi a României şi viitorul ei cer numaidecît o facultate de ştiinţă economică şi administrativă, precum şi o facultate de ştiinţă agronomică, industrială şi comercială”. Ibidem.

56 Ibidem.57 De altfel, se ştie că Mesagiul domnesc a fost citit de primul ministru al Ţării Româneşti de atunci (I.

Ghica) în Adunarea Electivă a Ţării Româneşti la aceeaşi oră ca şi cel citit direct de domnitor la Iaşi; Zane, op.

În ciuda acestei ambianţe, actul fondator al Universităţii, care confirma statutele

universităţii şi se inspira din acestea, documentul care fie şi simbolic a stat la baza fondării

universităţii şi care ar fi trebuit să fie un fel de contract fondator între stat şi universitate,

proiecta un alt model, fundamental opus în spiritul său58. Astfel, la articolul I se enunţa cadrul

autonomiei noii instituţii: „Universitatea de Iaşi este persoană juridică cu drept de a se

administra singură în probleme atât ştiinţifice cât şi disciplinare, în limitele legii”. La articolul

II se proiecta organizarea acesteia, care urma să aibă, în cea mai deplină tradiţie universitară,

patru facultăţi: „Filosofică, Juridică, Teologică şi Medicală”.

Este drept că următoarea prevedere este nu doar ambiguă - aproape sibilinică -, dar şi

în contradicţie cu cele anterioare: „Facultăţile formează un Institut naţional, în care se vor

studia toate ramurile ştiinţelor fără nici o închidere”. Probabil textul se referă la proiectul unei

viitoare instituţii de învăţământ superior naţionale unice. Era aceasta ecoul influenţei lui

Victor Place, poate una dintre puţinele contribuţii ale lui Cuza în raport cu proiectul

ministerului local, respectiv, al lui Kogălniceanu, sau un gest de curtoazie tactică a gazdelor?

Ar trebui oricum să vedem aici un semn al unei evidente „disonanţe culturale” în sânul

proiectului fondator.

Caracterul naţional şi etatic al noii instituţii era subliniat de asemenea în ultima parte a

acestui articol, în care se fixa statutul profesorilor: „Toţi membrii Universităţii sunt

consideraţi ca funcţionari înalţi ai Statului”. În acelaşi timp, deşi funcţionari ai statului,

„membrii Universităţii nu vor putea fi demişi” de către o instanţă exterioară lumii academice.

În virtutea autonomiei universitare, demiterea acestora putea avea loc numai ca urmare a

„unei hotărâri date de Consiliul Academic şi sancţionată de Domnul”.

Restul articolelor subliniau principiul autonomiei universitare, configurând

universitatea ca o comunitate academică autocentrată. Astfel, articolele III şi IV erau

consacrate funcţionarii instanţelor de conducere. Potrivit acestora, universitatea urma să fie

condusă de un „Consiliu Academic compus din profesorii în activitate ai tuturor facultăţilor,

precum şi din cei retraşi, care au făcut servicii şcolare în vreo facultate timp de zece ani, cu

titlu de membri de onoare”. În fruntea sa urma să se afle rectorul ales dintre profesorii activi

pentru un mandat de un an.

cit., p. 152; iar fragmentul respectiv din Mesagiul domnesc va fi republicat apoi ca text autonom la Bucureşti, in publicaţia editată de A. T. Laurian, „Instrucţiunea publică” , în ianuarie 1860 (p. 5-6.), un cvasi-oficios al ministerului de resort.

58 N-a existat evident un document istoric cu această intitulaţie. Este vorba de fapt de Ordonanţa domnească nr. 13795 prin care se sancţionau de către Cuza, pe de o parte, statutele universităţii şi, desigur, pe de altă parte, naşterea instituţională a acesteia. Cf. Monitorul Oficial al Moldovei, 31 oct. 1860, p. 93. Cf. şi Anuariul Universiteţii din Iaşi pe anul şcolar 1895-1896, p. 39-43.

Simbol al principiului autoguvernării academice, Consiliul Academic ar fi trebuit să

fie, aşadar, o instanţă de decizie colectivă în „toate cauzele de interes comun ale

Universităţii”. Iar la articolul VII se arăta că acesta avea „jurisdicţie disciplinară asupra

profesorilor şi a studenţilor”. Consiliul alegea rectorul dintre membrii săi, deşi nu se

prevedeau statutul şi natura funcţiei acestuia, iar ultima frază a acestui paragraf va naşte

discuţii în anii care vor veni datorită ambiguităţii sale evidente: rectorul ales de către profesori

urma să fie „recomandat de către Ministerul de culte şi instrucţiune publică, cu acordul

domniei”. Ideea era probabil că rectorul nou ales trebuia recomandat apoi Domniei de către

minister spre validare, fie şi formală, dar formularea era nefericită şi lăsa să se înţeleagă că

iniţiativa alegerii aparţinea ministerului.

La rândul lor, profesorii fiecărei facultăţi îşi alegeau în fiecare an un decan, „dintre

profesorii în activitate ai facultăţii respective”. Decanul avea misiunea de a supraveghea

„îndeplinirea îndatoririlor profesorilor şi ale studenţilor din acea facultate”. Modul de

recrutare a profesorilor era stipulat la articolul V. Potrivit acestuia „aspiranţii la statutul de

profesor la facultate” erau mai întâi examinaţi în ce priveşte „titlurile” de către Consiliul

Academic după care urmau să fie prezentaţi ministerului care-i recomanda Domnului spre

aprobare.

În articolul VIII se legiferau „dreptul şi prerogativele” universităţii: „de a conferi

gradele şi onorurile academice cele mai înalte în diferite ştiinţe, precum doctoratul, licenţa,

diploma de magistru, de inginer, de arhitect (…) în numele Domnului”. Se promitea de

asemenea că piaţa diplomelor se va extinde: „În viitor nici un tânăr nu va mai putea fi primit

în serviciile publice ale Statului dacă nu va avea diplomele necesare, conform cu natura

postului pe care îl va ocupa”. Diplomele emise de Universitate erau recunoscute drept forme

de atestare a unei competenţe explicite şi permiteau ocuparea unei poziţii publice sau

exercitarea unei profesiuni libere pe teritoriul Principatelor Unite: avocatura pentru „doctorii

sau licenţiaţii în drept”, medicina, pentru „doctorii în medicină” etc. Mai mult, absolvenţii

universităţii urmau a fi preferaţi pentru funcţiile publice străinilor, mai cu seamă „inginerii şi

arhitecţii cu diplome de la Facultatea de Filosofică”. În plus, cei care doreau să exercite

medicina sau avocatura fără a poseda aceste diplome urmau a fi obligaţi de a se „supune

examenului cerut de statutele speciale ale fiecărei facultăţi”. De asemenea, se stipula mai

departe că, începând de la acea dată, nici un „român posesor de diplome de la facultăţi străine

nu va putea exercita profesia sa în ţară, înainte de a-şi justifica titlurile înaintea Consiliului

Academic”. În aceeaşi logică de protejare a interesului noii instituţii se mai prevedea că nu se

vor mai trimite tineri la studii în străinătate pe cheltuiala statului „înainte de a absolvi

cursurile unei facultăţi din Principatele Unite”.

Chiar dacă, la o primă impresie, între cele două „proiecte”, diferenţele nu par a fi atât

de flagrante, este vorba totuşi de două sisteme concurente. Este drept că, deşi, oarecum fără o

logică anume, actul fondator conţinea prevederi care provin din sistemul opus, concepţia de

bază este aceea a autonomiei instituţionale şi intelectuale a universităţii. De fapt, cu toate că

această schizoidie n-a fost în avantajul universităţii, nu atât inserţiile „napoleoniene” amintite

vor reprezenta punctul nevralgic al funcţionării universităţii ieşene, care de altfel în mod

ironic nici nu vor fi aplicate vreodată, cât ambianţa socio-instituţională în care va funcţiona

universitatea în anii şi chiar deceniile următoare.

Mai întâi, faptul în sine că ideea unei universităţi napoleoniene este dominantă în

epocă în mediile decizionale. Rămâne de altfel o surpriză adoptarea modelului german sau

mai bine spus tradiţional în acest caz, dar astăzi ne dăm seama că lupta între acestea era

inegală. În al doilea rând, fiind dependentă de bugetul public, universitatea nu s-a putut servi

niciodată în fapt de autonomia sa constitutivă. Conflictele brutale din primii ani, ca şi

diferendele mereu reiterate de mai apoi dintre corpul universitar şi autorităţi îşi au originea în

absenţa unor resurse autonome ale universităţii, care să susţină pretenţia sa de autogestiune.

Gratuitatea studiilor şi slăbiciunea cronică a pieţei şcolare (incapacitatea universităţii de a

atrage mult timp pe tinerii moldoveni pentru a studia aici!) au fost principalele cauze ale

acestei precarităţi.

În fine, pentru o ţară lipsită de o viaţă intelectuală serioasă, de un corp intelectual

semnificativ, de o tradiţie academică de luat în seamă, utilitatea unei asemenea instituţii era

greu de legitimat şi de susţinut practic. Vedem de altfel că toate discuţiile asupra

imperativului fondării unei asemenea instituţii se purtau în registru utilitarist. Universitatea nu

era imaginată neapărat ca o instituţie academică propriu-zisă, ci mai ales ca o instituţie care ar

fi trebuit să formeze noile elite necesare pentru susţine marele proiect de modernizare a ţării.

Aceasta era un răspuns la dilema priorităţilor din epocă: şcolile sau profesorii, universităţile

sau cadrele? Faptul că, aparent cel puţin, răspunsul a fost universitatea, nu a însemnat că

alegerea era definitivă.

b. Primii anii: universitatea fără corp

Născută din intenţii contradictorii şi în circumstanţe deloc prietenoase, în ciuda

ceremoniei inaugurale triumfaliste, noua instituţie cunoştea un început cât se poate de modest.

După mai multe luni de la inaugurarea oficială, sancţionarea de către domn a noilor profesori

şi a rectorului întârzia inexplicabil59. Iar, peste toate, reprezentarea sa instituţională părea nu

doar obscură, insesizabilă în societate, dar mai ales hemiplegică, cel puţin în raport cu

proiectul său de „universitas scientiarum”. Marile probleme dintotdeauna ale universităţii

ieşene apăreau acum, şi încă în modul cel mai brutal: dificultăţile financiare, îndeosebi

absenţa unui suport financiar solid şi pe termen lung, legătura ombilicală cu statul, ca sursă de

ingerinţă extra-academică, absenţa unei pieţe academice şi şcolare suficient de puternice

pentru a susţine o dinamică universitară reală.

Fireşte însă că lipsea mai întâi de toate Facultatea Medicală, fără de care universitatea

avea un deficit de legitimitate, atât în raport cu modelul fondator, cât şi în raport cu articolul

II al statutelor, care prevedea întemeierea universităţii prin asocierea într-o singură instituţie a

celor patru facultăţi: „Filosofică, Juridică, Teologică şi Medicală”60. Fondatorii, inclusiv

Mihail Kogălniceanu, crezuseră că vor rezolva această problemă în lunile care vor urma

deschiderii oficiale61. Dar, imediat, aproape toată lumea îşi va da seama că tot ce se putea face

era să se pună bazele unui fel de substitut fără rang universitar: o şcoală de „chirurgie”, de

fapt un curs condus de acelaşi dr. N. Negură, dar care şi acesta va funcţiona în condiţii precare

abia câteva luni62. Eşecul înfiinţării acestei facultăţi se datora nu atât absenţei unui suport

politic, cât mai ales precarităţii a două elemente constitutive ale oricărui demers de acest fel:

cadrele şi publicul, respectiv, profesorii şi studenţii. Iar această lecţie se va dovedi aspră nu

numai pentru destinul Facultăţii Medicale.

Astfel că, fără un suport puternic din partea statului, cel puţin după demisia în

ianuarie 1861 a lui Kogălniceanu63, fără public şi chiar fără profesori, fără o direcţie

academică, dar înainte de toate fără o misiune publică bine precizată, universitatea ieşeană va

funcţiona ani buni în cel mai deplin anonimat. Era un moment dificil pentru lumea ieşeană în

59Berlescu, op. cit., p. 11760 De altfel, aceasta punea mai întâi o problemă de ordin practic: imposibilitatea alegerii rectorului! La

prima şedinţă a Consiliului Academic, care s-a ţinut pe 29 octombrie 1860 şi în care s-a încercat alegerea rectorului, participanţii au constatat că lipsesc profesorii de la Facultatea Medicală, astfel că apelează la un expedient : sunt invitaţi să participe la şedinţele Consiliului Academic doi medici, Dr. Negură, care fusese deja numit prin decret domnesc profesor la Şcoala de Chirurgie, şi dr. Fătu; primul participă la şedinţa din 29 oct., al doilea, la următoarea, „în urma unei invitaţii care în forma în care era redactată, era sinonimă cu o numire”. D. Berlescu, op. cit., p. 115 infra. Această soluţie nu putea fi însă una de durată. Rectorul va fi ales abia în şedinţa din 24 noiembrie 1860, în persoana lui I. Strat. Ibidem.

61 În raportul din 16 octombrie 1860, vedem că, pentru moment, Mihail Kogălniceanu accepta situaţia, respectiv, indecizia Consiliului Şcolar în chestiunea Facultăţii Medicale, dar promitea înfiinţarea facultăţii în următoarele 6 luni, desigur mai mult pentru a se conforma Aşezământului din 1850. Cf. Monitorul Oficial al Moldovei, 31 oct. 1860, p. 93 sq.; Anuariul Universităţii din Iaşi pe anu şcolariu 1895-1896, p. 49.

62 Berlescu, op. cit., p. 106 sq.63 Demisia lui Kogălniceanu se producea pe 17 ianuarie 1861, fiind urmată de cea a lui V. A. Urechia,

director al secţiunii şcolilor în minister, profesor la Facultatea Filozofică, pe 28 ian. 1861; Urechia, Didactica, p. 464.

general, confruntată cu transformarea peste noapte într-un centru de grad secund, după ce la

finele anului 1861 şi primele luni ale lui 1862 capitala politică şi administrativă se mutase la

Bucureşti. Migrarea administraţiei centrale va induce de altfel o evidentă instabilitate politică

şi instituţională, puţin propice unei activităţi universitare coerente.

În mod cumva ironic, de altfel, cea mai cunoscută formă de manifestare a vieţii

universitare în aceşti primi ani este conflictul dintre corpul profesoral şi ministerul de resort al

Moldovei. Începuturile acestei crize trebuie căutate probabil în februarie 1861, atunci când

rectorul Universităţii ignora cererea Ministrului Cultelor şi Instrucţiunii, dr. G. Cuciureanu, de

a i se trimite situaţia înscrierilor în facultăţi. Rectorul Strat îşi argumenta refuzul prin faptul că

nu primise confirmarea ca rector de la domn, deci că nu avea nici un fel de calitate

administrativă oficială64. Este posibil însă ca la originea conflictului să fi fost în fapt lentoarea

ministrului Cuciureanu, adversar al lui Kogălniceanu, în a-i confirma pe profesorii

recomandaţi de Consiliul Academic, ca şi pe rectorul ales.

În cursul anului 1861, disputa va fi doar retorică şi la nivel personal, mai mult între

rector şi ministru65. Situaţia devenea însă explozivă în ianuarie 1862, atunci cînd noul

ministru, cneazul Al. Cantacuzino, într-un gest de autoritate, numea la direcţia Şcolii Centrale

de Fete, peste autoritatea Consiliului Şcolar, în care se aflau şi profesori ai Universităţii, o

persoană din anturajul său de familie66. Membrii Consiliului protestează in corpore faţă de

această măsură, iar în replică ministrul îi va demite pe trei dintre aceştia, dintre care doi

universitari. Măsura provoca o solidarizare a majorităţii profesorilor universităţii, care

demisionează în formă de protest67.

Este adevărat că nu era prima dată când profesorii ieşeni se arătau solidari şi uzau de o

asemenea formă de protest, care arată un anume grad de integrare a corpului profesoral şi o

remarcabilă conştiinţă de sine68. Desigur că diferendele personale, ambianţa generală de

64 ANIC, Fond MCIP, dos. 272/1861, f. 2 sq. Despre originea conflictului, cf. pe larg la: Berlescu, op. cit., p. 119 infra, nota 109. Detaliile acestui uimitor dosar sunt cunoscute în linii mari mai ales din reconstituirea lui D. Berlescu. Voi urma aici în linii mari acest demers.

65 Cf. raportul lui George Radu Melidon, Relaţiune statistică de starea şcolilor în Moldova, memoriu prezentat d. Ministru de culte şi Instrucţie publică în ianuarie 1862, Iassy, 1862, apud Berlescu, op. cit., p. 119.

66 Cf. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, I, Iaşi, 1903, p. 226 sq.; Urechia, Didactica, p. 160 sqq., 428-440; Berlescu, op. cit., p. 119.

67 Este vorba de: Ştefan Emilian şi V. A.- Urechia, A. Călinescu şi Iacob Lupaşcu, pe 15 ianuarie 1862, de O. Teodori şi I. Strat, pe 20 februarie; mai rămîn ca profesori: S. Bărnuţiu şi P. Suciu, la Juridică, Şt. Micle şi Ioan Pop la secţia de ştiinţe a Facultăţii Filosofice, Filaret Scriban şi Vl. Suhopan la Teologică. Ibidem, p. 119.

68 Un conflict între unii profesori şi A. T. Laurian, inspectorul general al şcoalelor, avusese loc în 1857 şi a dus la amânarea deschiderii cursurilor în septembrie; astfel, pe 27 septembrie 1857, S. Bărnuţiu, P. Suciu îşi dădeau demisia, urmaţi, pe 1 octombrie, de T. Veisa; de partea lui Laurian va rămâne numai Al. Papiu Ilarian, care de altfel va pleca în Ţara Românească în scurt timp, urmat şi de Laurian imediat. Conflictul se încheia astfel cu victoria profesorilor. C. Andriescu, op. cit. p. 177.

rebeliune contra tendinţelor centraliste, ca şi influenţa profesorilor ardeleni au jucat un rol

semnificativ în această criză. În acelaşi timp, chiar dacă ambianţa generală a timpului, ca şi

conflictele personale între actori, nu pot fi ignorate, criza pare a pune în evidenţă

contradicţiile interne ale proiectului universităţii, ca şi caracterul „exotic” al modelului

universitar adoptat. De fapt, am putea spune că era o dispută inevitabilă între principiul

autonomiei universitare în sens tradiţional, pentru care autonomia însemna atât

autoconducere, cât şi auto-organizare academică, inclusiv, selectarea cadrelor în interiorul

universităţii, şi practica unui control politic al universităţii, în numele faptului că aceasta era o

instituţie bugetară, dependentă deci de autoritatea politică a momentului.

Aceste demisii dezorganizează complet funcţionarea Universităţii, o situaţie care se

prelungeşte de-a lungul întregului an 1862, în ciuda încercărilor de mediere din partea noului

organism format în locul fostului Consiliu Şcolar din Moldova, ca şi în ciuda faptului că, din

decembrie 1862, guvernul Moldovei dispărea. Această situaţie accentua criza instituţională şi

administrativă. Astfel, la finele anului 1862, mai funcţionau şase profesori cu 43 studenţi

înscrişi. Conflictul este stins însă abia în decembrie 1863, poate chiar în ianuarie următor,

odată cu integrarea parţială a profesorilor demisionari, fără ca situaţia să se stabilizeze însă

imediat.

De altfel, în cursul anului 1863, au loc noi conflicte între minister şi Consiliul

Academic, mai cu seamă în chestiunea numirii profesorilor, după ce ministerul de la Bucureşti

recrutase mai mulţi profesori fără acordul prealabil al Consiliului Academic, dar mai ales în

chestiunea schimbării statutului Universităţii69. Dar, acestea nu mai au un caracter atât de

radical, ci iau mai curând forma unei rebeliuni permanente, prin intermediul unor memorii de

protest, a ameninţărilor cu demisia, a criticii deschise a ministerului etc.

Aceste tensiuni n-au avut fireşte darul de a contribui la buna funcţionare a

universităţii. În momentul fondării, universitatea avea două facultăţi relativ funcţionale:

Facultatea Juridică şi cea Filosofică, deşi numai una dintre acestea era cu adevărat o structura

autonomă. Celelalte, fie nu aveau profesori, fie nu aveau studenţi, fie şi una şi cealaltă. De

fapt singura facultate care funcţiona propriu-zis era Facultatea Juridică, fiind şi cea mai

69 A se vedea protestul rectorului T. Maiorescu din februarie 1864. Acesta denunţa orice încercare administrativă sau legislativă de atingere a autonomiei Universităţii cerând să se pună capăt „confuziei” şi adoptarea unei decizii clare prin care „să se păzească statutul Universităţii din Iaşi: să se susţie cu scumpătate independenţa ei ştiinţifică; să nu se introducă catedre fără consimţământul ei; să nu se puie asupra-i consilii superioare sau cum s-ar mai numi, investite cu atribuţiuni ce vin în conflict cu ale ei; să nu se facă legi fundamentale, legea de organizare generală a instrucţiei publice în România fără ca Universitatea să ia însăşi parte la elaborarea în ceea ce o priveşte şi c.l.”. Dragomir Hurmuzescu, „Istoricul Facultăţei de Ştiinţe din Iaşi”, în Anuarul general al Universităţii din Iaşi. Volum jubiliar 1860-1910, Iaşi, 1911, p. L sqq.

veche, având studenţi înscrişi încă de la început în toţi cei trei ani70. Nu s-ar putea vorbi prin

urmare, cu excepţia amintită de existenţa unor structuri funcţionale pe facultăţi. Decanii, deşi

aleşi formal, nu exercitau aproape nici un fel de autoritate, mai cu seamă în timpul conflictului

dintre profesori şi minister.

Pare greu de evaluat astăzi cât anume funcţionase universitatea ca structură

instituţională integrată în aceşti ani. Mult timp, în ciuda prevederilor actului fondator,

Universitatea nu pare să fi avut un secretariat, respectiv, o formă instituţională care să

îndeplinească oficiile birocratice uzuale. Este drept că în mai multe acte din această perioadă,

îl găsim ca secretar provizoriu pe O. Teodori, profesor de drept penal, printre cei mai vechi ai

universităţii71. Dar nu ştim ce însemna aceasta instituţional vorbind: era secretar al

Consiliului, cum apărea prin decembrie 1860, sau al universităţii? Oricum profesorul Teodori

demisiona alături de alţi colegi, pe 29 februarie 1862 şi chiar dacă în unele acte din ianuarie-

februarie 1863 îl găsim cu intitulaţia de cancelar nu ştim prea bine ce anume însemna aceasta.

După toate probabilităţile, abia în martie 1864, în timpul primului rectorat al lui Maiorescu,

odată cu numirea lui N. Culianu în postul de cancelar, se poate vorbi de începuturile unui

secretariat la Universitatea din Iaşi, eveniment capital pentru funcţionarea unei asemenea

instituţii. Din acest motiv, desigur, mărturiile documentare cu privire la viaţa universitară

rămase din aceşti ani sunt atât de sărace.

Alături de cele menţionate mai sus, două probleme par să fi subminat procesul de

configurare instituţională şi academică a universităţii în aceşti ani: deficitul de profesori şi mai

ales deficitul de public. Faptul că numărul profesorilor disponibili rămânea redus, în ciuda

eforturilor de recrutare agresivă din toamna anului 1860, se datora mai ales unei pieţe

intelectuale precare72. La deschiderea Universităţii, în noua instituţie funcţionau un număr de

7 profesori, cei mai mulţi recrutaţi în perioada 1856 –1857, ardeleni mai cu seamă, pentru

cursurile gimnaziale. Aceştia predau 13 discipline73. La 27 aprilie 1864, erau în jur de 15

profesori, plus alţi câţiva onorari74. Acest număr se va reduce chiar în anul următor. Aproape

70 Berlescu, op. cit., p. 182. Gheorghe Platon: „Universitatea din Iaşi în epoca de constituire a României moderne (1860-1918)”, în vol. Gh. Platon, V. Cristian (eds.), op. cit., p. 84 sq.

71 Berlescu, op. cit., I, p. 115 sqq.72 Este de reamintit faptul că principalul motiv al eşecului înfiinţării Facultăţii Medicale a fost

imposibilitatea de a găsi profesori. Printre altele, la începutul lui decembrie, s-a anunţat chiar un fel de „trial” pentru a ocupa o catedră la această facultate, fără nici un rezultat. Cf. Berlescu, op. cit., p. 116

73 ANI, Rectorat, dos. Nr. 10/1883-1884, f. 21.74 Iată lista lor, dintr-un document mai tardiv: „Profesori români pământeni: Vasile Alecsandrescu,

Grigore Cobălcescu, Nicolae Culianu, Dr. Nicolae Ionescu, Dr. Titu Liviu Maiorescu, Licent. George Mârzescu, Dr. Iacobu Negruzzi, Licent. Teodorie Rosetti, Arh. Dr. Vladimir Suhopanu, Dr. Teodori. Profesori români supuşi austrieci: Dr. Simion Bărnuţiu, Dr. Ştefan Emilian, Dr. Ştefan Micle, Dr, Ionu Popu, Dr. Petru Suciu”. Ibidem, dos. nr. 23, fila 105.

jumătate nu aveau doctorat şi mai mult decât majoritatea lor nu aveau o carieră academică

autonomă în sprijin (lucrări publicate, alte experienţa academice etc.), fapt care va influenţa în

mod evident maturizarea mediului academic75.

Dar, chiar şi aşa, după cum am arătat, eşecul de a înfiinţa Facultatea Medicală trebuie

pus mai ales pe seama lipsei de personal. Problema era atât oferta redusă de cadre disponibile,

cât şi sistemul de recrutare: de unde să fie recrutaţi şi după ce criterii. În fapt, singura metodă

uzitată de oarecare succes a fost aceea de a se atrage profesorii de origine ardeleană, cel puţin

în perioada anterioară fondării, care a fost însoţită de practica de a se trimite tinerii moldoveni

merituoşi la studii în străinătate, deşi aceasta din urmă era o cale indirectă. Nu se poate spune

însă că în primii ani a existat o strategie sau un sistem anume de a recruta cadrele, cel puţin

până la rectoratul lui Maiorescu.

Pentru mai mult de un deceniu, studenţii vor reprezenta problema cea mai spinoasă a

universităţii76. După unele date, în momentul deschiderii, universitatea ar fi avut un număr de

95 de studenţi77. Este destul de evident însă că nu se poate face o estimare cantitativă precisă

în această privinţă, din motive care ţin mai ales de posibilitatea de a-i identifica pe subiecţi,

întrucât calitatea de student în acei ani era încă puţin formalizată. În plus, mai ales studenţii de

la Juridică urmau şi cursurile de la Facultatea Filosofică, pentru a putea primi burse, iar

aceasta din urmă nu pare să fi avut în aceşti ani un corp de studenţi propriu. În tot cazul, în

anii următori, numărul lor a scăzut constant, cel puţin până în 1865, când începe să crească,

pentru a se apropia de o sută în jurul anului 1870. Este imposibil de spus câţi anume dintre

aceştia urmau cursurile regulat, participau la examene şi mai ales îşi finalizau într-o formă sau

alta studiile.

Cei mai numeroşi studenţi erau fireşte la Facultatea Juridică, deşi chiar şi aici

numărul lor scade constant în aceşti ani, de la 79 în 1860, la 33 (după unele date 47!) în anul

universitar 1864-1865, moment din care numărul lor începe din nou să crească spectaculos78.

Cazul cel mai semnificativ este însă cel al Facultăţii Teologice, care în anul 1860-1861 avea

75 Facultatea Teologică a fost singura care nu a întimpinat, la început, cel puţin, dificultăţi de a recruta cadre. Încă din septembrie 1860, când s-a discutat fondarea acesteia, au existat numeroase cereri de a deveni profesor. De altfel, în câteva săptămâni se fac mai multe numiri de profesori. În anul 1860-1861, facultatea respectivă avea cinci profesori (la 14 studenţi). Totuşi, la începutul anului 1864-1865, va rămâne cu un singur profesor (la doi studenţi), astfel că nimeni nu va protesta atunci când va fi desfiinţată prin legea din 1864. ANIC, Fond MCIP, dos. 275/1860, f. 8 sqq; Berlescu, op. cit, p. 100.

76 Să nu uităm că aceasta era o problemă cronică, pe care o găsim şi în cazul claselor superioare de la Academia Mihăileană, din anii 1840 şi care a dus la desfiinţarea lor de către Mihail Sturdza.

77 Anuariul Universităţei, pe anul şcolar 1895-1896…, p. 82 sqq.; Berlescu, op. cit., p. 181 sqq.78 A. D. Xenopol, „Istoricul Universităţei”, în Anuarul General, p. XII; Berlescu, op. cit., p. 182 sq.

14 studenţi înscrişi, dintre care 10 ordinari şi 4 extraordinari, pentru ca la începutul anului

1864-1865 să rămână cu un singur profesor şi doi studenţi79.

Motivele acestui slab interes al publicului şcolar pentru studiile universitare au fost

enunţate deja. Este vorba îndeosebi de absenţa unei pieţe şcolare puternice (licee şi absolvenţi

numeroşi), apoi de inexistenţa unei pieţe a diplomelor universitare, mai cu seamă faptul că nu

exista un sistem de selecţie (şi implicit de segregare!) meritocratică pe bază de diplome,

respectiv, a unor filiere profesionale care cereau studii avansate şi diplome în acest sens ca un

criteriu de selecţie obligatoriu. Pe de altă parte, deficitul de prestigiu al universităţii era

vizibil. Majoritatea tinerilor studioşi preferau studiile în străinătate, acolo unde cunoaşterea de

tip intelectual era completată cu o cunoaştere culturală, mai profundă şi intensă. În fine să nu

uităm că, timp de un deceniu, universitatea a acordat doar diplome de studii pentru absolvirea

unor cursuri şi abia în 1870 apar primii licenţiaţi”80.

c. Rectoratul lui Maiorescu

Cunoaştem destul de puţin circumstanţele în care a fost ales Maiorescu rector, la nici

un an de la sosirea la Iaşi, în septembrie 1863, şi mai cu seamă la o vârstă neobişnuită81. Era al

patrulea rector al Universităţii, după Ioan Strat, Filaret Scriban şi N. Ionescu. Diferit ca vârstă

faţă de cei patru, dar şi ca formaţie sau amplitudine intelectuală, tânărul rector aducea cu sine

deopotrivă o cultură administrativă, în care energia şi aplicaţia ieşeau în evidenţă, ca şi o

concepţie structurată despre educaţie, universitate şi activitatea intelectuală în general82.

Va fi însă o alegere salutară: în plină criză instituţională, universitatea va fi practic

refondată de tânărul rector în cei patru ani de rectorat, printr-o acţiune tenace şi de multe ori

vizionară. Maiorescu va fi nu numai cel mai longeviv rector din primul deceniu de funcţionare

79 ANIC, Fond MCIP, dos. 275/1860, f. 12; Berlescu, op. cit.,, p. 100;80 Iniţial, universitatea acorda doar nişte certificate de studii, recunoscute se pare şi de unele universităţi

străine, întrucât învăţământul de aici era considerat incomplet; în 1862 s-a acordat o diplomă de „magistru în filosofie”, dar cu titlu de excepţie, pare-se; primele examene licenţă se ţin abia în 1870 la Facultatea de Drept, iar abia, după 1881, încep să se ţină examene de licenţă în matematici şi filosofie. Ibidem, p. 185, 197; Gh. Platon, op. cit., p. 71.

81 Preiau aici o parte din informaţiile şi concluziile studiului meu: „Titu Maiorescu şi primul său rectorat la Universitatea din Iaşi (1863-1864)”, în vol. Gh. Iacob (ed.), Universitatea din Iaşi, de la modelul francez la sistemul Bologna, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2007, p. 387-418. Pentru detalii şi referinţe suplimentare, a se vedea prin urmare aceasta contribuţie în integralitatea sa.

82 Maiorescu a obţinut învestitura de rector contra lui Vasile Alexandrescu (-Urechia, mai apoi), unul dintre profesorii fondatori, cu 4 voturi la 3 . (ANI, fond Rectorat, dos. 18, fila nr. 9; dos. 8/1860, f. 30 sq.) Vreau să-i mulţumesc dlui Leonidas Rados pentru semnalarea documentului care conţine procesul verbal al şedinţei respective, necunoscut până acum, şi profit de prilej pentru a corecta aici afirmaţia potrivit căreia contracandidatul său ar fi fost N. Ionescu făcută în studiul amintit mai sus! Confirmarea, „întărirea”, domnească se produce în jurul datei de 15 octombrie 1863. Cf. Titu Maiorescu: Jurnal şi epistolar, vol. IV (22 iulie 1862- 20 iunie /12 iulie 1864), Ediţie îngrijită de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p. 186 şi 191. Se pare că este primul rector al Universităţii din Iaşi confirmat de domnitor, după cum îmi semnalează dl. Cătălin Botoşineanu!

a Universităţii, reales de mai multe ori, în ciuda numeroaselor adversităţi, dar şi cel care va

inventa practic administraţia universitară. Astfel că, nu doar din raţiuni de spaţiu, demersul de

faţă se va concentra mai ales asupra primului mandat, de altfel şi cel mai spectaculos, dar mai

ales, ultimul an în care universitatea a funcţionat potrivit documentelor fondatoare.

Numit profesor de Istorie critică universală la Facultatea Filozofică, în octombrie

1862, de către minister, prin încălcarea deci a statutelor acesteia83, ca o formă de compensaţie

pentru „exilul” în fosta capitală a Moldovei, unde fusese trimis cu mandatul de a regla criza

de la „Liceul Naţional”, Maiorescu va deveni ca rector unul dintre cei mai zeloşi apărători ai

„statutelor” universitare. De altfel, în mai puţin de două luni, în şedinţa din 12 februarie 1863,

Maiorescu reuşea să obţină numirea ca profesor definitiv la catedra de Filozofie de către

Consiliul Academic al Universităţii şi chiar să fie ales decan al Facultăţii Filosofice, în

circumstanţe destul de agitate84.

Primul să mandat de rector începe de fapt în ianuarie 1864, după întoarcerea dintr-o

misiune oficială în Germania85. Într-o scrisoare către tatăl său din această perioadă, Maiorescu

face o prezentare a urgenţelor cu care se confrunta rectorul în acel moment. Cea mai presantă

dintre acestea, cronică deja, era aceea a salariilor restante ale profesorilor. Problema devenea

de altfel explozivă la începutul lui februarie, în contextul discuţiilor din parlament asupra

bugetului. După cum se ştie, noul proiect de buget al statului pe anul 1864 reducea statutul

Universităţii la acela al unei Academii, ceea ce implica reducerea echivalentă a finanţării.

Atitudinea lui Maiorescu a fost lipsită de echivoc: „Ieri primirăm noul proiect de buget

al Ministerului Cultelor, îi scria el părintelui său în acele zile. În Iaşi a produs o izbugnire de

indignaţiune. La Universitate nu s-au dat bursele promise studenţilor, numele de Universitate

este schimbat în Academie /…/; clasele primare propuse de noi în Iaşi nu s-au înfiinţat, dar

locul lor s-au făcut la Universitate câteva fără cap şi picioare în contra statutelor şi fără

speranţă de a le vedea ocupate de cineva, etc., etc.). Comitetul a protestat ieri, Consiliul

Universităţii se adună astăzi pentru a protesta în termini cari să zbârlească părul d-lui

Bolintineanu. Protestul Universităţii îl vom prezinta ca persoană juridică de-a dreptul

Consiliului Ministerial şi nu lui Bolintineanu”86.

83 În „fişa de cadre”, redactată pe numele său câţiva ani mai apoi, probabil în anii şaptezeci-optzeci ai secolului XIX, de către secretariatul Universităţii, găsim şi motivaţia pentru care fusese numit de două ori profesor definitiv fără concurs: „ca fost bursier al Statului”. Cf. ANI, Rectorat, dos. nr. 27, f. 187.

84 Jurnal, IV, p. 91 sq.; ANIC, fond MCIP, dos. 116, f. 11 r/v. ANI, Rectorat, dos. nr. 27, f. 187. 85 Cf. adresa datată 10 ianuarie, din partea „Universităţii de Iaşi”, semnată de Maiorescu, ca rector, în

care se arată că acesta şi-a reluat activitatea. ANIC, Fond MCIP, dos. nr. 122/1864, f. 23. Jurnal, IV, p. 91 sq.86 Ibidem, IV, p. 210 sq.; ciorna adresei lui Maiorescu din 4/16 februarie 1864 către guvern şi cameră;

ANI, Rectorat, dos. nr. 23, f. 42 sqq.; a se vedea mai ales dosarul discuţiilor publice declanşate cu această ocazie: Lucrările atingătoare de facerea bugetului pe anul 1864, un dosar masiv de 360 de file, la: ANIC, Fond

Pericolul era îndepărtat pe moment, dar problema va reveni în scurt timp87, după ce, în

iulie, din raţiuni bugetare, se unificaseră Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice cu cel al

Justiţiei. Faptul generase o situaţie administrativă ambiguă. Universitatea se afla fără buget şi

mai ales fără un partener în noul minister. Astfel că, printr-o depeşă telegrafică, Maiorescu

întreabă ministerul în legătură cu „noul bugetu al Ministeriului Cultelor”, pentru a clarifica

proiectul unor noi catedre (printre care sunt amintite cele de drept administrativ şi de limba

latină), clarificare necesară „pentru a putea publica îndată concursul88. Răspunsul Ministerului

va fi puţin satisfăcător: „prin contopirea Ministeriului Instrucţiunii cu aquella allu (Sic!)

Justiţiei budgetul nefiind inca definitiv, veţi urma ca pana acum”89.

Reglarea disputelor academice şi discuţiile cu privire la calitatea şi recrutarea cadrelor

universitare erau abia la început în mediul universitar ieşean. Maiorescu se va confrunta brutal

cu ambele probleme. Era vorba de două cazuri, a căror rezolvare trena de mai multe luni:

Popper şi Troteanu. În cazul lui N. C. Popper, figură puţin cunoscută, absolvent al unor şcoli

din Germania, îndeosebi de studii rabinice, care solicita catedra de Arheologie biblică şi

ebraică, decizia fusese luată de Consiliul Academic anterior sosirii sale şi Maiorescu nu făcea

decât s-o accepte astfel formulată, găsind-o îndreptăţită, după cum arată el însuşi într-o

scrisoare către tatăl său90.

O problemă net mai complicată l-a reprezentat cazul Troteanu. De altfel, întâlnim aici

un caz de solidaritate corporativă în mediul academic, deopotrivă faţă de un outsider şi faţă de

autoritatea politică exterioară lumii universitare. Profesorul C. Troteanu ar fi ţinut o serie de

prelegeri în cadrul universităţii, în toamna anului 1863, pentru care solicita acum din partea

universităţii ca acestea să-i fie remunerate91. Consiliul Academic al Universităţii refuzase de

MCIP, dos. 580/1864. Protestul este publicat de Dragomir Hurmuzescu, deşi datat greşit ; cf. Hurmuzescu, op. cit., p. L-LIV.

87 Cf. ANI, Rectorat, dos. nr. 23, f. 150; Problema restanţelor salariale va persista mult timp. Chestiunea principală era în cele din urmă legată tot de statutul ambiguu al universităţii: autonomă, administrativ şi profesional, aceasta nu se bucura de autonomie financiară. Toate plăţile le făcea ministerul prin mandate personale. Universitatea nu avea practic o administraţie contabilă proprie. De altfel, nu întâmplător, în toiul scandalului său cu N. Ionescu, Maiorescu încearcă că-l convingă pe fostul coleg şi apropiat (încă), Vasile Alexandrescu (Urechia), să schimbe oarecum sistemul de plată al profesorilor: „Pentru regularea mandatelor faceţi pe rectorul univ. sau mai bine pe prefectul districtului ordonator secundar la casierie, cum avea de gând Odobescu”; Scr. din Iaşi, 11/23 august, 1864; Ibidem, p. 50

88 ANIC, fond MCIP, dos. nr. 122/1864, fila 180.89 Ibidem, f. 181.90 O cerere pentru aceeaşi catedră a unui anume Vintilescu va fi respinsă de Consiliul Academic în

şedinţa sa din 10/22 iunie 1864, întrucât acesta nu avea nici competenţe specifice (catedra era nu numai de limbă ebraică ci şi de arheologie biblică), nici atestate „academice” suficiente. Ibidem, f. 131.

91 Natura conflictului şi figura lui C. Troteanu rămân totuşi puţin cunoscute. Acesta, care avea o diplomă de capacitate a Şcolii de Comerţ din Paris, şi se bucura se pare de susţinerea unor cercuri locale, este numit de către minister, profesor provizoriu la catedra de drept comercial, cel puţin până urma a se găsi un profesor mai competent. Consiliul Academic refuzase însă această numire, argumentând că reclamantul nu avea decât un brevet al Şcolii respective, insuficient pentru o atare poziţie universitară, şi că nici n-avea studii de

mai mult timp, indicându-i să se adreseze exclusiv ministerului92. Maiorescu îşi asuma şi el

această poziţie, anunţându-l pe cel în cauză că se conforma deciziei Consiliul Academic93.

Mai mult, atunci când prefectul de poliţie intervenea cerând ca Universitatea să-si achite

obligaţiile faţă de reclamant, Maiorescu profita de ocazie pentru a-i aminti acestuia frontierele

autorităţii sale94.

Vedem că, destul de repede, Maiorescu sesiza, printre primii, în epoca sa potenţialul

universităţii ca instituţie educativă şi culturală, dar şi ca sursă de putere simbolică. De aici

desigur, parţial cel puţin, conflictele cu ardelenii şi cu gruparea lui Nicolae Ionescu. Chiar în

primele săptămâni, graţie eforturilor sale, doi dintre apropiaţi erau numiţi profesori: N.

Culianu ca definitiv la catedra de Calcul diferenţial şi integral, iar Iacob Negruzzi ca profesor

provizoriu la catedra de Drept Comercial95. În acest timp, se preocupa de salariul lui

Cobălcescu şi încerca insistent atragerea lui Theodor Rosetti ca profesor96. De asemenea, va

duce o veritabilă campanie pentru numirea ca profesor a unui fost student al Universităţii,

primul, Alexandru Gheorghiu, şi va duce intense tractaţii pentru atragerea ardeleanului Luca

Goilav, doctor în drept al Universităţii din Viena97, dar şi a filologului Circa sau a unui

Cernătescu la „Justiţie”, după cum se opunea vehement venirii unui anume „Climente”,

propus de mitropolit98.

drept; decizia Consiliului Academic este din 31 oct. 1863; ANI, Rectorat, dos. nr. 22, f. 16; cf. şi Ibidem, dos. 22, f. 54 sqq., 67 sq.; dos. nr. 23, f. 11 r/v.; cf. asupra acestuia şi notele lui Mihai Timofte din: Gh. Platon, V. Cristian (eds.), Istoria Universităţii, p. 89 şi 112; se pare că, finalmente, C. Troteanu a ajuns revizor şcolar la Iaşi; Jurnal, V, p. 49.

92 ANI, Rectorat, dos. 22, fila 16.93 Jurnal, IV, p. 217 sq. 94 „Dle Prefect. La adresa d-voastră cu No. 4220 am onoarea a vă răspunde că conflictul în neterminat

între Universitate şi D. C. Troteanu nu vă priveşte întru nimic”. Cf. Ciorna scrisorii din 11/23 martie 1864: ANI, Rectorat, dos. nr. 23, f. 69.

95 Adresa ministerului este abia din 11 ian 1864; ANI, Rectorat, dos. 22, f.; ANIC, MCIP, dos. nr. 1165/1864, fila 1. Cum numirea acestora fusese recomandată de Consiliul Academic în şedinţa din septembrie 1863 (ANI, Rectorat, dos. nr. 24, f. 28.), Maiorescu va interveni direct la minister pentru a se urgenta aceste numiri; ANI, Rectorat, dos. nr. 22, f. 58, depeşă din 18/22 febr.

96 Theodor Rosetti, cumnat al lui Cuza, fusese recomandat de Consiliul Academic al Universităţii încă din septembrie 1863 pentru catedra de Economie politică (Ibidem, dos. nr. 17, f. 18). Propunerea este însă respinsă de minister, în decembrie, acelaşi an, care solicită ca postul să fie atribuit prin concurs (Cf. adresa din 28 dec. 1863, Ibidem, dos. nr. 23, f. 35.). Se pare însă că acesta n-a predat în acest timp. În fine, Rosetti este numit profesor de economie politică în martie 1864 (Adresa MCIP din 17/29 martie, Ibidem, dos. nr. 22, f. 68.). Nici acum n-a existat se pare un concurs. Maiorescu insistase la minister, după cum o arată adresa acestuia din 12/25 martie (Ibidem, dos. nr. 23, f. 59), arătând că „D. Rosetti are cunoştinţele cele mai solide în acea sciinţe”. Insistă de asemenea pe lângă cel în cauză să vină la Universitate, pentru a fi prezentat colegilor şi studenţilor (Ibidem, dos. 23, f. 75.). Este nevoit însă a se recunoaşte învins, o lună mai târziu, în faţa lipsei de entuziasm al lui Th. Rosetti. Ibidem, f. 106 şi 115.

97 Acesta este propus de Maiorescu pentru a deveni profesor la Universitatea din Iaşi, în locul lui Bărnuţiu, fie pentru Catedra de drept constituţional, fie pentru cea de Drept administrativ; în cele din urmă, proiectul va eşua, candidatul manifestând în scurt timp serioase probleme psihice; cf. scr. din Iaşi, 20 iulie/1 august 1864; Jurnal, V, p. 38.

98 „Să nu cumva să intre acest nebun ticălos”, îşi scrie el lui V. Alexandrescu, director în minister, în 26 sept. 1864; Ibidem, p. 73.

După cantitatea de documente care ne-a parvenit din anii în care a fost rector, net mai

mare în raport cu rectoratele precedente, putem remarca atenţia pe care el o acordă

administraţiei universitare. De altfel, încă de la primele sale scrisori ca rector vedem că

Maiorescu se plângea obsesiv de disfuncţionalitatea acesteia99. Ca şi în alte domenii,

Maiorescu va imprima spiritul său de rigoare şi ordine în funcţionarea birocraţiei universitare.

De altfel, după cum am văzut, una din primele sale decizii va fi aceea de creare a funcţiei de

cancelar (sau poate re-inventarea ei!).

Concluzii

Am văzut că înfiinţarea universităţii se făcuse destul de intempestiv: fără o discuţie

mai largă în societate, fără să existe un corp de profesori şi mai ales fără o cerere socială

solvabilă, cu excepţia celei destul de vagi din partea statului modernizator. Timp de mai bine

patru ani, de la deschiderea sa oficială, universitatea a stagnat în ce mai bun caz, atât

instituţional, cât şi academic.

Obiectivul demersului de faţă a fost acela de a vedea pe de o parte cum s-a constituit

proiectul fondator care a stat la originea instituţiei universitare, iar pe de alta cu s-a configurat

aceasta ca realitate instituţională, socială şi academică. Am văzut că proiectul în sine era

debitor modelului de universitate tradiţională, identificat uneori ca fiind german, dar în fapt

mai curând de factură medievală, chiar dacă acesta însuşi se modernizase, eventual chiar

preluase o serie de inovaţii aduse de ideile humboldtiene. Acest model avea în centrul său

vechile „libertăţi” medievale: libertatea de autoguvernare şi libertatea de predare.

În contrast cu acest model, epoca era irigată de un nou model de universitate, instituit

deja la începutul secolului în Franţa, aşa-numita universitate napoleoniană. Acesta pare a fi

fost dominant în imaginarul politic al mediilor administrative şi politice din lumea

românească. Astfel că proiectul universităţii ieşene s-a confruntat cu o dublă disonanţă: faţă

de opinia politică dominantă şi în raport cu realităţile sociale şi intelectuale ale epocii, care nu

erau favorabile unui proiect universitar în sens clasic sau după model german.

Se înţelege că ar fi prea simplu să se explice astfel deficitul funcţional al universităţii

din primii săi ani. Fapt este că atunci când a fost adoptată legea asupra instrucţiunei

99 Cf. şi Jurnal, IV, p. 65; dar faptul îi apare ca fiind dramatic abia la întoarcerea din Germania, în ianuarie 1864. În scrisoarea sa din Iaşi, marţi, 28 ian. 1864, către tatăl său, Maiorescu nota: „De-abia m-am mai descurcat de labirintul ce-l aflai la întoarcerea mea de la Berlin. Şi de aici se vede în ce stare proastă se află administraţia la noi. N-ai decât să lipseşti vreo două luni şi ceva, pentru a nu mai şti apoi unde ţi-e capul”. Ibidem., p. 209.

(promulgată pe 55 noiembrie 1864 şi, care, în ciuda criticilor, va rămâne în vigoare până în

1898, în ce priveşte învăţământul secundar şi superior, şi până la 1893, pentru cel primar),

puţine voci au protestat, chiar dacă se desfiinţa o facultate fondatoare (Teologică), iar statutele

universităţii, actul său fondator, erau practic invalidate. Aceasta pentru că de fapt legea

consacra o tendinţă a epocii: centralizarea şi uniformizarea sistemului public de învăţământ100.

De fapt, paradoxal vorbind, legea va reprezenta, un progres pentru viaţa universitară,

fie şi pentru că elimina multe aşteptări nemotivate din partea corpului profesoral, sursă de

conflicte şi disfuncţionalităţi. Faptul ne atrage atenţia asupra diferitelor sensuri pe care le

implică în sine conceptul de autonomie universitară. De asemenea, că autonomia poate fi un

pericol, în absenţa unei culturi instituţionale bine configurate, ca şi a unui suport din partea

societăţii. Universitatea din Iaşi s-a născut din voinţa unei minorităţi sub forma unui act

politic, motivat în registrul imaginarului modernizator al epocii, ca parte a procesului de

configurare statală şi naţională: sursă de prestigiu naţional şi suport al modernizării. Această

fondare venea aşadar pe un teren puţin pregătit, marcat de instabilitate politică şi

instituţională, de precaritatea resurselor.

În acelaşi timp, legea din noiembrie 1864 punea capăt unei experienţe, care nu va mai

fi niciodată reiterată în istoria universităţii din România. Este vorba de o universitate nu doar

autonomă, cât mai ales orgolioasă şi atentă la statutul său.

100 Cf. „Legea instrucţiunii”, in Antologia legilor învăţământului din România, Bucureşti, 2004, p. 24 -50. Cf. de asemenea o discuţie recentă asupra reformei la Gabriela C. Cristea. Reforma învăţământului. O perspectivă istorică (1864-1944), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2001, p. 66-101.