Baltagul – Demonstratie gen epic

Genul epic cuprinde totalitatea textelor literare in care comunicarea autor-cititor este indirecta, untermediata de narator. La nivel formal, modul predominant de expunere este naratiunea, ce se imbina cu dialogul si descriere, iar prezentarea intamplarilor urmareste succesiunea momentelor subiectului.

Printre speciile genului epic in proza, se numara si romanul. Acesta este o opera de mari dimensiuni, cu actiune desfasurata pe mai multe planuri, la care participa personaje numeroase, antrenate in conflicte puternice, interioare si exterioare.

Baltagul (1930) este un roman complex, realist si simbolic in acelas timp, avand ca idee fundamentala cautarea dreptatii. Titlul cartii este unul simbolic, baltagul nemaifiind o simpla arma cu taisuri, purtata de ciobani, ci reprezentand chiar instrumentul magic cu care se reface ordinea lumii, prin pedepsirea personajelor negative si infaptuirea dreptatii.

Un prim argument ce demonstreaza apartenenta acestui text la genul epic este faptul ca opera prezinta un subiect complex, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri. Avand drept motto doua versuri din balada populara Miorita, criticul George Calinescu plaseaza romanul in descendenta textului popular. In roman apar motive specifice baladei: motivul transhumantei, femeia justitiara, uciderea ciobanului mai bogat de catre ceilalti doi, invidiosi pe averea sa. Intrucat actiunea se perece in lumea reala, lipseste insa motivul mioarei nazdravane.

Desi de dimensiuni destul de reduse, naratiunea este organizata in 16 capitole, concentrate in jurul a trei nuclee epice: asteptarea lui Nechifor, cautarea lui si actul justitiar.

Ca in orice text epic, actiunea se desfasoara urmarind momentele subiectului, iar prin folosirea prezentului istoric, faptele se produc sub ochii cititorilor.

Romanul incepe cu o legenda despre munteni, pe care Vitoria si-o aminteste in timp ce toarce, singura, pe prispa. Legenda proiecteaza incpitul romanului intr-un timp mitic, autorul sugerand ca viata muntenilor se desfasoara neschimata din timpuri imemoriale. Tot in acest moment al actiunii, expozitiunea, se face si o prezentare a personajului central, prin caracterizare directa naratorul atragand atentia asupra portretului fizic al eroinei, Vitoria Lipan, femeie inca tanara cu ochi aprigi. Tot acesta este si momentul in care cititorii afla despre personajul absent, Nechifor Lipan, sotul Vitoriei, plecat dupa niste oi la Dorna “s-acu Sfantu-Andrei era aproape si el inca nu se-ntorsese”.

Femeia banuieste ca sotul ei a fost omorat si se hotaraste sa plece in cautarea lui, fapt ce constituie intriga romanului. Personaj sensibil, atent la cele vazute si nevazute, Vitoria are un vis premonitoriu, incare barbatul sau trecea calare, cu fata spre apus, o apa neagra. Nelinistita, femeia cauta ajutor la preotul satului, parintele Danila, si la baba Maranda, vrajitoarea satului, insa niciunul dintre sfaturile primite nu reusesc sa restabileasca echilibrul interior al personajului. In preajma Craciunului, se intoarce acasa si Gheorghita, fiul Vitoriei si al lui Nechifor, de la care femeia afla ca barbatul ei nu a mai trecut cu oile pe la apa Jijiei, ca de obicei. Inaintea plecarii, timp de 12 vineri tine post negru, parand sa se desprinda de lumea reala: “fara hrana, fara cuvant, cu broboada cernita peste gura”. Se intrezareste aici o credinta straveche, conform careia, pentru a

putea ajunge la cel disparut, trebuie sa te desprinzi tu insuti de lumea reala. De aceea, “ea se socotea moarta, ca si omul ei, care nu era langa dansa”.

Desfasurarea actiunii prezinta drumul celor doi, un drum invers transhumantei. Insotita de Gheorghita, Vitoria pleaca pe urmale sotului, , incercand sa dezlege misterul absentei sale. Incet-incet, femeia reuseste sa reconstituie traseul si ajunge la Vatra Dornei unde afla ca Nechifor a murit. In mod semnificativ, pe parcursul drumului lor, cei doi se intalnesc cu o cumetrie, la Borca, si cu o nunta, la Cruci, fapt ce simbolizeaza parcurgerea unui adevarat traseu existential. In acelas timp, asa cum va fi inmormantarea la final, aceste momente ii dau cititorului posibilitatea sa prezinte in mod realist obiceiurile muntenilor. Drumul intortocheat, cu intoarceri si sovaieli, este simbolic, reprezentand un adevarat drum initiatic pentru Gheorghita. Inainte de a-si gasi sotul, Vitoria il descopera pe cainele acestuia, Lupu, care devine un adevarat adjuvant in incercarea de a descoperi ramasitele lui Nechifor. Reuseste sa gaseasca osemintele sotului ei si sa ii identifice pe criminali – Ilie Cutui si Calistrat Bogza – doi ciobani cu care se intovaraseste Nechifor.

In timpul praznicului de inmormantare fapta celor doi este dezvaluita autoritatilor, moment cereprezinta punctul culminant. Tensiunea este intretinuta de dialogul prin care femeia il face pe criminal, Calistrat Bogza, sa-si piarda cumpatul. Interventiile Vitoriei, sigure si oferind detalii surprinzatoare, creeaza impresia ca ea ar fi fost martor ocular la savarsirea crimei.

Deznodamantul surprinde momentul in care criminalii sunt pedepsiti, iar Vitoria si fiul ei hotarasc sa se intoarca acasa. Odata misiunea justitiara incheiata, femeia reintra in cursul firesc vietii. Ultima replica a femeii demonstreaza ca viata se poate acum relua: “Iar pe sora-ta sa stii ca nici c-un chip nu ma pot invoi ca s-o dau dupa feciorul acela nalt si cu nasul mare al dascalitei lui Topor”.

Un alt argument ce incadreaza Baltagul in seria operelor epice este si modul de expunere predominant, naratiunea, care se impleteste cu descrierea si dialogul. Relatarea este obiectiva, la persoana a III-a, realizata din perspectiva unui narator omniscient, neimplicat in actiune. Pasajele descriptive sunt foarte importante in acest roman, deoarece Sadoveanu recreeaza o lume arhaica, pe care o prezinta intr-o confruntare permanenta cu lumea moderna. Fragmentele descriptive surprind diferite obiceiuri de cumetrie, ritualul de inmormantare, intentia lui fiind, pe de o parte, aceea de a da autenticitate textului, pe de alta parte, aceea de a incetini ritmul naratiunii, insistand insa asupra unor aspecte relevante pentru definirea personajelor.

Dialogurile sunt vii, consistente, avand o mare importanta in economia romanului, caracterizand indirect personajele. Din felul in care vorbeste, Vitoria este un personaj abil, stiind sa se adreseze in registre diferite. Vocea sa este uneori aspra si poruncitoare, cand se adreseaza copiilor, sau sfioasa, cand discuta cu preotul sau cu baba Maranda.

Alaturi de narator, personajele sunt instante specifice genului epic. Dintre numeroasele mersonaje ale romanului, cele care atrag atentia cititorului sunt, bineinteles, Vitoria Lipan, personajul central, si Gheorghita, personajul secundar. Personajul secundar al romanului, Gheorghita, este un adolescent care se transforma sub ochii cititorului intr-un tanar de nadejde. Pentru Gheorghita, cautarea tatalui inseamna descoperirea propriei personalitati. Nu intamplator, el poarta numele pe care tatal sau l-a primit in biserica, Gheorghe, diminutivarea scotand in evidenta tocmai imaturitatea sa. Dar, asa cum arata si numele sau, in ciuda tineretii, ca si mama sa, Gheorghita este un invingator.

In finalul romanului, intocmai eroilor din basme, reuseste sa isi invinga adversarii, trecand la proba cea mai grea, a confruntarii cu moartea, si devenind un demn urmas al victoriosului Nechifor Lipan.

In concluzie, prin actiunea complexa, numarul de personaje implicate in conflicte puternice sau modul de expunere predominant, Baltagul este o opera epica.