3. Comp.egipt, Persia

of 29 /29
http://www.antikforever.com/index.htm Egiptul antic Cultura egipteană interferează atât de profund cu culturile semitice şi greacă care sunt esenţiale în constituirea spiritului european încât orice încercare de a o defini nu poate fi decât incompletă fără cunoaşterea sa. Dar şi prin originalitatea sa cultura egipteană merită să fie studiată şi aprofundată. Este motivul pentru care numeroşi autori greci şi mai apoi latini au fost acuzaţi de egiptofilie. Thales, Pitagora, Platon sau Aristotel, dar şi Pliniu s-au adăpat la acest izvor, aducând în cultura greacă şi latină valorile culturii şi civilizaţiei egiptene adesea spre a le îmbogăţi, dar şi dând informaţii preţioase despre Egipt. O nouă era este deschisă de interpretarea pietrei de la Rosetta de către J.-Fr. Champollion 2, 3 (el pune în evidenţă cele trei stiluri de scriere, hieroglifă, hieratică şi demotică) care permite, datorită unor multiple eforturi ale savanţilor, descifrarea scrierii hieroglife. Marile şantiere arheologice deschise la Saqqarat 4, în Valea Regilor, au permis, împreună cu vestigiile furate din morminte şi recuperate, schiţarea unei noi imagini despre venerabila cultura a Nilului. Una din cele mai vechi şi bogate civilizaţii de pe pământ îşi datorează dezvoltarea, dar şi modelarea spirituală Nilului 1 – aşa cum o afirmă formula lui Herodot (Egiptul, un dar al Nilului). Aici apare, se crede, primul stat centralizat, diferit de statele-cetăţi din celelalte civilizaţii contemporane. În ciuda unei tendinţe de unificare şi centralizare, al cărei simbol era faraonul, diferite centre religioase au continuat să exercite o forţă centrifugă (Heliopolis, Memfis, Hermonthis, Teba), ceea ce l-a determinat pe Diodor din Sicilia să constate că unii egipteni „dispreţuiesc ceea ce alţii cinstesc şi niciodată egiptenii nu se pot înţelege între ei”. Totuşi, Egiptul lasă o impresie de imobilism, de conservatorism foarte accentuat, de omogenitate de stil în artă. Cauzele sunt în primul rând izolarea în care s-a complăcut, ataşamentul adesea semeţ faţă de valorile sale culturale, faţă de superioritatea civilizaţiei sale: „intervenţia împotriva elementelor perturbatoare constituie un act obligatoriu din 1 Divinizat ca Hapi.

description

Egiptul antic

Transcript of 3. Comp.egipt, Persia

Page 1: 3. Comp.egipt, Persia

http://www.antikforever.com/index.htm

Egiptul anticCultura egipteană interferează atât de profund cu culturile semitice şi greacă care sunt esenţiale în constituirea spiritului european încât orice încercare de a o defini nu poate fi decât incompletă fără cunoaşterea sa. Dar şi prin originalitatea sa cultura egipteană merită să fie studiată şi aprofundată. Este motivul pentru care numeroşi autori greci şi mai apoi latini au fost acuzaţi de egiptofilie. Thales, Pitagora, Platon sau Aristotel, dar şi Pliniu s-au adăpat la acest izvor, aducând în cultura greacă şi latină valorile culturii şi civilizaţiei egiptene adesea spre a le îmbogăţi, dar şi dând informaţii preţioase despre Egipt. O nouă era este deschisă de interpretarea pietrei de la Rosetta de către J.-Fr. Champollion 2, 3 (el pune în evidenţă cele trei stiluri de scriere, hieroglifă, hieratică şi demotică) care permite, datorită unor multiple eforturi ale savanţilor, descifrarea scrierii hieroglife. Marile şantiere arheologice deschise la Saqqarat 4, în Valea Regilor, au permis, împreună cu vestigiile furate din morminte şi recuperate, schiţarea unei noi imagini despre venerabila cultura a Nilului.

Una din cele mai vechi şi bogate civilizaţii de pe pământ îşi datorează dezvoltarea, dar şi modelarea spirituală Nilului1 – aşa cum o afirmă formula lui Herodot (Egiptul, un dar al Nilului). Aici apare, se crede, primul stat centralizat, diferit de statele-cetăţi din celelalte civilizaţii contemporane.

În ciuda unei tendinţe de unificare şi centralizare, al cărei simbol era faraonul, diferite centre religioase au continuat să exercite o forţă centrifugă (Heliopolis, Memfis, Hermonthis, Teba), ceea ce l-a determinat pe Diodor din Sicilia să constate că unii egipteni „dispreţuiesc ceea ce alţii cinstesc şi niciodată egiptenii nu se pot înţelege între ei”. Totuşi, Egiptul lasă o impresie de imobilism, de conservatorism foarte accentuat, de omogenitate de stil în artă. Cauzele sunt în primul rând izolarea în care s-a complăcut, ataşamentul adesea semeţ faţă de valorile sale culturale, faţă de superioritatea civilizaţiei sale: „intervenţia împotriva elementelor perturbatoare constituie un act obligatoriu din partea faraonului, garant al ordinii universale în faţa divinităţii”2. Dar poate o motivaţie mai adâncă se ascunde sub acest refuz al schimbării: orice schimbare risca să arunce lumea în haosul primordial3. În orice caz, influenţa sumeriană care pare să fi însufleţit civilizaţia egipteană la începuturile sale a fost repede copleşită de inovaţia egipteană.

În epoca predinastică, Egiptul era constituit din 42 de nome din care s-au format cele două regate, Egiptul de Jos şi Egiptul de Sus. Din unirea lor, simbolizată iconografic prin coroana albă a Egiptului de Sus şi cea roşie a Egiptului de Jos , 6 se naşte Egiptul, 3 400 de ani î.e.n4. Istoria sa comportă trei mari etape, precedate de epoca thinită (unirea celor două regate sub Menes care s-a încoronat la Memphis, locul unde 3000 de ani se vor încorona faraonii) şi comportând mai multe perioade intermediare: Regatul vechi5, prima etapă intermediară, caracterizată prin fărâmiţarea statală6, Regatul mediu7, a doua etapă

1 Divinizat ca Hapi.2 Edda Bresciani in Omul egiptean, Polirom, 2000, p. 207: „porţile Egiptului” nu se deschid invadatorilor, creaţii ale lui Seth, zeul dezordinii, ci doar lui Horus; „orice răzvrătit [din orice parte a lumii] care va unelti sau va provoca dezordine din pricina unor vorbe rele de orice fel împotriva Egiptului de Sus şi de Jos [va fi nimicit] pe vecie”, spun textile de execraţie.3 M. Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, Chişinău Universitas, vol. I, 1994, p. 90.4 Datele variază de la un autor la altul cu mai multe sute de ani.5 De la numele capitalei, This. Epoca thinită s-ar situa între cca 3200 şi 2778 î.e.n. (primele două dinastii), iar Regatul vechi între 2778 şi 2263 (dinastia a III-a şi a VI-a; din dinastia a Iv-a fac parte Keops, Kefren şi Mykerinos).6 Cca 2263-2065 î.e.n. – dinastiile a VII-a – a X-a; capitala la Herakleopolis.7 2065-1785 î.e.n. – dinastiile a XI-a – a XII-a; capitala la Teba.

Page 2: 3. Comp.egipt, Persia

intermediară, caracterizată prin dominaţia regilor hiksoşi8, şi Regatul Nou9. După alungarea hiksoşilor, divinitatea supremă a egiptenilor, simbol al statului eliberat, este Ammon (cel ascuns), venerat iniţial la Theba, apoi ca Ammon-Re în tot Egiptul10. Amenophis III îi dedică un nou templu la Luxor. După distrugerea Thebei de către asirieni (sec. al VII-lea), cultul lui Ammon decade, noul zeu naţional devenind Osiris, unul din zeii enadei de la Heliopolis.

Zeu suprem al teologilor tebani, Ammon-Ré 7, 8, 9 va fi înlocuit pentru scurt timp de Aton10, reprezentat ca un disc solar roşu cu raze 11 palmate în cadrul încercării de reformă a lui Amenophis IV 12, 1372-1354 î.e.n., care-şi schimbă numele (Ammon e mulţumit) în Akhenathon (cel asupra căruia Athon revarsă bunăvoinţă). Numai că faraonul şi soţia lui, Nefertiti 13, nu reuşesc să impună unui popor politeist un monoteism atât de riguros, rezistenţa preoţilor fiind şi ea foarte mare. Construirea oraşului Ahet-Aton (Orizontul lui Aton, azi Tel el-Amarna) ca centru al noii religii nu rezistă după moartea faraonului.

Epoca tardivă vede din nou fărâmiţarea statului, care cade sub dominaţie libiană, etiopiană (kuşiţi) şi apoi asiriană (1085-715 î.e.n. – dinastiile a XXI-a – a XXV-a)11, dar şi renaşterea saită12, o întoarcere la tradiţiile egiptene (663-525 î.e.n. - dinastia a XVI-a). Prima şi a doua dominaţie persană (525-341 î.e.n., respectiv 341-332 î.e.n. – dinastiile a XXVII-a – a XXX-a, fin nou cu faraoni egipteni) iau sfârşit odată cu cucerirea Egiptului de Alexandru cel Mare. Recunoscut ca fiu al soarelui de oracolul lui Ammon, Alexandru întemeiază oraşul care-i poartă numele, Alexandria 14. Ultima etapă a istoriei Egiptului antic e cea a dinastiei lagide (332-30 î.e.n.)13 a Ptolemeilor care se încheie cu Cleopatra şi cu fiul ei şi al lui Iulius Cezar, Ptolemeu al XV-lea Cezarion, ucis în anul 30 î.e.n. din ordinul lui Octavian. Dar acesta este un alt Egipt, cel elenizat, devenit apoi provincie romană – acel Egipt elenizat în care se construieşte biblioteca din Alexandria, incendiată în cursul unei răzmeriţe împotriva lui Cezar în 47 î.e.n.14 15, 16, 17, 18 Egiptul intră apoi în componenţa Imperiului Bizantin, 395-639 e.n15. În 642 Egiptul e cucerit de armata lui Omar (Umar) şi devine parte componentă a unui stat musulman cu capitala la Cairo.

Limba coptă este o limbă derivată din vechea egipteană, vorbită din sec. III-XIII, azi doar de uz liturgic pentru comunităţile copte16 – creştini monofiziţi17 din Egipt şi Etiopia18.

8 1785-1580 î.e.n. – dinastiile a XIII-a – a XVII-a; capitala la Avaris, în Deltă. În sud subzistă state conduse de egipteni, sub dominaţia hiksoşilor - popor originar din nordul Siriei. 9 1580-1085 î.e.n. – dinastiile a XVIII-a – a XX-a (Amenofis, Thutmosis, Ramses); capitala la Teba; politică de expansiune; cultul lui Aton instaurat de Amenophis al IV-lea.10 Un imn din sec. al XIV-lea îl numeşte creator al zeilor care s-a zămislit pe sine din vlaga trupului şi din care s-a născut lumina.11 Assurbanipal cucereşte Egiptul în 666 î.e.n. Primele colonii greceşti datează din această perioadă: 614, Naucratis (mercenari greci participaseră la luptele dintre persani şi egipteni de partea acestora din urmă).12 De la capitala Sais.13 De la Lagos, tatăl primului Ptolemeu.14 Înfiinţată de Ptolemeu I, începutul sec. III î.e.n. ca anexă a Museionului (sanctuarul Muzelor). Biblioteca va achiziţiona în 286 î.e.n. o parte din biblioteca lui Aristotel, poseda peste 700 000 de volume în momentul distrugerii sale; în organizarea sa un rol important la jucat Callimach care redactează principalul catalog, Tabele (Pinakes), ordonat pe rubrici (genuri literare, ramuri ale ştiinţei) şi autori.15 Creştinarea copţilor se face începând cu secolul III.16 Denumirea de „copţi” a fost dată de arabi tuturor egiptenilor, pentru ca mai apoi să se restrângă la cei care au rămas creştini.17 Care nu au acceptat hotărârea Conciliului de la Calcedonia, 451, care condamna monofizismul (nu acceptau dubla natură, divină şi umană, a lui Iisus). 18 Până în 1959 biserica creştină din Etiopia depindea de Patriarhatul copt de la Alexandria.

Page 3: 3. Comp.egipt, Persia

Din 1922 Egiptul şi-a obţinut independenţa faţă de imperiul britanic după o dominaţie de mai mult de o sută de ani19.

Rolul special pe care-l joacă scrisul în această civilizaţie explică poziţia scribilor, care nu doar scriau, ci erau şi cei care inventau scrierea 19, 20 (scrierea hieroglifică, iconică, sacră/scrierea hieratică, aniconică, utilitară). Ei erau dublaţi de preoţi lectori (ritualişti, purtători ai cărţii rituale20) abilitaţi să citească scrierile sacre, participând la ritualuri. Într-o secţiune a Casei Cărţilor, Casa vieţii, se făceau copii după texte sacerdotale deteriorate sau erau adaptate epocii textele sfinte vechi, pe baza unei metode filologice. În epoca Regatului nou scribii alcătuiesc o pătură intelectuală, care-i includea şi pe scriitori. Spre sfârşitul acestei epoci, scribii semnau copiile pe care le făceau, numele lor fiind o garanţie a calităţii înscrisului. 21, 22,

Gustul pentru literatură al egiptenilor a dus la salvarea multor texte laice pe care defuncţii au dorit să le ia cu ei în mormânt21. Dar papirusul nu este singurul suport utilizat pentru scriere: piatra, ceramica, fâşiile de in, zidurile, toate au fost acoperite de scris (desenat, incizat sau pictat).

Texte sacre şi ritualiceTextele Piramidelor, cca 700 de texte22, 23 sunt formule magice scrise pe pereţii camerei sarcofagelor din piramide şi în camerele adiacente. Cele mai vechi datează din timpul lui Unas, ultimul faraon din dinastia a V-a23; începând cu Pepi al II-lea, şi pereţii mormintelor reginelor au fost acoperiţi cu astfel de formule (către 2263 î.e.n.). Formulele, descântecele pe care trebuiau să le rostească faraonii, aveau un rol catartic, dar şi de suplinire a funcţiilor fiziologice (formule pentru a-ţi trece foamea, setea, frigul) sau de protecţie (de animale periculoase, dar şi de vizitatori cu gânduri rele). Conţinând o doctrină soteriologică, unele texte prezintă discuţia între faraon şi călăuza lui, precum şi descrierea lumii din cer. Există şi fragmente imnice pe care faraonul trebuia să le cânte înaintea zeilor, dar şi imnuri ce i-au fost dedicate faraonului, precum şi fragmente narative din mitul lui Osiris24.

Doar unul din aceste texte are titlu (Deschiderea porţilor cerului), dar începutul fiecăruia e precedat de formula „Cuvânt de spus”. Compoziţional, există texte-eu (faraonul vorbeşte la persoana I) şi texte-tu (indicaţii ce i se dau faraonului), alături de texte în care se spune, la persoana a III-a, „faraonul nu va face” sau de texte presupus a fi rostite de fiul faraonului. Menţionarea în aceste texte a păstrării cadavrului în nisip arată că unele din aceste texte sunt dinainte de epoca thinită.

Din aceeaşi categorie fac parte şi Textele sarcofagelor, din prima perioadă intermediară, pictate pe sarcofagele vopsite în alb. De altminteri, unele din formulele din

19 Protectorat de fapt impus în 1882, recunoscut oficial în 1914.20 Scrierea demotică se va răspândi în sec. VII-VI î.e.n., rămânând o scriere utilitară. 21 Alessandro Roccati in Omul egiptean, p. 75.22 Descoperite de Auguste Mariette, publicate de Gaston Maspero, 1889, apoi de K. Sethe, 1908-1922 şi într-o nouă ediţie de S. Mercer (1952).23 Abia în prima perioadă intermediară şi în Regatul mediu nemurirea a fost menită tuturor, iniţial doar faraonul urca la cer. 24 Domnul tăcerii (adică al ţinutului morţii, Duat), Osiris simbolizează moarte şi renaşterea. Zeu civilizator, mitul lui tragic şi mişcător i-a adus o mare aderenţă: ucis de fratele său, maleficul Seth, este tăiat în 14 bucăţi împrăştiate pretutindeni pentru a nu fi găsite de sora şi soţia lui, Isis. Numai că aceasta, după ce dă naştere lui Horus, fiul lor, îi reconstituie corpul şi-l învie cu ajutorul lui Nephthys şi al lui Thot (acest ritual este prima îmbălsămare). Horus îşi va răzbuna tatăl, aducându-l la judecata zeilor pe Seth. Cum Osiris devenise stăpânul regatului subpământean, Horus e proclamat regele universal al pământului. Cea mai completă relatare despre mitul lui Osiris în Plutarh, De Iside et Osiride, sec. II e.n.

Page 4: 3. Comp.egipt, Persia

Textele piramidelor apar şi aici, pentru a fi apoi reluate în Cartea morţilor. Predomină textele-eu, iar formula finală apare ca un titlu, indicând scopul său.

Cartea morţilor, nume dat de Champollion la ceea ce era desemnat drept Carte pentru a ieşi la lumina, apare ca o antologie de sfaturi pentru călătoria spre dincolo, pentru îmbunarea zeilor în scopul ca defunctul să fie admis în această lume. Era depusă în sarcofagele bogaţilor, în faşa mumiei, sau în camera mortuară. Datând din epoca saită sau lagicidă, Cartea morţilor e alcătuită din formule magice, vrăji, descântece, rugăciuni, imnuri. De la 33 de capitole câte la început (sec. XVI), ajunge să aibă 165 de capitole (epoca saită)25.

Nouă este concepţia că nu doar ritualuri şi vrăjile te duc în regatul lui Osiris, ci mai ales o viaţă curată, în sensul respectării dreptăţii şi adevărului, simbolizate de Maat. De aceea, în afara formulelor comune cu Textele piramidelor apare şi psihostazia 24-27 – cântărirea sufletului defunctului: în faţa tribunalului ceresc prezidat de Ré, asistat de Osiris, Isis, Nephtys şi 42 de judecători, Anubis, zeul funerar, îl prezintă pe defunct a cărui inimă va fi aşezată pe unul din talerele balanţei, pe celălalt aflându-se pana lui Maat sau Maat însăşi. Cântărirea e supravegheată de Thot, zeul sapienţial, inventatorul scrisului, al calculului şi chiar al balanţei, numit şi „Socotitorul vremii” datorită priceperii sale. Defunctul îşi face spovedania, arătând că nu a încălcat principiile morale, lăudându-şi virtutea26. Dacă nu e primit în cer, este înghiţit de o fiinţă monstruoasă, Devoratoarea27, aflată în apropierea balanţei.

Caracterul popular al acestei lucrări se observă şi din coexistenţa formulelor ritualice, imnurilor, descântecelor; apar şi meditaţii cu caracter filozofic sau fragmente mitologice : trecerea în lumea cealaltă, întâmpinare defunctului de către Thot.

Texte relevante cu caracter cosmogonic sau prezentând lumea de dincolo apar în Cartea lumii de apoi, Cartea despre Amduat (Cartea despre ceea ce se află în iad), descriind călătoria soarelui în orele nopţii, când intră în regatul lui Osiris, Cartea celor două căi, în care apare parcursul dublu, pe pământ şi pe apă, în lumea de dincolo, cu primejdiile care trebuie evitate prin recitarea formulelor magice, multe preluate din Cartea morţilor, Cartea porţilor, care prezintă drumul soarelui de la apus la răsărit în lumea subpământeană, cu toate primejdiile ce pândesc, Cartea peşterilor, care prezintă grotele din lumea de jos şi formulele magice ce trebuie rostite pentru a se trece de ele28.

Cartea dragonului Apophis era parte dintr-un ritual de îndepărtare a şarpelui Apophis, malefic, identificat ulterior cu Seth, care atacă barca solară a lui Ré, dar este încins în fiecare dimineaţă de zeu.

Multe texte sunt exclusiv magice, conţinând descântece şi vrăji, sau religioase – culegeri de rugăciuni.

Imnurile

25 Un papirus de 20 de m editat de Lepsius în 1842. Ediţia lui T. G. Allen din 1960 cuprinde 192 de capitole, unele comune cu cele din Textele piramidelor. M. Eliade vorbeşte despre „democratizarea existenţei post-mortem” pentru ca înainte doar faraonul era socotit nemuritor (Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol. I, p. 105)26 ,,Nu am săvârşit nedreptatea faţă de oameni, / Nu am bătut oamenii, / Nu am săvârşit păcate în locul adevărului, / Nu am căutat să cunosc ceea ce nu trebuie cunoscut, / Nu am făcut vreo faptă rea, / Nu am început o zi luând mită de la oamenii ce aveau / Să lucreze sub porunca mea şi numele meu nu a ajuns să fie acela al unei căpetenii de robi. / Nu am grăit de rău pe vreun zeu, Nu am sărăcit pe vreun om sărac de bunurile sale. / .................................... /Nu am fost homosexual”.27 Sau de zeul Anubis.28 Zeul Ré care stă cu defunctul în aceeaşi barcă se transformă la sfârşit în cărăbuş, al cărui nume, printr-un joc de cuvinte, e apropiat de verbul a deveni, cărăbuşul putând să trăiască în apă, pe pământ şi în aer.

Page 5: 3. Comp.egipt, Persia

Dedicate diferiţilor zei, numeroase imnuri au fost compuse în epoca ramesizilor (1198-1085 î.e.n.), sculptate pe stele ori pictate pe pereţii unor temple. Iată un fragment dedicat lui Hapi-Nilul:

,,Trăiască zeul desăvărşit, cel iubit de Nun, Hapi, părintele zeilor şi al Eneadei,cea din undă, hrană, bucate şi merinde pentru Egipt, cel care îngăduie tuturor să trăiască mulţumită ka-ului său; în calea lui domneşte belşugul, bucatele îi curgprintre degete şi toţi oamenii se veselesc atunci când se întoarce.Tu eşti cel Unic, cel care s-a creat pe sine; nimeni nu ştie [tot] ce închizi în tine;în ziua când ţâşneşti din peştera ta toţi sunt cuprinşi de bucurie.”

Alături de imnuri, există un mare număr de litanii care cuprindeau enumerarea numelor secrete ale unor zeităţi care confereau puteri asupra celui ce le cunoştea (124 de nume ale lui Amon, 42 de nume ale lui Ptah şi Sekhmet):

Începutul cărţii de adorare a lui Re29 în Apus şi de adorare a celui care e unit cu el [suveranul] în apus. Când cartea aici de faţă va fi recitată, aceasta se va face în culori . . . pe jos, în puterea nopţii [formule recitate de către preoţii funerari pe figuri desenate?]. Prin ea se dobândeşte izbânda lui Re asupra vrăjmaşilor de la apus. Ea e de folos oamenilor pe pământ şi mai e de folos după înmormântare. Slavă ţie, Re, cel neasemuit de puternic, stăpânul peşterilor [numeroase în lumeasubterană], cel cu formele ascunse, care se culcă în taină atunci când se preschimbă în Deba . . . Slavă ţie, Re, cel neasemuit de puternic, care îşi strânge aripile când merge să se culcepe tărâmul celălalt, împlinindu-şi prefacerea în cel ce va renaşte din mădularele sale . . .

Ca şi în alte culturi antice în care conducătorii erau zeificaţi, există şi imnuri dedicate faraonilor, unele foarte frumoase, ca cele de la Medinet Habu (Imnul zeiţei Neith, asimilată vacii cereşti, către Merenptah, p. 200) sau oraşelor sfinte

Laudă cetăţii Abydos, cu bucuria simţită de Isis când pruncul ei a fost adus pe lume La Chemmis. Laudă cetăţii Abydos, cu bucuria simţită de Isis când fiul ei a ieşit învingător, după ce l-a doborât pe ucigaşul, pe mişelul şarpe Nik, din pricina părintelui său Osiris. Laudă cetăţii Abydos, cu bucuria simţită de Isis, atunci când Thot a întocmit pentru el [Horus] hrisovul ce-l făcea stăpân [îi asigura succesiunea tatălui său] în Sala cea Mare a lui Geb, de faţă fiind Stăpânul Unic.

Texte narativeLegendeSculptate e zidurile mormintelor faraonilor sau păstrate pe papirusuri, fragmente de mituri îmbracă forma unor legende legate de cunoaşterea numelor zeilor, atât de importante pentru că puteau conferi puteri magice. Legenda lui Ré şi Isis istoriseşte cum, prin vicleşug (Isis face din pământ şi saliva zeului un şarpe care-l muşcă pe Ré) zeiţa află numele adevărat al tatălui ei, devenind „Isis cea Mare care îl ştie pe Ré pe nume”.

Istoria despre distrugerea neamului omenesc nu putea lipsi: Ré se plânge celorlalţi zei că oamenii, ieşiţi din ochiul lui30, uneltesc împotriva lui. Trimite deci pe Hathor-Tefnut (o

29 După expresia lui M. Eliade, zeul suprem şi ascuns era Aton (şarpele primitiv), iar Re era zeul manifest.30 E vorba de un joc de cuvinte între remet (oameni) şi remyt (lacrimi) – Cl. Lalouette, Civilizaţia Egiptului antic, Meridiane, 1987, p. 204, n. 20.

Page 6: 3. Comp.egipt, Persia

formă a ochiului său stâng) să-i nimicească. Numai că, văzând masacrul lui Hathor-Tefnut, se răzgândeşte şi porunceşte ca zeiţa să fie păcălită cu o bere amestecată cu didi (o plantă care colora în roşu). Beată, zeiţa nu-i mai recunoaşte pe oameni, care scapă de mânia divină (Legenda despre nimicirea oamenilor păcătoşi). 42, 43

Legenda aceasta păstrată pe zidurile unor morminte de faraoni (Seti, Ramses al II-les şi al III-lea) se continuă cu alta despre vaca cerească. După ce-i salvează pe oameni, Ré se declară obosit de coabitarea cu oamenii. Aşa că Nut, prefăcută în vacă, îl ia în spinare, îl urcă la cer cu ajutorul lui Şu, văzduhul şi lumina, susţinută şi de alte genii. Ré va sta ziua pe spatele lui Nut sau se va plimba cu barca pe Nil, care curge între picioarele ei, iar noaptea va merge cu barca în lumea subpământeană. Soarele îi luminează deci şi pe morţi, în lipsa lui cei vii fiind luminaţi de lună (Thot) şi stele.

Basme Cele trei ursite ale prinţului figurează în papirusul Harris (sfârşitul domniei lui Seti). Fiului unui faraon i se hărăzise de Hathor31 44 că va muri din cauza unui crocodil, a unui şarpe sau a unui câine. Pentru a evita acest lucru, e crescut într-o casă de piatră în deşert. Dar, prea singur, îşi doreşte ca tovarăş câinele unui trecător şi cere să fie lăsat să facă ce vrea până ce zeul îşi va împlini prorocirea. Pleacă deci cu câinele spre ţara Naharina. Regele acelei ţări o promisese pe fiica lui celui care va putea sări până la fereastra fetei, la aproximativ 36 de m, ceea ce prinţul reuşeşte prin vrăji32. Soţia lui, asemenea lui Isis, îl va proteja, ucigând şarpele. Dar câinele se declară el ursita lui, aşa că tânărul o ia la fugă, ajunge în apă unde îl pândeşte crocodilul, care-i propune o învoială ... pe care n-o mai aflăm pentru că manuscrisul se opreşte aici.

În manuscrisul Beatty II s-a păstrat basmul Adevărul şi minciuna, doi fraţi. Minciuna îşi acuză fratele că i-a furat un cuţit. Eneada, tribunalul compus din 9 persoane, îl condamnă să i se scoată ochii. Minciuna îl trimite în deşert să fie mâncat de lei. O femeie îl salvează şi-i naşte un fu, care, aflând povestea tatălui său, foloseşte minciuna pentru a-l răzbuna: el declară tribunalului că Minciună i-a furat un bou uriaş. La judecata „un aşa bou nu poate exista”, tânărul spune că nici cuţitul furat nu poate exista. Astfel minciună e pedepsit. Povestea e o replică laicizată a mitului lui Osiris, răzbunat de Horus.

Mai recent, basmul Întâmplările celor doi fraţi Anup şi Bata, consemnat în manuscrisul Orbiney, îmbină două poveşti. Doi fraţi trăiau în bună înţelegere până ce nevasta lui Anup se îndrăgosteşte de Bata. Cum Bata nu răspunde iubirii ei, îl acuză că a vrut s-o siluiască. Anup pare să creadă în nevinovăţia lui Bata, dar acesta preferă să plece în Valea Pinului umbrelă, în Liban, unde îţi va aşeza inima în vârful florii pinului. Îşi înştiinţează fratele că, atunci când va fi tăiat pinul şi-i va cădea inima (ceea ce se va întâmpla când berea din urcior va da pe dinafară), va trebui să vină şi s-o caute, ceea ce va dura 7 ani. Pusă în apă proaspătă, inima va învia şi el se va putea răzbuna. Anup îşi ucide soţia şi o aruncă la câini.

A doua poveste ni-l arată pe Bata posesor al unui palat în Liban. Văzându-l singur, zeii decid sa-i dea o nevastă, pe care o va face Hnum, zeul olar. Bata îi va spune acesteia secretul lui. Într-o zi, pe când se plimba, vântul îi smulge femeii o şuviţă de păr care ajunge la faraon. Femeia e răpită la ordinul lui; ajunsă favorita faraonului, femeia cere să fie tăiat pinul în care se afla inima lui Bata. Anup33, avertizat de revărsarea berii, îşi învie fratele care ia diferite forme : taur de un soi necunoscut34, recunoscut totuşi de nevasta lui care porunceşte să fie

31 În această ipostază erau 7 divinităţi cu înfăţişare de femei tinere. 32 Motivul săriturii nupţiale se regăseşte în poveştile indiene, ruseşti şi poloneze - Cl. Lalouette, Civilizaţia Egiptului antic, p. 209.33 Avatar omenesc al lui Anubis, zeul funerar cinocefal, care l-a înviat pe Osiris.34 Simbol al lui Ré.

Page 7: 3. Comp.egipt, Persia

tăiat, copac35, tăiat la porunca femeii. O aşchie sărită în gura ei o lasă însărcinată şi ea îl naşte chiar pe Bata36, devenit fiul faraonului. Ajuns faraon, Bata îl face pe fratele lui prinţ moştenitor.

Recunoaştem în prima parte povestea lui Iosif şi a nevestei lui Putifar sau drama Fedrei şi a lui Hipolit.

Egiptul antic se caracterizează şi prin fabulaţia fantastică, aşa cum s-a concretizat ea în Povestea naufragiului în insula Şarpelui, aventura unui mare demnitar trimis în peninsula Sinai să aducă aramă, dar care se pomeneşte singur pe o insulă pustie. Un ciclu de poveşti se ţese în jurul curţii faraonului Keops (povestirile din papirusul Westcar), altul îl are ca personaj unificator pe faraonul Petubastis sau pe Sethne, un mare preot de la Memfis (satem); îl vedem pe Sethne obţinând, după multe aventuri, o carte de magie sau pe fiul lui, clarvăzătorul Siosiri, citind o scrisoare nedeschisă a faraonului din Etioppia către Ramses al II-lea.

Poeme epicePoemul bătăliei de la Kadeş 45 are un sâmbure real – înfruntarea dintre Ramses al II-lea şi oastea hittită. Speriaţi de forţa hittiţilor, egiptenii se împrăştie, tânărul Ramses trezindu-se singur în faţa a 2500 de care duşmane şi a nenumăraţilor soldaţi. Printr-un efort supranatural, justificat de natura sa divină, el reuşeşte să-şi înfrângă duşmanii.

Poezia liricăÎn afară de poezia imnică, prezentă în textele ritualice, caracterizată prin patos şi, din punct de vedere formal, de paralelisme, poezia lirică este reprezentată de lamentaţii, ca cea a lui Isis şi Nephthys la aflarea trupului lui Osiris, dar şi de lirica erotică. Poemele se bazau pe aliteraţii şi asonanţe şi pe repetarea accentelor ritmice.

Poezia erotică este foarte bine reprezentată în lirica egipteană mai ales în timpul dinastiei a XVIII-a şi sub ramesizi, îmbinând senzualitatea erotică cu alte plăceri, ca în acest imn închinat zeiţei Hathor, zeiţa iubirii:

,,Tu eşti crăiasa bucuriei, tu eşti stăpâna dănţuielii,Crăiasa muzicii frumoase, stăpâna strunelor de harfă,Crăiasa horei avântate, stăpâna dalbelor ghirlande,Crăiasa smirnei aromate, stăpâna saltului voios!.....................................................................Ne copleşeşte bucuria când, zi de zi, te adorămŞi cântă inimile noastre când îţi privim regeasca faţă!”

Lirica erotică ia uneori forma unui dialog între îndrăgostiţi, care se numesc frate şi soră sau de monoloage (Cântece de mare desfătare din Papirusul Chester Beatty) şi va influenţa Cântarea Cântărilor:

Sora mea îmi e de folos mai mult decât toate leacurile. Ea face mai mult decât toate cărţile. Venirea ei înseamnă vindecarea mea. Dacă o văd sunt sănătos. Când deschide ochii, trupul meu întinereşte. Când vorbeşte ea, sunt puternic, când o îmbrăţişez, îmi alungă răul. Dar ea n-a venit de şapte zile.

Cântecele de muncă, inspirate din viaţa de zi cu zi, se transformă uneori în strigăte de revoltă faţă de o existenţă chinuită.

35 Simbol al lui Osiris.36 Ca şi Amon, care, zeu al Soarelui, se naşte dimineaţa din soarele zilei precedente.

Page 8: 3. Comp.egipt, Persia

Cărţile sapienţialeDacă Egiptul nu excelează în poemul epic de mare respiraţie, el îşi găseşte o vocaţie specială în textele narative, lirica erotică şi cărţile de înţelepciune. Egiptenii par a fi fost un model în domeniul înţelepciunii, dacă ne luăm după unele referinţe din Biblie („înţelepciunea lui Solomon e mai presus decât cea a tuturor fiilor Răsăritului şi mai presus de toată înţelepciunea Egiptenilor”, Regi III, IV, 30).

Una dintre cele mai vechi opere sapienţiale este antologia 46 Sfaturile lui Ka-Gemni (mijlocul mileniului III î.e.n.) care conţine elogiul omului smerit, „omul tăcerii”, cel care nu se răzvrăteşte. Învăţăturile lui Ptah-hotep 47, 48 (mijlocul mileniului III î.e.n.) al căror autor a fost un mare demnitar, apare drept cel mai mare îndreptar de viaţă, destinat tinerilor egipteni nobili care voiau să reuşească, fără referiri la pietate, ci doar la comportarea laică:

O cugetare bună e mai ascunsădecât piatra de (smarald) verdeEa se poate totuşi afla şi la femeile roabece învârtesc piatra de moară (de măcinat)..................................................................Dreptatea este nespus de strălucitoare,perfecţiunea ei este de-a-pururea.Ea nu este schimbată din vremea lui OsirisŞi cel ce nu ia seama la legi îşi primeşte osândaCeea ce uită omul lacom de avuţieEste faptul că josnicia poate (uneori) dobândi bogăţiiDar niciodată răutatea nu ajunge la liman bun.

Sfaturile acestea formulează o cale ale cărei principii sunt adevărul şi dreptatea (Maat):Dacă dai ascultate la sfaturile acestea pe care şi le-am pomenit,Îţi vei atinge scopurileCăci bogăţia din ele este adevărul şi dreptatea lor.

Dacă Învăţăturile regelui Amen-em-hat, primul faraon din dinastia a XII asasinat probabil la ordinul fiului său, sau Învăţătura regelui Meri-ka-re, faraon din dinastia a X-a mort pe câmpul de luptă, conţin sfaturi pentru guvernarea statului adresate urmaşilor, constituind nişte coduri politice şi morale ale instituţiei monarhice37, Înţelepciunea lui Ani se constituie într-o călăuză pentru oamenii obişnuiţi, un îndreptar practic de comportare. Cam acelaşi pare a fi şi ţinta Învăţăturilor lui Amen-em-ope, mileniul I, opera unui mare demnitar care se adresează unui tânăr la început de viaţă („învăţătura de viaţă şi sfaturi ca să-ţi fie bine”), preţuirea celorlalţi fiind una din răsplăţile vieţii.

Dintr-o epocă mai nouă datează Poruncile către vizirul Rekh-mi-ra (Imperiul nou), un tratat despre guvernarea tiranică, dar şi Învăţăturile din papirusul Insinger (Sapientia demotica – sec. II sau I î.e.n.), scris într-un moment de puternică criză a valorilor egiptene.

37 Una din armele faraonului trebuie să fie elocinţa: ,,Fii un meşter în arta de a vorbi frumos, ca să fii puternic; tăria unui om este limba lui şi glăsuirea frumoasă (elocventă) este mai tare decât orice luptă. / Cel ce este iscusit ca orator pe acela nu-l biruiesc învăţaţii, dacă şi el este învăţat, apoi nici o nenorocire nu se întâmplă acolo unde se află el”. Dar şi mai importante sunt faptele, valorile puse în joc în arta vorbirii şi a guvernării: ,,Cinsteşte pe oamenii de seamă şi fă bine oamenilor tăi...este bine când lucrezi pentru viitor... / Fă dreptatea atâta vreme cât eşti pe pământ. / Consolează pe cel ce plânge, nu chinui nici o văduvă, nu îndepărta pe nici un om de la averea tatălui său şi nu înlătura pe sfetnici din dregătoriile lor. Păzeşte-te să dai pedepse nedrepte...” Faraonul nu trebuie să aibă un mormânt impunător, ci să facă astfel încât „monumentul tău să dureze prin dragostea pentru tine”. Îndemnul era cu atât mai binevenit cu cât în epocă piramidele şi mormintele erau jefuite, de unde şi sfatul „nu strica mormântul altuia, nu construi mormântul tău din sfărâmături”.

Page 9: 3. Comp.egipt, Persia

Aici se conturează un portret al înţeleptului (credinţă în zei şi moderaţie), cel ce „dobândeşte câştig fără lăcomie”, cel ce preţuieşte învăţătura şi vrea ca dovadă a bunei credinţe fapte.

Multe texte sunt inspirate din deznădejdea egipteanului în faţa nedreptăţii vieţii, a sistemului politic. Povestea ţăranului bun de gură, scrisă în perioada Regatului de mijloc, îl are ca erou pe un ţăran dintr-o oază. Bătut şi furat în timp ce se îndrept spre târg de o slugă a logofătului Rensi, ţăranul îşi strigă revolta, făcând un rechizitoriu al stării de fapt în mai multe capitole (jalbe):

Nu e un lucru rău oare o cumpănă care se apleacă, un fir de plumb care se abate, un drept şi cinstit care s-a făcut tâlhar? Iată, dreptatea izgonită din locul ei se târăşte sub tine. Marii dregători săvârşesc răul; dreptatea se apleacă într-o parte; judecătorii fură. Şi încă ceva: cel ce trebuie să pună mâna pe un om care a săvârşit o nelegiuire se îndepărtează el însuşi de drumul cel drept. Cel ce trebuie să dea suflul (vieţii) este lipsit de răsuflare pe pământ. Cel ce trebuie să ne facă să răsuflăm, ne face să gâfâim. Cel ce trebuie să facă împărţire dreaptă, este un hoţ. Cel ce trebuie să izgonească nevoia e acelaşi care porunceşte să fie zămislite nevoi. Cel ce trebuie să osândească răul săvârşeşte el însuşi nedreptăţi... A pedepsi este o faptă de o clipă, dar răul durează multă vreme.

S-ar părea că acest text ar putea fi un „ghid al funcţionarului cinstit”.Satira meseriilor sau Învăţătura lui Kheti, fiul lui Duauf, 49 (Imperiul de mijloc)

conţine un emoţionant elogiu al meseriei de scrib, care „se osteneşte mai mult decât ţăranul” în cadrul unei enumerări pline de compasiune a diferiţilor meseriaşi (sculptor, ţesător, ţăran) şi a vieţii lor chinuite.

Cântecul harpistului, 50, 51, 52 regăsit săpat în piatra mormântului faraonului Antef (sf. Imperiului de mijloc), dar şi în mormântul unui preot din Teba, cuprinde meditaţii pline de tristeţe pentru greutatea vieţii şi deşertăciunea ei. Trădând neîncredere în transcendenţă, cântecul vorbeşte despre o lume deznădăjduită, dar este şi un îndemn la trăirea clipei. Acest poem este expresia deznădejdii provocate de contextul istoric – prăbuşirea instituţiilor tradiţionale – care duce la agnosticism şi pesimism, fără ca bucuria de a trăi să se înece în disperare. Chiar distrugerea mormintelor, devenită frecventă în epocă, îi apare autorului ca demonstrând misterul de nepătruns al morţii.

Cam aceleaşi cugetări se regăsesc şi în Dialogul disperatului sau Sfătuirea unui deznădăjduit cu sufletul său (ba). Apreciat ca prima expresie a dialogului intim în poezie, poemul exprimă, dincolo de situaţia concretă de la care porneşte, o meditaţie asupra condiţiei umane: 53

Cu cine să mai stau de vorbă acum?Când tot obrazul omenesc se ascunde,Un om se teme să privească la altul.Cu cine să mai stau de vorbă acum?E jale-n toate inimile,Nu ai pe cine să te bizui.Cu cine să mai grăiesc acum?Nu mai sunt oameni de cinste,Cei răi au apucat ţara.

Conflictul dintre deznădejdea de a trăi aici şi aşa şi bucuria de a trăi, proprie omului, se nasc accentele tragice ale acestui poem, mărturie trăirilor unei epoci:

Moartea e pentru mine, azi,O aromă plăcută îmbătătoare,Odihnă la malul unui râu. 54,55, 56, 57, 58, 59,

Moartea e pentru mine, azi,

Page 10: 3. Comp.egipt, Persia

O floare de lotus înmiresmată, 60Un somn dulce al îmbătrânirii.

Moartea e pentru mine, azi,Un izvor de binefaceriÎntoarcere dintr-o lungă călătorie.

Moartea e pentru mine, azi,Cer limpede strălucitor,Cunoaşterea unei taine dulci.

Influenţe egipteneEgiptul a fascinat prin originalitatea culturii şi civilizaţiei sale, prin filozofia şi religia sa, prin descoperirile ştiinţifice şi tehnice, prin magia sa – care promitea posibilitatea de a stăpâni şi conduce lumea, de a pătrunde misterele ei. Dar şi literatura sa, intrată în circuitul Orientului mijlociu şi de aici trecută mai departe, în circuitul culturii greceşti şi elenistice, şi-a pus amprenta pe devenirea umanităţii, în special, în afară de speculaţiile religioase şi filozofice, literatura sapienţială şi literatura narativă, cu amestecul său de realism şi fantastic.

De citit romanul erudit al lui Mika Waltari, Egipteanul, 1949 (dinastia a XVIII-a), dar şi Creanga de aur a lui M. Sadoveanu, Egiptul apărând aici, ca şi în viaţa lui Pitagora, drept ţinutul iniţierii prin excelenţă. Nu este uimitor că aici ia naştere Hermes Trismegistos (Hermes de trei ori mare), un hibrid al zeului Thot, cel ce a inventat scrierea, dar şi cel care a ajutat-o pe Isis să adune membrele lui Osiris. Textele din Corpus Hermeticum apar ca un sincretism între filozofia lui Platon şi credinţe din Egiptul ptolemeic, moştenitor al Egiptului faraonilor.

De la masca de aur a lui Tutankamon 61 la scenele din viaţa de zi cu zi, arta egipteană nu încetează să fascineze. 62-80Medicina, geometria, construcţiile, piramide şi temple, palate, prelucrarea sticlei,

Persia Începuturile prezenţei persane în Orient se fac simţite către 1000 î.e.n. când triburi de mezi şi perşi (parsua) migrează din regiunea caucaziană către sud-vest şi sud 1– prima menţiune în 844 şi 836 î.e.n. în analele asiriene (campanie împotriva unei populaţii numite madai). Numele de perşi le-a fost dat de greci, de la numele capitalei, Parsa, care-i mai numesc şi medoi, mezi, şi s-a menţinut pentru locuitorii de azi ai Iranului până în 1934. Numele Eran sau Eransahr, „tara arienilor” apare în sec. al III-lea, sub sasanizi.

Către 750 î.e.n. Deioces întemeiază un stat med cu capitala la Ecbatana (Hamadan). Fiul său îi continuă opera politică şi militară, supunând noi triburi de perşi. Prezenţa acestei noi formaţiuni statale este din ce în ce mai puternică în zonă; în alianţă cu babilonienii, reuşesc să distrugă Ninive, 612 î.e.n., slăbind statul asirian. Hegemonia mezilor în acest conglomerat cedează în faţa forţei perşilor a căror unificare este întreprinsă de clanul Ahmenid 2, 3, 4, începând cu secolul al VI-lea î.e.n. Imperiul ahmenid (550-331 î.e.n.) reuşeşte unirea triburilor de mezi şi perşi şi iniţiază o politică de expansiune: Cirus al II-lea 5, 6, 7 îi învinge pe Cresus, regele Lidiei, 546 î.e.n., şi pe Nabonide, prinţul Babilonului, 539

Page 11: 3. Comp.egipt, Persia

î.e.n., şi continuă expansiunea către Valea Indusului, dar şi către Palestina 8, 9 şi Egipt (cucerit de fiul lui Cirus al II-lea, Cambiz).

În ciuda înfrângerii lui la Marathon, 490 î.e.n. - primul război medic - , Darius 10, 11 (550-486 î.e.n.) e stăpân pe un teritoriu ce se întinde din India până la Egipt, cu 40 de milioane de locuitori, cu capitala la Persepolis – şi aici denumirea greacă, oraşul perşilor, a făcut carieră, capitala purtând numele de Parsa 12 (Takht-é Jamchid, la 56 km NV de Chiraz)38. Numai grecii par să se opună expansiunii perse: succesorul lui Darius, Xerxes I, e învins de spartani la Termopile13, cucereşte Atena, dar e înfrânt Salamina, 480 î.e.n. – al doilea război medic. În final, se semnează o pace cu grecii (Artaxerxes, pacea de la Callias, 449). În 404 î.e.n. Egiptul se eliberează de dominaţia persă. Un duşman redutabil îi pândeşte pe perşi, Alexandru, care obţine în 331 victoria de la Gaugameles, învingându-l pe Darius al III-lea. 14, 15, 16, 17

Succesorii lui Alexandru în Persia constituie dinastia Seleucizilor39 18, 19, 20 (323-164 î.e.n.). Persia, al cărei teritoriu îngloba Babilonul, India şi Iranul, se elenizează. Seleucizii vor trebui să înfrunte un duşman nou, parţii – triburi nomade din podişul Iranului care se aşază în nordul Afganistanului, Persia şi Mesopotamia (sfârşitul sec. III î.e.n.).

Dinastia partă a Arsacizilor, 164 î.e.n. – 224 e.n., 21 cucereşte teritorii în Iran, Caucaz, spre Golful Persic, refăcând o mare parte din imperiul persan, şi se confruntă constant cu romanii (Traian, 114 e.n.). Victoria lui Ardaşer (Artaxerxe) asupra Arsacizilor (dinastie partă) marchează începutul dinastiei Sassanide, 224-651 e.n. Sassanizii cuceresc Armenia, Mesopotamia de la romani, intră în conflict cu Bizanţul şi hunii. Vor semna o pace cu Roma în 298, dar înfruntările vor continua. Perşii sunt înfrânţi de către împăratul Iulian, 363, chiar pe teritoriul lor. 22 Dar bizantinii le vor plăti tribut pentru a le garanta graniţa de răsărit şi pacea. Sub domnia lui Ardaşir începe o renaştere a spiritului persan: regele este preocupat de adunarea tradiţiilor religioase, proces care continuă sub Şahpuhr (reforma principiilor zoroastrismului strânse în Avesta). De domnia lui Şahpur este legat şi începutul maniheismului40, regele găsind în Mani un sprijin în unificarea spirituală a ţării.

Sub Khosrou I Amuşirvan, 531-579, sunt încurajate traducerile în pahlavi ale literaturii indiene, dar şi culegerea de legende populare care vor fi sursa Cărţii regilor a lui Firdousi. 23, 24

Arabii conduşi de Abu Bakr cuceresc Persia în 632 şi o supun islamizării 25, 26 (curentul şiit). Componentă a imperiului omeiad, 642-750, apoi abasid, 750-850, teritoriul vechii Persii dobândeşte o scurtă independenţă sub dinastiile naţionale samanidă, 850-932, şi bouayidă, 932-999 (capitala la Buhara), pentru a fi apoi cucerit de turcii seldjiucizi, 1055, şi a deveni ţinta unei invazii mongole a lui Tamerlan, 1360. O nouă dinastie naţională, cea a Sefevizilor, 1501-1736) reuşeşte reunificarea Persiei în 1501 cu capitala la Bagdad, impunând şiismul ca religie naţională împotriva otomanilor sunniţi. Abbas I cel Mare fundează oraşul Ispahan şi recucereşte Mesopotamia. O nouă dinastie, cea a Qadjarilor, începută în1786, fixează capitala la Teheran. Secolul al XIX-lea a dus la micşorarea teritoriului prin pierderea Georgiei şi a Armeniei în favoarea ruşilor. Ruşii, francezii şi britanicii îşi dispută influenţa asupra regiunii. Britanicii îşi impun favoritul, în persoana lui Riza şah Pahlavi, care în 1925 se declară şef al statului care primeşte numele de Iran în 1935.

Literatura persană, scrisă într-o limbă indo-europeană, foloseşte caractere semitice. Primele texte păstrate datează din 519 î.e.n. (inscripţiile Ahmenizilor). 2728-44 arta acestui teritoriu

38 Oraşul a fost incendiat în 330 î.e.n. de Alexandru cel Mare; primele săpături arheologice în zonă, 1931.39 De la Seleucos, un comandant al lui Alexandru.40 Religie sincretică, amestec de zoroastrism, budism şi creştinism, Mani fiind iniţial creştin.

Page 12: 3. Comp.egipt, Persia

Avesta (ştiinţa, cunoaştere)41, cartea sfântă a perşilor, este atribuită lui Zoroastru42, 45 cel care a predicat religia zeului suprem Ahura Mazda43. Se presupune cu temei că Avesta şi Veda sunt două monumente ale unei civilizaţii unice, indo-iraniană, separate la un moment dat. Totuşi, Avesta este de proporţii mult mai mici, iar mediul neprielnic în care religia mazdeistă a evoluat i-a sărăcit conţinutul (decadenţa tradiţiei la sacerdoţi din cauza prigoanei musulmane, antrenând mari deficienţe în transmiterea coerentă a textului).

Datează probabil din epoca ahmenidă, dar a fost redactată sub Sassanizi (IV-VI e.n.). Cele mai vechi manuscrise datează din 1268, dar cele mai lizibile din 1323. Toate versiunile provin dintr-o singură sursă. Alfabetul avestic a fost inventat tocmai pentru a se putea consemna în scris tradiţia mazdeiană.

Din cele 21 de cărţi (gatha) care o alcătuiau nu s-au păstrat decât 4 incomplete şi doar una completă. Trebuie incriminată pentru această pierdere incendierea Persepolisului de către Alexandru cel Mare, ca şi intoleranţa musulmanilor. S-a crezut mult timp că textul Avestei era pierdut, dar un pars a oferit în 1723 unui negustor englez un manuscris ce va ajunge la Biblioteca Bodleiană de la Oxford. O traducere în franceză a textului va apărea în 1771, rodul unei munci de peste 15 ani al lui Abraham Hyacinthe Anquetil-Duperron (1731-1805). Această traducere readuce figura lui Zoroastru în atenţia intelectualilor: nu doar că Voltaire îl opune lui Moise, Kleist, Shelley şi mai ales Nietzsche se vor servi de simbolul persan. Acestei prime traduceri i se adaugă ediţia critică a lui K.-Fr. Geldner, la sfârşitul sec. al XIX-lea.

Avesta conţine texte liturgice 46 (imnuri de adorare, Yasna), imnuri (Yaşt), cuvântări ale lui Zarathustra (textele Gatha, cântece, cele mai vechi imnuri din Avesta, atribuite lui Zoroastru44), 47 culegere de legi şi texte liturgice (Vispered, Toţi stăpânii), texte teologice (cod religios despre purificarea preoţilor, expiaţii, incluzând legende – Videvdad, Legea împotriva Deva), rugăciuni, profeţii despre sfârşitul lumii, 21 de psalmi, dar şi texte de etică şi legislaţie. Reforma zoroastriană condamnă vechile practici ale perşilor, sacrificiile, consumarea băuturii haoma şi propune un monoteism combinat cu dualism (zeul suprem Ahura Mazda şi cei doi fii gemeni ai săi, Spiritul binefăcător şi Spiritul negator, medierea între principiul binelui şi oamenii făcându-se prin cei 7 Nemuritori binefăcători45).

Literatura narativă 48, 49

41 Intitulată Zend Avesta de Anquetil-Duperron, aşa cum se pare că o numeau parşii (de fapt, Avesta Zend, lege şi comentariu).42 Forma grecizată a numelui Zarathustra. 43 Astfel, religia vechilor perşi, care a supravieţuit uimitor nu doar până în secolul al XVIII-lea, ci până astăţi în câteva comunităţi parse, poartă numele de mazdeism sau zoroastrism. 44 „3. Da, într-adevăr există două duhuri însemnate, perechi, fiind bine cunoscut că amândouă se luptă între ele. În cugetare, în cuvânt, în fapte, acestea sunt două duhuri. Şi dintre acestea două, cei buni au ales în chip just, nu cei răi. /4. Mai departe: când aceste două duhuri s-au aflat împreună pentru întâia oară, ele au creat viaţa şi moartea, şi la sfârşit existenţa cea mai rea cu putinţă va fi hărăzită celor amăgiţi, dar cugetarea cea mai bună cu putinţă va fi hărăzită celor credincioşi. / 5. Dintre aceste două duhuri, amăgitorul alege împlinirea faptelor celor mai rele. Dar duhul cu adevărat virtuos, care este înveşmântat cu pietrele cele mai tari, alege împlinirea adevărului, şi aşa vor face şi aceia (dintre voi, muritorii), care vor mulţumi în chip necontenit pe Stăpânul cel Înţelept prin faptele lor adevărate. /6. Nemuritorii n-au ales deloc bine şi în chip fericit între aceste două duhuri, deoarece duhul amăgitor s-a apropiat de zei pe vremea când ei se sfătuiau. Întrucât au ales cugetul cel rău, ei au năvălit cu furie şi au chinuit lumea şi neamul omenesc. /7. Dar în lumea aceasta, El (Ahura Mazda, Învăţătorul cel Înţelept) a venit cu legea bunei cugetări şi a adevărului, şi cucernicia noastră va dura în trupul şi răsuflarea legii acesteia. Învăţătorul cel înţelept va fi aici pentru apărarea celor credincioşi, tot aşa precum El va fi cel dintâi gata să facă aceasta în vremea încercărilor cu fierul topit.” 45 M. Eliade – I. P. Culianu, Dicţionar al religiilor, Humanitas, 1993, pp. 269-272.

Page 13: 3. Comp.egipt, Persia

Istoria lui Zarer, sec. IV e.n., narează viaţa acestui personaj, fratele regelui, comandant al armatei, mort pe câmpul de luptă, precum şi răzbunarea morţii lui de către fiul său; Cartea vitejiilor lui Ardaşir îl are în centru pe acest rege sassanid.

Poezia persanăDupă cucerirea musulmană, cultura persană suferă influenţa celei arabe. Poezia persană apare către secolul al IX-lea. Principalele specii sunt qasida, poem cu intenţie, masnavi, poem narativ lung, şi ghazal, poezie lirică. Părintele poeziei persane este considerat Rudaki50. Poemul narativ, inspirat de Avesta, va fi cultivat de Marzavi, care ar fi scris o Carte a Regilor în 910. Desigur, versiunea cea mai celebră este cea a lui Firdousi, dar genul are şi alţi reprezentanţi.

Renaşterea persană din epoca samanidă vede naşterea epopeii Cartea Regilor (Şah-Name), 51, 52 operă monumentală a lui Ferdousi (Firdousi/Abul’l Kasim Mansur din Tus), către 932-1020. Acesta este supranumele pe care l-a căpătat, se spune, în urma faimei sale de la curtea din Gazna a sultanului Persiei, Mahmud Ibn Sabukteghin (998-1030), ale cărei întâlniri poetice le transformase într-un adevărat paradis46. Cartea lui Firdousi este sinteza unor eforturi ale mai multe generaţii, transfigurate de geniul său poetic.

Iniţiativa unei cronici a regilor perşi o avusese nepotul lui Khosrou I, Yezdegherd al III-lea care îl însărcinează pe Danişver Dihchan cu alcătuirea unei istorii pe baza documentelor, a tradiţiilor şi legendelor culese – Khodai Name, cronica şahilor, scrisă în pahlavi. Nu erau însă vremuri propice perşilor care chiar în acea perioadă sunt înfrânţi de arabi. În timpul dinastiei samanide cronica lui Danişver va fi completată şi chiar versificată de către poetul Dakiki. Dar acesta nu scrisese decât 2000 de versuri atunci când a fost ucis de un sclav. E de înţeles dorinţa sultanului Mahmud de a-şi încununa epoca cu o operă literară remarcabilă cu subiect naţional, el, cel care făcuse din persană limba oficială a statului. Îi va încredinţa sarcina de a continua versificarea cronicii poetului Onsori care însă o declină în favoarea unui poet, crede el, mult mai talentat decât el, Firdousi care va lucra la ea mai bine de 30 de ani.

Dincolo de interesul documentar pe care-l conţine textul său47, de uriaşul efort de documentare – desigur, avem aici o istorie legendară, dar elaborată in marginea unei tradiţii minuţios strânse - , mai importante este în Cartea Regilor48 amestecul de registre – de la măreţia tonului epic în prezentarea conflictelor dintre perşi şi alte popoare, la descrierea

46 Numele său este o stâlcire a persanului pardis, paradis.47 Deşi musulman şiit, Firdousi prezintă ritualul focului din mazdeism: Bunii noştri-aveau credinţă şi pe-atunci a te-închina :” Domnului era o cinste. Cum arabii se întorn, / când se roagă, spre o piatră, ei, străbunii, s-au întors / către-a focului văpaie şi spre mândrele-i luciri! / Focu -nlănţuit în piatră, slobod a ieşi zvârlind / strălucirea lui în lume! . . . Zice-se că într-o zi / şahul merse pe un munte cu câţiva dintre supuşi. / Şi văzu din depărtare ceva lung şi-ntunecat, /trupul negru cum îşi mişcă solzii, iute –alunecând! / Doi ochi scăpărau pe ţeasta-i ca fântâni de sânge viu, / lumea-ntunecând cu fumul fumegândei sale guri! /Şahul Huşang aţintindu-şi trejii ochi prevăzători, / prinse-o piatră şi fu gata la un pas de-a se-nfrunta. / Piatra el zvârli cu braţul şi putere-i de viteaz / în balaurul cel negru, care lumea pârjolea, / şahul să-şi întindă astfel stăpânirea pre pământ. / Piatra-i mică pe cea mare când căzu şuierător, / ele-atunci zdrumicară şi-o scânteie izbucni /din ciocnire, şi-acest fulger piatra-n inimă-nroşi! /Nu-l ucise pe balaur, focul doar îl slobozi / din cea tamnuţă de piatră ce-l ţinea mereu ascuns; / şi cum cineva loveşte-adesea piatra cu un fier, / scapără doar o scânteie. Şahul lumii rugi nalţă / către Ziditorul lumii, preamărindu-l în cântări, / pentru darul lui: scânteia! Şahul porunci la toţi / rugăciunea să-şi îndrepte către foc, zicând astfel: / ,,Iată-aceasta e scânteia dată de Acel din cer; / preamăriţi-o pe deapururi, dacă sunteţi înţelepţi!” / Şi cum noaptea pogorâse, el aprinse-un foc înalt / câtu-i muntele! Şi şahul şi poporu-nconjurând / focul, din această noapte o serbare şi-au făcut, / bând din cupe vinul roşu. Numele Sadè i-au pus /sărbătorii-nflăcărate, şi de-atunci, de la Huşang, /ne-a rămas spre amintire Sărbătoarea Focului”.

Page 14: 3. Comp.egipt, Persia

diferitelor scene, de vânătoare, petrecere sau de dragoste, sau la tonul meditativ sau sarcastic al altor fragmente. Realismul unor scene alternează cu fabulosul sau ineditul altora. Istoria legendară a începuturilor este impregnată de miraculos, dar elementul fabulos rămâne constant şi în prezentarea epocii istorice 53, 54. Emoţia puternică caracterizează naraţiunile moralizatoare, ca în şăhia lui Geamşid, eroul civilizator care se sumeţeşte mai presus de condiţia sa umană:

Bine zice înţeleptul: ,,Chiar fiind tu împărat,te smereşte către Domnul; cine nu-l va preamări,din orice ungher l-adastă doar ai groazei lui fiori”.Ziua se schimbă în noapte pentru ochii lui Geamşid,şi puterea-i ce o lume luminase, s-a fost stins;sânge-i lăcrimară ochii, sânge şuvoind pe piept;Domnului cerşi iertare: mila-i însă-l părăsişi-l robi pe dinlăuntrul groaza celui ce-a ucis

Firdousi este şi autorul probabil al unui alt poem narativ, Yusuf şi Zuleikha (Iosif şi nevasta lui Putifar) 55 în care se reia povestea lui Iosif şi a nevestei lui Putifar.

Ecoul Cărţii regilor a fost constant în cultura persană, dar a depăşit graniţele ei, fiind tradusă (uneori parţial) în arabă şi turcă. În 1774 se face prima sa traducere europeană, în latină (W. Jones) pentru ca în 1785 să apară şi traducerea începutului său în engleză. Prima traducere completă apare în 1829 în engleză a lui Turner Macan pentru ca în 1876-78 să apară şi traducerea în franceză a lui Jules Mohl.

Poeţi persaniSpre deosebire de poemul narativ amplu, qasida are forma unui panegiric, dar poate avea şi aspect elegiac sau didactic, un conţinut filozofic sau biografic. Compuse în distihuri în general, au cam 100 de rânduri.Omar Khayam, 1048-1131, autorul rubayatelor (catrene), se face celebru prin atmosfera de hedonism şi scepticism proprie poemelor sale.

Vârsta de aur a poeziei persane este la graniţa dintre secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. Este epoca lui Saadi (1184 - 1283/1291 ?) şi Hafiz (1325/26–1389/90), care cultiv ghazalul, poem liric, uneori mistic, format cel mai adesea din 5-10 distihuri. Hadiqat al-Haqiqa, Grădina Adevărului, de Sanaai apare ca primul poem narativ mistic. Către secolul al XV-lea poezia persană intră în declin, poeţii originali migrând către curtea Marilor Moguli din India. Cel mai celebru reprezentant al stilului indian în poezia persană este Sahib.

Proza persană, puternic concurată de cea în limba arabă, conţine interpretări ale Coranului. Literatura în proză se dezvoltă sub Selgiucizi, sec. XI-XII. Oglinda prinţilor conţine sfaturi de bună purtare (Qabusnameh, 1082, regele din Gurgan, Kaikavus ibn Iskandar, sec. XI). Cel mai însemnat poem narativ didactic este Gulistan, Grădina trandafirilor, 1218, al lui Saadi.

Influenţa culturii şi civilizaţiei persane a fost dintre cele mai diverse. În domeniul literar, Persia a jucat rolul unui intermediar între cultura indiană şi cea europeană. Încă din evul mediu Panciatantra a fost cunoscută în Europa prin intermediar persan. Bestiarele medievale includ şi ele influenţe persane. Moda persană de la începutul secolului al XVII-lea explică alegerea unor personaje de această origine din romanul epistolar al lui Montesquieu.

48 Tradusă în română, într-o versiune parţială (faţă de cele 120 000 de versuri ale versiunii complete), cu titlul Cronica şahilor de G. Dan, Ed. pentru literatură universală, 1969. Opera lui Firdousi prezintă istoria regilor persani de la origine până la moartea ultimului sasanid, 651.

Page 15: 3. Comp.egipt, Persia

Omar KhayyamScriitor şi savant, Omar Khayyam (Ghiyath ed-din Abdoul Fath Omar Ibn Ibrahim al-Khayyām Nishabouri) se naşte probabil la 18 mai 1048 la Nishpur şi moare la 4 decembrie 1131. Se crede că s-a născut într-o familie de meşteşugari, numele său evocând meşteşugul fabricării corturilor. Şi-a făcut educaţia cu unii dintre cei mai reputaţi învăţaţi ai epocii, Sheik Mohammad Mansuri şi imamul Mowaffak din Nishapur. Khayyam este şi un înţelept sufit de excepţie, astronom şi matematician. Opera sa ştiinţifică nu a fost cunoscută în Europa decât în secolul XIX (primul matematician care s-a ocupat sistematic de ecuaţiile cubice). A fost directorul observatorului astronomic de la Ispahan şi a reformat calendarul persan la porunca sultanului Malik Şah (intrat în vigoare la 15 martie 1079).

Ca poet, este celebrul autor al rubayatelor, catrene, care au conţinut mistic sau un conţinut hedonist pronunţat. Femeile şi vinul nu-i displac înţeleptului sceptic:

Pe lumea asta mulţumeşte-te să ai puţini prieteni.Nu căuta să faci să dureze simpatia pe care o poţi nutri pentru cineva.Înainte de a lua mâna unui om,Întreabă-te dacă nu te va lovi într-o zi. (VIII)

Poţi să sondezi noaptea care ne-nconjoară.Poţi să te avânţi în această noapte… N-o să ieşi din ea.Adam şi Eva, ce groaznic a fost primul vostru sărut, De vreme ce aţi creat plini de disperare. (CXX)

Primăvara îmi place să aşez uneori la marginea unui câmp înflorit.Când o tânără îmi aduce o cupă de vin, nu mă mai gândesc la mântuire.Dacă la asta mi-ar sta capul, n-aş fi mai bun ca un câine. (XXV)

Lăute, parfumuri şi cupe,Buze, cosiţe şi ochi alungiţi,Jucării pe care timpul le strică, jucării!Austeritate, singurătate, trudă,Meditaţie, rugăciune ş renunţare,Cenuşă pe care timpul o zdrobeşte, cenuşă! (CLXX)

Ironia nu-i lipseşte lui Omar, chiar când e vorba de cele sfinte:Pe vremuri, când mergeam la moschee, Nu rosteam nicio rugăciune,Dar mă-ntorceam plin de nădejdi. Merg în continuare la moscheiŞi mă aşez acolo unde umbra e prielnică somnului. (CVII)

”Alah e mare!” Acest strigăt al muezinului seamănă cu un vaiet enorm.De cinci ori pe zi oare pământul geme către creatorul său nepăsător? (CLIX)

1.Am venit, de unde? Unde duce drumul?Care-i rostul vieții ? Tainele sugrumu-l.Câte inimi pure — Roata de AzurArde-n scrum și pulberi! Spuneți, unde-i fumul?

Noapte, stele... Tremuri. Ce ai? Te-nfiori,Când te-apleci genunea lumii s-o măsori!

Page 16: 3. Comp.egipt, Persia

Fulgeră-n eternă goană-amețitoare —Trec pe lângă tine — aștrii rotitori...”

2. Eu sunt minunea lumii, spunea ieri trandafirul.Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?Cânta privighetoarea şi repeta zefirul;O zi de fericire, un an de lacrimi cere...

3. Ţin într-o mână cupa şi-n alta un CoranŞi fac ce-mi spune legea, şi-o-ncalc în chip vicleanAşa îmi trece viaţa sub cerul diafanNu-s nici păgân cu totul, nici sincer musulman.

Astfel de versuri îl apropie de Omar Khayyam de poeţii agnostici europeni, dar musulmanii preferă să vadă în el un mistic sufist deghizat, chiar dacă cronicarul al-Qifti îl califică drept „şarpe veninos pentru legea divină”. Ca şi în cazul altor autori persani, ediţia critică a operei sale este în centrul unor polemici. I se atribuie ba 1000 de poeme, ba 170, inclusiv la primii traducători europeni, Fitzgerald şi Toussaint, dar cercetătorii vorbesc de 50 de poeme, asupra altor 200 existând încă discuţii49. Cel mai vechi manuscris este cel păstrat la Biblioteca Bodleiană din Oxord, datat la 1460, 158 catrene traduse în engleză şi apoi în franceză (Fitzgerald, 185950, şi Toussaint, traducere într-o proză poetică). Alte manuscrise descoperite apoi datează din 1153 sau 1259.

Genul cultivat de Khayyam a devenit cunoscut sub numele său devenit substantiv comun, cu sensul de lamentaţie dezabuzată despre condiţia umană.

Mesajul său, „Închide-ţi Coranul. Gândeşte liber şi priveşte liber cerul şi pământul”, valorează cât un mare tratat de filozofie.

Figura lui Omar Khayyam a fascinat-o pe Marguerite Yourcenar, dar necunoaşterea persanei, ca şi viaţa autorului, considerat un contemplator pur, nu i-au permis să dea un nou roman monografie ca cel al cărui protagonist este Hadrian. Un alt autor francez sensibil la personalitatea lui HKhayyam este Amin Maalouf, în romanul Samarkand, 1988 (traducere românească, Polirom, 2006). Acelasi poet i-a inspirat lui Granville Bantock o simfonie pentru solişti, cor şi orchestră, un ciclu de melodii de Sofia Gubaidulina.

SaadiPoetul persan Saadi (Mushrif-ud-Din Abdullah), 1184-1283 (?) s-a născut la Şiraz şi a studiat la Bagdad. A pornit apoi într-un lung periplu prin Irak, Siria, Africa de Nord pentru a-şi perfecţiona arta, dar şi pentru a-şi desăvârşi cunoştinţele spirituale. Viaţa sa va fi închinată poeziei şi religiei. Gloria sa era atât de mare încât se spunea că poemele sale străbat marea ca un vapor mergând de la Fars la Korasan, că ele se răspândesc de la Şiraz precum parfumul.

Cea mai celebră carte a sa, Golestan, grădina cu trandafiri, conţine apologuri cu un grad diferit de înţelepciune, de la simple povestiri amuzante la secvenţe mistice sufiste. Cele 7 capitole ţintesc conduita regilor, a dervişilor, vorbesc despre moderaţie în dorinţe, despre avantajele tăcerii, despre tinereţe şi iubire, despre vitregiile vârstei, despre influenţa educaţiei şi despre buna cuviinţă în societate. O altă carte a sa, Bustan, livada, s-a bucurat de succes. În această grădină de vis o lume ideală, bazată pe sinceritate, bunătate, credinţă, se dezvăluie. În cele 10 capitole ale sale sunt enumerate cele bune şi rele din această lume. În cele două cărţi autorul evită monotonia didacticismului prin inserarea de povestiri amuzante sau anecdote:

49 Există o ediţie considerată de statul iranian ca « oficială » datând din 1980. 50 Acesta a colaţioant cele 1000 de poeme atribuite lui Khayyam pentru ediţia sa de 170 de poeme.

Page 17: 3. Comp.egipt, Persia

„Amestec în băutura amară a îndemnurilor mele mierea spiritului pentru a le face să intre în inimile îndurerate”. Nu trebuie uitat însă poetul liric, care vorbeşte de dragoste, emoţii, Dumnezeu: „Ceea ce aduce bucurie lumii îmi aduce şi mie. Sunt îndrăgostit de lume pentru că lumea întreagă este a Lui”. Dar o astfel de iubire de Dumnezeu presupune purificarea sufletului şi a trupului: „Inima este oglinda feţei ascunse: Cu condiţia ca oglinda să nu fie pătată”. Dar Saadi nu cade într-un optimism edulcorat: „Cine n-a băut vinul iubirii şi pocalul chinului acela pe lumea asta nu trăieşte”. Toleranţa sa nu vine în contradicţie cu dragostea pentru Dumnezeul lui, Saadi predicând o pace universală nicicând atinsă.

La sediul ONU de la New-York pot fi citite în engleză aceste versuri ale lui Saadi:Copiii lui Adam fac parte dintr-un corp/Au fost cu toţii creaţi din aceeaşi esenţă/Dacă un membru al corpului suferă/Şi celelalte se resimt/Dacă pentru chinul altora n-ai suferit/Nu vei merita să fii în acest corp.

HafizHafiz, sau Hafiz Şiiraz (Khwajeh Chams ad-Din Mohammad Hafez-e Chirazi), poet şi mistic persan, se naşte către 1310-1337 şi trăieşte 69 de ani. Născut la Şiraz, numele său îi desemna pe cei care erau meniţi să memoreze Coranul. Tatăl său a fost se pare un negustor de cărbuni mort tânăr. Tânărul devine poet la curtea unui nobil, trebuie să plece în exil din cauza cuceririi Şirazului. Dizgraţia sa se explică poate şi prin legătura cu o tânără turcoaică, Chakh-e Nabat. Va reveni în oraşul natal la 52 de ani. Îl va întâlni aici pe Tamerlan – Timur Lenk, cel ce cucerise regiunea pentru a doua oară, pentru a-şi apăra opera de acuzaţia de blasfemie. Nu doar poetul a lăsat urme adânci în conştiinţa persană, ci şi misticul, despre care se povesteşte că după o veghe de 40 de zile ar fi atins conştiinţa cosmică.

Opera sa a fost reunită, dar a suscitat rezervele posterităţii, amestecul copiştilor fiind adesea pernicios reconstituirii diwan-ului său (culegere de poeme). I se atribuie între 573 şi 994 de poeme. Prima traducere în engleză datează din 1771. Supus în timpul vieţii persecuţiilor din motive religioase, Hafiz este astăzi unul dintre cei mai populari poeţi persani. Versurile sale servesc divinaţiei populare: deschiderea cărţii la o pagină oarecare se crede că oferă soluţii la probleme diverse. Un grup de rock a compus cântece pe versurile sale.

Opera sa l-a influenţat pe Goethe, Divanul occidental oriental, 1819. Putem întrevedea o influenţă mai amplu orientală la Sadoveanu în Divanul persian, 194051.

51 Sindipa-filosoful din Divanul persian al lui Sadoveanu adresează ucenicului său Ferid îndemnuri la degustarea fericirii, liniştii şi bucuriilor vieţii: "A zis Sindipa către ucenicul său: - Iată am ajuns cu bine în casa liniştii noastre şi slujitorii muţi şi-au luat rânduiala. Paznicul nostru cel fără sâmbrie stă culcat cu botul pe labe, dinaintea pridvorului şi toarce. Soarele se înclină spre asfinţit; în curând răcoarea va trimite până la noi mireasma migdalilor înfloriţi a doua oară. În cedrul cel strâmb, un cuc îşi cântă singurătatea. O, Ferid, bucură-te de viaţă.- Dascăle iubite, a răspuns coconul, mă bucur deşi i-am simţit zădărnicia. - Zădărnicia, fiule, e unde s-au amestecat oamenii. Bucuria ta pune-o în cele fără prihană. Ferid a suspinat. - Fiu al sufletului meu, de ce suspini? - Dascăle, a grăit ucenicul, ca să fiu fericit cu adevărat, văd că ar trebui să mă întorc în taina stâncii; firea mea să fie cristal şi răsfrângeri; însă Dumnezeu ne-a dat simţire, deci pricină de suferinţă. - Totuşi, Ferid, Dumnezeu a dat unora dintre fiii omului puţintică înţelepciune. Iar unii dintre noi pot, cu această armă şubredă, să biruiască întristarea cea mare a trecerii noastre pe pământ. Eu am fost cel dintâi fulger între viaţă şi moarte, zice înţelepciunea. Eu am fost aşezată din veşnicie înaintea tuturor începuturilor. Cea dintâi fărâmă de pulbere a lumilor încă nu se mişca, şi eu cutreieram necuprinsul".